Restitution compensation reopened after appellate court wrongly limited evidence to documentary proof.

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 13 ianuarie 2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi Legii nr. 290/2003, anularea parţială a deciziei nr. 6493/09.12.2021, în sensul acordării de despăgubiri şi pentru suprafaţa de 50 ha teren agricol, situat în extravilanul comunei Alexăndreni, judeţul Bălţi (fosta moşie "B."), casă de locuit cu 5 camere şi dependinţe, teren în suprafaţă de 1.100 mp, situat în oraşul Bălţi, judeţul Bălţi, recolta de pe 100 ha teren agricol, neculeasă în anul 1940, precum şi acordarea de către instanţă sau obligarea pârâtelor la plata actualizării cu rata inflaţiei a despăgubirilor ce urmează a fi acordate şi a dobânzii legale penalizatoare, de la datele la care ar fi trebuit emis fiecare titlu de plată aferent celor 5 tranşe anuale şi până la plata despăgubirilor.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 754 din 6 iunie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, contestaţia, a obligat pârâta A.N.R.P. să modifice decizia de validare nr. 6493/09.12.2021, în sensul invalidării art. 4 şi art. 5 din hotărârea Comisiei Municipiului Bucureşti nr. 2828/20.09.2020 şi acordării, în favoarea reclamantului, a despăgubirilor suplimentare în cuantum de 126.959 RON, pentru imobilul casă şi grădină, situat în oraşul Bălţi, judeţul Bălţi, şi în cuantum de 65.675 RON, pentru recolta neculeasă de pe suprafaţa de 50 ha teren agricol, a respins cererea de actualizare a despăgubirilor suplimentare cu rata inflaţiei, ca inadmisibilă, a obligat pârâta A.N.R.P. la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.500 RON, a admis, în parte, cererea expertului C., a majorat onorariul de expert la suma de 3.000 RON şi a obligat reclamantul să achite expertului diferenţa de onorariu în cuantum de 500 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, au declarat apel reclamantul şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Prin decizia civilă nr. 1323A din 18 decembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant, a admis apelul formulat de pârâtă şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea referitoare la modificarea deciziei de validare nr. 6493/09.12.2021 cu privire la art. 4 din hotărârea Comisiei Mun. Bucureşti nr. 2828/20.09.2020 şi, în consecinţă, a eliminat măsura acordării despăgubirilor suplimentare în cuantum de 65.675 RON, pentru recolta de pe o suprafaţă de 50 ha teren agricol, neculeasă în anul 1940.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 29 aprilie 2025, a formulat recurs reclamantul, solicitând casarea, în parte, a deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Recurentul-reclamant a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., pe care le-a argumentat astfel:

Instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, dispoziţiile Legii nr. 290/2003, ale Legii nr. 164/2014 şi ale C. civ. privind gestiunea de afaceri, atunci când a stabilit că, prin cererea înregistrată sub nr. x/03.10.2003, notificatoarea nu a acţionat şi în calitate de gerant al reclamantului, pentru cota de 1/2 din bunurile ce au aparţinut unchiului său, D..

Instanţa de apel a stabilit, în mod greşit, că reclamantul a schimbat în apel cauza juridică a capătului 4 de cerere, în condiţiile în care, încă de la momentul formulării contestaţiei, temeiul de drept al acestei solicitări a fost răspunderea civilă delictuală (daune-interese) pentru neacordarea despăgubirilor aferente bunurilor respinse prin decizia de validare nr. 6493/09.12.2021. Ca o consecinţă a calificării greşite a cauzei juridice a capătului 4 de cerere, instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material aplicabile acestui petit.

Instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile Legii nr. 290/2003 şi ale Legii nr. 164/2014, referitoare la dovezile pe care trebuie să le facă persoana îndreptăţită pentru a proba înfiinţarea recoltelor şi, în consecinţă, dreptul la despăgubiri pentru recoltele neculese.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 23 iunie 2025, intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă la 24 iunie 2025, intimata Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, va casa, în parte, decizia civilă recurată şi va trimite, spre rejudecare, apelul declarat de către pârâtă, urmând a menţine soluţia dată apelului formulat de către reclamant, pentru următoarele considerente de drept:

1. Referitor la pretenţia recurentului-reclamant de a primi despăgubiri, în baza Legii nr. 290/2003, şi pentru cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra bunurilor abandonate în Basarabia, în calitate de moştenitor legal al unchiului său, instanţa de apel a înlăturat toate criticile formulate prin cererea de apel.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, dispoziţiile Legii nr. 290/2003, ale Legii nr. 164/2014 şi ale art. 1.330 şi urm. din C. civ., atunci când a stabilit că, prin cererea înregistrată sub nr. x/03.10.2003, notificatoarea nu a acţionat şi în calitate de gerant al recurentului-reclamant, pentru cota de 1/2 din dreptul de proprietate.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Respingând susţinerile reclamantului cu privire la dreptul de a primi despăgubiri şi pentru cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra bunurilor abandonate în Basarabia, în calitate de unic moştenitor legal al unchiului său, instanţa de apel a reţinut următoarea situaţie de fapt relevantă:

- prin cererea înregistrată sub nr. x/03.10.2003, mama reclamantului, E., a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru bunurile abandonate în Basarabia, respectiv o casă de locuit şi grădină, situate în oraşul Bălţi, str. x, terenul agricol în suprafaţă de 100 ha (fosta moşie B.), situat în extravilanul comunei Akexăndreni din judeţul Bălţi, precum şi recolta neculeasă de pe acest teren, menţionând că aceste bunuri au aparţinut părinţilor săi şi că nu există alţi moştenitori;

- notificatoarea a avut un frate, D., care nu a fost căsătorit, nu a avut copii şi a decedat la 20.04.1997; prin declaraţia autentificată sub nr. x/01.07.1997, E. a renunţat la moştenirea fratelui său, iar, potrivit certificatului de moştenitor nr. x/02.07.1997, reclamantul este unicul moştenitor legal al unchiului său, D., în calitate de nepot de soră;

- ca atare, la data formulării cererii înregistrate sub nr. x/03.10.2003, notificatoarea E. avea o cotă de 1/2 din dreptul de proprietate asupra bunurilor pentru care a solicitat acordarea de despăgubiri, cealaltă cotă de 1/2 aparţinând reclamantului, în calitate de moştenitor legal al unchiului său;

- din cuprinsul cererii înregistrate sub nr. x/03.10.2003, rezultă că notificatoarea E. a solicitat acordarea de despăgubiri doar în nume propriu, adică doar pentru cota sa de 1/2 din dreptul de proprietate asupra bunurilor abandonate, neexistând niciun indiciu, scriptic sau faptic, că aceasta ar fi solicitat despăgubiri şi pentru cealaltă cotă de 1/2, care a aparţinut fratelui său şi care a fost transmisă reclamantului, pe calea moştenirii legale;

- formularea cererii pentru totalitatea bunurilor abandonate în Basarabia nu poate duce la concluzia că notificatoarea ar fi acţionat şi în numele sau interesul reclamantului, atât timp cât, din cuprinsul cererii, nu rezultă acest fapt, astfel că nu se poate reţine că notificatoarea ar fi formulat cererea şi în calitate de gerant al reclamantului, care, deşi moştenise de la unchiul său cota de 1/2 din dreptul de proprietate, nu a formulat cerere de acordare a despăgubirilor.

Plecând de la această situaţie de fapt, instanţa de apel a constatat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1.330 şi urm. din C. civ., referitoare la gestiunea de afaceri, din moment ce există dispoziţii speciale în Legea nr. 290/2003 şi în Legea nr. 164/2014, care reglementează modalitatea în care persoanele îndreptăţite pot beneficia de măsuri compensatorii pentru bunurile abandonate în Basarabia, ca urmare a refugiului. Întrucât notificatoarea nu a formulat cererea de acordare a despăgubirilor şi în numele reclamantului, acesta nu se poate prevala de instituţia gestiunii de afaceri, pentru a beneficia de cota de 1/2 din dreptul de proprietate, ce a aparţinut unchiului său. A mai reţinut instanţa de apel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1.340, art. 1.311 şi art. 1.312 din C. civ., întrucât cererea înregistrată sub nr. x/03.10.2003 a fost formulată în nume propriu, iar dreptul la despăgubiri este acordat exclusiv persoanelor care le-au solicitat, prin formularea unor cereri proprii.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 290/2003 (forma legislativă în vigoare la data depunerii cererii înregistrate sub nr. x/03.10.2003):

"(1) În termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele îndreptăţite vor depune la comisiile constituite în cadrul prefecturilor (…) cereri proprii (…). (2) Dacă, pentru bunurile aceluiaşi proprietar, sunt mai mulţi moştenitori legali, fiecare dintre aceştia este obligat să-i menţioneze pe ceilalţi în cererea formulată, care se trimite la aceeaşi comisie judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, sau la comisia centrală, chiar dacă ei domiciliază în judeţe diferite."

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a interpretat, în mod corect, aceste dispoziţii speciale, care impun condiţia ca persoanele îndreptăţite (adică foştii proprietari deposedaţi sau, după caz, moştenitorii legali ai acestora, până la gradul al IV-lea inclusiv) să depună cereri individuale.

Împrejurarea că, potrivit alin. (2), fiecare moştenitor este obligat să-i menţioneze pe ceilalţi moştenitori nu poate fi interpretată în sensul că ar fi suficientă formularea unei cereri doar de către unul dintre ei, pentru a deschide vocaţia concretă la despăgubiri a tuturor moştenitorilor, de vreme ce la alin. (1) se menţionează, în mod clar, că persoanele îndreptăţite trebuie să depună cereri proprii. Astfel cum a învederat şi recurentul-reclamant, raţiunea pentru care legiuitorul a instituit obligativitatea indicării celorlalţi moştenitori cu vocaţie la despăgubiri constă în soluţionarea unitară a cererilor şi evitarea multiplicării despăgubirilor acordate pentru bunuri aparţinând aceluiaşi proprietar deposedat.

Prin urmare, interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 290/2003 nu poate fi în sensul că vreun moştenitor ar fi dispensat de obligaţia formulării, în termenul prevăzut de lege, a unei cereri individuale, prin care să solicitate acordarea de măsuri compensatorii.

Această raţiune a reglementării legale are relevanţă şi în prezenta cauză, chiar dacă litigiul prezintă particularitatea că, la momentul formulării cererii înregistrate sub nr. x/03.10.2003, notificatoarea E. nu a acţionat în calitate de moştenitoare, ci de coproprietară. Într-adevăr, astfel cum a învederat recurentul-reclamant, la data refugiului din anul 1940, aceasta deţinea cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra bunurilor abandonate în Basarabia, iar fratele său, D., deţinea cealaltă cotă de 1/2 din acelaşi drept de proprietate, fiind moştenitori legali ai părinţilor lor, F. (decedat în anul 1927) şi G. (decedată în anul 1937).

Recurentul-reclamant a mai susţinut că instanţa de apel a calificat, în mod greşit, natura actului juridic dedus judecăţii, respectiv cererea înregistrată sub nr. x/03.10.2003, învederând că, din moment ce a solicitat despăgubiri pentru toate bunurile abandonate în Basarabia, notificatoarea E. a acţionat şi în calitate de gerant al recurentului-reclamant, pentru cota acestuia de 1/2 din dreptul de proprietate, chiar dacă nu şi-a declinat această calitate.

O atare susţinere nu poate fi primită, întrucât actualul C. proc. civ. nu mai cuprinde un motiv de recurs similar celui prevăzut la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, care reglementa ipoteza "când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia". Dat fiind contextul normativ actual, rezultă că sunt neavenite acele critici care privesc interpretarea greşită a voinţei exprimate de către notificatoarea E. în cuprinsul cererii înregistrate sub nr. x/03.10.2003, întrucât nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi nici altui motiv de casare dintre cele prevăzute de lege, nefiind vorba despre încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale şi/sau procesuale, ci despre modul în care instanţa de apel a interpretat un înscris cu valoare probatorie.

În raport cu interpretarea definitivă pe care instanţa de apel a dat-o cererii înregistrate sub nr. x/03.10.2003, se observă că recurentul-reclamant nu critică modalitatea în care instanţa de apel a interpretat sau a aplicat normele de drept material, ci, în realitate, repune în discuţie o chestiune de fapt punctuală, care nu poate face obiectul cenzurii în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă.

Scopul recursului transcende interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă (astfel cum este cererea înregistrată nr. 18228/03.10.2003) este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, le poate reaprecia şi completa (în apel).

Prin urmare, nici din această perspectivă nu pot fi analizate în recurs acele argumente prin care se critică modul în care instanţa de apel a interpretat voinţa exprimată în cuprinsul cererii înregistrate sub nr. x/03.10.2003.

Recurentul-reclamant a mai învederat că instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile Legii nr. 290/2003 şi ale Legii nr. 164/2014, atunci când a statuat că acestea exclud de plano aplicarea gestiunii de afaceri, în condiţiile în care nu există niciun text de lege care să stipuleze astfel.

Această critică este nefondată, întrucât din lecturarea considerentelor expuse la paginile 25-26 ale deciziei nu reiese că instanţa de apel a apreciat că gestiunea de afaceri, reglementată de art. 1.330-1.340 din C. civ., este incompatibilă cu dispoziţiile Legii nr. 290/2003 sau ale Legii nr. 164/2014.

Dimpotrivă, instanţa de apel a înlăturat susţinerile reclamantului, întrucât, analizând cererea înregistrată sub nr. x/03.10.2003, a apreciat că notificatoarea nu a formulat-o şi în numele fiului ei, ci doar în nume propriu, astfel că reclamantul nu se poate prevala de instituţia gestiunii de afaceri.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a reţinut că cererea înregistrată sub nr. x/03.10.2003 denotă, atât scriptic, cât şi faptic, voinţa notificatoarei de a primi despăgubiri pentru cota sa de 1/2 din dreptul de proprietate asupra bunurilor abandonate în Basarabia, nu şi pentru cealaltă cotă de 1/2, care se cuvenea recurentului-reclamant, în calitate de moştenitor legal al fostului coproprietar D.. Această interpretare nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a recursului, conform celor arătate supra.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, dispoziţiile din C. civ. privitoare la gestiunea de afaceri.

Se constată că şi această critică este nefondată, întrucât, date fiind circumstanţele factuale ale cauzei, astfel cum au fost reţinute, în mod suveran şi definitiv, de către instanţa de apel, recurentul-reclamant nu se poate prevala, în cadrul prezentului litigiu, de prevederile art. 1.330 şi urm. din C. civ.

Conform art. 1.330 din C. civ.:

"(1) Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează, în mod voluntar şi oportun, afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatat ori să se îngrijească în altfel de afacerile sale. (2) Cel care, fără să ştie, lucrează în interesul altuia nu este ţinut de obligaţiile, ce îi revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptăţit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză. (3) Nu există gestiune de afaceri atunci când cel care administrează afacerile unei alte persoane acţionează cu intenţia de a o gratifica." Potrivit art. 1.331 din C. civ., "gerantul trebuie să îl înştiinţeze pe gerat despre gestiunea începută, de îndată ce acest lucru este posibil". Conform art. 1.340 din C. civ., "în privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută, efectele unui mandat".

Din economia acestor dispoziţii legale rezultă că gestiunea de afaceri reprezintă un fapt juridic licit şi voluntar, constând în aceea că o persoană (gerant), din proprie iniţiativă şi fără să fie obligată, încheie acte juridice sau săvârşeşte fapte materiale licite, care sunt necesare sau, după caz, utile, în favoarea sau interesul altei persoane (gerat), dând naştere unui raport de obligaţii civile între gerant şi gerat, care este asemănător efectelor pe care le produce contractul de mandat. Pentru a fi în prezenţa gestiunii de afaceri, nu este obligatoriu ca intervenţia gerantului să fie făcută exclusiv în interesul altei persoane; el poate lucra, în acelaşi timp, în interes propriu şi în interesul altuia.

Recurentul-reclamant a arătat că, din moment ce, prin cererea înregistrată sub nr. x/03.10.2003, s-a solicitat acordarea de despăgubiri pentru toate bunurile abandonate în Basarabia, adică şi pentru cota de 1/2 din dreptul de proprietate, moştenită de la unchiul său, rezultă că sunt îndeplinite condiţiile gestiunii de afaceri, chiar dacă notificatoarea nu şi-a declinat calitatea de gerant.

Aceste susţineri nu pot fi primite, având în vedere că dispoziţiile speciale ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 impun ca persoanele îndreptăţite să depună cereri individuale, personal sau prin mandatar, iar modalitatea în care instanţa de apel a interpretat voinţa exprimată în cuprinsul cererii înregistrate sub nr. x/03.10.2003 nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs.

Cu alte cuvinte, nu se poate constata în calea extraordinară a recursului că notificatoarea a formulat cererea şi în interesul recurentului-reclamant, întrucât la o atare concluzie nu s-ar ajunge în urma verificării modului în care instanţa de apel a interpretat sau a aplicat dispoziţiile art. 1.330 şi urm. din C. civ., ci tocmai în urma reevaluării situaţiei de fapt, în sensul reinterpretării voinţei exprimate în cuprinsul cererii înregistrate sub nr. x/03.10.2003. Or, după cum s-a arătat deja, instanţa de recurs nu are o atare competenţă legală.

Din moment ce recurentul-reclamant nu se poate prevala în prezenta cauză de gestiunea de afaceri, rezultă că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1.340 din C. civ., referitoare la ratificarea gestiunii, care fac trimitere la cele ale art. 1.311-1.312 din C. civ.. Prin urmare, nu prezintă relevanţă faptul că actele juridice efectuate de mandatarul fără reprezentare produc efecte, între cel reprezentat şi terţi, de la momentul încheierii actului de către mandatar, neputând fi primit argumentul din memoriul de recurs, în sensul că cererea formulată de notificatoarea E. produce efecte şi în privinţa cotei recurentului-reclamant de 1/2 din dreptul de proprietate asupra bunurilor abandonate, ca urmare a ratificării de către acesta a cererii respective.

În considerarea celor expuse, se constată că, atunci când nu a recunoscut calitatea recurentului-reclamant de persoană îndreptăţită a primi despăgubiri şi pentru cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra bunurilor abandonate în Basarabia, ce a aparţinut unchiului său, D., instanţa de apel nu a interpretat sau aplicat eronat normele de drept material, nefiind incident, din perspectiva aspectelor analizate, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8.

2. Cu referire la pretenţia vizând actualizarea cu rata inflaţiei şi acordarea dobânzii legale penalizatoare pentru despăgubirile suplimentare, recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, schimbarea în apel a cauzei juridice a celui de-al patrulea capăt de cerere. Recurentul-reclamant a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că, în urma calificării greşite a cauzei juridice a celui de-al patrulea capăt de cerere, instanţa de apel a aplicat, în mod eronat, normele de drept material aplicabile acestui petit.

Înalta Curte constată că şi aceste motive de recurs sunt nefondate.

Prin contestaţia judiciară formulată împotriva deciziei de validare nr. 6493/09.12.2021, reclamantul a solicitat, în cadrul celui de-al patrulea capăt de cerere, actualizarea cu rata inflaţiei a despăgubirilor ce urmează a fi acordate suplimentar, precum şi acordarea dobânzii legale penalizatoare, de la datele la care ar fi trebuit emis fiecare titlu de plată şi până la plata despăgubirilor.

În motivare, reclamantul a arătat că cele două categorii de daune-interese pot fi cumulate, întrucât, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă prin decizia civilă nr. 2061/13.10.2015, actualizarea cu rata inflaţiei reprezintă daune compensatorii, în timp ce dobânda penalizatoare este o sancţiune sub forma daunelor moratorii. Reclamantul a redat, în continuare, prevederile art. 10 alin. (2) şi (6) şi ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, solicitând ca actualizarea şi dobânda legală penalizatoare să fie calculate de la datele la care ar fi trebuit emis fiecare titlu de plată, aferent celor 5 tranşe anuale, şi până la plata despăgubirilor.

Prima instanţă a respins, ca inadmisibilă, această pretenţie, în baza principiului specialia generalibus derogant, reţinând că Legea nr. 164/2014 nu permite actualizarea despăgubirilor şi nici acordarea dobânzii penalizatoare.

Prin cererea de apel, reclamantul a învederat, sub un prim aspect, că prima instanţă a reţinut eronat că temeiul juridic al actualizării şi dobânzii legale penalizatoare este reprezentat de prevederile art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 164/2014, în realitate fiind vorba despre o acţiune de drept comun, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală. În al doilea rând, reclamantul a arătat că nu solicită actualizarea şi dobânda legală pentru emiterea cu întârziere a deciziei de validare nr. 6493/09.12.2021, adică pentru perioada anterioară emiterii deciziei, ci pentru dezdăunarea sa ca urmare a neacordării despăgubirilor pentru bunurile menţionate în contestaţie, argumentând că, dacă pârâtele ar fi soluţionat legal cererea, atunci ar fi beneficiat de despăgubirile stabilite suplimentar pe cale judiciară de la datele la care beneficiază de celelalte despăgubiri, recunoscute în procedura administrativă. A mai susţinut că nicio dispoziţie legală nu prevede că nu se acordă daune-interese pentru despăgubirile nerecunoscute prin decizia de validare nr. 6493/09.12.2021 şi stabilite suplimentar de către prima instanţă.

Instanţa de apel a respins aceste critici, validând soluţia primei instanţe.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, al patrulea capăt de cerere nu a fost fundamentat pe răspunderea civilă delictuală, ci pe dispoziţiile speciale ale art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 164/2014, împrejurare ce rezultă, în mod neechivoc, din cuprinsul contestaţiei formulate împotriva deciziei de validare nr. 6493/09.12.2021, în cadrul căreia nu au fost indicate prevederile art. 1.349 şi urm. din C. civ. şi nu a fost argumentată îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Faptul că reclamantul a uzitat noţiunile "daune-interese", "daune compensatorii" şi "daune moratorii" nu înseamnă că a invocat, drept cauză a pretenţiei, răspunderea civilă delictuală, în condiţiile în care nu a argumentat, în fapt şi în drept, incidenţa acesteia.

Dimpotrivă, textele de lege pe care le-a citat în cadrul contestaţiei sunt cele ale art. 10 alin. (2) şi (6) şi ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, neputându-se considera că acestea au fost indicate exclusiv pentru a determina momentul de la care se datorează actualizarea şi dobânda legală, astfel cum se susţine prin memoriul de recurs. Aceasta, întrucât dispoziţiile art. 194 lit. d) din C. proc. civ., aplicabile şi în cazul contestaţiei prevăzute de Legea nr. 164/2014, impun ca orice cerere de chemare în judecată să cuprindă "arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea".

Prin urmare, instanţele de fond nu au calificat eronat temeiul juridic al capătului de cerere privind actualizarea şi acordarea dobânzii legale penalizatoare, astfel cum, în mod nejustificat, susţine recurentul-reclamant.

Date fiind limitele învestirii stabilite de reclamant, conform principiului disponibilităţii, consacrat la art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel a observat, în mod corect, că prima instanţă a analizat capătul de cerere referitor la actualizare şi la acordarea dobânzii legale penalizatoare în raport cu argumentele şi cu temeiul de drept invocate prin contestaţie, astfel că nu poate fi primită critica recurentului-reclamant referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Analizând critica prin care s-a învederat că al patrulea capăt de cerere a fost întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, instanţa de apel a observat, în mod just, că reclamantul urmăreşte, în realitate, schimbarea cauzei juridice (iar nu explicarea acesteia, cum se susţine prin memoriul de recurs), ceea ce nu este permis în apel, potrivit art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, nu se poate reţine omisiunea instanţei de apel de a pune în discuţie excepţia inadmisibilităţii, cu consecinţa nesocotirii principiului contradictorialităţii, reglementat de art. 14 alin. (6) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a soluţionat o atare excepţie procesuală, ci, răspunzând criticilor de apel, a făcut aplicarea normei de ordine publică cuprinse la art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

Întrucât recurentul-reclamant nu a învestit legal instanţa, prin intermediul celui de-al patrulea capăt de cerere, cu o pretenţie întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, nu poate fi primită critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi aplicat eronat normele de drept material, întrucât aceasta aduce în discuţie tocmai condiţiile răspunderii civile delictuale, din moment ce recurentul-reclamant argumentează că pârâtele au săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, constând în nerecunoaşterea dreptului la despăgubiri şi pentru bunurile menţionate în cadrul celui de-al doilea capăt de cerere.

3. Referitor la pretenţia vizând acordarea de despăgubiri pentru recoltele neculese, instanţa de apel a admis apelul pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi a schimbat, în parte, sentinţa primei instanţe, în sensul că a eliminat măsura acordării despăgubirilor în cuantum de 65.675 RON, reţinând că nu s-a făcut dovada cu înscrisuri, astfel cum impune art. 4 din Legea nr. 164/2014, a culturilor însămânţate şi neculese în anul agricol 1939-1940.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel, când a statuat că dovada înfiinţării culturilor şi a neculegerii recoltelor se face exclusiv cu acte certificate de autorităţi, a limitat probatoriul permis de lege, interpretând şi aplicând eronat dispoziţiile Legii nr. 290/2003 şi ale Legii nr. 164/2014.

În esenţă, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, instanţa de apel a apreciat că dovada culturilor însămânţate şi neculese se face prin înscrisuri certificate de autorităţile competente, astfel că nu sunt suficiente declaraţiile de martori, întrucât acestea nu sunt întregite de acte care să ateste că terenul agricol a fost cultivat şi ce fel de culturi au existat.

Sub un prim aspect, recurentul-reclamant a învederat că instanţa de apel a validat, cu încălcarea legii, apărarea pârâtei A.N.R.P. din întâmpinare, potrivit căreia art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 290/2003 şi art. 2 alin. (4) şi (5) din Normele metodologice au fost abrogate implicit prin art. 4 din Legea nr. 164/2014. Recurentul-reclamant a susţinut că, din contră, având în vedere dificultăţile cu privire la procurarea documentelor oficiale, art. 4 din Legea nr. 164/2014 facilitează procesul de dovedire a dreptului la despăgubiri.

Înalta Curte constată că această critică de recurs este nefondată.

Potrivit art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 290/2003, "cererile trebuie însoţite de acte doveditoare, certificate de autorităţi, sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea, autentificate".

Conform art. 2 alin. (4) şi (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006:

"(4) Cererile sunt însoţite de acte doveditoare certificate de autorităţi. În situaţia imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate. (5) Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedeşte prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenţei purtate cu diferite instituţii din România, Ucraina şi Republica Moldova, abilitate să producă aceste documente (adeverinţe sau certificate de arhivă), precum şi traducerea acestora, după caz". Aceste dispoziţii metodologice, aprobate printr-un act administrativ normative (H.G.), în scopul de a organiza executarea legii, pot fi invocate şi aplicate numai în corelaţie cu prevederile art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 290/2003.

La 18 decembrie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 şi al Legii nr. 290/2003, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 910 din 15 decembrie 2014.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014: "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi". În continuare, art. 4 prevede că "cererile aflate în curs de soluţionare la comisii (...) se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate", iar art. 5 alin. (2) stipulează că "pentru trei dintre recoltele neculese în anul părăsirii proprietăţilor în teritoriile prevăzute în Legea nr. 290/2003 (...), la alegerea foştilor proprietari sau a moştenitorilor acestora, se acordă despăgubiri al căror cuantum se stabileşte de către comisii (...)".

Cererea înregistrată sub nr. x/03.10.2003, depusă de notificatoarea E. în baza Legii nr. 290/2003, a fost soluţionată de Comisia municipiului Bucureşti abia prin hotărârea nr. 2928/29.09.2020. Întrucât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, cererea nu era soluţionată, rezultă că este aplicabilă noua lege, raţionament ce se impune cu atât mai mult în lumina par. 18-19 din decizia Curţii Constituţionale nr. 346 din 24 mai 2016:

"Curtea constată că, astfel cum prevede art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, dispoziţiile acestei legi se aplică cererilor depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a legii. Aşadar, art. 4 din Legea nr. 164/2014 se aplică cererilor depuse în termen legal la comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014.

(…) Curtea constată că dispoziţiile criticate nu contravin principiului neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, deoarece se aplică doar cererilor formulate şi depuse în termen legal la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor până la data intrării în vigoare a noii reglementări. De altfel, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că, în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare."

Împrejurarea că, în această materie, există în dreptul pozitiv atât art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 290/2003 (neabrogat în mod expres), cât şi art. 4 din Legea nr. 164/2014 (act normativ ulterior, care, din perspectiva aspectelor supuse analizei în cauză, cuprinde o reglementare mai restrictivă, sub aspect probatoriu, pentru obţinerea măsurilor reparatorii), conduce la concluzia că art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 290/2003 a fost abrogat implicit prin art. 4 din Legea nr. 164/2014, în sensul prevederilor art. 67 din Legea nr. 24/2000.

Ca atare, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 290/2003, astfel cum a fost pus în aplicare prin art. 2 alin. (4) şi (5) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, trebuie considerat abrogat implicit prin art. 4 din Legea nr. 164/2014.

De altfel, această abrogare implicită nu prezintă o relevanţă determinantă, câtă vreme Legea nr. 164/2014 stabileşte, în cuprinsul art. 3, că în domeniul său de aplicare intră toate cererile care nu au fost soluţionate până la data intrării sale în vigoare, adică şi cererea înregistrată sub nr. x/03.10.2003.

Sub un al doilea aspect, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, întrucât înfiinţarea culturilor şi neculegerea recoltelor se pot dovedi şi prin alte mijloace de probă decât "acte certificate de autorităţile competente".

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este fondat, ceea ce atrage casarea, în parte, a deciziei recurate şi trimiterea, spre rejudecare, a apelului declarat de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Instanţa de apel nu a observat că proba înfiinţării culturilor şi neculegerii recoltelor nu se referă la dovada unui act juridic, care să ateste existenţa şi întinderea dreptului de proprietate, astfel încât să fie necesară, în condiţiile impuse de art. 4 din Legea nr. 164/2014, proba cu înscrisuri, ci are în vedere dovada unui fapt juridic. Or, în lipsa unor dispoziţii speciale în Legea nr. 164/2014 referitoare la proba faptelor juridice, care să deroge de la dreptul comun şi să se aplice cu prioritate, potrivit regulii specia generalibus derogant, devin incidente prevederile art. 250 din C. proc. civ., potrivit cărora dovada unui fapt juridic se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisire, expertiză, mijloace materiale de probă, cercetare la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege. În ceea ce priveşte proba cu martori, se mai reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 309 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta este admisibilă în toate cazurile în care legea nu prevede altfel.

Statuând că analizarea şi soluţionarea cererilor de despăgubiri se face pe baza actelor ce atestă existenţa dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declaraţii autentificate ale martorilor, art. 4 din Legea nr. 164/2014 trebuie interpretat în sensul că nu interzice dovedirea, prin declaraţii de martori sau prin alte mijloace de probă permise de lege, a unor fapte juridice aflate în strânsă legătură cu dreptul de proprietate (spre exemplu, abandonarea bunurilor la momentul refugiului, continuitatea dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei îndreptăţite, înfiinţarea culturilor şi neculegerea recoltelor).

Ca atare, este corectă susţinerea recurentului-reclamant, în sensul că, odată dovedit, prin înscrisuri, dreptul de proprietate asupra terenului agricol, dovada culturilor înfiinţate pe acesta poate fi făcută şi prin declaraţii de martori sau prin alte mijloace de probă permise de lege. A limita dovedirea faptelor juridice, constând în înfiinţarea culturilor şi neculegerea recoltelor, doar la "acte certificate de autorităţile competente", ca în cazul dreptului de proprietate asupra terenului agricol, înseamnă a lipsi de efect dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, care reglementează dreptul la despăgubiri pentru trei dintre recoltele neculese, la alegerea foştilor proprietari sau a moştenitorilor acestora.

Prin urmare, în acord cu susţinerile recurentului-reclamant, se constată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat eronat dispoziţiile art. 4 coroborate cu cele ale art. 5 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, atunci când a apreciat că înfiinţarea culturilor şi neculegerea recoltelor se pot proba numai prin înscrisuri.

În realitate, fiind vorba despre dovada unui fapt juridic, aceasta se poate face, în conformitate cu prevederile art. 250 şi art. 309 alin. (1) din C. proc. civ., prin declaraţia pe proprie răspundere, însoţită de declaraţiile autentificate ale celor doi martori, cărora prima instanţă le-a dat, în mod legal, relevanţă probatorie, atunci când a stabilit că reclamantul este îndreptăţit a primi despăgubiri în cuantum de 65.675 RON, pentru recolta neculeasă în anul 1940 de pe o suprafaţă de 50 ha teren agricol.

Faţă de aceste considerente, constatând că este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa, în parte, decizia recurată şi va trimite la aceeaşi curte de apel, spre rejudecare, apelul declarat de către pârâta A.N.R.P., urmând a menţine, ca legală, soluţia privind respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de către reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1323A din 18 decembrie 2024, pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează, în parte, decizia civilă recurată şi trimite la aceeaşi curte de apel, spre rejudecare, apelul declarat de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 754 din 6 iunie 2023 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Menţine soluţia privind respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de către reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 754 din 6 iunie 2023 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2025.