High Court dismisses appeals, affirming State public ownership of railway land and annulling private title and sale contract

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2025

Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe la 20 decembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Braşov, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., să se constate că terenul intravilan în suprafaţă de 3.500 mp, înscris în CF nr. x Sfântu Gheorghe, se află în domeniul public al Statului şi a fost dat de către Ministerul Transporturilor în concesiune Companiei Naţionale de Căi Ferate "C.F.R." S.A., prin contractele de concesiune nr. x/2002 şi nr. x/08.05.2019, să fie obligat pârâtul să elibereze terenul şi să-l lase în concesiune deplină şi netulburată, să se anuleze titlul de proprietate nr. x/2001 şi actele subsecvente, să de dispună radierea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtului.

Prin cererea modificatoare depusă la 25 februarie 2022, reclamanta a solicitat să fie introdusă în cauză, în calitate de pârâtă, B. S.R.L., precum şi, pentru opozabilitatea hotărârii, Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Covasna şi Instituţia Prefectului Judeţului Covasna. Referitor la obiectul acţiunii, reclamanta a solicitat să se constate că terenul intravilan în suprafaţă de 3.500 mp se află în domeniul public al Statului, să fie obligaţi pârâţii să elibereze terenul şi să-l lase în deplină şi netulburată concesiune, să fie anulat titlul de proprietate nr. x/2001 şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.11.2021, precum şi să se dispună radierea înscrierilor din CF nr. x Sfântu Gheorghe.

2. Aspecte procedurale în primă instanţă

Prin încheierea din 14 aprilie 2022, Judecătoria Sfântu Gheorghe a admis excepţia admis conexităţii, invocată de pârât, şi a dispus conexarea dosarului nr. x/2021 la dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Covasna.

Prin încheierea din 26 mai 2022, Tribunalul Covasna a dispus disjungerea dosarului nr. x/2021 şi formarea unui nou dosar, având nr. x/2022

Prin încheierea din 9 iunie 2022, Tribunalul Covasna a luat act de modificarea acţiunii şi a introdus în cauză, în calitate de pârâte, pe B. S.R.L., Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Covasna şi Instituţia Prefectului Judeţului Covasna.

3. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 662 din 8 august 2024, Tribunalul Covasna, secţia civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâtul A., a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată, a obligat reclamanta la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, şi a respins cererea pârâtului A. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

4. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, la 26 noiembrie 2024, a declarat apel pârâtul A., iar, la 6 decembrie 2024, a formulat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 262/Ap din 4 martie 2025, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul A., a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, a anulat titlul de proprietate nr. x/14.09.2001, emis de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a Judeţului Covasna, a anulat contactul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.11.2021, a obligat pârâta B. S.R.L. să lase în deplină şi netulburată concesiune terenul în suprafaţă de 3.500 mp, înscris în CF nr. x Sfântu Gheorghe, a dispus radierea din cartea funciară a înscrierilor efectuate în baza titlului de proprietate şi a contractului de vânzare-cumpărare menţionate, a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de câte 7.555,50 RON fiecare, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în primă instanţă, a respins, în rest, pretenţiile, a păstrat soluţia cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi, respectiv, pasive a pârâtului A., a obligat intimaţii-pârâţi la plata către apelanta-reclamantă a sumei de câte 1.137,77 RON fiecare, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

5. Recursurile formulate în cauză

5.1. Împotriva acestei decizii, la 12 mai 2025, a formulat recurs pârâtul A., solicitând casarea deciziei şi, rejudecând, respingerea apelului declarat de reclamantă şi menţinera soluţiei pronunţate de prima instanţă.

Recurentul-pârât a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând, în sinteză, următoarele argumente:

Instanţa de apel nu a observat că există contradicţii în raportul de expertiză şi că nu există identitate între obiectul contractului din 1992 şi cel al titlului de proprietate nr. x/14.09.2001, întrucât expertul a concluzionat că terenul se suprapune peste parcela x din planul proiect nr. 5404/1986, fără ca această suprapunere să fie dovedită printr-o corespondenţă reală între planurile cadastrale oficiale şi cele utilizate în planul proiect nr. 5404/1986, care, de altfel, nu are un regim cadastral valid, întrucât nu este vizat de O.C.P.I., identificarea topografică a parcelelor menţionate în contractul din 1992 nu este clară, terenul în suprafaţă de 6,10 ha nu corespunde niciunui amplasament valid, iar expertul a recunoscut că terenul nu se identifică cu parcelele x, care nici nu se regăsesc în P.U.G. sau în evidenţele cadastrale.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că imobilul face parte din domeniul public, în condiţiile în care nu există un act valabil translativ de proprietate în favoarea Statului, contractul din 1992 nefiind încheiat în formă autentică, astfel cum impunea Decretul-lege nr. 115/1938, şi nefiind înregistrat în cartea funciară. Instanţa de apel a mai reţinut că înscrisul sub semnătură privată din anul 1992 a fost recunoscut prin decizia civilă nr. 41R/14.01.1999 a Curţii de Apel Braşov, deşi în dispozitiv doar se recunoaşte existenţa înscrisului, fără a i se da puterea unui titlu translativ de proprietate, nefiind pronunţată o hotărâre care să ţină loc de act autentic. Faptul că imobilul înscris în CF x a fost reglementat urbanistic ca zonă feroviară, nu conferă drept de proprietate publică în favoarea Statului, instanţa de apel confundând regimul juridic al terenului cu dreptul de proprietate publică, care trebuie să fie valabil dobândit şi opozabil.

Titlul de proprietate nr. x/14.09.2001 beneficiază de prezumţia de legalitate, iar instanţa de apel a exclus, în mod greşit, terenul din sfera de aplicare a Legii nr. 18/1991, deşi acesta nu era reglementat, ca infrastructură feroviară publică, prin acte normative prealabile emiterii titlului de proprietate.

Instanţa de apel a anulat contractul de vânzare-cumpărare, invocând prevederile art. 136 alin. (4) din Constituţia României, cu toate că, în lipsa unei hotărâri de Guvern de includere în domeniul public şi în lipsa unei întabulări, terenul este extratabular şi putea fi dobândit cu bună-credinţă. B. S.R.L. a cumpărat cu bună-credinţă, verificând înscrierea tabulară, astfel că devin incidente prevederile art. 901 din C. civ., potrivit cărora cumpărătorul tabular este prezumat titular, chiar dacă autorul ar fi fost lipsit de drept.

5.2. Împotriva deciziei, la 8 mai 2025, a declarat recurs şi pârâta B. S.R.L., solicitând casarea deciziei instanţei de apel şi a sentinţei primei instanţe, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă.

Recurenta-pârâtă a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-8 din C. proc. civ., susţinând, în sinteză, următoarele argumente:

Instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 41/R/14.01.1999 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, prin care s-a stabilit că imobilul a fost cumpărat de intimata-reclamantă, în condiţiile în care a reţinut că imobilul se află în prezent în proprietatea publică a Statului, deşi nu a intervenit niciun act de transfer ulterior al dreptului de proprietate către Stat.

Instanţele de fond nu au stabilit regimul juridic al imobilului şi nu au lămurit dacă intimata-reclamantă deţine terenul ca proprietar sau concesionar şi pe ce titlu se bazează dreptul acesteia, încălcând regulile privind participarea în proces şi definirea cadrului procesual. Calificarea acţiunii ca fiind exercitată în condiţiile art. 873 alin. (1) din C. civ. s-a făcut cu neobservarea faptului că cererea cuprinde mai multe petite, fiind mai mult decât apărarea concesiunii, în discuţie fiind stabilirea dreptului de proprietate. Înaintea tranşării concesiunii, trebuia lămurită proprietatea imobilului, demers care nu este posibil fără ca în proces să stea Statul, prin Ministerul Finanţelor, despre care se susţine că este proprietar, date fiind prevederile art. 287 din Codul administrativ. Având în vedere dispoziţiile art. 3 din H.G. nr. 581/1998, posibilitatea calificării de plano a imobilului ca bun public al Statului este greşită, întrucât intimata-reclamantă poate fi şi titulară a dreptului de proprietate, nu doar a dreptului de concesiune.

6. Apărările formulate în cauză

La 15 iulie 2025, intimata-reclamantă a depus întâmpinări, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursurilor, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestora, ca nefondate, şi amendarea recurenţilor-pârâţi pentru exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursurile, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-8 din C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, pentru următoarele considerente de drept:

Din interpretarea coroborată a art. 483 alin. (3) şi art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile.

Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii atacate, prin raportare la motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că verifică modalitatea în care au fost aplicate normele de drept situaţiei de fapt deja stabilite. Scopul recursului constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, prin interpretarea şi aplicarea uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea probelor este de resortul convingerii instanţelor de fond.

În acest context normativ, nu pot fi analizate acele critici ale recurentului-pârât A., care aduc în discuţie temeinicia deciziei recurate, prin raportare la situaţia de fapt, stabilită în urma coroborării mijloacelor de probă.

După cum s-a arătat, valorificarea şi coroborarea probelor nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, instanţa de recurs neavând competenţa legală de a reanaliza probele. Este real că încălcarea normelor privind încuviinţarea şi administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului în recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă recurentul-pârât nu a invocat încălcarea unei norme de procedură, prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, ci a criticat tocmai modul în care instanţa de apel a apreciat probele, în mod special, raportul de expertiză tehnică judiciară în specializarea topografie.

Astfel, recurentul-pârât a învederat că, în opinia expertului judiar, terenul ce face obiectul titlului de proprietate nr. x/2001 se suprapune peste parcela x din planul proiect nr. 5404/1986, fără însă ca suprapunerea să fie dovedită printr-o corespondenţă între planurile cadastrale oficiale şi cele utilizate în planul proiect nr. 5404/1986, care, de altfel, nu are un regim cadastral valid, întrucât nu este vizat de O.C.P.I. A mai învederat că identificarea topografică a parcelelor menţionate în contractul încheiat în anul 1992 nu este clară, că terenul în suprafaţă de 6,10 ha nu corespunde niciunui amplasament valid, iar expertul a recunoscut că terenul nu se identifică cu nr. cadastrale x, care nici nu se regăsesc în P.U.G. sau în evidenţele cadastrale.

Aceste critici, care vizează constatările şi concluziile expertizei tehnice judiciare, precum şi modalitatea în care au fost valorificate de instanţa de apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 264 din C. proc. civ., nu reprezintă motive de nelegalitate, ci aduc în discuţie, în mod evident, aspecte de fapt. Chiar dacă, în mod formal, au fost invocate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile în discuţie nu pot face obiectul analizei în recurs, întrucât privesc temeinicia deciziei recurate şi tind la substituirea unei aprecieri din partea instanţei de recurs, diferite celei a instanţei de apel, recurentul-pârât fiind nemulţumit, în realitate, de modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt, în urma interpretării mijloacelor de probă.

În considerarea celor expuse, urmează a fi analizate doar acele critici care se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din Cod.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.R.L. a susţinut că instanţele de fond nu au stabilit, în mod corect, cadrul procesual activ, din moment ce nu au lămurit dacă intimata-reclamantă deţine terenul în calitate de proprietar sau de concesionar şi nici care este titlul pe care se bazează dreptul acesteia.

A mai învederat recurenta-pârâtă că, atunci când au calificat cererea drept acţiune confesorie, exercitată în condiţiile art. 873 alin. (1) din C. civ., instanţele nu au observat că au fost formulate mai multe petite, în discuţie fiind, în realitate, stabilirea dreptului de proprietate publică al Statului asupra terenului, nu apărarea concesiunii, astfel că, potrivit art. 287 lit. a) din Codul administrativ, în proces trebuia să participe şi Statul, prin Ministerul Finanţelor.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată ulterior, Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Braşov, a solicitat să se constate că terenul în suprafaţă de 3.500 mp, înscris în CF nr. x Sfântu Gheorghe, aparţine domeniului public al Statului şi că i-a fost dat în concesiune de către Ministerul Transporturilor, să fie obligată pârâta B. S.R.L. să elibereze terenul şi să-l lase în deplină şi netulburată concesiune, să se dispună anularea titlului de proprietate nr. x/2001 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.11.2021, precum şi radierea înscrierilor din CF nr. x Sfântu Gheorghe.

Prin întâmpinare, pârâtul A. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, ce a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin sentinţa civilă nr. 662 din 8 august 2024, pentru următoarele considerente:

"Potrivit art. 873 alin. (1) din C. civ., apărarea în justiţie a dreptului de concesiune revine concesionarului, alin. (2) făcând trimitere la dispoziţiile art. 696 alin. (1) din C. civ., conform cărora acţiunea poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului, chiar şi a proprietarului.

În acest context, suntem în prezenţa unei acţiuni reale, prin intermediul căreia, ori de câte ori concesionarul este lezat în exercitarea dreptului său, are posibilitatea de a solicita persoanei care stăpâneşte bunul să-i recunoască dreptul şi să restituie bunul. Reclamanta, invocând propriul drept de concesiune asupra imobilului, este îndreptăţită să solicite recunoaşterea şi respectarea acestui drept în situaţia în care o altă persoană exercită posesia sau folosinţa imobilului.

Întrucât dreptul de concesiune invocat de reclamantă se exercită asupra unui bun aparţinând domeniului public al Statului, se vor avea în vedere dispoziţiile art. 554 alin. (1) din C. civ., care stabilesc că bunurile Statului care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public, formează obiectul proprietăţii publice, dacă au fost legal dobândite de acestea."

Prin urmare, prima instanţă a reţinut că se justifică legitimitatea procesuală a Companiei Naţionale de Căi Ferate "C.F.R." S.A., prin prisma dispoziţiilor art. 873 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 696 alin. (1) din C. civ., concluzie la care a ajuns în urma calificării cererii ca fiind acţiune confesorie, fundamentată pe dreptul real de concesiune, prin care concesionarul îşi apără dreptul de concesiune, astfel că, potrivit legii, calitatea de reclamant o are chiar titularul dreptului real de concesiune, întemeiat pe dreptul de proprietate publică.

Împotriva sentinţei civile nr. 662 din 8 august 2024, au formulat apel reclamanta şi pârâtul A., acesta din urmă doar în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată.

În atare condiţii, soluţia primei instanţe de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a devenit definitivă, prin neapelare, acesta fiind motivul pentru care analiza instanţei de apel nu a purtat asupra calităţii procesuale active a Companiei Naţionale de Căi Ferate "C.F.R." S.A.

Nu este permis ca pârâta B. S.R.L. să invoce, direct în recurs, critici relative la soluţia dată de prima instanţă excepţiei lipsei calităţii procesuale active, întrucât art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Împotriva soluţiei primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, pârâţii puteau exercita fie apel principal, în condiţiile art. 466 din C. proc. civ., fie apel incident, în conformitate cu dispoziţiile art. 472 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe". În interpretarea şi aplicarea unitară a acestor dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia R.I.L. nr. 14 din 22 iunie 2020, prin care a stabilit că apelul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau considerentele acesteia".

Din această perspectivă, nu pot fi primite susţinerile recurentei-pârâte B. S.R.L., în sensul că "deşi cadrul procesual a fost inadecvat, prima instanţă, respingând acţiunea, nu mi-a provocat niciun prejudiciu, astfel că nu se justifica exercitarea apelului". Chiar dacă prima instanţă a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată, ambii pârâţi aveau posibilitatea legală de a exercita apel, prin care să critice soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active. O atare excepţie procesuală, chiar dacă este una de ordine publică, nu putea fi reiterată în faţa instanţei de apel decât în urma exercitării căii de atac a apelului, în cadrul căreia să fie formulate critici împotriva soluţiei primei instanţe de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

Nedeclarând apel principal sau incident împotriva sentinţei civile nr. 662 din 8 august 2024, pârâta B. S.R.L. nu poate învesti instanţa de recurs cu analiza criticilor care să vizeze soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, acestea fiind invocate omisso medio, conduită procesuală ce nu este permisă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., însă doar în mod formal, întrucât nu a dezvoltat argumente prin care să demonstreze că decizia nu este motivată sau cuprinde considerente contradictorii ori străine de natura pricinii.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". Motivarea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, constituindu-se într-o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi într-o premisă a exercitării controlului judiciar, în cadrul căilor de atac.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţă. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (cauza Albina c. României). Totodată, Curtea Europeană a statuat că "obligaţia pe care o impune art. 6 par. 1 din Convenţie instanţelor de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke şi Lenoble c. Franţei), precum şi că "noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse" (cauza Helle c. Finlandei).

Instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, asigurând garanţiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt şi de drept care au stat la baza pronunţării soluţiei, inclusiv în ceea ce priveşte regimul juridic al terenului în litigiu, prin raportare la susţinerile şi apărările părţilor, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile.

În ceea ce priveşte criticile din memoriul de recurs vizând regimul juridic al terenului, acestea nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., care se referă la nemotivarea hotărârii sau situaţia în care aceasta cuprinde considerente contradictorii ori străine de natura pricinii, şi urmează a fi analizate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât aduc în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi a aplicat normele de drept material.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.R.L. a susţinut că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 41/R/14.01.1999 a Curţii de Apel Braşov, atunci când a reţinut că terenul este în proprietatea publică a Statului, deşi nu a intervenit niciun act juridic prin care să se fi transferat dreptul de proprietate de la intimata-reclamantă către Stat.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Instanţa de apel nu a nesocotit autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 41/R/14.01.1999, pronunţate de către Curtea de Apel Braşov, secţia civilă în dosarul nr. x/1998, din moment ce, la pagina 10 a deciziei recurate, a reţinut că, prin această hotărâre irevocabilă, s-a constatat că reclamanta Regionala Căi Ferate Braşov a cumpărat de la fosta CAP Chilieni, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 19 martie 1992, terenul agricol în suprafaţă de 61.054 mp, identificat sub cadastrele x, situat în trupul "Câmpul Frumos" din municipiul Sf. Gheorghe, valorificând, în mod corect, atât dispozitivul, cât şi considerentele deciziei civile nr. 41/R/14.01.1999.

Constatarea faptului că terenul în suprafaţă de 3.500 mp se află în proprietatea publică a Statului nu echivalează cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 41/R/14.01.1999, astfel cum, în mod eronat, susţine recurenta-pârâtă, ci este consecinţa unui raţionament logico-juridic, întemeiat pe coroborarea contractului de vânzare-cumpărare din anul 1992 cu decizia civilă nr. 41/R/14.01.1999, precum şi a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 12/1998 cu cele ale art. 5 din Legea nr. 18/1991, cu luarea în considerare inclusiv a Inventarului bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al Statului-Sucursala Regională Căi Ferate Braşov pe Infrastructura Interoperabilă (poziţia 42).

În ceea ce priveşte criticile vizând interpretarea şi aplicarea acestor norme de drept material, după cum s-a arătat deja, urmează a fi analizate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., neintrând sub incidenţa motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., care se referă la încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ambii recurenţi-pârâţi au susţinut, ca o primă critică, faptul că instanţa de apel a stabilit, fără niciun fundament legal, că terenul în suprafaţă de 3.500 mp se află în proprietatea publică al Statului.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată.

În urma coroborării mijloacelor de probă (înscrisuri şi expertiză judiciară în specializarea topografie), instanţa de apel a reţinut că terenul în suprafaţă de 3.500 mp (parte din suprafaţa de 61.054 mp) este proprietate publică a Statului, intrând în patrimoniul acestuia prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 19 martie 1992, după scoaterea sa prealabilă din producţia agricolă vegetală, în baza avizului nr. x/1987 al Consiliului Popular al Judeţului Covasna-Direcţia Generală pentru Agriculatură şi ordinului Ministrului Agriculturii nr. 167/1988.

Conform art. 2 din contract, preţul de 1.831.600 RON a fost încasat, la 20 iunie 1990, de vânzătoarea C.A.P. Chilieni, care, la acel moment, sub imperiul prevederilor art. 9 din Constituţia din 1965, era titulara dreptului de proprietate cooperatistă, context în care s-a menţionat, la art. 1 din contract, că vânzarea a fost supusă aprobării adunării generale a membrilor cooperatori în 1987, iar aprobarea a fost consemnată în procesul-verbal nr. x/1987). Potrivit adeverinţei nr. x/06.07.1993, eliberate de Comisia de lichidare a C.A.P. Chilieni, preţul de 1.831.600 RON a fost inclus în patrimoniul cooperativei, care l-a distribuit foştilor proprietari, de la care a fost preluat terenul prin cooperativizare.

Potrivit art. 4, cumpărătorul intră, de drept şi de fapt, în stăpânirea terenului la data încheierii contractului. În calitate de cumpărător a figurat Regionala Căi Ferate Braşov, beneficiara investiţiei nr. 5404/1988-"Terminal transcontainere şi linii publice de încărcare-descărcare în staţia CF Sfântu Gheorghe". Potrivit art. 13 din H.G. nr. 235/1991, Regionala Căi Ferate Braşov reprezenta în teritoriu Societatea Naţională a Căilor Ferate Române, care, conform art. 1 din H.G. nr. 235/1991, era organizată ca regie autonomă de interes naţional, cu capital integral de stat, având Statul drept unic acţionar.

Acesta este contextul în care a reţinut instanţa de apel că terenul în litigiu se află în proprietate publică a Statului, constatând, totodată, că acesta figurează înscris, ca teren aferent liniei de cale ferată, la poziţia 42 din Inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al Statului-Sucursala Regională Căi Ferate Braşov.

Recurenta-pârâtă a învederat că nu s-a lămurit aspectul dacă intimata-reclamantă este titulara dreptului de proprietate sau a dreptului de concesiune.

Această critică nu este întemeiată, întrucât, după cum s-a arătat deja, instanţele de fond au reţinut că intimata-reclamantă a formulat o acţiune confesorie, în conformitate cu dispoziţiile art. 873 coroborate cu cele ale art. 696 alin. (1) din C. civ., fundamentă pe dreptul real de concesiune, care, la rândul său, este întemeiat pe dreptul de proprietate publică a Statului.

De altfel, în cuprinsul cererii introductive, intimata-reclamantă a arătat că are calitatea de concesionară asupra terenului în suprafaţă de 3.500 mp, care a intrat în proprietatea publică a Statului prin contract de vânzare-cumpărare, precum şi că formulează acţiunea în baza prevederilor art. 873 din C. civ.

Prin urmare, intimata-reclamantă are calitate de concesionară, iniţial în baza contractului de concesiune nr. x/24.01.2002, modificat prin actele adiţionale nr. x/23.07.2012 şi nr. y/28.03.2018, şi ulterior în baza contractului de concesiune nr. x/08.05.2019. Aceste contracte, ce au fost încheiate în temeiul art. 9 din O.U.G. nr. 12/1998 şi art. 3 din H.G. nr. 581/1998, au ca obiect bunuri aflate în proprietatea publică a Statului, printre care şi terenul ce face obiectul prezentului litigiu, înscris la poziţia 42 din Inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al Statului-Sucursala Regională Căi Ferate Braşov.

Recurentul-pârât a susţinut că Statul nu are un titlu valabil, din moment ce contractul de vânzare-cumpărare din 1992 nu a fost încheiat în formă autentică.

Şi această critică este nefondată, întrucât, chiar dacă contractul de vânzare-cumpărare din anul 1992 a îmbrăcat forma unui înscris sub semnătură privată, valabilitatea sa a fost constatată, fără echivoc, prin decizia civilă nr. 41/R/14.01.1999, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă în dosarul nr. x/1998, astfel că forma autentică a fost suplinită prin această hotărâre judecărească irevocabilă, care constituie un act autentic, neavând relevanţă faptul că, în dispozitiv, nu s-a menţionat faptul că hotărârea ţine loc de act autentic.

Recurentul-pârât a mai învederat că terenul nu poate fi considerat valabil dobândit de către Stat, întrucât dreptul de proprietate publică nu a fost înscris în cartea funciară, conform Decretului nr. 115/1938.

Nici această susţinere nu este întemeiată, instanţa de apel reţinând, în mod corect, că efectul translativ al dreptului de proprietate nu s-a produs în baza contractului de vânzare-cumpărare din anul 1992, încheiat sub semnătură privată, ci ca urmare a constatării acestui transfer pe cale judiciară, respectiv prin decizia civilă nr. 41/R/14.01.1999 a Curţii de Apel Braşov, moment la care erau deja în vigoare prevederile Legii nr. 7/1996, potrivit cărora înscrierea în cartea funciară nu are efect constitutiv de drepturi, ci doar efect de opozabilitate faţă de terţi.

Au mai susţinut recurenţii-pârâţi, tot fără just temei, că instanţa de apel a confundat regimul juridic al terenului cu dreptul de proprietate publică.

Sub un prim aspect, având în vedere că atestarea unui bun la domeniul public al Statului nu constituie, în sine, un titlu de proprietate, ci are ca efect doar plasarea bunului într-un anumit regim juridic (bun domenial), valabilitatea atestării fiind condiţionată de existenţa unui mod legal de dobândire a dreptului de proprietate publică, se constată că instanţa de apel a procedat la analiza titlului Statului şi a reţinut că acesta este contractul de vânzare-cumpărare.

În al doilea rând, instanţa de apel nu a conchis că terenul este proprietate publică a Statului în considerarea împrejurării că a fost reglementat, prin Plan Urbanistic General, ca zonă/infrastructură feroviară (căi de comunicaţie feroviară şi construcţii aferente), ci în urma constatării faptului că Statul a dobândit terenul prin unul dintre modurile prevăzute de lege (contract de vânzare-cumpărare) şi apoi l-a inventariat ca bun aparţinând domeniului public.

Acesta este contextul în care instanţa de apel a reţinut incidenţa art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 12/1998, conform căruia "prin infrastructură feroviară se înţelege ansamblul elementelor necesare circulaţiei şi manevrei materialului rulant, clădirile staţiilor de cale ferată, cu facilităţile aferente, precum şi celelalte clădiri şi facilităţi destinate desfăşurării transportului feroviar", precum şi a art. 11 din acelaşi act normativ, potrivit căruia "(1) Infrastructura feroviară publică se compune din: a) liniile ferate de circulaţie, terenul aferent pe care sunt construite, precum şi terenurile situate de o parte şi de alta a axei căii ferate, care constituie zona de siguranţă a infrastructurii feroviare (...). (2) Elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice, prevăzute la alin. (1), se stabilesc prin hotărâre a Guvernului." Conform art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 581/1998, "infrastructura feroviară publică, ale cărei elemente concrete sunt prevăzute în anexa nr. 2, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, precum şi bunurile rezultate din investiţii, dezvoltări şi/sau modernizări ale acesteia, se atribuie în concesiune C.F.R., fără plata redevenţei, pe o durată de 49 de ani de la data înfiinţării C.F.R., pe bază de contract încheiat cu Ministerul Transporturilor".

În considerarea celor expuse, se constată caracterul nefondat al criticilor de recurs ce vizează regimul juridic al terenului în suprafaţă de 3.500 mp.

Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a mai arătat că instanţa de apel a exclus terenul din domeniul Legii nr. 18/1991, deşi acesta nu era reglementat, ca infrastructură feroviară publică, prin acte normative prealabile emiterii titlului de proprietate.

Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată.

Constatând că terenul este proprietate publică a Statului, instanţa de apel a reţinut, în mod legal, că acesta nu putea face obiectul reconstituirii/constituirii dreptului de proprietate privată, în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, întrucât, conform art. 136 alin. (4) teza I din Constituţia României şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Cu alte cuvinte, relevant este caracterul inalienabil al bunului proprietate publică, iar nu momentul includerii sale în categoria infrastructurii feroviare publice.

Nu poate fi primită susţinerea recurentului-pârât, în sensul că terenul a fost dobândit, în mod valabil, prin titlul de proprietate nr. x/14.09.2001, care beneficiază de prezumţia de legalitate şi este opozabil oricărei persoane, inclusiv Statului. Sub acest aspect, instanţa de apel a avut în vedere că efectul translativ al contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1992 s-a produs la data pronunţării deciziei civile nr. 41/R/14.01.1999 a Curţii de Apel Braşov, de la acest moment terenul fiind proprietate publică, astfel că nu putea face obiectul titlului de proprietate emis în anul 2001, în baza Legii nr. 18/1991, întrucât, pe de o parte, nu era la dispoziţia Comisiei locale de fond funciar, iar, pe de altă parte, orice act juridic trebuie să aibă un obiect licit, condiţie care, în mod evident, nu este îndeplinită, în ipoteza în care bunul este inalienabil.

Tot în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că este nelegală soluţia de anulare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.11.2021, întrucât terenul a fost cumpărat cu bună-credinţă, în urma verificării înscrierii tabulare, astfel că instanţa de apel trebuia să reţină incidenţa art. 901 din C. civ.

Înalta Curte constată că nici această critică nu este întemeiată.

Conform art. 901 alin. (1) din C. civ. "sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credinţă un drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său". Această normă consacră funcţia achizitivă de drepturi a publicităţii materiale, în cazul dobândirii cu bună-credinţă, printr-un act juridic cu titlu oneros, a unui drept real înscris în cartea funciară, sub condiţia expirării termenelor de decădere prevăzute de art. 909 alin. (2) şi (3) din C. civ. pentru acţiunea în rectificare tabulară.

Însă, în cauză nu pot fi incidente dispoziţiile art. 901 alin. (1) din C. civ., din moment ce instanţa de apel a constatat că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.11.2021 este nul absolut pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 1.657 din C. civ., conform cărora "orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege (...)".

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, din moment ce terenul este proprietate publică a Statului, fiind astfel inalienabil, conform art. 136 alin. (4) teza I din Constituţia României, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 şi art. 861 alin. (1) din C. civ., acesta nu putea face obiectul unei convenţii translative de proprietate. În continuare, instanţa de apel a precizat că, întrucât contractul este nul absolut, recurenta-pârâtă nu se poate prevala de excepţiile de la principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis (anularea actului subsecvent, ca urmare a anulării actului principal), întrucât acestea au, ca situaţie premisă, existenţa unui contract valabil încheiat, nu a unuia lovit de nulitate absolută, care nu produce efecte, potrivit principiului quod nullum est nullum producit effectum

Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, raţionamentul instanţei de apel este legal, întrucât art. 901 din C. civ. se aplică doar în situaţia bunurilor care se află în circuitul civil şi pot face obiectul comerţului, adică bunurilor proprietate privată, nu şi celor aflate în proprietate publică, care sunt inalienabile.

Constatând că motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-8 din C. proc. civ. sunt neîntemeiate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate. Totodată, va respinge cererea de amendare a recurenţilor-pârâţi, întemeiată pe dispoziţiile art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ., întrucât nu se constată că aceştia au exercitat o cale de atac vădit netemeinică, ci au acţionat în exercitarea unui drept prevăzut de legea procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii A. şi B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 262/Ap din 4 martie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante de amendare a recurenţilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2025.