Defective motivation in delictual liability: failure to identify specific breached safety norms and causal link between omission and moral prejudice

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă sub dosar nr. x/01.09.2021, reclamanta A., prin reprezentant legal B., a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând a se dispune obligarea paratului la plata sumei de 200.000 euro, echivalent în RON la data plăţii efective, cu titlu de daune morale, sumă actualizată cu dobânda legală calculată de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea efectivă a acesteia şi la plata cheltuielilor de judecată conform art. 453 din C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 219/C din 23.11.2023 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul C., şi în consecinţă:

A fost obligat pârâtul să achite reclamantei daune morale în sumă de 50.000 euro (echivalentul în RON la data plăţii), la care se adaugă dobânda legală calculată de la data introducerii acţiuni (01.09.2021) şi până la data plăţii efective.

Au fost respinse restul pretenţiilor reclamantei.

A fost obligat pârâtul să achite reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 1.473 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1357/A din 27 noiembrie 2024, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul C. împotriva sentinţei civile nr. 219/C din 23.11.2023 a Tribunalului Bihor pronunţate în dosarul nr. x/2021, pe care a păstrat-o în întregime. Fără cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1357/A din 27 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul C., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În esenţă, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul susţine că nu a fost analizat motivul de apel al pârâtului referitor la inexistenţa unei obligaţii legale în sarcina sa de supraveghere sau de altă natură asupra minorei, că nu a fost analizată cererea apelantului privind exonerarea integrală de răspundere sau diminuarea cotei de 50% în producerea prejudiciului, reţinută în sarcina sa şi că nu au fost indicate normele legale şi în ce ar consta încălcarea imputabilă recurentului referitor la reţinerea în sarcina sa a eludării normelor de protecţie şi siguranţă pe un şantier în lucru. De asemenea, apreciază că hotărârea recurată este nemotivată sub aspectul faptei ilicite reţinute în sarcina sa, în raport de normele legale incidente în cauză.

Subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 41 din C. civ. privind capacitatea de exerciţiu, art. 483, art. 487-488, art. 493 din C. civ. privind îndatoririle părinteşti şi a art. 1357-1371 din C. civ. privind condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv vinovăţia comună şi pluralitatea de cauze, atunci când a analizat faptele ilicite reţinute în sarcina sa şi condiţiile cerute pentru atragerea răspunderii sale civile delictuale.

În acest sens, arată că în privinţa primei fapte ilicite imputate, instanţa de apel reţine faptul că pârâtul (în calitate de beneficiar al lucrării - investitor) i-a permis reclamantei să-l ajute la unele lucrări uşoare sau chiar să-l asiste la efectuarea lucrărilor de construcţie într-o zonă în care exista riscul de cădere de la înălţime reprezintă o faptă ilicită, prin punerea reclamantei minore într-o situaţie de risc nepermisă, cu eludarea normelor legale de protecţie şi siguranţă pe un şantier în lucru.

Însă, instanţa de apel nu a indicat care sunt normele legale privind protecţia şi siguranţa pe un şantier în lucru aplicabile şi pe care recurentul să le fi încălcat.

Instanţa de apel a ignorat faptul că accesul reclamantei, minore la acel moment, nu a fost permis în scop profesional, aceasta nu a venit să efectueze lucrări specifice de construcţii, aspect reţinut de instanţa de apel prin raportare la analiza declaraţiei martorului D. care a relatat că pe reclamantă "nu a văzut-o lucrând, ci doar împreună cu pârâtul".

Or, acest aspect prezintă relevanţă faţă de scopul permiterii accesului reclamantei pe acel şantier, care nu era în scopul de a efectua vreo activitate, ci doar de a-l însoţi. Aceasta era conştientă de locul unde s-au deplasat, dorind şi asumându-şi această deplasare, iar despre stadiul construcţiei ştia atât ea, cât şi părinţii reclamantei, care aveau obligaţia legală de supraveghere.

Prin urmare, nu se poate reţine permiterea accesului pe şantier în scop profesional sau sub autoritate legală.

Acest aspect este deosebit de relevant prin raportare la normele legale ce se presupun a fi încălcate de recurent.

Or, constată că în lipsa indicării acestora, recurentului nu îi poate fi reţinută o faptă ilicită, cât timp nu a fost analizată în ce condiţii această faptă poate intra în sfera ilicitului.

Normele de protecţie în construcţii sunt vaste şi sunt elaborate prin raportare la multe criterii, precum tipuri de construcţii, respectiv, civile sau industriale, raportate la lucrători ori la public.

Cu privire la cea de a doua faptă ilicită - ignorarea obligaţiei de a apela serviciul de urgenţă 112 şi de neacordare a primului ajutor, instanţa de apel reţine că pârâtul nu numai că nu a acordat primul ajutor şi nu a apelat la serviciile de urgenţă, dar ar fi şi mişcat şi transportat victima în condiţii neadecvate la o altă adresă, încălcându-i acesteia dreptul de a beneficia de tratament de urgenţă, impus de situaţia în care se afla - căderea de la înălţime, cu suspiciune evidentă de leziuni ale coloanei, astfel că răspunde pentru prejudiciul produs reclamantei prin încălcarea acestui drept, fiind de netăgăduit suferinţa reclamantei prin neacordarea de îndată a ajutorului.

Referitor la această faptă ilicită, apreciază că instanţa de apel a reţinut motive contradictorii, ceea ce atrage din nou aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., având în vedere că:

- anterior acestei concluzii arătate la pag. 13 din considerentele hotărârii recurate, aceasta, analizând la pag. 12 critica apelantului privind neacordarea ajutorului, reţine că prin raportare la concluziile expertizelor medico - legale efectuate în cauză, potrivit cărora nu există posibilitatea stabilirii cu certitudine că s-a produs agravarea leziunilor ca urmare a transportării reclamantei, reţine apelantului principiul in dubio pro reo;

- însă, instanţa de apel ignoră aspectul necontestat în cauză (pag. 9 din considerentele sentinţei Tribunalului Bihor), respectiv faptul că la locuinţa părinţilor recurentului, pârâtul a chemat salvarea;

- or, instanţa de apel reţine că recurentul nu a acordat primul ajutor şi nu a sunat la 112, dar şi că a transportat victima în condiţii neadecvate şi stabileşti astfel această faptă ilicită cu consecinţa încălcării reclamantei a dreptului de a beneficia de tratament de urgenţă, în condiţiile în care reţine anterior un dubiu în favoarea recurentului între această acţiune de transportare a victimei de către recurent şi agravarea leziunilor.

Totodată, instanţa de apel nu motivează de ce reţine că inacţiunea recurentului, constând în neapelarea de îndată a serviciului 112 şi neacordarea de îndată a primului ajutor, a produs reclamantei un prejudiciu.

Consideră că instanţa de apel a reţinut în mod greşit această faptă ilicită în sarcina sa, în condiţiile în care nu indică de unde rezultă legătura de cauzalitate între omisiunea apelării serviciului 112 de îndată şi prejudiciu, în condiţiile în care din rapoartele de expertiză medico - legală nu s-a stabilit o astfel de influenţă în ceea ce priveşte leziunile reclamantei.

Referitor la reţinerea faptei ilicite prin raportate la starea de minoritate a reclamantei, recurentul arată că instanţa de apel nu a indicat care este temeiul legal prin prisma căreia recurentul este răspunzător de acţiunile acesteia.

În acest sens, consideră că nu se poate reţine vreo faptă imputabilă recurentului, întrucât reclamanta a accesat şantierul în mod voluntar şi conştient şi nu există nicio obligaţie de supraveghere, neavând nicio obligaţie legală ori contractuală de a garanta siguranţa reclamantei.

Minoritatea reclamantei nu îi poate fi imputată, având în vedere prevederile art. 41 din C. civ., pe care instanţa de apel le-a încălcat şi care prevăd că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă.

În primul rând, obligaţia de supraveghere a minorilor şi răspunderea o poartă părinţii, prin raportare la prevederile art. 483, 487 şi 488 din C. civ. privind îndatoririle părinteşti, îndeosebi ale art. 493 din acest act normativ, care stipulează în mod expres că părinţii au dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului minor.

De asemenea, apreciază că sunt incidente şi prevederile art. 1366 alin. (2) din C. civ., care stabilesc că minorul care a împlinit 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat.

În raport cu dispoziţiile legale invocate, încălcate de instanţa de apel, consideră că minoritatea victimei, în speţă nu poate fi interpretată drept o cauză de vulnerabilitate întrucât, pe de o parte, nu se punea problema apărării, reprezentării sau asistării decizionale a minorei, având în vedere că aceasta s-a aflat în acel perimetru în mod asumat şi chiar având girul părinţilor săi, care cunoşteau întrutotul natura relaţiei dintre cele două părţi şi spre ce tindea.

Minora a acţionat în deplină cunoştinţă de cauză, perfect conştientă de spaţiul în care se afla, avea capacitatea efectivă de a decide cu privire la propriile sale acţiuni şi puterea de a prevedea consecinţele unor împrejurări periculoase în care se expune, putând prevedea şi preveni rezultatul producător de prejudiciu prin luarea măsurii de siguranţă a propriei persoane: deplasarea doar în zonele ce nu prezentau un pericol pentru propria siguranţă şi sănătate.

În aceste condiţii, apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi a prevederilor art. 1371 din C. civ., dat fiind că doar fapta victimei e generatoare de propriul prejudiciu, neputând fi reţinută o acţiune a recurentului care să determine o cotă de 50% în producerea prejudiciului.

Sub acelaşi aspect, susţine că instanţa de apel nu a stabilit care sunt criteriile avute în vedere la aprecierea gradului de culpă al recurentului de 50%, neavând nici un suport sau algoritm de calcul reţinut şi nici a sumei acordate cu titlu de despăgubiri.

Altă critică adusă hotărârii instanţei de apel este respingerea teoriei riscului asumat, pe care instanţa de apel o respinge reţinând că "reclamantul în calitate de beneficiar al lucrării, nu a respectat normele care reglementează activitatea pe un şantier în lucru".

Or, nici de această dată instanţa de apel nu indică care sunt aceste norme, ce presupun acestea şi în ce constă nerespectarea reţinută în sarcina recurentului.

Prin prisma reţinerii elementelor răspunderii civile delictuale, în mod greşit a reţinut instanţa de apel existenţa unui raport de cauzalitate, motivând că prejudiciul moral este consecinţa faptei ilicite a pârâtului.

Pentru a fi imputabil un rezultat se impune în mod necesar identificarea unui raport de cauzalitate. Or, nu se poate reţine ca faptă tipică o faptă delictuală în situaţia în care nu sunt întrunite ambele condiţiile ale raportului de cauzalitate, respectiv rezultatul produs să fie consecinţa stării de pericol generate de fapta persoanei acuzate.

Astfel, nu se poate reţine că rezultatul produs este consecinţa stării de pericol generată de recurent, întrucât suntem în prezenţa unui risc permis, risc peste care se suprapune conduita victimei care poate genera, într-un context determinat, accidentarea printr-un comportament imprudent

În lipsa identificării certe şi clare a unui raport de cauzalitate, nu se poate reţine în mod obiectiv imputarea rezultatului recurentului.

În concluzie, apreciază că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1357 -1371 din C. civ., care stabilesc elementele răspunderii civile delictuale, precum şi pe cele privind repararea prejudiciului, întrucât nu se pot reţine în mod just cele două fapte ilicite imputate recurentului, nici a unei obligaţii legale faţă de intimata-reclamantă, care a acţionat în mod voluntar, conştient, asumându-şi riscul de a pătrunde într-un şantier cu potenţial periculos. De asemenea, lipsa unei legături de cauzalitate directe între conduita recurentului şi prejudiciu, exclude răspunderea delictuală a acestuia.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

La termenul de judecată de astăzi, 4 decembrie 2025, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii căii de atac, rămânând în pronunţare asupra fondului recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând legalitatea deciziei recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este întemeiat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Având în vedere că prin calea de atac exercitată în cauză, au fost invocate motive de recurs încadrabile în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza întâi argumentele subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât doar în măsura în care o hotărâre judecătorească este motivată se poate exercita un control de legalitate al acesteia sub aspectul corectei aplicări a normelor de drept material.

Astfel, prin criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut nelegalitatea deciziei atacate cu privire la soluţia dată apelului său pretinzând, în esenţă, pe de o parte, că instanţa de apel nu a justificat suficient în considerentele deciziei îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, iar pe de altă parte, a afirmat că, deşi a formulat o cerere de apel amplu motivată, prin decizia instanţei de prim control judiciar nu s-a răspuns în mod adecvat tuturor argumentelor esenţiale pe care le-a invocat, nefiind analizate efectiv unele dintre susţinerile sale, acestea fiind cu desăvârşire ignorate de către curtea de apel.

Potrivit temeiului legal pe care au fost întemeiate aceste argumente, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, aşadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc sau insuficient motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reţine că din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile sau apărările părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, nu este îndeplinită.

Invocând acest caz de casare, printr-o primă critică, recurentul susţine nelegalitatea deciziei curţii de apel ca urmare a neanalizării motivelor de apel invocate vizând inexistenţa unei obligaţii legale în sarcina sa de supraveghere sau de altă natură asupra minorei.

Deşi este real că argumentele evidenţiate în precedent au constituit motive ale cererii de apel, iar acestea nu au făcut obiect de analiză de către instanţa de apel, contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte nu le remarcă relevanţa şi caracterul determinat pentru soluţionarea cauzei având în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta proprie(persoana păgubită fiind chiar minorul - la data accidentului), iar nu pentru fapta altei persoane, astfel încât, chiar întemeiată fiind, critica în analiză nu poate atrage casarea deciziei.

Printr-o altă categorie de critici, subsumate aceluiaşi caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine că decizia recurată este motivată deficitar pretinzând că soluţia dată de instanţa de prim control judiciar cererii sale de apel nu este suficient justificată în considerentele hotărârii, precum şi că nu au fost analizate explicit argumentele relevante invocate prin calea de atac devolutivă exercitată, hotărârea curţii de apel ignorând cu desăvârşire unele dintre motivele de apel prin care s-a criticat sentinţa tribunalului.

Astfel, afirmă recurentul că instanţa de apel nu a analizat distinct susţinerile sale privind exonerarea integrală de răspundere sau diminuarea cotei de 50% în producerea prejudiciului, reţinută în sarcina sa de prima instanţă.

Totodată, recurentul pretinde că în analiza faptei ilicite imputate constând în aceea că a permis accesul reclamantei minore pe şantier, în condiţii care implicau riscul de cădere de la înălţime, cu eludarea normelor de protecţie şi siguranţă pe un şantier în lucru, instanţa de apel nu a indicat care sunt aceste norme, ce prevăd ele şi în ce constă încălcarea reproşată recurentului.

Recurentul a mai arătat că instanţa de apel nu a explicat care sunt criteriile avute în vedere la aprecierea "gradului de culpă de 50%", hotărârea necuprinzând nici un algoritm de calcul avut în vedere de judecători nici în ceea ce priveşte procentul de culpă reţinut şi nici cu privire la suma acordată cu titlu de despăgubiri.

Se mai susţine că respingându-i apărarea privind incidenţa teoriei riscului asumat cu motivarea că "reclamantul în calitate de beneficiar al lucrării, nu a respectat normele care reglementează activitatea pe un şantier în lucru" nici de această dată instanţa de apel nu a indicat care sunt aceste norme, ce presupun acestea şi în ce constă nerespectarea reţinută în sarcina recurentului.

Cu caracter preliminar, în scopul unei mai bune înţelegeri a particularităţilor juridice ale cauzei de faţă, Înalta Curte găseşte potrivit a arăta că, în acord cu reglementarea oferită de lege răspunderii civile, precum şi cu interpretările jurisprudenţiale şi doctrinare în materie, răspunderea civilă corespunde unui raport juridic de obligaţii în care o persoană este ţinută să repare prejudiciul cauzat în mod injust unei alte persoane, fiind de distins, în interiorul instituţiei generale a răspunderii civile, între răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală.

Răspunderea civilă delictuală cunoaşte, potrivit art. 1349 C. civ., atât forma răspunderii directe(care presupune repararea prejudiciului cauzat prin fapta proprie a persoanei responsabile), cât şi forme de răspundere indirectă care presupun fie repararea prejudiciului cauzat prin fapta altei persoane decât persoana responsabilă(răspunderea pentru fapta minorului sau a persoanei care beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială şi răspunderea comitenţilor pentru prepuşi), fie a celui cauzat de lucrurile ori animalele aflate sub paza persoanei răspunzătoare, precum şi de ruina edificiului.

Atât răspunderea directă, cât unele dintre formele de răspundere indirecte(cum este cea a comitenţilor pentru prepuşi, de exemplu), presupun, ca şi condiţie pentru angajare, existenţa unei fapte ilicite care a cauzat prejudiciul. În primul caz este necesară fapta ilicită proprie a persoanei responsabile.

Acţiunea de faţă reprezintă o acţiune de drept comun, în angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a recurentului pârât, întemeiată, în esenţă, pe dispoziţiile art. 1349, respectiv art. 1357-1359 C. civ.

Potrivit art. 1349 alin. (1) C. civ. "orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.", iar conform art. 1357 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă."

Aşadar, pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie trebuie să se facă dovada existenţei unei fapte ilicite săvârşită de către autorul indicat, a unui prejudiciu cauzat de această faptă, a legăturii de cauzalitate între cele două elemente, precum şi a existenţei unei vinovăţii, care în această materie poate îmbrăca forma celei mai uşoare culpe.

Din punct de vedere teoretic, fapta ilicită reprezintă faptul generator de răspundere. Pentru a obţine o despăgubire integrală, justă şi echitabilă, victima trebuie să facă dovada că prejudiciul suferit este consecinţa săvârşirii unei fapte ilicite, de regulă cu vinovăţie, în limitele mai sus arătate. În aceste condiţii, fapta ilicită declanşează mecanismul antrenării obligaţiei de despăgubire pe temei delictual.

Dispoziţiile C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, în sens larg, fac referire la fapta ilicită fără a detalia conţinutul acestei sintagme, principalele coordonate ale ilicităţii faptei fiind stabilite de doctrină şi jurisprudenţă.

Astfel, ca element obiectiv al răspunderii delictuale, fapta ilicită reprezintă acea acţiune sau inacţiune prin care, prin încălcarea normelor dreptului obiectiv(înţeles ca totalitatea normelor juridice de conduită în vigoare care reglementează relaţiile sociale dintr-o societate), prin ignorarea unui drept sau a unei obligaţii impuse de ordinea juridică(sau de morală, în anumite limite), s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime, de natură a le cauza un prejudiciu. Fapta ilicită poate fi o acţiune constând în a face ceea ce nu ar trebui făcut potrivit normelor juridice ori de convieţuire socială sau o inacţiune manifestată prin a nu face ceva, cu toate că trebuia şi putea fi făcut.

Ilicitatea conduitei făptuitorului este apreciată, aşadar, în raport de regulile generale de comportament instituite în societate prin dispoziţii legale şi norme morale.

Spre deosebire de fapta ilicită contractuală care se raportează strict la nerespectarea obligaţiilor stabilite prin acordul de voinţă al părţilor, fapta ilicită delictuală poate fi săvârşită într-un număr nedeterminat de modalităţi.

Raportul de cauzalitate este o condiţie esenţială, de natură obiectivă, pentru angajarea răspunderii delictuale, contribuind la identificarea persoanei responsabile. Exigenţa acestei condiţii impune ca între prejudiciul produs, a cărui reparare o solicită reclamanta, şi faptul generator să existe o legătură de la cauză la efect, astfel încât, din multitudinea împrejurărilor cauzale şi a condiţiilor care au contribuit într-o anumită măsură, să fie identificate acele acţiuni sau inacţiuni anterioare care au determinat în mod direct şi necesar producerea prejudiciului. Absenţa legăturii de cauzalitate elimină ipoteza angajării unei răspunderi delictuale cu privire la prejudiciul produs.

În cazul în care antrenarea răspunderii civile delictuale este solicitată pe cale judiciară este esenţial ca hotărârea instanţei să stabilească şi să fixeze în mod clar îndeplinirea tuturor elementelor răspunderii obiect al acţiunii civile cu care a fost învestită.

Înalta Curte constată că, potrivit celor statuate de instanţa de apel, faptele pârâtului recurent cu privire la care reclamanta pretinde că au caracter ilicit, însuşite de instanţa de prim control judiciar, sunt complexe cuprinzând, pe de o parte, acţiuni constând în permiterea accesului reclamantei în imobilul nelocuit la care se desfăşurau încă lucrări, iar, pe de altă parte, omisiuni constând în abţinerea pârâtului de a apela serviciul de urgenţă 112 cu consecinţa privării reclamantei de dreptul de a beneficia de tratament de urgenţă impus de situaţia în care se afla.

Faţă de această constatare, măsura în care, în raport de dispoziţiile art. 425 alin. (1) şit.b) C. proc. civ., decizia instanţei de apel cuprinde elementele necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, respectiv a analizat motivele de apel pretins omise, se va raporta la această complexitate.

Astfel, examinând cererea de apel formulată de pârâtul C., se constată că în cuprinsul acesteia apelantul pârât a invocat, într-adevăr, argumente vizând nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei tribunalului din perspectiva reţinerii îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, apelantul susţinând că "în sarcina acestuia nu se poate reţine nici o culpă în generarea prejudiciului suferit de către reclamantă", dezvoltând, însă, argumente consistente care afirmau inexistenţa unei fapte ilicite săvârşite de acesta şi, mai departe, motive care sugerau inexistanţa unei legături de cauzalitate între acţiunile sau inacţiunile sale şi rezultatul păgubitor suferit de reclamantă.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că, răspunzând motivelor de apel prin care apelantul pârât insista asupra inexistenţei unei fapte ilicite săvârşite de acesta, instanţa de apel a reţinut că faptele ilicite pentru care se impune atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului sunt două şi constau în aceea că "(…) în calitate de beneficiar al unei lucrări de construcţie, a permis accesul reclamantei (minoră la acea dată) pe şantier, pentru a-l ajuta sau asista la lucrările de construcţie pe care acesta le efectua, în condiţii care implicau riscul de cădere de la înălţime, fiind eludate normele legale de protecţie şi siguranţă pe un şantier în lucru.", precum şi în "(…)ignorarea obligaţiei de a apela serviciul de urgenţă 112 şi de neacordare a primului ajutor(…)" încălcându-i reclamantei "(…)dreptul de a beneficia de tratament de urgenţă, impus de situaţia în care se afla - căderea de la înălţime, cu suspiciune evidentă de leziuni ale coloanei, astfel că răspunde pentru prejudiciul produs reclamantei prin încălcarea acestui drept, fiind de netăgăduit suferinţa reclamantei prin neacordarea de îndată a ajutorului."

Din aceste considerente rezultă că instanţa de prim control judiciar nu numai că a reţinut două fapte ilicite distincte pretins săvârşite de către pârât, dar a identificat şi două rezultate păgubitoare diferite cauzate de aceste fapte, astfel încât îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului se impuneau a fi analizate separat pentru fiecare conduită ilicită imputată în raport de situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, după cum se va detalia în cele ce urmează.

Astfel, după cum mai sus s-a arătat, o primă faptă ilicită la care s-a raportat instanţa de apel constă în aceea că "(…) în calitate de beneficiar al unei lucrări de construcţie, a permis accesul reclamantei (minoră la acea dată) pe şantier, pentru a-l ajuta sau asista la lucrările de construcţie pe care acesta le efectua, în condiţii care implicau riscul de cădere de la înălţime, fiind eludate normele legale de protecţie şi siguranţă pe un şantier în lucru."

Referitor la această faptă, având ca premisă relaţiile dintre părţi de la epoca evenimentelor care sugerau că reclamanta nu era un străin absolut de construcţia în cauză, prin cererea de apel pârâtul a contestat statuările similare ale primei instanţe sub aspectul reţinerii caracterului ilicit al conduitei sale, a procentului de contribuţie la producerea rezultatului dăunător reţinut, precum şi din perspectiva legăturii de cauzalitate dintre aceasta şi rezultatul păgubitor invocat de reclamantă, astfel încât se impunea ca instanţa de apel să identifice caracterul relevant al motivelor de apel invocate şi să le analizeze în detaliu.

Or, Înalta Curte constată că, deşi în considerentele deciziei instanţa de apel reţine condiţiile în care o fapta capătă caracter ilicit, în sensul de element declanşator al răspunderii civile delictuale, nu raportează conduita pârâtului la nici o normă legală concretă ce ar reglementa obligaţii ignorate de pârât, limitându-se la a reţine că au fost "eludate normele legale de protecţie şi siguranţă pe un şantier în lucru."

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în aceste circumstanţe, afirmaţiile pârâtului vizând caracterul distinctiv al argumentelor sale, evidenţiate supra, dobândesc valenţe juridice deosebite şi necesitau analiză şi răspuns specific.

Prin urmare, din această perspectivă, statuările instanţei de apel în sensul că fapta pârâtului de a permite accesul reclamantei (minoră la acea dată) pe şantier, pentru a-l ajuta sau asista la lucrările de construcţie pe care acesta le efectua, în condiţii care implicau riscul de cădere de la înălţime, are caracter ilicit întrucât sunt "eludate normele legale de protecţie şi siguranţă pe un şantier în lucru" nu au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic adecvat, sunt insuficiente şi împiedică instanţa de recurs în efectuarea unui control de legalitate eficient asupra hotărârii, astfel încât argumentele invocate sub acest aspect de pârâtul recurent, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apar ca întemeiate, hotărârea atacată impunându-se a fi casată.

În acest context, Înalta Curte consideră că, deşi reale susţinerile recurentului vizând neanalizarea de către instanţa de apel a motivelor sale din cererea de apel referitoare la înlăturarea sau diminuarea contribuţiei care i s-a reţinut de prima instanţă în producerea prejudiciului, ori a criteriilor avute în vedere la aprecierea acestei contribuţii sau pentru determinarea efectivă a întinderii prejudiciului în legătură cu această faptă, acestea nu mai necesită o analiză separată în acest cadru procesual având în vedere că stabilirea contribuţiei la cauzarea prejudiciului ori a întinderii obligaţiei de reparaţie sunt complementare şi dependente de determinarea caracterului ilicit al faptei, apărările de referinţă urmând a fi analizate de instanţa de apel cu ocazia rejudecării, după caz.

Printr-o altă critică, circumscrisă aceluiaşi caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul pretinde nelegalitatea deciziei instanţei de apel susţinând că aceasta nu cuprinde motivele pentru care se reţine că inacţiunea sa constând în neapelarea de îndată a serviciului 112 şi necordarea primului ajutor a produs reclamantei un prejudiciu, respectiv nu indică de unde rezultă legătura de cauzalitate între omisiunea apelării serviciului 112 de îndată şi prejudiciu, în condiţiile în care din rapoartele de expertiză medico - legală nu s-a stabilit o astfel de influenţă în ceea ce priveşte leziunile reclamantei.

Altfel spus, recurentul susţine lipsa din considerentele deciziei curţii de apel a argumentelor care să justifice legătura de cauzalitate dintre inacţiunea reţinută de instanţă ca reprezentând a doua faptă ilicită ca element generator de răspundere şi prejudiciu.

Deşi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu este o condiţie esenţială, de natură obiectivă, pentru angajarea răspunderii delictuale, contribuind la identificarea persoanei responsabile pentru repararea prejudiciului, cu toate acestea în legea civilă nu există o reglementarea specială dedicată acesteia. Astfel, a revenit doctrinei şi jurisprudenţei sarcina de a elabora reperele necesare pentru stabilirea legăturii de cauzalitate indispensabilă atragerii răspunderii civile. În acest sens, au fost elaborate mai multe teorii printre care şi sistemul echivalenţei condiţiilor (care mai este cunoscut şi ca teoria condiţiilor sine qua non) potrivit căruia fiecare fapt care precedă rezultatul prejudiciabil şi în lipsa căruia, ipotetic, acesta nu s-ar fi produs este considerat cauzal alături de celelalte fapte.

Este real că doctrina şi jurisprudenţa românească a adoptat, de principiu, o altă teorie, respectiv cea privind unitatea indivizibilă dintre cauză şi condiţie, potrivit căreia, în ipoteza în care nu se poate stabili cu precizie cauza prejudiciului, se atribuie valoare cauzală egală tuturor faptelor sau împrejurărilor care l-au precedat. Această teorie are în vedere premisa coexistenţei dintre cauză şi condiţii, incluzând în complexul cauzal nu numai faptele ce constituie "cauză necesară", dar şi "condiţiile cauzale", respectiv faptele ilicite care au făcut posibilă producerea prejudiciului.

Pornind de la aceste premise teoretice, sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că aplicarea uneia sau alteia dintre metode pentru stabilirea legăturii de cauzalitate nu relevă aspecte de nelegalitate a deciziei recurate, doar absenţa acestei legături fiind de natură a invalida decizia instanţei de apel ca urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1357-1359 C. civ.

Pentru a se putea însă verifica dacă instanţa de apel a aplicat corect normele anterior menţionate se impune ca decizia recurată să cuprindă argumentele logico-juridice din care să rezulte modul în care s-a stabilit legătura de cauzalitate dintre inacţiunea imputată şi prejudiciul reclamat.

Or, această situaţie nu se regăseşte în cauză, instanţa de prim control judiciar nesocotind obligaţia pe care o avea de a statua în mod convingător asupra legăturii de cauzalitate necesar a se stabili între fapta ilicită imputată pârâtului constând în ignorarea obligaţiei de a apela serviciul de urgenţă 112 şi de neacordare a primului ajutor şi prejudiciul moral solicitat de reclamantă.

Astfel, analizând decizia recurată Înalta Curte constată că într-adevăr, după cum mai sus s-a anticipat, instanţa de apel reţine şi o a doua faptă ilicită săvârşită de pârât constând în "(…)ignorarea obligaţiei de a apela serviciul de urgenţă 112 şi de neacordare a primului ajutor(…)". Se mai reţine în decizia curţii de apel că prin această inacţiune a pârâtului i-a fost încălcat reclamantei "(…)dreptul de a beneficia de tratament de urgenţă, impus de situaţia în care se afla - căderea de la înălţime, cu suspiciune evidentă de leziuni ale coloanei", astfel că se impune ca pârâtul să răspundă "pentru prejudiciul produs reclamantei prin încălcarea acestui drept, fiind de netăgăduit suferinţa reclamantei prin neacordarea de îndată a ajutorului."

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte constată că prejudiciul invocat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată este unul nepatrimonial şi constă "în suferinţa fizică şi psihică extremă la care a fost supusă, urmare a leziunilor suferite şi anume: (...) un prejudiciu fizic grav care se materializează în leziunea măduvei spinării ca urmare a traumatismului produs la nivelul coloanei vertebrale. În concret, reclamanta este o persoană paralizată, care nu îşi mai simte picioarele şi nu le mai poate mişca.(...) Pe de altă parte, reclamanta a suferit un prejudiciu psihic important. Acest accident nefericit a marcat-o profund pe reclamantă deoarece a produs schimbări semnificative în existenţa sa.(...)"

În acelaşi context, curtea de apel a reţinut că "Prejudiciul produs reclamantei prin săvârşirea acestei fapte ilicite este unul nepatrimonial şi constă în suferinţa morală provocată acesteia prin prisma durerilor fizice îndurate ca urmare a intervenţiilor la care a fost supusă şi a procedurilor pe care este obligată să le parcurgă pentru a-şi îmbunătăţii mobilitatea, dar şi prin prisma schimbării dramatice a condiţiilor de viaţă, prognosticul de recuperare fiind unul rezervat.".

Astfel, se constată că statuarea instanţei de apel asupra existenţei legăturii de cauzalitate dintre inacţiunea imputată recurentului pârât şi prejudiciul reclamat era cu atât mai necesară cu cât prin decizia recurată instanţa de apel delimitează prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a neapelării de către pârât a serviciului de urgenţă 112 şi neacordarea primului ajutor(în aprecierea curţii de apel "fiind de netăgăduit suferinţa reclamantei prin neacordarea de îndată a ajutorului") de cel rezultat ca urmare a căderii de la înălţime(leziunile suferite), impunându-se suplimentar a se stabili şi măsura în care un asemenea prejudiciu a fost avut în vedere de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că şi aceste susţineri invocate şi încadrate de recurent în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt întemeiate, cazul de casare astfel invocat fiind incident în cauză şi sub aspectul analizat.

Pentru a atrage casarea hotărârii pe temeiul cazului de nelegalitate analizat se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esenţială, în sensul că, fie instanţa ignoră total susţinerile sau apărările relevante ale părţii, astfel încât acesteia îi este imposibil să cunoască în ce măsură judecătorul a "ascultat" partea şi a reflectat cu privire la cele afirmate de aceasta, fie raţionamentul logico-juridic al instanţei este controversat ori insuficient argumentat făcând imposibilă exercitarea funcţiei de control judiciar de către instanţa de recurs.

Or, în cazul invocat de recurent se verifică această omisiune consistentă, fiind evident că instanţa de apel nu s-a preocupat suficient de argumentele părţii şi nici de justificarea rezonabilă a soluţiei dată cererii de chemare în judecată şi, subsecvent celei de apel, în condiţiile în care reţinerea caracterului ilicit al faptelor imputate pârâtului şi legătura de cauzalitate dintre acestea şi prejudiciu au constituit motive determinante, pentru care a fost admisă cererea reclamantei.

Astfel, după cum mai sus s-a arătat, instanţa de apel nu a identificat caracterul relevant al susţinerilor pârâtului şi nu a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, în raport de materialul probator administrat în cauză, decizia recurată fiind lipsită de elemente esenţiale de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Prin urmare, Înalta Curtea consideră că motivele redate în cuprinsul deciziei recurate care au justificat reţinerea caracterului ilicit al faptei pârâtului care în calitate de beneficiar al unei lucrări de construcţie, a permis accesul reclamantei (minoră la acea dată) pe şantier, respectiv cele care au justificat atragerea răspunderii aceluiaşi pârât pentru neapelarea serviciului 112 şi neacordarea primului ajutor, nu au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată fiind rezultatul unei analize deficitare a cauzei.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs nu respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză, instanţa de prim control judiciar neluând în considerare şi nerăspunzând în mod coerent tuturor apărărilor relevante invocate de pârât prin actele procedurale îndeplinite, Înalta Curte constată că susţinerile invocate şi încadrate de recurent în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt întemeiate, cazul de casare astfel invocat fiind incident în cauză.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat prin cererea de recurs, prin care se susţine aplicarea greşită a unor dispoziţii care reglementează răspunderea civilă delictuală, acesta nu va mai fi analizat de către instanţa de recurs.

În acest sens, faţă de argumentele pentru care a fost găsit întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv lipsa argumentelor esenţiale din decizia atacată cu referire la susţinerile relevante ale pârâtului cu incidenţă asupra reţinerii caracterului ilicit al faptelor imputate acestuia, respectiv asupra îndeplinirii condiţiilor legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că nu poate proceda ea însăşi la verificarea îndeplinirii acestor condiţii atât timp cât instanţa de apel nu a statuat complet asupra acestor aspecte.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea ambelor apeluri de către aceeaşi instanţă.

Înlata Curte, consideră că se impune rejudecarea ambelor apeluri, având în vedere că prin acestea se critică sentinţa primei instanţe din perspectiva îndeplinirii condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv a cuantumului despăgubirilor acordate de către prima instanţă pentru repararea prejudiciului produs prin faptele ilicite imputate.

Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date prin prezenta decizie asupra necesităţii analizei argumentelor invocate de pârât, considerate relevante de către acesta, şi, în continuare, incidenţa acestora asupra îndeplinirii condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale din perspectiva justificării caracterului ilicit al primei fapte imputate, respectiv al legăturii de cauzalitate dintre cea de-a doua faptă ilicită imputată şi prejudiciu, în acest din urmă caz subsecvent stabilirii prejudiciului pentru care reclamata solicită obligarea pârâtului la reparaţie, instanţa de apel având dreptul de a aprecia asupra necesităţii suplimentării ori readministrării probatoriului cauzei, în raport cu dispoziţiile procedurale care guvernează judecata în apel.

În ce privesc cheltuielile de judecată solicitate de recurent pentru recurs, având în vedere că soluţia ce se va dispune este de casare a deciziei şi trimiterea litigiului pentru rejudecare la curtea de apel, acestea urmează a fi avute în vedere cu ocazia soluţionării apelurilor, în raport de soluţia ce se va da pe fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 1357/A din 27 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 decembrie 2025.