Recourse dismissed in defamation action balancing politician's free speech against right to reputation

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui la 27 martie 2023, reclamanţii A. S.R.L. şi B. au solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor Organizaţia C.-Filiala Judeţeană Vaslui, Organizaţia C. a Mun. Bârlad şi D. la plata unor daune morale în cuantum de 300.000 RON, pentru reclamanta A. S.R.L., respectiv de 100.000 RON, pentru reclamantul B..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 154 din 7 februarie 2024, Tribunalul Vaslui, secţia civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiată, a respins cererea, ca nefondată, şi a obligat reclamanţii la plată către pârâtul D. a sumei de 595 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei decizii civile, reclamanţii au declarat apel principal, iar pârâţii au formulat apel incident, iar, prin decizia civilă nr. 76 din 26 februarie 2025, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins ambele apeluri, ca nefondate.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 8 mai 2025, au declarat recurs reclamanţii, solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă.

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., susţinând, în sinteză, următoarele critici: instanţa de apel nu a motivat înlăturarea înscrisurilor de la dosar şi nu s-a pronunţat asupra cererii de audiere a martorilor propuşi în faţa primei instanţe; instanţa de apel a reţinut numai argumentele intimaţilor, fără a analiza toate probele administrate; instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 1.357 din C. civ., cu referire la existenţa faptei ilicite, în raport cu materialul probator administrat în cauză; instanţa de apel a reţinut nelegal că limitele criticii admisibile sunt mai largi, prin raportare la calitatea de om politic a pârâtului D., în condiţiile în care nu trebuie avută în vedere calitatea autorului criticilor, ci calitatea persoanei vizate de respectivele critici; instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a jurisprudenţei CEDO.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, în baza prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Ca atare, scopul recursului transcende interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, prin interpretarea şi aplicarea uniformă a legii materiale şi procesuale, în timp ce interpretarea probelor este de resortul convingerii instanţelor de fond. În acest context normativ, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului căii extraordinare de atac a recursului.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 264 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât nu a valorificat toate mijloacele de probă administrate în cauză, sens în care au făcut trimitere la înscrisurile depuse în vol. I al dosarului de fond, în mod special la cele două rapoarte de expertiză efectuate la cererea Inspectoratului Judeţean de Construcţii Vaslui, pentru a constata calitatea lucrărilor efectuate.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit.

După cum s-a arătat, aprecierea probelor este atributul exclusiv al instanţei de apel, art. 264 din C. proc. civ. stipulând că "instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor" şi că "în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare".

Ca atare, valorificarea şi coroborarea probelor administrate nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, instanţa de recurs neavând competenţa legală de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmăresc recurenţii-reclamanţi.

Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviinţarea şi administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului în recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă recurenţii-reclamanţi nu au invocat încălcarea unei norme de procedură, prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, ci au criticat modul în care instanţa de apel a apreciat mijloacele de probă. Or, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu şi modul în care mijloacele de probă au fost apreciate.

Ca atare, criticile invocate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu pot fi primite, întrucât privesc temeinicia deciziei recurate, nu legalitatea sa, întrucât tind la substituirea unei aprecieri din partea instanţei de recurs, diferite celei a instanţei de apel, recurenţii-reclamanţi fiind nemulţumiţi, în realitate, de maniera în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt, în urma interpretării şi coroborării mijloacelor de probă.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel nu a arătat motivele pentru care a înlăturat o parte din înscrisurile depuse la dosar.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". Motivarea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, constituindu-se într-o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţă. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (cauza Albina c. României). Totodată, Curtea Europeană a statuat că "obligaţia pe care o impune art. 6 par. 1 din Convenţie instanţelor de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke şi Lenoble c. Franţei), precum şi că "noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse" (cauza Helle c. Finlandei).

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, asigurând garanţiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat motivele de apel invocate, reţinând, pe baza mijloacelor de probă, că "nu se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite de natură a aduce atingere dreptului reglementat de art. 8 din Convenţie, activitatea întreprinsă de pârât încadrându-se în limitele libertăţii de exprimare, demersul partidului politic, prin intermediul unui membru al acestuia, ce deţine şi calitatea de parlamentar, având un scop legitim, respectiv ca scop informarea publicului cu privire la un subiect de interes local".

Cu privire la criticile ce au vizat modul de administrare a probelor la prima instanţă, în decizia recurată s-a argumentat că "instanţa nu a înlăturat depoziţiile martorilor, ci a coroborat susţinerile acestora cu celelalte probe administrate, respectiv proba cu înscrisuri. Concluzia la care a ajuns prima instanţă, în sensul existenţei unei baze factuale suficiente este corectă, simpla susţinere, cu caracter general, a martorului E., în sensul executării corecte a lucrărilor, necoroborată cu alte probe, nefiind suficientă pentru a conduce la înlăturarea menţiunilor procesului-verbal de control". Referitor la suplimentarea probei cu martori, instanţa de apel a reţinut că "este nefondată critica vizând greşita limitare a numărului martorilor, prin raportare la prevederile art. 258 alin. (3) din C. proc. civ., care permit instanţei să limiteze numărul martorilor propuşi; prin raportare la teza probatorie propusă şi complexitatea litigiului, un număr de doi martori este suficient pentru dovedirea faptelor propuse.".

Contrar susţinerilor din memoriul de recurs, instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererii de audiere a martorilor propuşi în faţa primei instanţe, dar neaudiaţi, dar şi asupra încuviinţării probei cu martori în apel, apreciere care, faţă de cele reţinute mai sus, nu poate fi supusă cenzurii instanţei de recurs. Deşi au invocat nemotivarea deciziei atacate, recurenţii-reclamanţi critică modul în care instanţa de apel a coroborat şi a valorificat mijloacele de probă administrate, cu toate că aceste aspecte nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât nu se subsumează niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de lege.

Criticile referitoare la modalitatea de realizare a lucrărilor de construcţii nu pot fi analizate, întrucât instanţele de fond nu au fost învestite a stabili calitatea lucrărilor respective, ci a analiza, în cadrul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, întemeiate pe încălcarea dreptului la viaţă privată şi la demnitate, dacă afirmaţiile factuale ale pârâtului au avut o bază factuală suficientă. În acest context, recurenţii-reclamanţi nu pot combate, în această etapă procesuală, mijloacele de probă administrate de instanţele de fond cu privire la modalitatea de realizare a lucrărilor de construcţii, recurenţii-reclamanţi pretinzând greşita stabilire a circumstanţelor de fapt, în urma aprecierii eronate a probelor administrate, întrucât situaţia de fapt nu poate fi cenzurată în etapa recursului.

Împrejurarea că argumentele instanţei de apel sunt contrare celor susţinute de către recurenţii-reclamanţi nu conduce la concluzia nemotivării hotărârii, ci reprezintă expresia rolului suveran al instanţei de a aprecia mijloacele de probă şi de a interpreta şi aplica normele legale, hotărârea fiind motivată dacă explică raţionamentul juridic pe baza căruia a fost pronunţată soluţia, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi ale art. 1.357 şi urm. din C. civ.

Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Având a analiza doar criticile de nelegalitate, nu şi cele care tind să susţină netemeinicia deciziei, se constată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod corect, normele de drept material, prin raportare la situaţia de fapt reţinută.

În contextul în care litigiul impune soluţionarea unui conflict între două drepturi/libertăţi fundamentale, garantate de legislaţia internaţională, europeană şi internă, respectiv dreptul la viaţă privată şi dreptul la liberă exprimare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că se impune a fi pus în balanţă dreptul intimaţilor-pârâţi de a comunica fapte sau idei în mod liber (art. 10 din CEDO) cu dreptul recurenţilor-reclamanţi de a se bucura de protecţia reputaţiei, imaginii şi demnităţii, ca elemente ale vieţii sale private (art. 8 din CEDO).

Curtea Europeană a dezvoltat mai multe principii jurisprudenţiale, dintre care relevante sunt următoarele: dreptul la reputaţie este un element al vieţii private, astfel că intră în sfera de protecţie a art. 8 din Convenţie (cauza Polanco Torres şi Movilla Polanco c. Spaniei); noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane (cauza Von Hannover c. Germaniei), iar reputaţia reprezintă o parte din identitatea personală şi fizică, inclusiv în cazul unei critici în contextul unei dezbateri publice (cauza Timciuc c. României); art. 8 din Convenţie impune nu numai obligaţia negativă a autorităţilor publice de a se abţine de la orice ingerinţe în viaţa privată, ci şi obligaţii pozitive, ce constau în adoptarea de măsuri vizând respectarea vieţii private până la relaţiile indivizilor între ei (cauza Petrina c. României); pentru verificarea incidenţei art. 8 din Convenţie, trebuie ca atacul asupra reputaţiei să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fie realizat într-o manieră care să prejudicieze beneficiul personal al dreptului la viaţă privată (cauza A. c. Norvegiei); necesitatea existenţei unei ingerinţe în dreptul la liberă exprimare, în vederea asigurării respectării reputaţiei unei alte persoane, reclamă păstrarea unui echilibru între protejarea celor două valori aflate în conflict (cauza Hachette Filipacchi Associés c. Franţei).

Sub acest ultim aspect, soluţionarea acestui conflict nu permite o analiză separată a libertăţii de exprimare sau a dreptului la viaţă privată, ci impune o cântărire concomitentă a intereselor aflate în joc, în misiunea de a acorda preferinţă unuia. În ce priveşte punerea în balanţă a libertăţii de exprimare şi a dreptului la imagine, criteriile care decurg din jurisprudenţa Curţii Europene, începând cu cauza Axel Springer AG c. Germaniei, pot fi grupate în mai multe categorii, şi anume: contribuţia informaţiilor la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului; comportamentul anterior al persoanei vizate; modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea lor; conţinutul, forma şi consecinţele publicării; gravitatea sancţiunii aplicate.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, se constată că instanţa de apel a aplicat, în mod corect, principiile dezvoltate de către Curtea Europeană în jurisprudenţa sa, prezentând, în mod detaliat, argumentele pentru care a apreciat că faptele imputate intimaţilor-pârâţi nu se încadrează în sfera ilicitului civil.

Instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe, potrivit căruia afirmaţiile au o bază factuală suficientă, fiind, de altfel, informatii publice, ce prezintă un real interes pentru comunitatea locală. Cât priveşte judecăţile de valoare exprimate în cadrul postărilor, instanţa de apel a constatat că acestea nu depăşesc doza de exagerare şi provocare admisibilă, aşa cum a fost descrisă în jurisprudenţa CEDO. Chiar dacă afirmaţiile intimatului-pârât D. au fost pe alocuri critice, instanţa de apel a reţinut că maniera în care au fost prezentate se încadrează în limitele acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, intenţia nefiind de a afecta reputaţia, demnitatea sau onoarea recurenţilor-reclamanţi. A apreciat instanţa de apel că majoritatea afirmaţiilor se încadrează în noţiunea de "judecăţi de valoare", iar cele care au privit situaţii de fapt obiective se circumscriu unei minime baze factuale. Împrejurarea că o parte dintre acuzaţii s-au bazat pe procesul-verbal de control din 15 decembrie 2022, fără a fi avute în vedere cele două rapoarte de expertiză întocmite ulterior, nu denotă lipsa unei minime baze factuale, atâta vreme cât buna-credinţă se raportează la momentul în care informaţia este adusă în spaţiul public.

Din această ultimă perspectivă, instanţa de apel a valorificat, în mod corect, jurisprudenţa europeană, potrivit căreia "baza factuală" nu se poate rezuma la probe certe, căci, într-o atare interpretare, formularea de afirmaţii factuale ar deveni prohibitivă, iar libertatea de exprimare ar fi sever limitată, contrar exigenţelor impuse de art. 10 din Convenţie. Instanţa de apel a mai observat că, deşi unele din afirmaţiile făcute au fost de natură negativă, acestea şi-au păstrat consistenţa unor judecăţi de valoare, întrucât nu au depăşit limitele exerciţiului firesc al dreptului de liberă exprimare, consacrat ca drept fundamental, cu atât mai mult cu cât limitele criticii admisibile sunt mai largi, prin raportare la calitatea de om politic a intimatului-pârât D..

În concluzie, punând în balanţă libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată, conform criteriilor ce decurg din jurisprudenţa Curţii Europene, instanţa de apel a reţinut că intimatul-pârât nu a depăşit limitele permise ale libertăţii de exprimare, astfel că afirmaţiile sale sunt protejate de art. 10 din Convenţie, ceea ce, în planul dreptului intern, echivalează cu lipsa unei fapte ilicite.

Instanţa de apel a valorificat, în mod corect, jurisprudenţa Curţii Europene şi sub acest aspectul calităţii de om politic a intimatului-pârât D., atunci când a reţinut că esenţial în stabilirea caracterului ilicit este "şi contextul în care se manifestă libertatea de exprimare, acesta având o importanţă majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, Curtea acordând o atenţie sporită acestui aspect, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmaţiile (Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, § 62.) Analiza instanţelor interne trebuie să ţină seama de contextul politic în care au fost făcute afirmaţiile şi de interesul general în joc (Desjardin c. Franţei, §39, Cîrlan c. României, §54)".

În acest context, instanţa de apel a constatat că "nu se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite de natură a aduce atingere dreptului reglementat de art. 8 CEDO, activitatea întreprinsă de pârât încadrându-se în limitele libertăţii de exprimare, demersul partidului politic, prin intermediul unui membru al acestuia, ce deţine şi calitatea de parlamentar, având un scop legitim, respectiv ca scop informarea publicului cu privire la un subiect de interes local".

Ca atare, nu pot fi primite criticile recurenţilor-reclamanţi că instanţa de apel ar fi valorificat, în mod greşit, jurisprudenţa europeană şi ar fi încălcat art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1.357 şi urm. din C. civ.. Dimpotrivă, instanţa de apel a aplicat, în mod corect, atât principiile dezvoltate de Curtea Europeană cu privire la balanţa dintre dreptul prevăzut de art. 10 şi cel prevăzut de art. 8 din Convenţie, precum şi normele din dreptul intern şi a concluzionat, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate, că intimaţii-pârâţi nu au săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu moral.

Constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 76 din 26 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2025.