Recovery of litigation costs: Plaintiff's cassation annulled for lack of grounds and Defendant's cassation dismissed, upholding appellate award.

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2025

Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 10 februarie 2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 331.541,47 RON, efectuate în dosarele nr. x/2016 şi nr. y/2017, a sumei de 488.756,07 RON, reprezentând daune interese (contravaloarea dobânzilor plătite şi beneficiu nerealizat), a sumei de 200.000 RON, reprezentând daune morale, precum şi a dobânzii legale, calculate de la data formulării cererii şi până la plata despăgubirilor, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1682 din 4 noiembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă, a declinat competenţa de soluţionare a capetelor 2, 3 şi 4 ale cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, a disjuns capătul 1 al cererii, precum şi capătul 4 (sub aspectul solicitării de plată a dobânzii legale aferente pretenţiilor care fac obiectul capătului 1) şi a dispus formarea unui nou dosar, care a fost înregistrat sub nr. x/2022.

Prin sentinţa civilă nr. 81 din 27 ianuarie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, cererea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 41.670,3 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti şi în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Maramureş, din care 10.497 RON onorarii de experţi, 400 RON taxe judiciare de timbru, 773,3 RON cheltuieli de transport şi 30.000 RON onorarii de avocat, precum şi la plata dobânzii legale, calculate începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea efectivă a debitului principal, a respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată, şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.855 RON, din care 1.855 RON reprezentând taxă judiciară de timbru şi 1.000 RON onorariu redus de avocat.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, au declarat apel ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 995A din 20 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât, a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 86.820 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti şi în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Maramureş, din care 10.497 RON onorarii de experţi, 400 RON taxe judiciare de timbru, 923 RON cheltuieli de transport şi 75.000 RON onorarii de avocat, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată din primă instanţă în sumă de 3841 RON, din care 2.841 RON taxă judiciară de timbru şi 1.000 RON onorariu redus de avocat, a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 980 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel, proporţional cu valoarea pretenţiilor admise.

4. Recursurile exercitate în cauză

4.1. Împotriva acestei decizii civile, la 3 iunie 2025, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că, cenzurând cheltuielile de transport de la suma de 3.703,08 RON la suma de 923 RON, instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., art. 31 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 şi art. 127 din Statutul profesiei de avocat. De asemenea, tot cu încălcarea prevederilor art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel a cenzurat cuantumul onorariilor de avocaţi, neţinând cont de complexitatea şi valoarea cauzei, precum şi de activităţile desfăşurate de avocaţi.

4.2. Împotriva acestei deciziei, la 20 mai 2025, a declarat recurs şi pârâtul, solicitând casarea, în parte, a deciziei, în sensul admiterii apelului declarat de pârât şi schimbării, în parte, a sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia nu este motivată şi că instanţa de apel, în mod greşit, a respins motivul de apel vizând nulitatea sentinţei pentru necomunicarea încheierii de dezbateri, încălcând prevederile art. 233 alin. (1) din C. proc. civ., şi a dispus acordarea dobânzii legale.

5. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând, cu prioritate, conform dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului formulat de reclamantă, Înalta Curte o va admite şi va anula recursul, pentru următoarele considerente:

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Recurenta-reclamantă a învederat critici ce privesc cuantumul cheltuielilor de judecată, învederând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 şi ale art. 127 din Statutul profesiei de avocat, întrucât nu a ţinut seama de complexitatea şi valoarea cauzelor, precum şi de activităţile desfăşurate de către avocaţi pe parcursul celor două litigii.

Se constată că toate criticile dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs privesc temeinicia deciziei recurate şi nu se circumscriu niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent a soluţiona recursul în interesul legii prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, prin care a decis următoarele:

"Motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

În considerentele acestei decizii obligatorii, s-au reţinut următoarele:

"33. Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

34. Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiză. (...)

36. Este vorba, aşadar, despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

37. În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ..".

Întrucât recurenta-reclamantă critică decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că s-ar fi aplicat, în mod greşit, prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., finalitatea urmărită fiind obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantumul solicitat prin cererea introductivă, se constată că este aplicabilă decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, astfel că nu pot fi analizate respectivele critici de recurs.

Faţă de aceste considerente, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de către reclamantă. În raport cu această soluţie, nu poate fi admisă cererea recurentei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată, sub forma taxei judiciare de timbru aferente cererii sale de recurs.

Examinând recursul declarat de pârât, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Deşi recurentul-pârât a invocat, în mod expres, motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., se constată că unele dintre argumentele dezvoltate în memoriul de recurs se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din moment ce se susţine încălcarea prevederilor art. 233 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că recursul urmează a fi analizat prin prisma acestor trei motive de casare.

Sub un prim aspect, recurentul-pârât a învederat că, atunci când a respins motivul vizând nulitatea sentinţei pentru necomunicarea încheierii de dezbateri, instanţa de apel a încălcat art. 233 alin. (1) din C. proc. civ.

Această critică de recurs, ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., este nefondată.

Instanţa de apel a constatat că încheierea de la termenul de judecată din 13 ianuarie 2023 se regăseşte la fila x din vol. II al dosarului de fond şi cuprinde toate menţiunile prevăzute de art. 233 alin. (1) din C. proc. civ., fiind menţionat, dintr-o simplă eroare materială, un alt număr de dosar.

În acest context, instanţa de apel a reţinut că o atare eroare materială nu poate atrage sancţiunea nulităţii, fiind evident, prin raportare la menţiunile sale, că încheierea respectivă a fost dată în prezentul dosar. Raţionamentul instanţei de apel nu a fost criticat de recurentul-pârât, acesta reluând susţinerile nefondate din apel referitoare la comunicarea unei încheieri din alt dosar.

Potrivit art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate, dacă, prin nerespectarea cerinţei legale, s-a adus părţii o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia. În acord cu instanţa de apel, aceste dispoziţii legale nu sunt incidente în cauză, întrucât încheierea din 13 ianuarie 2023 nu lipseşte de la dosar, doar că, din eroare, a fost menţionat un alt număr de dosar. Ca atare, nu poate fi primită susţinerea recurentului-pârât, potrivit căreia nu i-a fost comunicată încheierea de dezbateri.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că decizia este nemotivată.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Ca atare, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic. Motivarea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, constituindu-se într-o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar. Tocmai de aceea, obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, în sensul prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice parte în cadrul unei proceduri judiciare având dreptul să prezinte judecătorului argumentele sale şi să pretindă acestuia a le examina.

Prin hotărârea pronunţată în cauza Albina împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "dreptul la un proces echitabil include dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt, în mod real, ascultate, adică examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa".

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că "obligaţia pe care o impune art. 6 instanţelor de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei), precum şi că "noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse" (cauza Helle împotriva Finlandei).

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, asigurând garanţiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce, prin considerentele de la paginile 23-27 din decizie, a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt şi de drept pentru care a respins, ca nefondat, apelul declarat de către pârât.

După cum s-a arătat, criticile privind cuantumul cheltuielilor de judecată, din perspectiva criteriilor prevăzute la art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., inclusiv cele care se referă la modul cum instanţa de apel a dispus acordarea cheltuielilor de judecată ce au fost efectuate în prezentul litigiu, nu se circumscriu niciunuia dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., din moment ce privesc temeinicia deciziei recurate.

De asemenea, nu pot fi analizate nici criticile referitoare la modalitatea în care instanţa de apel, în urma analizării documentelor justificative depuse la dosar, a dispus majorarea cuantumului cheltuielilor de transport acordate sub forma cheltuielilor de judecată, întrucât instanţa de recurs nu are competenţa legală de a cenzura aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că, menţinând soluţia de acordare a dobânzii legale, instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile O.U.G. nr. 66/2011 şi prin Decizia nr. 21/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Din perspectiva obligării la plata dobânzii legale, nu pot fi primite susţinerile recurentului-pârât că O.U.G. nr. 66/2011 nu prevede obligaţia de a plăti dobânzi, că intimatei-reclamante nu i s-au perceput dobânzi pentru perioada în care a folosit avantajul financiar, ca urmare a anulării titlurilor de creanţă, şi că fondurile acordate prin cele două contracte de finanţare au o natură specială.

Aceasta, întrucât, prin Deciziile nr. 19 din 18 noiembrie 2013 şi nr. 59 din 18 septembrie 2017, pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că cererile prin care se solicită, pe cale separată, acordarea cheltuielilor de judecată au, faţă de litigiile primare, caracter autonom, ce decurge atât din natura civilă a procesului, independent de natura litigiului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, cât şi din fundamentul juridic, reprezentat de răspunderea civilă delictuală, ce decurge din culpa procesuală şi necesitatea acoperirii prejudiciului cauzat părţii câştigătoare.

Ca atare, este corectă reţinerea instanţei de apel, în sensul că prevederile O.U.G. nr. 66/2021 şi cele statuate, cu valoare obligatorie, prin Decizia nr. 21 din 24 februarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu prezintă relevanţă în cauză, din perspectiva obligării recurentului-pârât la plata dobânzii legale, întrucât temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată, pe cale separată, este distinct de cel al proceselor care au generat efectuarea cheltuielilor de judecată.

Contrar susţinerilor din memoriul de recurs, instanţa de apel, constatând că judecătorul fondului a motivat admiterea capătului de cerere accesoriu constând în obligarea la plata dobânzii legale, în raport cu prevederile art. 1531 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi, art. 1535 alin. (1) din C. civ. şi Decizia nr. 34 din 16 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a reţinut, în plus faţă de considerentele sentinţei, că acordarea dobânzii legale se impune şi faţă de statuările obligatorii cuprinse în Deciziile nr. 19 din 18 noiembrie 2013 şi nr. 59 din 18 septembrie 2017, astfel că nu se poate reţine nemotivarea deciziei atacate sub acest aspect.

Faţă de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate nu sunt întemeiate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 995A din 20 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2025.