Tort claim for land possession delays dismissed; res judicata limits scope of title deeds and cassation review excludes factual re-evaluation of civil liability elements.

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale-Administraţia Domeniului Statului, Subcomisia Fondului Funciar de pe lângă Consiliul Local Sector 1 şi Comisia Municipiului Bucureşti de Aplicare a Legii Fondului Funciar de pe lângă Prefectura Municipiului Bucureşti, să se dispună transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii în cuantum de 1.000 RON/zi de întârziere, conform sentinţei civile nr. 7193/12.09.2007, până la data punerii în posesie şi emiterii titlului de proprietate asupra terenului de 22 ha arabil şi 1 ha livezi, precum şi să fie obligat fiecare pârât la plata sumei de 1.000 RON/zi întârziere, reprezentând daune compensatorii datorate pe ultimii trei ani anterior introducerii acţiunii, precum şi la plata daunelor compensatorii de la data introducerii acţiunii şi până la punerea în posesie şi emiterea titlului de proprietate.

Comisia Municipiului Bucureşti de Aplicare a Legii Fondului Funciar pe de lângă Prefectura Municipiului Bucureşti a formulat cerere de chemare în garanţie a Subcomisiei Fondului Funciar de pe lângă Consiliul Local Sector 1, precum şi a Administraţiei Domeniului Statului.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 705 din 28 aprilie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia prescripţiei executării silite, ca neîntemeiată, a respins cererea principală, ca neîntemeiată, şi cererea de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel reclamanţii, iar, prin decizia civilă nr. 1691A din 20 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii, la 24 aprilie 2025, au formulat recurs reclamanţii, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate: nesocotirea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 7193/12.09.2007 şi a deciziei civile nr. 1575/01.07.2015, prin care s-a reţinut că sunt titularii dreptului de proprietate asupra terenului; încălcarea dispoziţiilor art. 1.270 alin. (1) şi ale art. 1.321-1.322 din C. civ., în ceea ce priveşte efectele desfiinţării donaţiei; încălcarea prevederilor art. 1.357 şi ale art. 1.548 din C. civ. privind întrunirea cerinţelor răspunderii civile delictuale.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Subcomisia Fondului Funciar de pe lângă Consiliul Local Sector 1 a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că, atunci când a apreciat că prejudiciul nu este cert, instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 7193/12.09.2007 a Judecătoriei Ploieşti şi a deciziei civile nr. 1575/01.07.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a reţinut că în patrimoniul lor există dreptul de proprietate asupra terenului de 23 ha.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi de ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 din C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". Potrivit art. 431 din C. proc. civ.:

"(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Prin urmare, efectul de lucru judecat al hotărârii judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi pentru aceeaşi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), ce presupune că hotărârea beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească. În acest context, este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepţii, atunci când este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, se constată că instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel, după ce a reţinut că eventualul prejudiciu cauzat reclamanţilor nu se poate raporta decât la terenul în suprafaţă de 3 ha, pentru care s-a constatat că sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, prin decizia civilă nr. 1041A/06.07.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă (pentru cota de 33,75% cuvenită acestora), instanţa de apel a constatat că prejudiciul pretins de reclamanţi, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, pentru perioada 14.02.2016-14.02-2019 şi în continuare, nu are caracter cert, pentru următoarele considerente:

"Prin sentinţa civilă nr. 7193/12.09.2007 a Judecătoriei Ploieşti (ca şi prin decizia civilă nr. 1575R/01.07.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă) s-a dispus obligarea A.D.S şi a Comisiilor de Fond Funciar la executarea unor obligaţii de a face, această hotărâre nefiind un titlu de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 23 ha (în fapt 3 ha, cum s-a constatat ulterior, prin hotărâre definitivă). Câtă vreme nu a fost eliberat titlul de proprietate, în baza Legii nr. 18/1991, de către Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, reclamanţii nu au un drept de proprietate asupra terenului şi, ca atare, nu se poate reţine că s-ar fi adus atingere vreuneia dintre prerogativele acestui drept. Actele premergătoare emiterii titlului de proprietate, anume adeverinţele de proprietate, procesele-verbale de punere în posesie şi hotărârile de validare nu reprezintă titlu, în sensul Legii nr. 18/1991, dreptul pe care îl atestă fiind incert până la eliberarea titlului de proprietate, singurul act, prevăzut de Legea nr. 18/1991, care conferă titularului un drept de proprietate."

Se constată că, în cadrul acestui raţionament juridic, instanţa de apel nu a nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 7193/12.09.2007 a Judecătoriei Ploieşti sau al deciziei civile nr. 1575/01.07.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, întrucât, în temeiul acestor două hotărâri definitive, recurenţii-reclamanţi nu sunt proprietari ai terenului, ci numai creditori ai drepturilor de a le fi reconstituit dreptul de proprietate, de a fi puşi în posesie şi de a le fi emis titlul de proprietate. De altfel, instanţa de apel a avut în vedere aceste două hotărâri judecătoreşti definitive şi le-a valorificat, în mod corect, reţinând că acestea nu reprezintă titlu de proprietate asupra terenului, ci doar impun anumite obligaţii de a face în sarcina intimaţilor-pârâţi. În continuare, instanţa de apel a constatat că reclamanţilor nu li se va elibera titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, din moment ce autoarea lor, faţă de imposibilitatea de identificare a unui teren care să le fie atribuit în natură, pe raza Sectorului 1 sau a altor sectoare, a optat pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent şi, prin decizia civilă nr. 1041A/06.07.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a dispus, în conformitate cu Legea nr. 165/2013, emiterea deciziei de compensare prin puncte, pentru valoarea de 213.829,87 euro.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut, ca o primă critică, faptul că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 1.270 alin. (1) şi ale art. 1.321-1.322 din C. civ., în ceea ce priveşte efectele desfiinţării donaţiei.

Înalta Curte constată că această critică nu poate fi primită.

Se constată că instanţa de apel a analizat chestiunile reţinute de către prima instanţă cu privire la efectele desfiinţării donaţiei doar din perspectiva cercetării criticii de apel referitoare la încălcarea principiului contradictorialităţii, reţinând că "prima instanţă a analizat care sunt efectele încetării, prin voinţa părţilor, a contractului de donaţie, format prin oferta de donaţie autentificată sub nr. x/02.09.2013 şi acceptarea donaţiei autentificată sub nr. x/18.09.2015, reţinând că aceste efecte se produc numai pentru viitor, aşa încât, pentru perioada 14.02.2016- octombrie 2018, reclamanţii nu aveau calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri, neputându-se prevala de niciun drept corelativ obligaţiilor stabilite prin sentinţa civilă nr. 7193/2007, în lipsa acestor obligaţii ale pârâţilor faţă de reclamanţi neputându-se reţine nici comiterea unei fapte ilicite".

Prin urmare, instanţa de apel nu a procedat la analiza dispoziţiilor art. 1.270 alin. (1) şi ale art. 1.321-1.322 din C. civ., ci doar a reţinut că aceste chestiuni, analizate de prima instanţă, reprezintă apărări de fond legate de existenţa dreptului la despăgubiri al reclamanţilor, solicitat în temeiul răspunderii civile delictuale.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel nu s-a raliat, în totalitate, considerentelor primei instanţe, inclusiv a celor privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1.270 alin. (1) şi ale art. 1.321-1.322 din C. civ., ci a expus un raţionament juridic propriu, analizând, în mod global, faptele pretins ilicite pentru perioada 14.02.2016- octombrie 2019, indiferent de împrejurarea că reclamanţii nu ar fi avut calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri, întrucât nu s-ar fi putut prevala de niciun drept corelativ obligaţiilor stabilite prin sentinţa civilă nr. 7193/2007, ca urmare a efectelor desfiinţării donaţiei. În acest sens, instanţa de apel a concluzionat că "nu se poate reţine săvârşirea unor fapte ilicite de către intimatele-pârâte în perioada 14.02.2016-14.02.2019 şi în continuare, constând în omisiunea de a identifica terenul, de a îi pune în posesie pe apelanţi şi de a emite titlu de proprietate, câtă vreme, ulterior constatării de către executorul judecătoresc a imposibilităţii executării obligaţiilor de a face, stabilite prin sentinţa civilă nr. 7193 din 12.09.2007, autoarea apelanţilor a optat pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pe care le-a şi obţinut, în cele din urmă",

Ca atare, sunt străine de considerentele deciziei recurate criticile prin care se susţine că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 1.270 alin. (1) şi ale art. 1.321-1.322 din C. civ., neimpunându-se analiza lor.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 1.357 şi ale art. 1.548 din C. civ., atunci când a reţinut că nu sunt îndeplinite două dintre condiţiile cerute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimaţilor-pârâţi, şi anume existenţa unei fapte ilicite şi caracterul cert al prejudiciului.

Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită.

Argumentarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care partea recurentă o consideră corectă şi discordanţa acestei interpretări cu cea dată de instanţa a cărei hotărâre se atacă.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit atunci când, în realitate, se critică situaţia de fapt ori modul de coroborare şi interpretare a mijloacelor de probă, întrucât în recurs se exercită un control de legalitate, prin prisma conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile.

Scopul recursului transcede, aşadar, interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

În memoriul de recurs au fost invocate dispoziţiile art. 1.357 şi ale art. 1.548 din C. civ., însă, faţă de modul în care s-a argumentat întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, se constată că recurenţii-reclamanţi urmăresc, în realitate, reevaluarea situaţiei de fapt, fiind nemulţumiţi de concluzia instanţei de apel, rezultată în urma coroborării mijloacelor de probă, în sensul că nu există fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu şi nici prejudiciu cert.

Recurenţii-reclamanţi au invocat formal dispoziţiile art. 1.357 şi ale art. 1.548 din C. civ., argumentele din memoriul de recurs vizând netemeinicia deciziei recurate, nu nelegalitatea acesteia, din moment ce dezlegarea lor implică analiza elementelor faptice, tinzând la o altă evaluare a situaţiei de fapt decât cea realizată de instanţele de fond. În acest context, nu poate fi analizată susţinerea că sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale a intimaţilor-pârâţi, întrucât recurenţii-reclamanţi reiau apărările formulate în faţa instanţelor de fond, fără a indica, în concret, care sunt aspectele de nelegalitate a deciziei recurate.

În concluzie, indicarea formală a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate avea nicio relevanţă, în condiţiile în care recurenţii-reclamanţi invocă doar critici prin care urmăresc ca instanţa de recurs să reevalueze situaţia de fapt şi să reinterpreteze mijloacele de probă administrate de instanţele de fond, cu toate că nu are o atare competenţă legală.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1691A din 20 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2025.