Legitimacy of Ministry of Finance as debtor for restitution under special housing privatization law vs. contractual eviction liability

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 17 decembrie 2020, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, în principal, să-i predea în deplină proprietate şi posesie un imobil (apartament) similar, ca suprafaţă utilă, celui care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 25 februarie 2003 sau, în subsidiar, la restituirea preţului de piaţă, în valoare estimată de 340.000 RON, precum şi obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de daune morale.

Prin cererea depusă la 29 martie 2021, reclamanta a arătat că renunţă la judecata primului capăt de cerere, iar, prin cererea depusă la 18 octombrie 2021, a precizat că solicită obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, la plata contravalorii imobilului, constând în preţul achitat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 25 februarie 2003, încheiat cu B. S.A., ce urmează a fi actualizat în raport cu indicele inflaţiei şi dobânda, precum şi la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 RON.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 74 din 26 ianuarie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1950 A din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 74 din 26 ianuarie 2022.

4. Hotărârea pronunţată în recurs

Prin decizia civilă nr. 2611 din 13 decembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia civilă nr. 1950A din 15 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

5. Hotărârea pronunţată în rejudecarea apelului

Prin decizia civilă nr. 276A din 18 martie 2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de către reclamantă, a anulat sentinţa civilă nr. 74 din 26 ianuarie 2022 şi, evocând fondul, a admis, în parte, cererea, a obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 32.031,36 RON, cu titlu de preţ actualizat, aferent contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2003, a respins, în rest, respins cererea, ca neîntemeiată, a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

6. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 22 mai 2025, a formulat recurs pârâtul, solicitând casarea, în parte, a deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând, în sinteză, următoarele critici:

- instanţa de apel nu a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, în condiţiile în care Municipiul Bucureşti, în calitate de vânzător, este cel care are calitate procesuală pasivă în cauză;

- instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1.337 din C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune prin fapta unui terţ, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001;

- instanţa de apel a încălcat art. 453 din C. proc. civ., întrucât Ministerul Finanţelor, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu poate fi în culpă procesuală şi nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

7. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate şi argumentate de către recurentul-pârât, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Sub un prim aspect, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel nu a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, învederând că, în urma aplicării principiului relativităţii efectelor contractului, legitimitatea procesuală pasivă aparţine Municipiului Bucureşti, care a avut calitatea de vânzător în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2003, iar nu Ministerului Finanţelor, care nu a fost parte contractantă şi căruia nu îi revine obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza contractului ce a fost anulat. A mai arătat că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme procesuale şi nu sunt de natură a conferi calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor.

Înalta Curte că acest motiv de recurs este nefondat.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, chiar dacă, cu titlu preliminar, a reţinut că pârâtul nu a declarat apel incident, în conformitate cu dispoziţiile art. 472 din C. proc. civ., prin care să critice soluţia dată de către prima instanţă acestei excepţii procesuale. Cu toate acestea, instanţa de apel a arătat, în continuare, că din raportul juridic dedus judecăţii, reglementat de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, rezultă că restituirea preţului se face de către Ministerul Finanţelor, astfel că, în prezenţa acestei norme legale speciale, se justifică pe deplin calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor. A reţinut instanţa de apel că, prin adoptarea acestei norme speciale, legiuitorul a urmărit evitarea unor procese care ar fi implicat, într-o primă fază, participarea vânzătorului, care garantează contra evicţiunii, iar, ulterior, regresarea acestuia împotriva Ministerului Finanţelor, în contextul în care preţul plătit de cumpărător se vira direct Ministerului Finanaţelor, conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001:

"(…) (2) Cererile în justiţie privind restituirea preţului actualizat, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru. (21) Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995."

Se constată că se instituie ex lege obligaţia Ministerului Finanţelor de dezdăunare a cumpărătorului care a dobândit imobilul în baza Legii nr. 112/1995 şi care se află în una dintre cele două ipoteze legale. Din moment ce obligaţia de plată a preţului incumbă Ministerului Finanţelor, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este nefondată susţinerea recurentului-pârât, în sensul că această normă specială nu ar fi de natură a-i conferi calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu. De altfel, în cadrul considerentelor deciziei nr. 1 din 19 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a statuat că "în ambele modalităţi de dezdăunare, dreptul de creanţă are ca debitor Ministerul Finanţelor Publice".

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, obligaţia de dezdăunare nu are la bază raportul contractual stabilit între părţile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci chiar voinţa legiuitorului, astfel că susţinerile referitoare la principiul relativităţii efectelor actului juridic nu prezintă relevanţă în cauză.

Nu pot fi primite nici argumentele referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive, în raport cu normele de drept comun în materie de evicţiune, deoarece recurentul-pârât nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicţiune, potrivit dreptului comun. Prin derogare de la prevederile art. 1.337 din C. civ. de la 1864, modalitatea şi condiţiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat imobile în baza Legii nr. 112/1995 şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive, sunt reglementate prin dispoziţiile art. 50-501 din Legea nr. 10/2001, care au caracter special şi se aplică cu prioritate, conform regulii specialia generalibus derogant.

În acest cadru normativ special, nu prezintă relevanţă nici susţinerea din memoriul de recurs, în sensul că, dacă s-ar accepta că prin lege operează o novaţie de debitor, totuşi novaţia nu se prezumă (art. 1.130 din C. civ.) şi nu operează fără consimţământul expres al creditorului (art. 1.132 din C. civ.).

În altă ordine de idei, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu toate că prevederile art. 1.337 din C. civ. de la 1864 instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune prin fapta unui terţ.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

După cum s-a reţinut deja, prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 au caracter special şi, fiind derogatorii de la dreptul comun (art. 1.337 din C. civ. de la 1864), se aplică cu prioritate, neputând fi primite susţinerile recurentului-pârât, potrivit cărora deposedarea de imobil, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2003, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ şi atrage răspunderea contractuală pentru evicţiune a Primăriei Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător.

A accepta o atare interpretare înseamnă a nesocoti regula specialia generalibus derogant şi a lipsi de eficienţă dispoziţiile speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care instituie obligaţia Ministerului Finanţelor de restituire a preţului actualizat al imobilului din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Potrivit acestui din urmă text de lege, sumele obţinute din vânzarea imobilelor către chiriaşi se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziţia Ministerului Finanţelor. Voinţa legiuitorului a fost ca din acelaşi fond să fie achitate, de către Ministerul Finanţelor, sumele de bani reprezentând preţul actualizat sau valoarea de piaţă a imobilului, pentru ipotezele reglementate la art. 50 alin. (2) şi (21) din Legea nr. 10/2001.

În lumina normelor speciale menţionate, este neîndoielnic că Ministerul Finanţelor - ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obţinute cu titlu de preţ de la cumpărători - este instituţia stabilită prin lege pentru efectuarea de plăţi către cumpărătorii care au pierdut imobilul, motiv pentru care criticile de recurs sub acest aspect sunt nefondate.

În final, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ., întrucât, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2003, nu poate fi în culpă procesuală şi, ca atare, nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel a aplicat, în mod corect, aceste dispoziţii legale, atunci când a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON.

Din moment ce instanţa de apel, evocând fondul după anularea sentinţei, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 32.031,36 RON, cu titlu de preţ actualizat, înseamnă că pârâtul este partea care a pierdut procesul, neavând nicio relevanţă, din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., faptul că acesta nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2003.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., precum şi că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

Totodată, constatând îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-pârât, fiind partea care a pierdut procesul, la plata către intimatul-reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, dovedite a fi efectuate în recurs prin documentele justificative depuse la fila x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 276 A din 18 martie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurentul-pârât să plătească intimatului-reclamant C. cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2025.