State liable for 5,000 RON moral damages to prisoner over degrading conditions; appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19.08.2022, pe rolul Tribunalului Iaşi, sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP Iaşi şi Guvernul României, solicitând, în esenţă, obligarea acestora la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a executării pedepsei privative de libertate în condiţii improprii de detenţie.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2213/2023/17.11.2023, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 5000 RON cu titlu de daune morale.

Împotriva sentinţei civile nr. 2213 din 17 noiembrie 2023, a formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 11 din 22 ianuarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă în dosar nr. x/2022, s-a respins ca neîntemeiat apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, împotriva sentinţei civile nr. 2213 din 17 noiembrie 2023, pronunţată de Tribunalul Iaşi, în dosarul nr. x/2022, intimat fiind reclamantul A..

I.4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 11 din 22 ianuarie 2025 a Curţii de Apel Iaşi, secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 04 aprilie 2025, sub nr. x/2022, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 9, astfel cum reiese din raportul dosarelor alocate fără prim termen şi din procesul-verbal de repartizare aleatorie .

Prin cererea formulată, indicând drept motiv de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

După expunerea parcursului dosarului, recurentul-pârât a învederat că instanţa de apel a dat o aplicare greşită şi nelegală art. 1349 alin. (1) şi (2) şi art. 1357-1371 din C. civ., în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, apreciind că Statul român prin Ministerul Finanţelor este cel în raport de care sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Curtea de Apel laşi, în determinarea faptei ilicite, nu a făcut nicio constatare şi nicio analiză în ceea ce priveşte nivelul suferinţelor fizice şi psihice datorate lipsei unui spaţiu individual de 4 mp. Nerespectarea condiţiilor de detenţie din penitenciare nu poate fi apreciatä strict sub aspectul suprafeţelor camerelor de deţinere, iar nivelul de supraaglomerare nu conduce automat la un tratament inuman degradant. Curtea Europeană a clarificat că, examinând dacă o pedeapsă sau un tratament este degradant în sensul art. 3, trebuie ţinut cont dacă obiectivul este de a umili sau înjosi persoana respectivă.

Recurentul-pârât a mai criticat nelegalitatea considerentelor reţinute de către Curtea de Apel laşi, referitoare la jurisprudenţa CEDO privind antrenarea răspunderii Statului Român pentru încălcarea obligaţiei de organizare a sistemului penitenciar astfel încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor, câtă vreme nu se invocă existenţa unei hotărâri prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului să fi constatat, în cazul concret al reclamantului, încălcarea de către stat a art. 3 din Convenţie. De asemenea, a arătat că nu se poate justifica reţinerea de plano a legitimităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor în litigii precum prezenta cauză.

Recurentul pârât a considerat că daunele morale acordate în cuantum de 5.000 de RON sunt nesuţinute şi conduc la concluzia că de fapt nu se urmăreşte repararea unor pretinse pagube, ci îmbogăţirea fără justă cauză. Acestea au fost acordate printr-o simplă apreciere a instanţei, fără însă ca intimatul reclamant să fi dovedit că a suferit o pierdere financiară sau o atingere a drepturilor personale nepatrimoniale.

Un alt aspect criticat de recurentul-pârât este acela că în mod eronat instanţa de apel a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., respectiv existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a vinovăţiei şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că încălcarea normelor minime obligatorii privind conditiile de cazare ale persoanelor private de libertate (cu referire la spaţiul minim) sunt de natură să fi afectat drepturile subiective ale intimatului provocându-i acestuia stres, umilinţă, putându-se vorbi de tratamente degradante în sensul art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A mai criticat recurentul şi modalitatea de evaluare a daunelor morale, precum şi lipsa dovezilor privind producerea prejudiciului, menţionând aspecte statuate în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Referitor la existenţa unei fapte ilicite, recurentul pârât a arătat că reclamantul face menţiuni cu caracter general, fără o minimă descriere a acesteia, nu a arătat în concret natura şi întinderea prejudiciului, nu a detaliat efectele nerespectării dispoziţiilor privind normele minime obligatorii de cazare a persoanelor private de libertate respectiv consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale încălcate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea acţiunilor vătămătoare, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, care să justifice acordarea vreunei sume în compensarea acestui prejudiciu şi să determine legătura de cauzalitate dintre pretinsa nerespectare a unor drepturi şi prejudiciul suferit.

Recurentul pârât a considerat că nu i se poate imputa nicio culpä faţă de supraaglomerarea penitenciarului, în cauză nerezultând că s-ar fi fäcut demersuri pentru transferarea deţinuţilor în alte penitenciare, supraaglomerarea fiind imputabilä fie Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor care nu au dat curs cererilor de transfer în mäsura în care acestea au fost formulate, fie Ministerului Justiţiei care nu a asigurat fonduri Administratiei Naţionale a Penitenciarelor, deşi a emis un ordin în care a stabilit care sunt condiţiile minime de cazare care trebuie respectate.

Eventualele inacţiuni în asigurarea condiţiilor de detenţie nu sunt consecinţa unei atitudini de rea credinţă, ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării dotării conform standardelor minime pentru locurile de detenţie.

Recurentul pârât a considerat că trebuie să se ţină cont de faptul că Statul a actualizat legislaţia naţionalä cu privire la normele imperative adoptate în vederea protejării drepturilor persoanelor private de libertate, prin reglementarea cuprinsă în OMJ nr. 2772/2017 şi Legea nr. 275/2006, dovedind buna credinţă, acţiunea concretă pentru asigurarea condiţiilor de detenţie.

Astfel, neasigurarea condiţiilor minime de cazare a persoanelor private de libertate nu poate fi imputată Statului Român prin Ministerul Finanţelor, aceasta fiind atributul exclusiv al Ministerului Justiţiei, respectiv al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, aceste instituţii având obligaţia de a lua toate măsurile, inclusiv cele bugetare pentru asigurarea condiţiilor minime de detenţie.

Totodată, recurentul-pârât a criticat motivarea instanţei de apel din perspectiva aplicării greşite a art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor, care prevăd răspunderea Ministerului Finanţelor numai dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ. Deşi Curtea de Apel Iaşi a motivat atragerea răspunderii Ministerului Finanţelor Publice cât timp nu există (şi nici nu a fost invocată de către apelant) vreo dispoziţie legală care să stabilească calitatea de reprezentant în favoarea altui organ, opinează recurentul că răspunderea Statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, aplicabilă numai în condiţiile normelor speciale, respectiv conform art. 538 - 541 C. proc. pen. sau a unor legi speciale de reparaţie, care însă nu se regăsesc în speţă.

În consecinţă, a susţinut că soluţia instanţei de apel este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii prin reţinerea calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor în reprezentarea Statului Român, fiind încălcate totodată şi dispoziţiile art. 36 C. proc. civ.. Reclamantul-intimat fiind cel care a demarat acţiunea, trebuia să justifice atât calitatea procesuală activă, cât şi pe cea pasivă, respectiv îndreptăţirea sa de a introduce acţiune împotriva pârâtului prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa, raportul de drept procesual neputându-se lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii.

În cauză, fapta ilicită reclamată s-a produs în mediul penitenciar şi, prin urmare, în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii, dreptului reclamantului de a i se asigura spaţiul minim legal de cazare şi condiţii corespunzătoare de detenţie îi corespunde obligaţia subiectului pasiv de a asigura aceste condiţii, respectiv Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în opinia recurentului-pârât, care redă în susţinerea tezei sale o serie de dispoziţii speciale, potrivit cărora concluzionează că titularii obligaţiei de a asigura condiţii corespunzătoare de detenţie, inclusiv în sensul luării de măsuri pentru evitarea supraaglomerării în penitenciare sunt unităţile de detenţie în care a fost încarcerat reclamantul.

Faţă de aspectele arătate, cum prin acţiunea de faţă se reclamă nerespectarea normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate prevăzute de Ordinul nr. 2772/2017, recurentul pârât a apreciat că legimitate procesuală pasivă în cauză o au Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi penitenciarele din subordine, respectiv Penitenciarul Iaşi.

Un alt aspect criticat de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice îl reprezintă greşita aplicare de către instanţa de apel a art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi art. 224 alin. (1) C. civ., privind răspunderea subsidiară a statului pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice. În acest context, nu se poate cere direct Statului român repararea unui pretins prejudiciu care s-ar fi produs din cauza lipsei unor măsuri adecvate pentru desfăşurarea activităţilor referitoare la modul de executare a pedepselor. Ministerul Justiţiei în calitate de ordonator principal de credite, are deschisă calea administrativă de a solicita alocarea de fonduri de la Ministerul Finanţelor, potrivit procedurii de deschidere de credite bugetare prevăzută de Legea nr. 500/2002.

Recurentul pârât a arătat că Ministerul Finantelor este titularul unei obligaţii de diligenţă, aceea de a întocmi proiectul de lege a bugetului de stat, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite, acesta urmând a fi supus dezbaterii în Parlament. În niciun caz Ministerul Finanţelor nu este ţinut în realizarea unei obligaţii de rezultat, constând în alocarea efectivă a unor sume de bani către un anumit solicitant.

Cât priveşte cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale, recurentul-pârât apreciază că în mod nelegal nu s-a ţinut cont de jurisprudenţa CEDO şi nu a fost adoptată o poziţie moderată de către instanţa de apel, nu a fost făcută o analiză proprie a criteriilor de acordare, nu s-a aplicat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Astfel, în speţă au fost nesocotite criteriile legale ce au stat la baza stabilirii despăgubirilor morale; instanţa de apel trebuia să stabileascä pe baza propriei analize dacä s-a păstrat un echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permitä celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei. Instanţa de apel nu a aplicat principiul proportionalităţii, menţinând în mod nelegal dispoziţia instanţei de fond prin care Statul Român a fost obligat la plata sumei de 5000 de RON cu titlu de daune morale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

I.6. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Subsumându-şi criticile motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a dezvoltat, în esenţă, două mari teze în motivarea recursului, pe care le-a reiterat de-a lungul argumentaţiei sale. Pe de o parte, recurentul-pârât a susţinut că nu este titularul obligaţiei de a asigura reclamantului condiţii corespunzătoare de detenţie, fie raportat la dispoziţiile legii civile, fie raportat la dispoziţiile speciale, ce prevăd o subsidiaritate a răspunderii statului. Pe de altă parte, recurentul a învederat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 - 1371 C. civ. pentru a atrage răspunderea statului pentru fapta proprie, în situaţia în care fapta este comisă de o altă instituţie cu personalitate juridică.

În ceea ce priveşte problema calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte observă că instanţa de apel în mod corect a reţinut, în concordanţă cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei, că răspunderea administraţiei penitenciarului are caracter secundar şi se raportează la aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ şi la gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român şi nu exclude răspunderea statului însuşi. Recurentul-pârât a susţinut, dimpotrivă, subsidiaritatea răspunderii statului, invocând o serie de reglementări speciale, precum şi presupusa încălcare a dispoziţiilor art. 36 din C. proc. civ.

Înalta Curte urmează a înlătura aceste aprecieri, fiind îndeplinită condiţia identităţii între recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi autoritatea obligată să răspundă în raportul juridic litigios dedus judecăţii, pentru considerentele ce urmează.

Fără a nega faptul că Administraţia Naţională a Penitenciarelor, prin penitenciarul aflat în subordinea sa, în care intimatul-reclamant a fost încarcerat, precum şi Ministerul Justiţiei au obligaţia de a asigura condiţiile legale de detenţie, pentru respectarea drepturilor persoanelor faţă de care s-au dispus pedepse sau măsuri, instanţa de apel în mod judicios a reţinut în motivarea sa că problema spaţiilor de cazare reprezintă o problemă structurală şi sistemică ce nu putea fi rezolvată decât de Statul Român, în sarcina sa impunându-se obligaţii pozitive de a asigura respectarea drepturilor cetăţenilor prin rezolvarea problemelor de politică penală, organizând sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană.

Tot astfel, instanţa de apel în mod corect a făcut aplicarea dispoziţiilor legale privind calitatea Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român, făcând trimitere la art. 223 alin. (1) C. civ.

Înalta Curte constată că în mod corect a fost reţinută calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât în litigiul dedus judecăţii, având în vedere natura faptei ilicite invocate. Recurentul-pârât a fost considerat răspunzător pentru producerea prejudiciului tocmai pentru omisiunea de a acţiona pentru eradicarea deficienţelor constatate. Această situaţie este cauzată de o problemă structurală şi sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român, căruia îi revine responsabilitatea organizării condiţiilor de detenţie şi adoptării politicilor adecvate în materia sistemului penitenciar, astfel încât să fie preîntâmpinat, redus sau înlăturat fenomenul suprapopulării penitenciarelor.

Totodată, este de reţinut că, în hotărârea pilot din 25 aprilie 2017, Rezimveş şi alţii contra României, Curtea Europeană a apreciat că situaţia reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncţionalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (par. 110). Curtea a reamintit, în acest sens, că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin, de obicei, din factori mai complecşi, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu, pct. 199).

Prin urmare, instanţa europeană, atunci când a analizat, prin prisma dreptului la demnitate umană, protejat de art. 3 din Convenţie, cauzele tratamentului degradant reclamat de o persoană aflată în detenţie, generat de supraaglomerare, a apreciat că acesta poate fi rezultatul unor circumstanţe ce excedează culpei propriu-zise a administraţiei penitenciarului, fiind o deficienţă structurală şi sistemică.

Or, faţă de această situaţie, răspunderea statului nu poate fi exclusă pe considerentul că acesta răspunde patrimonial, obiectiv şi subiectiv, exclusiv după reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor. Textele de lege invocate de recurentul-pârât nu sunt în măsură să justifice incapacitatea de drept civil a acestuia de a răspunde într-un raport juridic întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale.

Chiar dispoziţiile art. 221-224 C. civ. reglementează răspunderea civilă a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi şi obligaţii, fie în subsidiar, pentru obligaţiile autorităţilor publice.

Aşadar, instanţa de apel în mod corect a reţinut în sarcina recurentului-pârât o răspundere directă pentru deficienţele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, similare celor care au fost constatate şi de instanţa europeană.

Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor îi revine un rol secundar, care constă în aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ şi în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român, iar în acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ce impun statului printr-o obligaţie legală de a aplica măsurile generale şi/sau individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenţie şi drepturile cuvenite.

Instanţa de apel a reţinut că Penitenciarul Iaşi s-a aflat în imposibilitatea de a asigura reclamantului spaţiul individual de minim 4 mp din cauza supraaglomerării existente.

Astfel, câtă vreme instanţa de apel a constatat imposibilitatea obiectivă a penitenciarului de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenţie, prejudiciul, raportat la condiţiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate astfel cum au fost reţinute, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilităţile sale de decizie şi control, o atare statuare este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia această situaţie este cauzată de o problemă structurală şi sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român.

Calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statului Român pentru pretenţiile deduse judecăţii derivă din statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului care a reţinut că statele semnatare ale Convenţiei sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestaţi şi condamnaţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie.

În cauza dedusă judecăţii, din perspectiva calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, în absenţa unor norme cu caracter special, prin care să să reglementeze o cale de atac internă, astfel cum prevede art. 13 din Convenţie, prin intermediul căreia o instanţă independentă şi imparţială să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenţie, de natura celor reclamate în litigiul pendinte, Înalta Curte constată că instituţia răspunderii civile delictuale, prin care se tinde la angajarea răspunderii Statului Român pentru încălcările afirmate reprezintă un temei juridic incident şi adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea civilă de drept comun.

Potrivit art. 13 din Convenţie, "Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".

În acest cadru juridic, calitatea procesuală pasivă a statului pentru pretenţiile deduse judecăţii derivă din art. 1 coroborat cu art. 46 al Convenţiei, care instituie obligaţia generală a statelor semnatare ale Convenţiei de a respecta garanţiile art. 3 din Convenţie.

Mai mult, Statul, ca entitate, nu are o răspundere civilă pentru fapta proprie, ci o obligaţie de garanţie, ce se circumscrie unei răspunderi civile obiective, o acţiune întemeiată pe această instituţie reprezentând remediul procesual pentru repararea prejudiciilor cauzate de condiţiile improprii de detenţie.

Susţinerea recurentului pârât în sensul inexistenţei unei hotărâri prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului să fi constatat, în cazul concret al reclamantului, încălcarea de către stat a art. 3 din Convenţie, ceea ce atrage imposibilitatea reţinerii de plano a legitimităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nu este pertinentă în cauza de faţă.

În prezentul cadru procesual, instanţa sesizată este cea care stabileşte situaţia de fapt relevantă pentru soluţionarea acţiunii, în urma evaluării materialului probator administrat în condiţii de contradictorialitate, neexistând niciun temei legal pentru a susţine că existenţa unei hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o condiţie pentru admiterea unei astfel de acţiuni. Soluţia contrară ar echivala cu suprimarea posibilităţii instanţei civile române de a analiza efectiv şi de a se pronunţa cu privire la fondul pretenţiilor deduse judecăţii, referitoare la solicitarea reclamantului de a-i fi acordate daune morale rezultate din pretinsa încălcare a unor drepturi civile fundamentale, în lipsa unei hotărâri pronunţate de instanţa europeană, contrar dispoziţiilor art. 13 din Convenţie expuse mai sus.

Se constată, în consecinţă, că în mod corect i-a fost recunoscută recurentului-pârât calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, faţă de natura faptei ilicite reclamate, respectiv supraaglomerarea penitenciarului în care intimatul-reclamant a fost deţinut, acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul născut din această faptă putând fi dispusă în sarcina statului pentru argumentele arătate mai sus.

În ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că nu există faptă ilicită, că nu s-a dovedit natura şi întinderea prejudiciului, că intimatul-reclamant nu ar fi dovedit legătura de cauzalitate dintre pretinsa nerespectare a unor drepturi şi prejudiciul suferit.

A mai susţinut recurentul-pârât şi faptul că solicitarea reclamantului de plată a daunelor morale este neîntemeiată, întrucât acestea trebuie dovedite, nefiind suficientă stabilirea culpei autorităţii.

Or, stabilirea acestor elemente ale situaţiei de fapt revine exclusiv instanţelor de fond şi nu poate forma obiect de analiză în recurs, întrucât tinde la o cenzurare a aprecierii făcute de instanţa de apel cu privire la mijloacele de probă şi la o devoluare a fondului cauzei, a temeiniciei sale, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt, a elementelor factuale care o compun.

Ca atare, faptele sunt stabilite în mod suveran de instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite.

Mai mult, atunci când instanţa învestită cu o cerere de apel motivată, a dat un răspuns argumentat fiecărei critici deduse judecăţii în calea de atac devolutivă a apelului, motivarea concretă a recursului trebuie să se refere la decizia instanţei de apel, criticând eficient dezlegările acesteia şi arătând viciile de legalitate pe care le prezintă hotărârea atacată.

Astfel cum s-a arătat mai sus, invocând faptul că în cauză nu s-a probat că reclamantul a fost afectat profund fizic sau psihic datorită celor reţinute, precum şi susţinând lipsa probării pretenţiilor sau a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, recurentul reclamant readuce în discuţie stabilirea de către instanţa de apel a situaţiei de fapt. Asemenea aspecte reprezintă chestiuni de temeinicie, nu de legalitate a hotărârii atacate, astfel încât ele nu pot fi analizate pe calea recursului, neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, examinând criticile formulate în limita chestiunilor care vizează aplicarea normelor de drept material, se observă că instanţa de apel a analizat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale iar în urma analizei probelor administrate, a reţinut că fapta ilicită constă în inacţiunea pârâtului care a avut ca rezultat nerespectarea dreptului reclamantului de a avea la dispoziţie un spaţiu mai mare de 4 metri pătraţi (mp), astfel cum se prevede la art. 1 din Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate adoptate prin Ordinul MJ nr. 2772/2017.

Înalta Curte reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului "cerinţa de 3 mp de suprafaţă la sol pentru fiecare persoană privată de libertate (inclusiv spaţiul ocupat de mobilier, dar nu cel ocupat de instalaţiile sanitare) într-o cameră trebuie să rămână norma minimă relevantă pentru evaluarea condiţiilor de detenţie din perspectiva art. 3 din Convenţie". Aceasta a mai precizat că un spaţiu personal mai mic de 3 mp într-o cameră comună generează o solidă dar nu incontestabilă prezumţie de încălcare a acestei dispoziţii. Prezumţia în cauză poate fi infirmată prin efectele cumulate ale altor aspecte legate de condiţiile de detenţie, de natură să compenseze în mod corespunzător lipsa de spaţiu personal; în această privinţă, Curtea ia în considerare "factori precum durata şi amploarea restricţiei, gradul de libertate de circulaţie şi activităţile în afara camerei, precum şi caracterul în general decent sau nu al condiţiilor de detenţie în locul respectiv." - paragraful 77 din Hotărârea-pilot Rezmiveş şi alţii împotriva României.

În aceste condiţii, folosind inclusiv proba cu prezumţii, instanţa de apel a conchis că în mod corect instanţa de fond a reţinut existenţa unei fapte ilicite a Statului Român, precum şi a tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, arătând că în cauză au fost administrate "probe ale faptei ilicite a apelantului pârât reprezentate de neasigurarea suprafeţei minime de cazare pentru intimatul reclamant, prejudiciul în acest caz, aşa cum a reţinut corect prima instanţă, fiind reprezentat de atingerea dreptului de a beneficia de condiţii minimale de detenţie în acord cu normele interne şi internaţionale, iar acest prejudiciu este unul cert, contrar opiniei apelantului pârât".

Pe cale de consecinţă, grefat pe situaţia de fapt configurată definitiv de instanţa de apel în urma administrării şi evaluării probelor administrate cauzei, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor părţii recurente, că instanţa de apel a făcut o corectă şi completă aplicare a dispoziţiilor legale şi convenţionale incidente în cauză.

Printr-o altă critică, referitoare la dimensionarea daunelor morale, recurentul-pârât a susţinut că este excesiv cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, acesta neputând decurge numai din supraaglomerarea existentă în camerele de cazare. De asemenea, recurentul-pârât a susţinut că, în evaluarea prejudiciului moral, trebuie respectat criteriul echităţii, suma de bani acordată trebuind să fie justă, echitabilă, iar nu exagerată, ţinându-se cont de criteriul gravităţii prejudiciului moral.

Nici aceste susţineri nu constituie critici de nelegalitate a hotărârii atacate, recurentul-pârât neînvederând argumente prin care să se demonstreze că decizia recurată a fost pronunţată în urma interpretării şi/sau aplicării greşite a normelor de drept incidente, nefiind relevată o ignorare sau aplicare greşită a criteriilor legale în evaluarea instanţei de apel.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, curtea de apel nu a reţinut că suma acordată ar avea caracter excesiv, astfel cum a susţinut apelantul, constatând şi că "argumentele prezentate de apelantul pârât cu privire la sumele acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru prejudicii de natura celui invocat în prezenta cauză susţin tocmai caracterul rezonabil al sumei din prezentul dosar, în condiţiile în care au fost acordate sume mult mai mari decât cea în discuţie în cauza de faţă".

Astfel, instanţa de apel a validat soluţia primei instanţe care a reţinut că "prejudiciul cauzat reclamatului este cert şi se raportează la atingerea adusă dreptului de a beneficia de condiţii minimale de detenţie în acord cu normele interne şi internaţionale" iar "la stabilirea cuantumului prejudiciului, trebuie avut în vedere şi faptul că recunoaşterea acestei încălcări reprezintă o satisfacţie morală determinată (deşi nu suficientă) a prejudiciului suferit de către reclamant". De asemenea, instanţa a avut în vedere durata custodiei reclamantului dar şi supraaglomerarea foarte mare existentă în camerele de cazare în toată această perioadă, reţinând că reclamantului nu i-a fost asigurat spaţiul minim de 3 mp reţinut în jurisprudenţa CEDO, cu atât mai puţin cel de 4 mp.

Prin urmare, se constată că instanţele au reţinut rezultatul dăunător direct al faptei ilicite reclamate, prin care se aduce atingere valorilor cu conţinut nepatrimonial care definesc personalitatea umană şi au arătat că, în aprecierea daunelor morale, trebuie să se ţină seama de consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, de importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost, sunt şi, mai ales, vor fi percepute consecinţele, precum şi de faptul că toate aceste criterii se subordonează aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs, criterii relevate de instanţele de fond în cauză.

Raţionamentul instanţelor de fond este corect întrucât, fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar şi de valori apărate de Constituţie şi de legile naţionale, existenţa prejudiciului şi evaluarea acestuia au fost circumscrise condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare, a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

Constatând totodată şi faptul că, în individualizarea cuantumului concret al despăgubirii acordate, instanţa de apel a menţinut suma stabilită de către tribunal care s-a raportat în mod dezvoltat la criteriile incidente în materie, criterii ilustrate inclusiv de recurent în cadrul cererii sale de recurs, Înalta Curte constată că nu pot fi reţinute aspecte de nelegalitate în privinţa stabilirii despăgubirilor.

Dimpotrivă, argumentele invocate în memoriul de recurs, în susţinerea acestei critici, privesc exclusiv temeinicia deciziei civile recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, din moment ce recurentul-pârât urmăreşte doar o reevaluare a cuantumului daunelor morale acordate, considerând că acesta este exagerat.

Or, aprecierea cuantumului daunelor morale reprezintă o chestiune ce implică extinse aprecieri de fapt, rezervate instanţelor de fond (prima instanţă şi cea de apel), iar nu o veritabilă chestiune de nelegalitate, cenzurabilă din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru stabilirea cuantumului daunelor morale instanţa de apel realizând o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Astfel, în analiza acestei critici, se are în vedere faptul că, în această fază procesuală, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probaţiune, o astfel de împrejurare excedând limitelor analizei permise în această cale extraordinară de atac, aşa cum s-a arătat supra.

Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenţia nelegalitatea deciziei recurate, condiţie care nu este îndeplinită în speţă, simplele nemulţumiri, respectiv aprecieri de ordin subiectiv cu privire la repararea justă a prejudiciului moral nefiind veritabile critici de nelegalitate.

Pentru considerentele anterior expuse, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nici această critică nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, în cadrul reglementat de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

În consecinţă, faţă de cele mai sus reţinute, constatând că niciuna dintre criticile aduse de recurentul-pârât deciziei atacate nu justifică soluţia de casare a acesteia, Înalta Curte, în temeiul art. 496 din acelaşi Cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, împotriva deciziei nr. 11 din 22 ianuarie 2025 a Curţii de Apel Iaşi, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2025.