Tort claim for land compensation: accrual of statute of limitations upon final court decision and administrative entity's civil procedural capacity

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 8 martie 2021, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti, Administraţia Fondului Imobiliar şi B. S.A. la plata contravalorii terenului în suprafaţă de 115 mp, situat în Bucureşti.

Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a formulat cerere de chemare în garanţie a B. S.A. şi a Prefecturii Municipiului Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1080 din 24 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a constatat încetată judecata cererii principale şi a cererii de chemare în garanţie formulate împotriva B. S.A., a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis cererea principală, a obligat pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Primăria Municipiului Bucureşti să plătească reclamantei suma de 80.383 euro, reprezentând contravaloarea terenului de 115 mp, situat în Bucureşti, str. x, a respins cererea de chemare în garanţie a Prefecturii Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General.

Prin decizia civilă nr. 1738A din 29 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul şi a obligat apelantele-pârâte la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii, la 7 aprilie 2025, au formulat recurs pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, solicitând casarea deciziei şi trimiterea, spre rejudecare, la instanţa de apel.

Recurenţii-pârâţi au invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., susţinând, în sinteză, următoarele critici:

- hotărârea este nemotivată sub aspectul reţinerii datei de 05.12.2019 ca fiind momentul de la care curge prescripţia extinctivă, precum şi sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanţie a Prefecturii Municipiului Bucureşti;

- aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 95-96 din Codul administrativ, fiind respinsă nelegal excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei Bucureşti;

- aplicarea greşită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, art. 1.349, art. 1.546 alin. (2), art. 2.517 şi art. 2.528 din C. civ., întrucât termenul prescripţiei de 3 ani curge de la emiterea de către A.F.I. a procesului-verbal de punere în posesie, ca urmare a dispoziţiei nr. x/25.03.2014, acesta fiind momentul la care reclamanta a cunoscut paguba;

- reţinerea greşită a întrunirii condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a Primăriei Municipiului Bucureşti şi a Municipiului Bucureşti, fapta fiind săvârşită de mandatarul B. S.A., cu depăşirea limitelor mandatului;

- respingerea greşită a cererii de chemare în garanţie a Prefecturii Municipiului Bucureşti, prin aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 36 din Legea nr. 18/1991 şi a dispoziţiilor Legii nr. 79/1997.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-chemată în garanţie Prefectura Municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Deşi recurenţii-pârâţi au invocat explicit motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., se constată că susţinerile privind greşita respingere a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel că recursul va fi analizat prin prisma acestor trei motive de casare.

Recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 95-96 din Codul administrativ, atunci când a respins excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei Municipiului Bucureşti, critică care se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

În analiza excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Municipiului Bucureşti, instanţa de apel s-a raportat la împrejurarea că fapta ilicită alegată constă în perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2006, fără a fi verificată situaţia juridică a imobilului, contract care a fost încheiat, în calitate de vânzător, de către Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar, ceea ce înseamnă că a fost considerată titular al dreptului de proprietate, având capacitatea să încheie contractul respectiv. Totodată, instanţa de apel a reţinut prevederile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., apreciind că Primăria Municipiului Bucureşti constituie o entitate funcţională, constituită potrivit legii, astfel că poate sta în judecată, în calitate de pârâtă.

În condiţiile în care Primăria Municipiului Bucureşti este chemată pentru a răspunde, în nume propriu, pentru o faptă ilicită săvârşită în cadrul exercitării atribuţiilor legale, acţionând în numele Statului pentru a vinde chiriaşilor, în baza Legii nr. 112/1995, locuinţele trecute în proprietatea Statului, se reţine că aceasta este o entitate care stă în judecată, potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., chiar dacă nu are personalitate juridică proprie, după cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel. De altfel, faţă de pretenţia dedusă judecăţii, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, interesează numai aptitudinea Primăriei Municipiului Bucureşti de a participa la raporturi juridice civile, nu şi aceea de a emite acte administrative, în exercitarea unor prerogative de putere publică (capacitatea de drept administrativ), astfel că nu are relevanţă invocarea prevederilor art. 95-96 din Codul administrativ.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că decizia este nemotivată sub aspectul momentului de la care curge termenul de prescripţie şi al soluţiei de respingere a cererii de chemare în garanţie a Prefecturii Municipiului Bucureşti.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, constituindu-se într-o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar. Tocmai de aceea, obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, în sensul prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice parte în cadrul unei proceduri judiciare având dreptul să prezinte judecătorului argumentele sale şi să pretindă acestuia a le examina.

Prin hotărârea pronunţată în cauza Albina împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "dreptul la un proces echitabil include dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt, în mod real, ascultate, adică examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa".

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că "obligaţia pe care o impune art. 6 instanţelor de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei), precum şi că "noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse" (cauza Helle împotriva Finlandei).

Instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, asigurând garanţiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt şi de drept pentru care a respins apelul, ca nefondat.

Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, instanţa de apel a argumentat că termenul de la care curge prescripţia extinctivă este data pronunţării deciziei civile nr. 1928A/05.12.2019, prin care Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, acesta fiind momentul la care intimata-reclamantă a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea. Deşi invocă nemotivarea hotărârii, recurenţii-pârâţi critică, în realitate, modalitatea în care instanţa de apel a coroborat şi a valorificat mijloacele de probă, cu toate că acest aspect nu poate forma obiect al controlului în calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie a Prefecturii Municipiului Bucureşti, instanţa de apel a arătat că, la momentul emiterii ordinului şi a titlului de proprietate, numiţii C. şi D. erau proprietarii construcţiei şi aveau în folosinţă terenul de sub aceasta, precum şi curtea care o deservea, astfel că erau incidente prevederile art. 36 din Legea nr. 18/1991, neconstatându-se nici o încălcare a prevederilor legale de către Prefect. Considerentele deciziei recurate sunt clare şi concise, iar nemulţumirea părţii cu privire la soluţia pronunţată nu poate fi asimilată unei nemotivări a hotărârii.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au învederat, sub un prim aspect, că instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile art. 2.528 din C. civ., atunci când a stabilit că termenul de prescripţie curge de la 5 decembrie 2019, când Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat decizia civilă nr. 1928A. În opinia recurentelor-pârâte, intimata-reclamanta a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea la 16 iulie 2014, când A.F.I. a emis procesul-verbal de punere în posesie, ca urmare a emiterii dispoziţiei nr. x/25.03.2014 de către Primarul General.

Înalta Curte constată că această critică nu poate fi primită.

Conform art. 2.528 alin. (1) din C. civ., "prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea". În lumina acestui text legal, se reţine că, în situaţia acţiunilor în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, prescripţia nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, ci de la momentul la care cel păgubit a cunoscut (moment subiectiv) ori trebuia să cunoască (moment obiectiv) paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Din modalitatea de argumentare a criticilor referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, rezultă că recurenţii-pârâţi nu invocă, în realitate, interpretarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 2.538 alin. (1) din C. civ., ci aduc în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi a coroborat mijloacele de probă, în vederea stabilirii momentului obiectiv de la care curge termenul de prescripţie extinctivă. Or, astfel de critici nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât nu se referă la interpretarea sau aplicarea greşită a unei norme de drept material, ci la circumstanţele de fapt avute în vedere de către instanţa de apel, atunci când a stabilit, în cauză, momentul de început al cursului prescripţiei extinctive.

Pentru a provoca un control de legalitate asupra dezlegărilor instanţei de apel cu privire la excepţia prescripţiei extinctive, recurentele-pârâte trebuia să invoce argumente de nelegalitate, iar nu să afirme chestiuni de fapt, în sensul că termenul de prescripţie nu a început să curgă la 5 decembrie 2019, ci la 16 iulie 2014, când A.F.I. a emis procesul-verbal de punere în posesie.

Tot subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 1349 şi urm. din C. civ., atunci când a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii lor civile delictuale.

Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită.

Argumentarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care partea recurentă o consideră corectă şi discordanţa acestei interpretări cu cea dată de instanţa a cărei hotărâre se atacă.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit atunci când, în realitate, se critică situaţia de fapt ori modul de coroborare şi interpretare a mijloacelor de probă, întrucât în recurs se exercită un control de legalitate, prin prisma conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile. Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel).

În memoriul de recurs au fost invocate dispoziţiile art. 1.349 din C. civ., însă, faţă de modul în care s-a argumentat întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, se constată că recurenţii-pârâţi urmăresc, în realitate, reevaluarea situaţiei de fapt, fiind nemulţumiţi de concluzia instanţei de apel, rezultată în urma coroborării mijloacelor de probă, în sensul că sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru angajarea răspunderii lor delictuale.

Recurenţii-pârâţi au invocat formal dispoziţiile art. 1.349 din C. civ., argumentele din memoriul de recurs vizând netemeinicia deciziei recurate, nu nelegalitatea acesteia, din moment ce dezlegarea lor implică analiza elementelor faptice, tinzând la o altă evaluare a situaţiei de fapt decât cea realizată de instanţele de fond. În acest context, nu poate fi analizată susţinerea că nu sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, întrucât recurenţii-pârâţi reiau apărările formulate în faţa instanţelor de fond, fără a indica, în concret, care sunt aspectele de nelegalitate a deciziei recurate.

În ce priveşte criticile privind respingerea cererii de chemare în garanţie a Prefecturii Municipiului Bucureşti, acestea nu pot fi primite, fiind invocate omisso medio, întrucât nu au fost invocate în apel, astfel că devin incidente prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora "motivele de la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Constatând îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe recurenţii-pârâţi, fiind părţile care au pierdut procesul, la plata către intimata-reclamantă a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, dovedite a fi efectuate în recurs prin documentele justificative depuse la fila x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Primăria Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1738A din 29 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenţii-pârâţi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Primăria Municipiului Bucureşti să plătească intimatei-reclamante A. cheltuieli de judecată în sumă de 10.000 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2025.