Contractual share claim upheld after prescription clock tied to defendant's receipt of restitution funds.

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 20 ianuarie 2023, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata părţii cuvenite din despăgubirile obţinute ca urmare a deciziei de compensare emise în dosarul nr. x C. civ., precum şi a dobânzii legale penalizatoare, calculate de la data încasării fiecărei tranşe şi până la data formulării prezentei cereri, precum şi în continuare, până la plata efectivă.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1369 din 20 decembrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, şi a respins, ca prescrisă, acţiunea.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 96A din 4 februarie 2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanţe.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 26 mai 2025, a formulat recurs pârâta, solicitând casarea, în parte, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Recurenta-pârâtă a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., susţinând, în sinteză, următoarele critici:

- încălcând principiul disponibilităţii, instanţa de apel s-a pronunţat asupra naturii dreptului (dacă este transfer de proprietate sau de creanţă), contrar susţinerilor părţilor contractante; instanţa de apel a raportat dreptul de creanţă la un drept de proprietate al reclamantului care, în realitate, nu există;

- decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, întrucât instanţa de apel a făcut analogie cu Decizia RIL nr. XX/2007, deşi notificarea fusese deja soluţionată prin dispoziţie de primar; mai mult, această Decizie este irelevantă, prin raportare la dreptul de creanţă ce face obiectul convenţiei

- instanţa de apel nu a verificat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1.079 din vechiul C. civ. privind obligativitatea notificării debitorului şi a interpretat, în mod greşit, clauzele convenţiei încheiate dintre părţi, cu privire la stabilirea termenului de la care reclamantul poate pretinde cota sa din dreptul la despăgubiri şi de la care curge termenul de prescripţie.

7. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

În urma coroborării dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, părţile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a respectat aceste exigenţe legale, întrucât argumentele invocate în memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de către Înalta Curte atunci când, în şedinţa publică din 4 decembrie 2025, a respins, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare.

Deşi recurenta-pârâtă nu a invocat explicit motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., totuşi susţinerea acesteia privind încălcarea principiului disponibilităţii se circumscrie acestui motiv de casare.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Instanţa de apel a constatat că obiectul cauzei nu îl reprezintă o solicitare în materia Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 165/2013, ci o cerere de executare a obligaţiilor contractuale, prin care reclamantul urmăreşte obligarea pârâtei la restituirea sumelor stabilite prin contract. Invalidând soluţia primei instanţei de respingere a cererii, ca prescrisă, instanţa de apel a reţinut că dreptul reclamantului de a pretinde executarea obligaţiei asumate de pârâtă prin contract s-a născut abia la momentul încasării efective a despăgubirilor şi, în consecinţă, constatând că nu a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune, a dispus anularea sentinţei primei instanţe, trimiţând cauza spre rejudecare, în vederea analizării fondului pretenţiilor deduse judecăţii. În acest cadru procesual, instanţa de apel a analizat momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, respectiv dacă se calculează de la data emiterii deciziei de compensare sau de la data încasării efective a despăgubirilor, această verificare fiind esenţială pentru soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Pentru a putea identifica, din perspectiva prescripţiei, primul moment în care reclamantul putea solicita pârâtei cota sa din măsurile reparatorii, instanţa de apel a trebuit să interpreteze dispoziţiile relevante ale convenţiei încheiate între părţi în anul 2010, să stabilească momentul la care obligaţia a devenit exigibilă şi să aplice regimul juridic al prescripţiei, în raport cu acel moment.

Reţinând că dreptul reclamantului este un drept de creanţă, astfel cum a apreciat şi prima instanţă (evaluare ce nu a fost criticată de pârâtă pe calea unui apel incident, astfel că nu poate fi contestată în calea de atac a recursului), instanţa de apel, interpretând clauzele contractuale şi ţinând cont şi de faptul că, la data încheierii convenţiei, legislaţia specială de reparaţie nu permitea transferul drepturilor din momentul emiterii titlului de despăgubire, a stabilit că părţile nu au intenţionat înstrăinarea unor drepturi litigioase, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru soluţionarea notificării putând fi continuată şi epuizată exclusiv de către pârâtă, ca persoană îndreptăţită.

În acest context, instanţa de apel a reţinut că reclamantul este terţ faţă de notificare şi de procedura de reparaţie prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că nu avea la îndemână, anterior încasării banilor de către pârâtă, un mijloc juridic efectiv prin care să acţioneze sumele ce i se cuvin, termenul de prescripţie calculându-se în funcţie de încasarea efectivă a banilor de către pârâtă. Instanţa de apel a mai reţinut că, după încasarea efectivă a despăgubirilor, pârâta urma să transfere cota procentuală cuvenită reclamantului, conform contractului, fiind în prezenţa unui drept de creanţă, prescriptibil în termenul general de 3 ani.

Or, a susţine că această analiză a fost efectuată cu încălcarea principiului disponibilităţii înseamnă a contesta chiar posibilitatea instanţei de apel de a-şi întemeia soluţia pe interpretarea contractului şi a normelor aplicabile prescripţiei.

Aşadar, nu se poate susţine că instanţa de apel a cercetat aspecte care nu au fost invocate în cauză, câtă vreme analiza respectivă era necesară pentru stabilirea intenţiei părţilor în desemnarea actului în raport cu care se năştea dreptul la acţiune al reclamantului pentru cota sa procentuală din măsurile compensatorii obţinute în procedura de reparaţie prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că instanţa de apel nu a nesocotit principiul disponibilităţii, nefiind inceient motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, întrucât instanţa de apel s-a referit la legile speciale de reparaţie, inclusiv la Decizia RIL nr. XX/2007, atunci când a stabili începutul termenului de prescripţie.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Ca atare, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic. Motivarea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, constituindu-se într-o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar. Tocmai de aceea, obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, în sensul prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice parte în cadrul unei proceduri judiciare având dreptul să prezinte judecătorului argumentele sale şi să pretindă acestuia a le examina.

Prin hotărârea pronunţată în cauza Albina împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "dreptul la un proces echitabil include dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt, în mod real, ascultate, adică examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa".

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că "obligaţia pe care o impune art. 6 instanţelor de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei), precum şi că "noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse" (cauza Helle împotriva Finlandei).

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, asigurând garanţiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce, prin considerentele de la paginile 6-10 din decizie, a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt şi de drept pentru care a admis apelul declarat de către reclamant şi a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că termenul de la care curge prescripţia se calculează în funcţie de încasarea sumelor de către pârâtă.

După cum s-a arătat, instanţa de apel a reţinut că obiectul cauzei îl reprezintă o cerere de executare a obligaţiilor contractuale, iar nu o solicitare în materia Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 165/2013, argumentând că, deşi contractul este legea părţilor, acesta nu s-a încheiat într-un vid legislativ.

Trimiterea pe care instanţa de apel a făcut-o la legile speciale de reparaţie, inclusiv la Decizia RIL nr. XX/2007, nu reprezintă o motivare contradictorie sau străină de natura cauzei, ci o contextualizare a termenului viitor (momentul obţinerii despăgubirilor), având ca scop stabilirea intenţiei părţilor în desemnarea actului în raport cu care se năştea dreptul la acţiune al reclamantului.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a menţionat decizia nr. XX/2007 şi a făcut trimitere la anumite prevederi din Legea nr. 247/2005, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013, pentru a realiza unele analogii între fazele restituirii în natură şi compensării cu alte bunuri, pe de o parte, şi etapele acordării despăgubirilor, pe de altă parte, în vederea stabilirii intenţiei părţilor la momentul formării acordului de voinţe cu privire la termenul de la care reclamantul putea pretinde cota sa din despăgubiri, conform art. V din contract. Instanţa de apel a reţinut că acest moment, corespunzător hotărârii judecătoreşti irevocabile de atribuire a unor bunuri, conform art. III din contract, este cel stabilit la data încasării sumelor de către pârâtă, numai acest moment fiind, în materia compensării în bani a naţionalizării, data încasării sumelor. Ca atare, trimiterile la legile speciale şi analogia au fost uzitate ca instrument de interpretare a voinţei părţilor, instanţa de apel bazându-se pe regula ubi eadem est ratio, ibi idem ius.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că, interpretând, în mod greşit, clauzele contractuale, instanţa de apel a stabilit eronat momentul de la care curge prescripţia dreptului material la acţiune, precum şi că nu a verificat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1.079 din vechiul C. civ.

Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Pe de o parte, nu pot fi analizate criticile privind greşita interpretare, de către instanţa de apel, a clauzelor inserate la art. III-V din contract, întrucât actualul C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, nu prevede un motiv similar celui reglementat la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865 ("când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia"), astfel că modalitatea în care instanţa de apel a interpretat clauzele contractuale nu se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (ce are în vedere încălcarea normelor de drept material, nu interpretarea greşită a clauzelor contractuale) şi nici altui motiv de casare prevăzut de lege.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurnetei-pârâte, analiza instanţei de apel a privit exclusiv la modul de soluţionare, de către prima instanţă, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel că susţinerea vizând aplicabilitatea prevederilor art. 1.079 şi urm. din C. civ. de la 1864 nu poate fi analizată de instanţa de recurs, urmând a fi avută în vedere în rejudecare, astfel cum, în mod judicios, a reţinut instanţa de apel.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 96A din 4 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2025.