Statutory late-payment interest on restitution payment titles despite deferred payment ordinance

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 29 noiembrie 2023, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 377.317,6 RON, reprezentând daune moratorii pentru plata cu întârziere a titlurilor de plată seria x nr. x şi nr. x, calculate de la scadenţă şi până la data formulării cererii, precum şi în continuare, de la data formulării cererii şi până la îndeplinirea obligaţiei de plată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 943 din 25 iunie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, invocată prin întâmpinare, a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, şi a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, la 4 septembrie 2024, a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea sentinţei, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, precum şi admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1305/A din 11 decembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 13 martie 2025, a formulat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, cu cheltuieli de judecată.

Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, prin erijarea în atribuţiile puterii legislative, din moment ce a creat dispoziţii de drept pozitiv, pe care le-a aplicat în mod direct, în condiţiile în care art. 41 din Legea nr. 165/2013 şi decizia Curţii Constituţionale nr. 686 din 26 noiembrie 2014 nu exclud şi nu limitează răspunderea civilă delictuală a Ministerului Finanţelor, pentru neîndeplinirea obligaţiei de a plăti la scadenţă.

Recurentul-reclamant a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel nu a prezentat motivele pentru care pârâtul nu datorează penalităţi pentru perioada cuprinsă între data scadenţei sumelor şi data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 90/2023.

Recurentul-reclamant a invocat şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. V din O.U.G. nr. 90/2023, ale art. 41 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 165/2013 şi ale art. 1.349 alin. (1) din C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi nu au formulat întâmpinare.

La 16 septembrie 2025, recurentul-reclamant a depus cerere de sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în vederea emiterii unui aviz consultativ, cerere care a format obiectul dosarului asociat nr. x/2023 şi care a fost respinsă, prin încheierea din 4 decembrie 2025.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate şi argumentate de către recurentul-reclamant, Înalta Curte îl va admite, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, pentru următoarele considerente de drept:

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, prin erijarea în atribuţiile puterii legislative, din moment ce a creat dispoziţii de drept pozitiv, pe care le-a aplicat în mod direct, în condiţiile în care prevederile art. 41 din Legea nr. 165/2013 şi decizia Curţii Constituţionale nr. 686 din 26 noiembrie 2014 nu exclud răspunderea civilă delictuală a Ministerului Finanţelor, sub forma daunelor moratorii, pentru neîndeplinirea obligaţiei de a plăti despăgubirile la termenele prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. se referă la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti şi se întemeiază pe conceptul de "exces de putere", care derivă din principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat la art. 1 alin. (4) din Constituţia României, şi care vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în atribuţiile puterii legislative sau executive.

Astfel cum s-a reţinut în practica judiciară, instanţa depăşeşte atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când: săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face; consfinţeşte norme abrogate; aplică o lege înaintea intrării ei în vigoare; iese din cadrul atribuţiilor sale, prin imixtiunea în domenii excluse intervenţiei puterii judecătoreşti; refuză să judece, pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă. Prin exces de putere se încalcă aşadar ordinea constituţională, instanţa exercitând funcţiile puterii judecătoreşti cu depăşirea sau încălcarea limitelor statornicite prin Constituţie.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, atunci când a reţinut că nu se pot acorda daune moratorii, ca urmare a achitării cu întârziere a sumelor cuprinse în titlurile de plată nr. x şi nr. x, ci a procedat la interpretarea şi aplicarea normelor juridice în vigoare, inclusiv prin raportare la jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Argumentele ce au fost expuse la paginile 3-7 din memoriul de recurs nu demonstrează un exces de putere din partea instanţei de apel, adică nerespectarea competenţelor specifice în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, ci reprezintă, în realitate, critici vizând modul în care instanţa de apel a interpretat anumite norme de drept material, astfel că urmează a fi analizate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care nu se datorează daune moratorii pentru perioada cuprinsă între data scadenţei sumelor şi data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 90/2023.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". Ca atare, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic.

Motivarea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, constituindu-se într-o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar. Tocmai de aceea, obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, în sensul prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice parte în cadrul unei proceduri judiciare având dreptul să prezinte judecătorului argumentele sale şi să pretindă acestuia a le examina.

Prin hotărârea pronunţată în cauza Albina împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "dreptul la un proces echitabil include dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt, în mod real, ascultate, adică examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa".

Totodată, Curtea Europeană a arătat că "obligaţia pe care o impune art. 6 instanţelor de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei), precum şi că "noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse" (cauza Helle împotriva Finlandei).

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, asigurând garanţiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce, prin considerentele de la paginile 9-11 din decizia recurată, a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt şi de drept pentru care a respins apelul, ca nefondat.

În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că, prin art. V din O.U.G. nr. 90/2023, s-a urmărit reglementarea rapidă şi previzibilă a situaţiei titlurilor de plată scadente şi neachitate, acestea fiind amânate la plată până la 1 aprilie 2024, în preambulul ordonanţei invocându-se diminuarea cheltuielilor bugetare pe perioada rămasă până la sfârşitul anului 2023, pentru ca ţinta de deficit asumată să nu fie depăşită. Dat fiind că sumele cuprinse în titlurile nr. x şi nr. x au fost plătite la 1 aprilie 2024, instanţa de apel a constatat că dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost afectat, întrucât Ministerul Finanţelor a respectat norma legală şi nu a prelungit, în mod inutil, plata despăgubirilor. Înlăturând susţinerilor reclamantului, instanţa de apel a reţinut că sunt aplicabile prevederile art. V din O.U.G. nr. 90/2023, chiar dacă, la data intrării în vigoare a acestui act normativ, despăgubirile erau scadente, întrucât interpretarea normei în discuţie nu se poate face decât literal, iar din termenii utilizaţi nu rezultă nicio distincţie între titlurile deja scadente şi cele aflate în cursul termenului de plată; dimpotrivă, limbajul folosit de către legiuitor nu lasă loc interpretării, fiind afectate de măsura amânării la plată toate titlurile deja emise şi neachitate la momentul adoptării ordonanţei.

Pe de altă parte, instanţa de apel a argumentat că mecanismul reparatoriu instituit prin Legea nr. 165/2013 a fost verificat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul eficienţei şi conformităţii faţă de Convenţie, iar caracterul special al legislaţiei reparatorii se opune aplicării dispoziţiilor de drept comun în materia executării obligaţiilor, pârâtul achitându-se de obligaţia de plată într-un termen rezonabil şi asigurând previzibilitate situaţiei creditorului.

Din perspectiva criticilor care se subsumează motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se constată că decizia recurată cuprinde motivele pentru care instanţa de apel a apreciat că nu se datorează daune moratorii, inclusiv pentru perioada cuprinsă între data scadenţei sumelor stabilite prin cele două titluri de plată şi data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 90/2023, în acest sens argumentându-se că dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost afectat, întrucât Ministerul Finanţelor a respectat prevederile art. V din O.U.G. nr. 90/2003 şi nu a prelungit, în mod inutil, plata despăgubirilor, achitându-se de obligaţia de plată într-un termen rezonabil, precum şi că natura de act normativ special a Legii nr. 165/2013 se opune aplicării dispoziţiilor de drept comun în materia executării obligaţiilor.

Toate celelalte argumente expuse la paginile 8-12 din memoriul de recurs nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât nu aduc în discuţie lipsa motivării sau existenţa unor considerente contradictorii ori străine de natura pricinii, ci tocmai modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi a aplicat anumite norme de drept material, astfel că vor fi analizate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, prevederile art. V din O.U.G. nr. 90/2023, art. 41 din Legea nr. 165/2013, art. 1.349 alin. (1) şi art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este fondat, ceea ce atrage casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, care, în temeiul art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., va ţine seama de dezlegarea problemelor de drept, astfel cum va fi expusă în continuare.

Recurentul-reclamant este beneficiarul titlurilor de plată seria x nr. x şi nr. x, emise de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la 3 aprilie 2023, în executarea deciziei nr. 42149/04.10.2021.

În urma coroborării dispoziţiilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, conform cărora titlul de plată se plăteşte de Ministerul Finanţelor în cel mult 180 de zile de la emitere, cu cele ale art. 2.553 din C. civ., potrivit cărora, când termenul se stabileşte pe zile, nu se iau în calcul prima şi ultima zi, rezultă că ambele titluri de plată trebuia să fie achitate cel târziu la 2 octombrie 2023.

La 27 octombrie 2023, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 90/2023 pentru aprobarea unor măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare pe anul 2023, în vederea încadrării în ţinta de deficit bugetar asumată prin Programul de convergenţă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative.

Potrivit art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 90/2023, "prin derogare de la art. 31 şi art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, precum şi de la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, plata sumelor stabilite prin titlurile de plată emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor până la data de 31 octombrie 2023 şi neachitate de Ministerul Finanţelor, se efectuează începând cu 1 aprilie 2024."

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, este corectă interpretarea dată de instanţa de apel acestor dispoziţii legale, în sensul că sub incidenţa art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 90/2023 intră atât titlurile de plată scadente, adică cele pentru care era deja împlinit termenul legal de 180 de zile, cât şi titlurile pentru care nu se împlinise încă termenul legal de plată. La această concluzie se ajunge în urma interpretării gramaticale a normei, cu luarea în considerare a regulii ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Astfel, textul de lege în discuţie se referă la "titlurile de plată emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor până la 31 octombrie 2023 şi neachitate de Ministerul Finanţelor", fără a face nicio distincţie în funcţie de împlinirea sau nu a termenului de plată de 180 zile, prevăzut de art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013. Mai mult, se prevede expres că art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 90/2023 derogă de la prevederile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2023, ceea ce înseamnă că legiuitorul a urmărit amânarea plăţii sumelor cuprinse în toate titlurile de plată care au fost emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor până la 31 octombrie 2023 şi nu au fost încă achitate de Ministerul Finanţelor. De altfel, la art. V alin. (2) din aceeaşi ordonanţă se prevede că "în perioada 1 noiembrie 2023-31 martie 2024, se suspendă emiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a titlurilor de plată, realizată în baza dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 şi ale Legii nr. 164/2014".

Ca atare, măsura excepţională a amânării plăţii, dispusă prin art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 90/2023, se aplică şi în cazul recurentului-reclamant, dat fiind că titlurile de plată nr. x şi nr. x au fost emise de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor până la 31 octombrie 2023 şi nu au fost achitate de către Ministerul Finanţelor până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 90/2023, cu toate că termenul de 180 de zile, prevăzut de art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, se împlinise deja la 2 octombrie 2023. Această din urmă împrejurare nu este de natură a atrage inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 90/2023, astfel cum eronat susţine recurentul-reclamant, ci prezintă relevanţă în stabilirea vinovăţiei debitorului privind neexecutarea la termenul legal a obligaţiei de plată.

Însă, contrar raţionamentului juridic al instanţei de apel, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 90/2023 nu conduce la suprimarea dreptului recurentului-reclamant de a primi daune moratorii, ca urmare a plăţii cu întârziere a sumelor cuprinse în titlurile de plată nr. x şi nr. x.

Pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că natura de act normativ special a Legii nr. 165/2013 se opune aplicării dreptului comun în materia executării obligaţiilor, şi anume dispoziţiilor art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Acest argument al instanţei de apel este lipsit de suport legal, întrucât nicio dispoziţie din cuprinsul Legii nr. 165/2013 nu prevede că, în cazul în care suma de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul nu are dreptul la daune moratorii. În ce priveşte, în mod particular, art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, acesta prevede doar că titlul de plată se emite de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi se plăteşte de către Ministerul Finanţelor în cel mult 180 de zile de la emitere, fără a cuprinde nicio normă derogatorie de la dispoziţiile art. 1.535 alin. (1) din C. civ. pentru ipoteza în care plata se realizează cu depăşirea termenului legal de 180 de zile de la emiterea titlului.

În acord cu susţinerile recurentului-reclamant, se constată că dispoziţiile art. 21 alin. (6) şi (9) din Legea nr. 165/2013, precum şi deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 269 din 7 mai 2014 şi nr. 686 din 26 noiembrie 2014 se referă la plafonarea despăgubirilor (la nivelul valorilor cuprinse în grilele notarilor publici) acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv, ce nu pot fi restituite în natură, precum şi la imposibilitatea actualizării acestor despăgubiri, nu însă şi la neacordarea de daune moratorii, în situaţia neexecutării la termen a obligaţiei de plată. Mai mult, daunele moratorii nu reprezintă o actualizare a valorii despăgubirilor, ci un remediu civil (daune-interese), aplicabil atunci când o sumă de bani nu este plătită la scadenţă şi sunt îndeplinite celelalte condiţii ale răspunderii civile contractuale sau, după caz, delictuale.

Potrivit dispoziţiilor art. 10 din C. civ., "legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege". Ca atare, nu se poate recurge la metoda analogiei (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet), în sensul de a se putea reţine că, din moment ce nu este posibilă actualizarea creanţei, nu ar fi permisă nici acordarea de daune moratorii pentru achitarea cu întârziere a sumelor cuprinse în titlurile de plată. Fiind vorba despre restrângerea exerciţiului unui drept civil, interzicerea acordării daunelor moratorii, prin derogare de la dreptul comun (art. 1.535 alin. (1) din C. civ.), trebuie să fie expres prevăzută de legea specială, iar nu dedusă, pe cale de interpretare judiciară, prin analogie. Or, nerecunoaşterea dreptului la daune moratorii, în urma aplicării dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013 sau a deciziilor Curţii Constituţionale a României nr. 269 din 7 mai 2014 şi nr. 686 din 26 noiembrie 2014, reprezintă o restrângere, prin analogie, a exerciţiului dreptului de proprietate, interzisă, în mod expres, de art. 10 din C. civ.

Se mai constată că nici O.U.G. nr. 90/2023 nu prevede că, pentru perioada în care a operat amânarea plăţii, nu se cuvin daune moratorii, astfel că nici acest act normativ special nu cuprinde norme derogatorii de la dreptul comun.

Prin urmare, nu se identifică nicio normă juridică specială, care să înlăture de la aplicare, în baza regulii specialia generalibus derogant, dispoziţiile art. 1.535 alin. (1) din C. civ., conform cărora "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu (...)."

Din perspectiva dispoziţiilor art. 1.535 alin. (1) din C. civ., se constată că, în cauză, sunt îndeplinite toate condiţiile necesare pentru acordarea daunelor moratorii, sub forma dobânzii legale penalizatoare (conform art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011), întrucât: (i) debitorul nu a executat obligaţia prevăzută de art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, respectiv nu a achitat sumele de bani în cel mult 180 de zile de la emitere titlurilor de plată, şi anume până la 2 octombrie 2023; (ii) debitorul este în culpă, din moment ce nu a oferit nicio justificare pentru neplata la scadenţă a sumelor respective; (iii) prejudiciul nu trebuie dovedit, conform prevederilor art. 1.535 alin. (1) din C. civ., fiind vorba despre o obligaţie monetară; (iv) între neexecutarea la termen a obligaţiei şi prejudiciu există un raport direct de cauzalitate. Referitor la cuantumul daunelor moratorii cuvenite recurentului-reclamant, acesta urmează a fi stabilit, în rejudecare, prin aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 13/2011.

Pe de altă parte, instanţa de apel a mai reţinut că "dreptul de proprietate al recurentului-reclamant a fost în întregime respectat, întrucât debitorul Ministerul Finanţelor a respectat prevederile art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 90/2023 şi nu a prelungit, în mod inutil, momentul plăţii, achitând sumele la 1 aprilie 2024".

Nici acest argument nu poate fi primit, întrucât neachitarea la scadenţă a sumelor cuprinse în cele două titluri de plată, omisiune ce a determinat incidenţa prevederilor art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 90/2023, cu consecinţa amânării plăţii până la 1 aprilie 2024, precum şi nerecunoaşterea dreptului creditorului la daune moratorii reprezintă, privite coroborat, o limitare a dreptului de proprietate privată, garantat de prevederile art. 44 din Constituţia României şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar nu o respectare "în întregime" a acestui drept.

Conform testului de proporţionalitate consacrat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, limitarea drepturilor fundamentale este condiţionată de îndeplinirea anumitor cerinţe. Este real că amânarea plăţii urmăreşte un scop legitim (astfel cum este acesta redat în preambulul O.U.G. nr. 90/2023) şi reprezintă o măsură adecvată (capabilă, în mod abstract, să ducă la îndeplinirea scopului urmărit) şi necesară (Statul dispune de resurse financiare ce apar ca fiind limitate, în raport cu numărul şi valoarea titlurilor de plată emise în temeiul Legii nr. 165/2013 şi al Legii nr. 164/2014).

Însă, în contextual neachitării la scadenţă a despăgubirilor, cu consecinţa intervenirii amânării plăţii acestora până la 1 aprilie 2024, a nu recunoaşte recurentului-reclamant dreptul la daune moratorii, de la scadenţă şi până la data plăţii, astfel cum prevede art. 1.535 alin. (1) din C. civ., înseamnă a rupe justul echilibru ce trebuie să existe între cerinţele de interes general, enunţate în preambulul O.U.G. nr. 90/2023, şi protecţia dreptului de proprietate privată.

Statul nu poate amâna, în mod unilateral, achitarea sumelor pe care le datorează şi, în acelaşi timp, să fie exonerat de plata daunelor-interese, întrucât, într-o atare situaţie, creditorul ar fi pus în situaţia de a suporta o sarcină exorbitantă, incompatibilă cu respectarea dreptului de proprietate. Dificultăţile economice şi povara bugetară cauzată de sumele pe care Statul le datorează au determinat amânarea plăţii până la 1 aprilie 2014, însă ele nu pot justifica, în egală măsură, neacordarea daunelor moratorii, în lipsa unei dispoziţii speciale, care să respecte şi testul de proporţionalitate enunţat anterior.

Recunoaşterea dreptului recurentului-reclamant la daune moratorii, calculate de la scadenţă şi până la data plăţii, dincolo de faptul că este permisă de legislaţia internă (art. 1.535 alin. (1) din C. civ., art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 13/2011), reprezintă şi un remediu eficient şi necesar pentru restabilirea echilibrului între interesul public şi dreptul de proprietate privată.

Faţă de aceste considerente, constatând că este întemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza prevederilor art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1305/A din 11 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2025.