Damages claim for failed real-estate joint venture barred; appeal quashed as impermissible factual reevaluation.

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 21 noiembrie 2019, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, în solidar, la plata de daune, reprezentând beneficiu nerealizat sub forma pierderii în afaceri suferite din cauza nerealizării proiectului imobiliar ce a făcut obiectul contractului de asociere în participaţiune din 21 mai 2015, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârile pronunţate în primul ciclu procesual

Prin încheierea de şedinţă din 23 iulie 2020, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâţi prin întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 782/F din 18 noiembrie 2021, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, invocată de pârâţi prin întâmpinare, şi a respins acţiunea, ca prescrisă.

Împotriva sentinţei civile nr. 782/F din 18 noiembrie 2021, reclamanta a declarat apel principal, iar împotriva încheierii din 23 iulie 2020 şi a sentinţei, pârâţii au formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 327/A din 14 septembrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelul principal şi apelul incident.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs principal, iar pârâţii au formulat recurs incident.

Prin decizia nr. 683 din 2 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul incident, a admis recursul principal, a casat decizia şi a trimis cauza, spre rejudecare, la instanţa de apel.

3. Hotărârile pronunţate în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 351/A din 13 decembrie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul principal, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 684 din 14 noiembrie 2023 Tribunalul Cluj, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune referitor la pretenţiile decurgând din introducerea reclamantei în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 şi înscrierea acestui litigiu în cartea funciară, şi a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 127/A din 10 aprilie 2025, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 28 mai 2025, a formulat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei şi reţinerea cauzei, spre rejudecare.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susţinând aplicarea greşită a art. 497 şi art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., întrucât, după ce instanţa de recurs a casat şi a trimis cauza, spre rejudecare, la instanţa de apel, aceasta din urmă, chiar dacă a anulat sentinţa, nu avea competenţa de a trimite cauza, spre rejudecare, la prima instanţă. Nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat a soluţiei de trimitere spre rejudecare, decizia recurată fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 501 din C. proc. civ., întrucât dispoziţia instanţei de recurs de trimitere către instanţa de apel, în vederea rejudecării, este obligatorie, ca orice altă problemă de drept dezlegată prin hotărârea de casare.

Recurenta-reclamantă a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând, sub un prim aspect, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.538 din C. civ.. Astfel, instanţa de apel a stabilit eronat că data depunerii întâmpinării în dosarul nr. x/2014, respectiv 29 iunie 2015, marchează începutul cursului prescripţiei, în condiţiile în care, la acel moment, prejudiciul nu era cert, ci doar ipotetic, din moment ce B. S.R.L. nu renunţase la proiectul imobiliar, ci dimpotrivă, semnase un act adiţional de prorogare a obligaţiilor până la soluţionarea litigiului. În realitate, cursul prescripţiei a început să curgă la 28 februarie 2019, când B. S.R.L. a renunţat la contractul de asociere şi a radiat dreptul de uzufruct, doar atunci paguba fiind concretă şi actuală, reclamanta pierzând beneficiul, din moment ce investiţia nu s-a mai finalizat.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a învederat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.349 din C. civ., argumentând că sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimaţilor-pârâţi

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi nu depus concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut aplicarea greşită a prevederilor art. 497 din C. proc. civ., argumentând că, după ce instanţa de recurs a casat şi a trimis cauza, spre rejudecare, la instanţa de apel, aceasta din urmă, chiar dacă a anulat sentinţa, nu mai avea competenţa de a trimite cauza, spre rejudecare, la prima instanţă. A mai învederat recurenta-reclamantă că nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 351/A din 13 decembrie 2023, precum şi că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 501 din C. proc. civ., întrucât dispoziţia instanţei de recurs de trimitere către instanţa de apel, în vederea rejudecării, este obligatorie, ca orice altă problemă de drept dezlegată prin decizia de casare.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Prin decizia nr. 683 din 2 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în primul ciclu procesual, a fost respins, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâţi, a fost admis recursul principal formulat de reclamantă, a fost casată decizia civilă nr. 327/A din 14 septembrie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fost trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel. În rejudecare, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a pronunţat decizia civilă nr. 351/A din 13 decembrie 2023, prin care a admis apelul principal declarat de reclamantă, a anulat sentinţa civilă nr. 782 din 18 noiembrie 2021 a Tribunalului Cluj şi a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanţă. Împotriva acestei din urmă decizii civile, niciuna din părţi nu a formulat recurs.

Cauza a fost rejudecată în fond de prima instanţă (Tribunalul Cluj, secţia I civilă), care a pronunţat sentinţa civilă nr. 684 din 14 noiembrie 2023. Împotriva acesteia, reclamanta a formulat apel, prin care a invocat inadmisibilitatea soluţiei de trimitere a cauzei spre rejudecare, de către instanţa de apel, la prima instanţă, argumentând că instanţa de recurs, casând decizia dată în apel în primul ciclu procesual, a trimis cauza, spre rejudecare, la instanţa de apel, astfel că aceasta din urmă nu mai putea, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., să trimită cauza, spre rejudecare, la prima instanţă.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a constatat că sunt inadmisibile criticile formulate de către reclamantă împotriva deciziei civile nr. 351/A din 13 decembrie 2023, întrucât vizează un aspect ce putea fi valorificat exclusiv prin intermediul recursului, astfel că, în condiţiile în care reclamanta nu a declarat recurs, soluţia instanţei de apel privind trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă a devenit definitivă, dobândind autoritate de lucru judecat.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, soluţia instanţei de apel este legală, întrucât criticile împotriva deciziei civile nr. 351/A din 13 decembrie 2023 sunt inadmisibile, din moment ce acestea putea fi formulate doar în cadrul recursului exercitat împotriva deciziei antereferite, recurs ce nu a fost exercitat.

Ca atare, soluţia de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., a devenit definitivă, prin nerecurare, dobândind autoritate de lucru judecat, astfel că nu se poate reţine că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 497 sau ale art. 501 din C. proc. civ., cum, în mod eronat, susţine recurenta-reclamantă.

Împrejurarea că, în dispozitivul deciziei civile nr. 351/A din 13 decembrie 2023, s-a menţionat că soluţia este definitivă, nu poate avea relevanţa propusă de către recurenta-reclamantă, neîmpiedicând-o pe aceasta să formuleze recurs, din moment ce art. 457 din C. proc. civ. prevede că hotărârea este supusă căilor de atac prevăzute de lege, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar însemnările inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac nu au niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

Referitor la decizia nr. 2228 din 21 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, se reţine, sub un prim aspect, că jurisprudenţa de speţă nu reprezintă izvor de drept, potrivit dispoziţiilor art. 1 din C. civ. şi ale art. 5 alin. (4) din C. proc. civ.. În al doilea rând, se constată că, potrivit considerentelor deciziei respective, recursul a fost declarat împotriva soluţiei instanţei de apel, care a procedat la rejudecare, în loc să trimită cauza, spre rejudecare, primei instanţe, după casarea dispusă de instanţa de recurs, fiind înlăturate criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 480 alin. (3) din C. proc. civ.. Or, în prezenta cauză, nu s-a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 351/A din 13 decembrie 2023, prin care instanţa de apel a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanţei, ci abia împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel după rejudecarea fondului la prima instanţă.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că, respingând, ca neutilă, proba cu expertiză tehnică judiciară evaluatorie, instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.

Înalta Curte constată că această critică nu poate fi primită, întrucât aspectele legate de utilitatea probelor propuse a fi administrate în apel nu poate forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale de atac nu are loc o devoluare a fondului. Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviinţarea şi administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului instanţei de recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă acesta nu este incident în cauză, întrucât recurenta-reclamantă nu critică încălcarea, de către instanţa de apel, a unei norme de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, ci măsura de respingere, ca neutilă soluţionării apelului, a solicitării de efectuare a probei cu expertiză tehnică judiciară evaluatorie.

Or, în ceea ce priveşte criticile de recurs privitoare la probele administrate sau a căror administrare nu a fost încuviinţată de către instanţele de fond, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu şi utilitatea ei.

Cu alte cuvinte, atunci când partea recurentă invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., pentru a critica neîncuviinţarea unei probe pe care o socoteşte utilă, această critică priveşte temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea sa, întrucât tinde la substituirea unei aprecieri din partea instanţei de recurs, diferite celei a instanţei de apel.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, sub un prim aspect, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2538 din C. civ., argumentând că instanţa de apel a stabilit, în mod eronat, că termenul de prescripţie a început să curgă de la 29 iunie 2015 (când a fost depusă întâmpinarea în dosarul nr. x/2014), deşi, la acel moment, prejudiciul nu era cert, ci doar ipotetic, din moment ce B. S.R.L. nu renunţase la proiectul imobiliar, ci, dimpotrivă, semnase un act adiţional de prorogare a obligaţiilor până la soluţionarea litigiului. În opinia recurentei-reclamante, cursul prescripţiei a început să curgă la 28 februarie 2019, când B. S.R.L. a renunţat la contractul de asociere şi a radiat dreptul de uzufruct, întrucât doar atunci paguba a devenit concretă şi actuală, pierzând beneficiul, din moment ce investiţia imobiliară nu s-a mai finalizat.

Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită, întrucât, din modul de argumentare a criticilor referitoare la greşita admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru primele două fapte ilicite pretins a fi săvâşite de către intimaţii-pârâţi, rezultă că recurenta-reclamantă nu invocă, în realitate, interpretarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 2538 din C. civ., ci aduce în discuţie modalitatea în care instanţele de fond au interpretat şi au coroborat mijloacele de probă, în vederea stabilirii momentului obiectiv de la care curge termenul de prescripţie extinctivă. Or, astfel de critici nu pot fi analizate în recurs, întrucât nu se referă la încălcarea sau aplicarea greşită a unei norme de drept material, ci la circumstanţele de fapt avute în vedere de instanţele de fond, atunci când au stabilit momentul de început al cursului prescripţiei extinctive. Pentru a provoca un control de legalitate asupra dezlegărilor din decizia instanţei de apel, recurenta-reclamantă trebuia să susţină argumente de nelegalitate, nu să afirme chestiuni de fapt, în sensul că termenul de prescripţie nu a început să curgă de la 29 iunie 2015, când a fost depusă întâmpinarea în dosarul nr. x/2014), ci de la 28 februarie 2019, când B. S.R.L. a renunţat la contractul de asociere şi a radiat dreptul de uzufruct, întrucât doar atunci paguba (beneficiul nerealizat) ar fi devenit concretă şi actuală.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 1349 şi urm. C. civ., atunci când a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale

Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită.

Argumentarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care partea recurentă o consideră corectă şi discordanţa acestei interpretări cu cea dată de instanţa a cărei hotărâre se atacă.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit atunci când, în realitate, se critică situaţia de fapt ori modul de coroborare şi interpretare a mijloacelor de probă, întrucât în recurs se exercită un control de legalitate, prin prisma conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile.

Scopul recursului transcede, aşadar, interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

În memoriul de recurs au fost invocate dispoziţiile art. 1.349 şi urm. din C. civ., însă, faţă de modul în care s-a argumentat întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, se constată că recurenta-reclamantă urmăreşte, în realitate, reevaluarea situaţiei de fapt, fiind nemulţumită de concluzia instanţei de apel, rezultată în urma coroborării mijloacelor de probă, în sensul că nu există fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu şi nici raport de cauzalitate. Ca atare, recurenta-reclamantă a invocat doar formal dispoziţiile art. 1.349 şi urm. din C. civ., argumentele din memoriul de recurs vizând netemeinicia deciziei recurate, nu nelegalitatea acesteia, din moment ce dezlegarea lor implică analiza elementelor faptice, tinzând la o altă evaluare a situaţiei de fapt decât cea realizată de instanţele de fond. În acest context, nu poate fi analizată susţinerea că sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale a intimaţilor-pârâţi, întrucât recurenta-reclamantă reia apărările formulate în faţa instanţelor de fond, fără a indica, în concret, care sunt aspectele de nelegalitate a deciziei.

În concluzie, indicarea formală a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate avea nicio relevanţă, în condiţiile în care recurenta-reclamantă invocă doar critici prin care urmăreşte ca instanţa de recurs să reevalueze situaţia de fapt şi să reinterpreteze mijloacele de probă administrate de instanţele de fond, cu toate că nu are o atare competenţă legală.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 127/A din 10 aprilie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2025.