Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2187/2025 AI generated

Unjustified retroactivity of maintenance substitution and omission of partial performance in lifetime usufruct agreements

Case Number Decizia nr. 2187/2025
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice admitted the appeal of the defendants, set aside the appellate decision, and remanded the case to the same Court of Appeal for retrial, with the plaintiff-prevailing effect of the lower courts' substantive ruling on the maintenance amount suspended pending reconsideration of the legal basis for the payment start date and the deduction of amounts already paid. The dispute concerned a challenge to the conversion of a contractual in-kind lifetime maintenance obligation into a monetary annuity, where the plaintiff (the maintenance creditor) sought to terminate the contract and rectify property rights, while the defendants (the debtor and their representative) counterclaimed for a cash equivalent; the appellate court had increased the monthly sum from 2,000 RON to 3,000 RON and ordered retroactive payment from the date the action was filed. The decisive legal basis included the failure of the appellate court to provide a legal justification for the retroactive start date, violating the motivation requirement of Art. 425(1)(b) of the Code of Civil Procedure, and the failure to account for payments made by the debtor during the litigation, which constitutes partial performance extinguishing the corresponding debt under Art. 1615 and Art. 1516 of the Civil Code, as well as the principle that the court must not exceed its powers regarding claims not expressly requested or properly grounded in the procedural record.

Legislator headnote

AI generated

art. 2261 alin. (1) C. civ, art. 209 C. proc. civ, art. 2257 alin. (1) C. civ, art. 490 alin. (2) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 2257 C. civ; Unjustified retroactivity of maintenance substitution and omission of partial performance in lifetime usufruct agreements: The dispute concerned a challenge to the conversion of a contractual in-kind lifetime maintenance obligation into a monetary annuity, where the plaintiff (the maintenance creditor) sought to terminate the contract and rectify property rights, while the defendants (the debtor and their representative) counterclaimed for a cash equivalent; the appellate court had increased the monthly sum from 2,000 RON to 3,000 RON and ordered retroactive payment from the date the action was filed. The decisive legal basis included the failure of the appellate court to provide a legal justification for the retroactive start date, violating the motivation requirement of Art. 425(1)(b) of the Code of Civil Procedure, and the failure to account for payments made by the debtor during the litigation, which constitutes partial performance extinguishing the corresponding debt under Art. 1615 and Art. 1516 of the Civil Code, as well as the principle that the court must not exceed its powers regarding claims not expressly requested or properly grounded in the procedural record.

Keywords

AI generated
maintenance contract usufruct substitution in obligations annuity termination agreement partial claim

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 497 din C. proc. civ.

The legal basis cited in the dispositive for admitting the appeal, setting aside the appealed decision, and remanding the case for retrial.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 02 decembrie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, la data de 15.06.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei de judecată ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună rezoluţiunea contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/02.05.2018 de S.P.N. "C.", repunerea părţilor în situaţia anterioară şi rectificarea înscrierii în cartea funciară, în sensul radierii dreptului de nudă proprietate al pârâtei şi reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1270, art. 1350, art. 1549-1554, art. 2254-2263 C. civ., art. 194-204 C. proc. civ.

Pârâta B. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 2261 alin. (1) C. civ. respectiv înlocuirea întreţinerii în natură cu o sumă de bani corespunzătoare.

În drept, au fost invocate prevederile art. 205 alin. (2), art. 209 C. proc. civ., art. 2261 alin. (1), art. 2257 alin. (1) C. civ.

2. Sentinţa pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 14329/2020, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea de şedinţă din data de 20 aprilie 2021 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a dispus introducerea în cauză a lui D., în calitate de pârât.

Prin sentinţa civilă nr. 720/20.04.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea principală formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi D., ca neîntemeiată. A admis cererea reconvenţională şi a dispus înlocuirea întreţinerii în natură cu suma de 2000 RON lunar pe perioada vieţii creditoarei obligaţiei de întreţinere. A obligat reclamanta la plata sumei de 2000 RON către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat redus.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1017A din data de 16 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 720/20.04.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi D. şi B..

A fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că s-a dispus înlocuirea întreţinerii în natură cu suma de 3.000 RON lunar, pe perioada vieţii creditoarei obligaţiei de întreţinere, începând cu data introducerii acţiunii, 15.06.2020.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

II. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1017A din data de 16 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs intimaţii-pârâţi D. şi B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 15 mai 2025 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din data de 20 mai 2025 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ., iar în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, s-a constatat că recurenţii-pârâţi au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

1. Motivele de recurs

Printr-un prim motiv de recurs, recurenţii-pârâţi au invocat nelegalitatea deciziei recurate, în raport de cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru încălcarea prevederilor art. 2257 alin. (1) C. civ. referitoare la întinderea obligaţiei de întreţinere în condiţiile în care instanţa de apel a înlocuit întreţinerea în natură cu suma de 3000 RON lunar, majorând cu 1000 RON suma stabilită de instanţa de fond.

Invocând prevederile art. 2257 alin. (1) C. civ. referitoare la stabilirea prestaţiilor debitorului întreţinerii în mod echitabil, recurenţii au susţinut că, la stabilirea întinderii obligaţiei de întreţinere a intimatei-pârâte B., ca urmare a înlocuirii întreţinerii cu o sumă de bani, instanţa de apel nu a ţinut cont de principiul echităţii atunci când a apreciat că suma de 300 euro a fost estimată şi stabilită, potrivit voinţei parţilor, pentru a acoperi exclusiv cheltuielile pentru utilităţile aferente apartamentului şi că revine pârâtei obligaţia de a asigura cheltuielile cu întreţinerea propriu zisă a reclamantei, cu componentele acesteia determinate contractual.

Astfel, la momentul la care instanţa de apel a stabilit ca valoarea de 3.000 RON este una rezonabilă pentru a acoperi cheltuielile reclamantei (personale si aferente imobilului) nu s-a raportat la criteriile stabilite de art. 2257 C. civ. şi a procedat greşit atunci când a stabilit o sumă totală compusă din suma de 1500 RON (echivalentul a 300 de euro stabilită prin contractul de întreţinere) pe care a adăugat-o sumei de 1500 RON pe care a estimat-o ca fiind suficientă pentru a acoperi cheltuielile cu hrana, îmbrăcămintea, încălţămintea, menajul, igiena personală şi asistenţa medicală ale reclamantei.

Procedând astfel, prin adunarea celor doua sume de bani stabilite de instanţa de apel, în opinia recurenţilor, a rezultat o sumă care nu respectă principiul echităţii, fiind vădit disproporţionată în raport cu de condiţia socială anterioară a creditoarei A., care, fiind pensionară, avea venituri lunare modice, mult mai mici decât suma stabilita de instanţă la 3000 RON.

În continuarea acestui argument, recurenţii au arătat că instanţa de apel ar fi procedat corect doar daca ar fi înlocuit prestaţia în natură prin stabilirea unei sume globale care să acopere cheltuielile reclamantei (personale şi aferente imobilului), fără să se ţină cont de înţelegerea iniţială din contractul de întreţinere în legătură cu cheltuielile aferente apartamentului în cuantum de 1500 RON, care nu mai era valabilă din moment ce a fost demarat prezentul proces. Instanţa de apel trebuia să se raporteze la contravaloarea obligaţiei de întreţinere în ansamblu şi să stabilească o suma globală apreciată ca fiind necesară acoperirii necesităţilor reclamantei A., chiar daca părţile stabiliseră o obligaţie mixtă (în natură şi în bani) prin contract şi să ţină cont de criteriile prevăzute de art. 2257 C. civ.

În acest sens, au susţinut recurenţii că prevederile contractuale referitoare la suma de 300 euro erau valabile doar în situaţia în care contractul ar fi rămas valabil în forma încheiată, însă în contextul în care situaţia a fost schimbată nu mai are relevanţă înţelegerea iniţială a părţilor, instanţa fiind chemată să stabilească o sumă globală care ar fi suficientă să acopere necesităţile de întreţinere ale apelantei-reclamante, în raport de criteriile stabilite de prevederile art. 2257 C. civ. indiferent de ceea ce au stabilit, iniţial, părţile din contractul de întreţinere.

Au arătat recurenţii că a fost încălcat principiul echităţii în contextul în care instanţa de apel a menţionat, în mod explicit, faptul că intimatei-pârâte B. nu îi revine vreo culpă în nederularea contractului de întreţinere.

Astfel, întrucât primirea în natură a întreţinerii nu a mai putut continua din vina apelantei-reclamante A., care nu a putut proba atitudinea imorală a paratei B., aceasta împrejurare conducea, în mod indubitabil, la concluzia ca erau incidente dispoziţiile art. 2261 alin. (2) C. civ., care prevăd că atunci când prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din culpa uneia dintre părţi, instanţa va majora sau, după caz, diminua cuantumul sumei de bani care înlocuieşte prestaţia de întreţinere".

Aşadar, în raport de reţinerile din considerentele deciziei recurate relativ la inexistenţa unei atitudini culpabile din partea pârâtei B., în mod greşit, instanţa de apel a refuzat să aplice aceste prevederi, decizia recurata fiind nelegală sub aspectul refuzului instanţei de apel de aplicare a dispoziţiilor art. 2261 alin. (2) din C. civ.

Ca urmare a neaplicării acestor prevederi instanţa de apel a stabilit o sumă prea mare în raport de valoarea capitalului, de poziţia socială a reclamantei anterior încheierii contractului dar si de posibilităţile financiare ale intimatei-parate B., care are un copil minor în întreţinere şi face eforturi deosebite pentru a obţine veniturile necesare supravieţuirii, aceasta aducând produse agricole din Sighetul Marmaţiei pe care le vinde la o tarabă în Piaţa Norilor din capitală.

Recurenţii au arătat că prin majorarea sumei stabilite de prima instanţă a fost încălcat principiul echităţii întrucât până în prezent recurenta B. a achitat sume de bani foarte mari, la care se adaugă contravaloarea întreţinerii în natură şi a produselor alimentare pe care i le-a dat apelantei-reclamante A.. Nu s-a ţinut cont de faptul că, anterior introducerii acţiunii, intimata-parata B. deja prestase întreţinere în natură şi i-a remis reclamantei cel puţin 19000 RON din suma stabilită, dar şi de faptul că, ulterior introducerii acţiunii i-a virat suma de 51.500 RON (45.500 RON, conform chitanţelor deja depuse la dosar la termenele de judecată din 14.12.2021, 15.03.2022 şi în faza faza apelului la data de 14.02.2024, la care se adaugă suma de 6000 RON achitată ulterior pronunţării deciziei recurate, conform înscrisurilor ataşate motivelor de recurs).

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, formulat în baza cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au invocat încălcarea prevederilor alin. (2) ale art. 2261 C. civ. referitor la înlocuirea întreţinerii prin renta, având în vedere faptul ca instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul ca intimatei-parate B. nu ii revenea vreo culpă care să fi condus la imposibilitatea prestării întreţinerii în natură, aspect ce conducea la menţinerea sumei de 2000 RON stabilită de instanţa de fond, nicidecum la majorarea acesteia cu 1000 RON.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenţii au criticat hotărârea atacată în ceea ce priveşte înlocuirea întreţinerii în natură cu suma de 3000 RON lunar, pe perioada vieţii creditoarei obligaţiei de întreţinere începând cu data introducerii acţiunii 15 iunie 2020 în condiţiile în care, în cadrul motivelor de apel, reclamanta a criticat soluţia instanţei de fond doar în raport de faptul că nu a fost stabilită data de la care începe executarea obligaţiei de întreţinere, fără a se solicita, în mod expres, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumelor stabilite începând cu data introducerii acţiunii. Procedând în acest mod, în opinia recurenţilor, instanţa de apel a depăşit efectul devolutiv al apelului, fiind astfel, încălcate prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., decizia recurată fiind nelegală.

Astfel, instanţa de apel s-a pronunţat extra petita, considerent în raport de care se poate aprecia ca este incident motivul de casare art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Raportat la efectul devolutiv al apelului ce nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii, acesta putând fi limitat de către apelant, în sensul art. 477 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere faptul ca nu s-a solicitat în faţa instanţei de fond - prin acţiunea introductivă sau prin cererea reconvenţională - înlocuirea întreţinerii cu plata unei sume de bani începând cu data introducerii acţiunii, acest lucru nefiind solicitat nici prin motivele de apel, recurenţii au susţinut că prin decizia recurată s-a încălcat principiul disponibilităţii instanţa de apel depăşind limitele investirii şi prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Prin cel de-al patrulea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenţii-pârâţi au criticat greşita obligare a pârâtei la plata sumei de 3.000 RON de la data introducerii acţiunii în condiţiile în care nu erau aplicabile regulile generale din C. civ. de la "Cap IV Stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere ", respectiv cele stabilite de art. 532 alin. (1) C. civ. referitoare la data de la care se datorează pensia de întreţinere potrivit cărora "pensia de întreţinere se datorează de la data cererii de chemare în judecată, " ci cele prevăzute la "Cap. XVII Contractul de rentă viageră" având în vedere prevederile art. 2262 C. civ. care menţionează explicit că: " În toate cazurile în care întreţinerea a fost înlocuită potrivit prevederilor art. 2261 devin aplicabile dispoziţiile care reglementează contractul de rentă viageră. ".

Prevederile capitolului IV, inclusiv cele ale art. 532 alin. (1) C. civ., se aplică atunci când există o obligaţie legală de întreţinere faţă de persoanele menţionate la art. 516 C. civ. - soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă, între fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane prevăzute de lege. Or, aceasta situaţie nu este valabilă în cauză, între părţi neexistând relaţia de rudenie mai sus menţionată, fiind vorba despre înlocuirea unei obligaţii stabilite printr-un contract de întreţinere în raport de care erau incidente prevederile referitoare la rentă viageră. Atâta vreme cât, la acest capitol nu se stabileşte, în mod explicit, data de la care se datorează întreţinerea având în vedere principiul ubi lex non distingui, nec nos distinguere debemus înseamnă că sunt aplicabile prevederile legii generale, respectiv prevederile C. proc. civ. în raport de care obligaţia de plată a sumelor de bani se raportează la momentul la care hotărârea devine executorie, respectiv la data rămânerii definitive a hotărârii nicidecum de la data introducerii acţiunii, astfel cum, în mod nelegal, a dispus instanţa de apel.

În condiţiile în care instanţa de apel nu a indicat niciun temei de drept în baza căruia a dispus obligarea intimatei-parate la plata sumei de bani echivalent al întreţinerii, începând cu data introducerii acţiunii, este inechitabil modul în care a justificat dispoziţia de plată începând cu data introducerii acţiunii prin raportare la momentul la care reclamanta a avut certitudinea privind imposibilitatea continuării contractului începând cu data introducerii acţiunii, mai ales prin raportare la reţinerile din considerentele deciziei relativ la inexistenta culpei recurentei-pârâte B. privind imposibilitatea îndeplinirii obligaţiei de acordare a întreţinerii în natură faţă de apelanta-reclamanta A.. Astfel, nu pot fi reţinute drept temei al obligării intimatei-parate B. la plata sumelor începând cu data introducerii acţiunii, aprecierile instanţei de apel potrivit cărora suma de bani echivalent al întreţinerii este datorată pentru perioada vieţii creditoarei obligaţiei, începând cu data introducerii acţiunii, 15.06.2020, data de când s-a conturat în mod cert imposibilitatea prestării obligaţiei în natură, atitudinea reclamantei fiind în mod explicit una de desfiinţare a contractului ca urmare a rezoluţiunii" .

Cu privire la acest aspect, recurenţii au arătat că este irelevantă atitudinea apelantei-reclamante A. atâta vreme cât pârâta şi-a îndeplinit obligaţia de întreţinere şi ulterior introducerii acţiunii, fiind depuse chitanţe din care rezultă acest fapt. Astfel, deşi recurenta-pârâtă a depus dovezi atât în faţa instanţei de fond cât şi în faza apelului, în mod greşit, în decizia recurată, nu s-a ţinut cont de acestea atunci s-a dispus obligarea recurentei-pârâte B. la plata sumei de bani echivalent al întreţinerii începând cu data introducerii acţiunii.

În acest sens, au arătat recurenţii că recurenta-pârâtă B. a dovedit cu chitanţe faptul că a virat lunar sume de bani în contul apelantei-reclamante A., faptul că aceasta din urmă s-a decis să introducă acţiune, în condiţiile în care nu avea probe în susţinerea culpei pârâtei în raport de care să fi solicitat revocarea contractului de întreţinere, este evident că aceasta împrejurare nu putea constitui un aspect în favoarea reclamantei A., de natura să-i producă un avantaj prin obţinerea unor sume de bani substanţiale. Or, prin soluţia dispusă, practic, recurenta-pârâtă ar fi obligată să-i plătească încă o dată sumele de bani deja plătite, împrejurare ce ar conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei şi s-ar crea o situaţie avantajoasă acesteia din urmă în raport de alte cazuri similare în care sumele sunt datorate de la momentul rămânerii definitive a hotărârii, sentinţa fiind nelegală sub acest aspect.

Prin cel de-al cincilea motiv de recurs întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au criticat neaplicarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1615 C. civ. privind modurile de stingere a obligaţiei, în condiţiile în care, ulterior introducerii acţiunii din data de 15.06.2020, recurenta-pârâtă B. i-a achitat reclamantei diverse sume de bani, lunar, făcând o plată parţială pentru perioada ulterioară introducerii acţiunii, aspect dovedit cu înscrisurile depuse la dosar pe parcursul judecăţii cauzei.

Astfel, în cazul menţinerii soluţiei instanţei de apel s-ar ajunge, în opinia recurenţilor, la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei. Chiar şi în situaţia în care instanţa de apel a dispus obligarea la plata obligaţiei de întreţinere începând cu data introducerii acţiunii fără a exista un temei legal, instanţa de apel ar fi trebuit să facă aplicarea prevederilor art. 1615 C. civ. şi să dispună eventual, obligarea la plata diferenţei dintre suma de 3000 RON lunar şi sumele deja achitate după data introducerii acţiunii (în fond şi în apel) urmând a fi scăzute sumele de bani deja achitate, conform chitanţelor aflate la dosar.

Recurenţii au mai susţinut faptul că, deşi instanţa de apel a făcut referire la plăţile efectuate de către recurenta-pârâtă pe parcursul judecăţii, aceasta nu le-a avut în considerare la momentul stabilirii cuantumului sumelor datorate ca urmare a înlocuirii obligaţiei de întreţinere.

Totodată, instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că recurenta-pârâtă B. a depus la dosar chitanţe la termenele de judecata din data de 14.12.2021, 15.03.2022 şi în faza apelului la termenul din 14.02.2024, iar ulterior pronunţării deciziei recurate şi până în prezent, aceasta şi-a îndeplinit în continuare obligaţia şi a virat lunar banii în contul reclamantei.

În acest sens, recurenţii au susţinut că, de la data introducerii acţiunii, reclamantei i-a fost remisă suma de 51.500 RON (suma de 45.500 RON dovedită cu chitanţele aflate la dosar la care se adaugă suma de 6.000 RON achitată ulterior pronunţării deciziei recurate) iar potrivit deciziei recurate ar urma să plătească din nou aceste sume. Instanţa de apel ar fi trebuit să menţioneze, în mod explicit, că din suma totală urmează să fie scăzute sumele achitate în cursul procesului până la data rămânerii definitive a hotărârii. Relativ la sumele pe care ar urma sa le achite ulterior pronunţării hotărârii definitive în prezenta cauza, acest aspect va putea fi invocat, eventual, pe calea unei contestaţii la executare.

Recurenţii au reiterat aspectele referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză în contextul în care a fost achitată deja, parţial, suma stabilită prin decizia recurată.

Concluzionând, recurenţii au arătat că, la momentul stabilirii sumei lunare în cuantum de 3.000 RON, instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că suma ar fi mult prea mare în raport de condiţiile sociale anterioare ale reclamantei, de costurile exagerate presupuse de derularea contractului până în prezent prin raportare la veniturile modice realizate de pârâta B., de faptul ca reclamanta a ales să nu mai beneficieze de prestaţia în natură şi a demarat prezentul litigiu în lipsă de probe.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă prin poştă la data de 07 iulie 2025, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 2257 alin. (1) din C. civ. de către instanţa de apel, intimata-reclamantă a arătat, contrar susţinerilor recurenţilor, că instanţa de apel nu a fixat în sarcina recurentei obligaţia de a presta întreţinerea în mod defalcat, prin plata a două sume distincte (1.500 RON pentru cheltuieli locative şi alţi 1.500 RON pentru celelalte costuri necesare întreţinerii şi îngrijirii sale), ci a fixat o singură sumă, în cuantum de 3.000 RON, care ar trebui să acopere toate cheltuielile şi costurile necesare îngrijirii sale.

Referitor la suma stabilită de instanţa de apel şi criteriile pe care aceasta ar fi trebuit să le aibă în vedere, intimata-reclamantă a arătat că este dificil de cuantificat o astfel de obligaţie în contextul în care, după semnarea contractului de întreţinere, reclamanta a fost diagnosticată cu diabet, astfel că nici părţile, dar nici instanţa de judecată nu pot anticipa dacă cheltuielile sale ar putea fi acoperite cu 2.000 RON sau cu 3.000 RON.

Cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 2261 alin. (2) C. civ. intimata-reclamantă a arătat că şi în ipoteza în care recurenta nu are nicio culpă contractuală în executarea în natură a obligaţiei de întreţinere, este în continuare imperios necesar ca valoarea în bani a obligaţiei de întreţinere să aibă aptitudinea de a asigura reclamantei cele necesare traiului şi îngrijirii sale, astfel cum părţile au agreat prin contractul încheiat.

În combaterea motivului de recurs întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea prevederilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., reclamanta a susţinut că prin apelul său, a solicitat Curţii de apel să constate că "mai mult decât atât, în condiţiile în care după demararea litigiului, din anul 2020 pârâta nu mai realizează obligaţia de întreţinere în natură în niciun fel, instanţa nu s-a pronunţat nici măcar de când ar trebui să fie achitată suma de 2.000 RON/lună cu titlu de întreţinere" - pag. 21, paragraful 5 din motivele de apel, dosarul de apel.

Referitor la criticile recurenţilor întemeiate pe dispoziţiile art. 2262 C. civ. potrivit cărora obligaţia de plată a rentei lunare ar fi trebuit să fie stabilită în sarcina recurentei începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi nu de la data formulării cererii de chemare în judecată, intimata-reclamantă a susţinut că suma de 2.000 RON stabilită de Tribunalul Bucureşti (majorată la valoarea de 3.000 RON de Curtea de Apel) are ca destinaţie asigurarea îngrijirii şi întreţinerii sale de către debitoarea obligaţiei de întreţinere din contractul încheiat în anul 2018. Prin urmare, renta de 3.000 RON are natura juridică a unei pensii de întreţinere, în sensul generic prevăzut de art. 530 alin. (2) şi (3) C. civ.

În condiţiile în care prin cererea sa reconvenţională şi recurenta a propus instanţei de judecată înlocuirea prestaţiei în natură a obligaţiei de întreţinere cu plata unei sume lunare, reclamanta a susţinut că nu a beneficiat de o îngrijire corespunzătoare cel puţin începând cu data de 15.06.2020.

În combaterea criticii recurenţilor privind încălcarea prevederilor art. 1615 din C. civ., în sensul că instanţa de apel nu ar fi dedus din valoarea rentei lunare stabilite în sarcina recurentei toate acele sume virate către reclamantă, aceasta din urmă a susţinut că instanţa de apel nu a fost investită cu un petit prin care să solicite să se constate că recurenta şi-ar fi executat obligaţia de întreţinere prin echivalent bănesc într-un mod parţial sau total şi să se dispună o eventuală deducere a sumelor deja prestate.

Totodată, a arătat intimata-reclamantă faptul că recurenta va avea posibilitatea să îşi susţină toate argumentele în susţinerea diminuării obligaţiei sale de plată pentru perioada din urmă fie printr-o conciliere directă cu creditoarea, fie printr-o eventuală contestaţie la executare.

La data de 02 decembrie 2025 recurenţii-pârâţi au formulat concluzii scrise prin intermediul cărora au solicitat admiterea recursului.

II.3. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 15 iulie 2025, Înalta Curte, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 02 decembrie 2025, când a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Având în vedere modalitatea de structurare a memoriului ce cuprinde dezvoltarea motivelor de recurs, Înalta Curte le va analiza după o prealabilă grupare, în funcţie de cazul de casare căruia i se circumscrie fiecare şi cu observarea împrejurării că o parte dintre susţineri nu pot fi calificate ca motive de nelegalitate, ci de netemeinicie, ce tind şi la reevaluarea probatoriului, astfel încât nu intră în sfera analizei specifice a instanţei de recurs, motiv pentru care acestea nu vor fi analizate.

1. În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin care recurenţii au susţinut faptul că instanţa de apel nu a fost investită de către reclamantă cu o cerere prin care recurenta să fie obligată la plata sumei de 3000 RON cu titlul de obligaţie de întreţinere de la data introducerii acţiunii, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

Astfel cum s-a susţinut şi prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, contrar susţinerilor recurenţilor, prin apelul formulat reclamanta a criticat soluţia primei instanţei sub aspectului neindicării momentului de la care recurenta este obligată să achite reclamantei obligaţia de întreţinere, motiv pentru care, în mod corect instanţa de apel s-a pronunţat şi asupra acestui aspect.

În acest context nu se poate reţine încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ. privind efectul devolutiv al apelului şi nici a prevederilor art. 9 C. proc. civ. ce reglementează principiul disponibilităţii în procesul civil.

2. Criticile recurenţilor vizând aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la determinarea cuantumului prestaţiei pecuniare substitutive, stabilit de către instanţa de apel în sarcina recurentei-pârâte, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt, de asemenea, nefondate.

Cererea reconvenţională formulată de către recurentă a avut ca obiect transformarea obligaţiei de întreţinere în natură în plata unei sume de bani, urmărindu-se astfel modificarea contractului sub acest aspect.

Din analiza hotărârii recurate, contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a stabilit în sarcina recurentei-pârâte o sumă globală, cu respectarea criteriilor avute în vedere de prevederile art. 2257 C. civ.. Astfel, suma de 3000 RON a fost stabilită de instanţa de apel atât pentru nevoile personale ale reclamantei cât şi pentru întreţinerea imobilului în care locuieşte.

Faptul că instanţa de apel s-a raportat la suma de 300 euro stabilită în contractul încheiat între părţi ca o estimare a contravalorii cheltuielilor legate de întreţinerea apartamentului imobilului în cauză nu presupune o nesocotire a dispoziţiilor legale întrucât aceasta s-a raportat, în stabilirea cuantumului obligaţiei de plată, la clauzele contractuale precum şi la situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, ce nu poate fi reevaluată în calea extraordinară de atac a recursului.

Astfel, instanţa de apel a avut în considerare faptul că pârâta prin contractul de întreţinere cu rezerva uzufructului viager autentificat sub nr. x/02.05.2018 de SPN C., s-a obligat să presteze în favoarea reclamantei întreţinere pe toată durata vieţii, în sensul că îi va procura hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte şi medicamente, îi va asigura menaj şi igiena personală, îi va curăţa şi igieniza apartamentul, îi va asigura asistenţă medicală, spitalizare în caz de nevoie, iar la decesul acesteia o va înmormânta conform obiceiurilor creştineşti; pârâta s-a obligat totodată să achite contravaloarea tuturor utilităţilor aferente apartamentului, respectiv cele legate de întreţinerea apartamentului, furnizarea gazelor, energiei electrice, a căldurii, telefon, apă, salubritate, cablu TV, asigurarea obligatorie a apartamentului, etc. care a fost estimată la 300 euro lunar.

Faţă obligaţiile asumate de pârâtă, instanţa de apel a apreciat că valoarea totală de 3.000 RON este una rezonabilă pentru a acoperi cheltuielile reclamantei (personale şi aferente imobilului), fiind astfel respectate prevederile art. 2257 C. civ. în determinarea valorii obligaţiei pecuniare stabilite în sarcina recurentei-pârâte.

Prin memoriul de recurs recurenţii au susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 2257 C. civ. întrucât suma stabilită de instanţă este necorespunzătoare în raport cu nevoile reclamantei şi posibilităţile recurentei.

Dispoziţiile art. 2257 din noul C. civ. detaliază întinderea obligaţiei de întreţinere, legiuitorul venind, astfel, în ajutorul instanţelor de judecată pentru soluţionarea acelor situaţii din practica judiciară în care conţinutul obligaţiei de întreţinere nu era stabilit în concret prin contract, revenind instanţelor sarcina dificilă a interpretării voinţei părţilor.

În cazul în care conţinutul obligaţiei nu a fost determinat de către părţi, atunci determinarea acestuia se va face, în mod tradiţional, printr-o interpretare extensivă a termenului de întreţinere. În consecinţă, întreţinerea trebuie asigurată în mod complet, în funcţie de criteriul obiectiv al nivelului obişnuit de trai al întreţinutului, avut la momentul încheierii contractului. În absenţa unei clauze contractuale exprese, nu prezintă nici o relevanţă împrejurarea că beneficiarul întreţinerii are suficiente mijloace materiale; aceasta deoarece obligaţia convenţională de întreţinere nu se confundă cu obligaţia legală, când obligaţia de întreţinere depinde de starea de nevoie a celui îndreptăţit să o primească.

În ceea ce priveşte criticile recurenţilor-pârâţi referitoare la proporţionalitatea obligaţiei de întreţinere şi a modalităţii de calcul a sumei stabilite de către instanţa de apel, Înalta Curte reţine că aceştia aduc în dezbatere problematica stabilirii unui anumit cuantum al pensiei de întreţinere cu trimitere la probatoriul administrat în cauză. Or, valoarea sumei stabilită de instanţa de apel, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, cu respectarea criteriilor legale, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu de nelegalitate a hotărârii atacate, necenzurabilă în recurs.

Prin urmare, criticile prin care recurenţii-pârâţi urmăresc reevaluarea probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare şi redimensionarea cuantumului obligaţiei de întreţinere reprezintă chestiuni ce nu pot face obiectul prezentei căi extraordinare de atac, în care se cercetează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, analiza aspectelor de netemeinicie fiind atributul exclusiv al instanţelor devolutive.

3. Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au criticat soluţia instanţei de apel pentru neaplicarea dispoziţiilor art. 2261 alin. (2) C. proc. civ. la stabilirea cuantumului obligaţiei de întreţinere, în sensul că instanţa de apel nu a ţinut cont de inexistenţa unei acţiuni culpabile a recurentei-pârâte B. care să fi condus la imposibilitatea prestării în natură a întreţinerii, singura persoană culpabilă de această imposibilitate fiind intimata-reclamantă A..

Din analiza situaţiei de fapt, Înalta Curte reţine că, prin cererea reconvenţională recurenta-pârâtă a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 2261 alin. (1) C. civ., respectiv înlocuirea întreţinerii în natură cu o sumă de bani corespunzătoare.

În motivare, a susţinut că faptul că reclamanta refuză cu desăvârşire a beneficia de prestarea în natură a întreţinerii poate constitui un motiv obiectiv în sensul avut în vedere de prevederile legale menţionate. A arătat că, fiind vorba despre o relaţie personală (intuitu personae), bazată pe încredere şi respect reciproc, este limpede că, în condiţiile inexistenţei acestora, inevitabil se poate ajunge la o imposibilitate de prestare în natură a întreţinerii, reclamanta neputând fi forţată să accepte să fie îngrijită de o persoana pe care, din motive pur subiective, nu o mai agreează - împrejurare care poate surveni în derularea unor astfel de contracte şi care a fost avută în vedere şi distinct reglementată de către legiuitor prin dispoziţiile art. 2261 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, prima instanţă a fost investită cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 2261. (1) C. civ. ce dispun: "Dacă prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din motive obiective sau dacă debitorul întreţinerii decedează şi nu intervine o înţelegere între părţi, instanţa judecătorească poate să înlocuiască, la cererea oricăreia dintre părţi, fie şi numai temporar, întreţinerea în natură cu o sumă de bani corespunzătoare," articol ce impune condiţia existenţei unei echivalenţe valorice între cele două prestaţii.

Prin recursul formulat, recurenţii critică neaplicarea, de către instanţa de apel a dispoziţiilor alin. (2) al art. 2261. (1) C. civ. potrivit cărora: "Atunci când prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din culpa uneia dintre părţi, instanţa va majora sau, după caz, diminua cuantumul sumei de bani care înlocuieşte prestaţia de întreţinere" în contextul în care nu au investit prima instanţă cu o cerere în acest sens.

Instanţa de fond a fost investită cu o cerere de înlocuire a obligaţiei de întreţinere în natură cu obligaţia de întreţinere sub forma unei sume de bani corespunzătoare celei pe care recurenta o presta în natură, în forma stipulată prin contractul încheiat între părţi şi a calificat refuzul reclamantei de a primi prestarea în natură a obligaţiei ca un motiv obiectiv pentru ca înlocuirea obligaţiei să fie dispusă de către instanţa de judecată, în maniera reglementată de art. 2261 alin. (1) C. civ.

Astfel, în baza dispoziţiilor art. 2261 alin. (1) C. civ., transformând modalitatea de executare a obligaţiei debitorului, instanţa trebuie să se preocupe ca suma de bani pe care o va stabili cu titlu de contravaloare a întreţinerii să reprezinte întreţinerea completă, potrivit elementelor pe care părţile le-au determinat în contract, în sensul posibilităţii de a acoperi efectiv toate nevoile ce s-au enumerat în act.

Prin urmare, recurenta-pârâtă nu a investit instanţa de fond cu o cerere subsidiară prin care să solicite şi diminuarea obligaţiei de întreţinere în sensul dispoziţiilor art. 2261 alin. (2) C. civ. ci a solicitat doar înlocuirea obligaţiei astfel cum aceasta era prestată conform înţelegerii contractuale dintre părţi.

În acest punct al analizei, trebuie menţionat şi faptul că Tribunalul Bucureşti a admis cererea reconvenţională motivat de faptul că "reclamanta pârâtă refuză să primească întreţinerea, precum şi relaţia tensionată dintre părţi aşa cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză", stabilind cuantumul obligaţiei în baza dispoziţiilor art. 2261 alin. (1) C. civ., fără a se reţine diminuarea obligaţiei în raport de culpa reclamantei, considerente faţă de care recurenţii-pârâţi nu au exercitat calea de atac a apelului prin care să critice neaplicarea dispoziţiilor art. 2261 alin. (2) C. civ. privind diminuarea cuantumului sumei de bani care înlocuieşte prestaţia de întreţinere.

Referitor la critica formulată în cauză, Înalta Curte constată că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ. "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel" - aceste texte legale consacrând, astfel, principiul disponibilităţii ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului de dispoziţie al părţii corespunzându-i obligaţia instanţei de a se pronunţa exclusiv asupra a ceea ce partea a înţeles să supună judecăţii prin cererea sa formulată în condiţiile legii.

Faţă de aceste considerente, recurenţii-pârâţi nu pot solicita direct în recurs, omisso medio, diminuarea obligaţiei de plată în baza art. 2261 alin. (2) C. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că introducerea cererii de chemare în judecată determină cadrul procesual în care se va desfăşura judecata, din punct de vedere al părţilor (cadrul procesual subiectiv), precum şi din punct de vedere al pretenţiei concrete deduse judecăţii şi al cauzei pe care se fundamentează respectiva pretenţie, înţeleasă astfel ca situaţie fapt calificată juridic (cadrul procesual obiectiv).

În faza procesuală a apelului se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept.

De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.

Având în vedere aceste considerente, în examinarea incidenţei motivului de recurs examinat, instanţa de recurs constată că, prin raportare la pretenţiile formulate de recurenta-pârâtă prin cererea reconvenţională, în maniera expusă anterior, nu se poate reproşa instanţei de apel neaplicarea, în cauză, a dispoziţiilor art. 2261 alin. (2) C. civ. în contextul în care acestea nu au format obiectul judecăţii în primă instanţă şi, implicit nici a judecăţii în apel.

Ţinând seama de limitele cadrului obiectiv al judecăţii stabilite prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea reconvenţională instanţa de apel nu ar fi putut proceda la diminuarea obligaţiei de întreţinere pentru motivele expuse de pârâţi în memoriul de recurs, criticile fiind astfel nefondate sub acest aspect.

4. Printr-o altă critică întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, recurenţii-pârâţi au susţinut greşita obligare a intimatei-pârâte la plata sumei de 3.000 RON de la data introducerii cererii de chemare în judecată în condiţiile în care nu erau aplicabile regulile generale din C. civ., respectiv cele stabilite de art. 532 alin. (1) C. civ. ci cele care reglementează contractul de rentă viageră conform dispoziţiilor art. 2262 din acelaşi act normativ.

Cu privire la această critică, recurenţii au susţinut faptul că instanţa de apel nu a indicat niciun temei de drept în baza căruia a dispus obligarea intimatei-pârâte la plata sumei echivalente obligaţiei al întreţinerii începând cu data introducerii acţiunii.

Totodată, recurenţii au criticat, în baza aceluiaşi caz de casare, neaplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1615 C. civ. întrucât, la pronunţarea hotărârii, instanţa de apel nu a avut în vedere plăţile efectuate de pârâtă în cursul judecăţii.

Întrucât recurenţii critică atât greşita aplicare a normelor de drept material cât şi lipsa motivării hotărârii recurate, criticile urmează a fi analizate prin considerente comune prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a apreciat că suma de bani echivalent al întreţinerii este datorată pentru perioada vieţii creditoarei obligaţiei de întreţinere, începând cu data introducerii acţiunii, 15.06.2020, dată de când s-a conturat în mod cert imposibilitatea prestării întreţinerii în natură, atitudinea reclamantei fiind în mod explicit una de desfiinţare a contractului ca urmare a rezoluţiunii.

Totodată, astfel cum s-a susţinut şi prin memoriul de recurs, instanţa de apel a reţinut, în motivarea hotărârii faptul că "la dosar s-au depus, astfel cum a constatat şi prima instanţă, plăţile efectuate de pârâtă cu titlu de întreţinere în perioada 05.2019 - 12.2020, respectiv anul 2021, în valoare de circa 1000 RON lunar ."

Exercitând controlul judiciar din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că dispoziţiile în cauză trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, text de lege ce reglementează obligaţia instanţei de a arăta, în considerentele hotărârii sale, motivele de fapt şi de drept pentru care au fost admise sau înlăturate cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părţi o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 par. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului include, printre alte garanţii procesuale, dreptul părţilor de a fi în mod real ascultate de către instanţa sesizată şi de a primi o hotărâre motivată. Aceasta implică, în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin, pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.

Aplicând aceste principii cauzei deduse judecăţii şi analizând considerentele deciziei apelate, Înalta Curte, constată că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile procesuale privind motivarea deciziei recurate întrucât, în ceea ce priveşte stabilirea momentului de la care recurenta pârâtă este obligată să achite sumele periodice cu titlul de obligaţie de întreţinere, nu evocat normele de drept substanţial incidente şi aplicarea lor în speţă astfel că soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced.

Prin urmare, în acord cu susţinerile recurenţilor-pârâţi, instanţa de apel nu a indicat niciun temei de drept care să susţină obligarea recurentei la plata sumelor începând cu data depunerii cererii de chemare în judecată, hotărârea instanţei de apel fiind nemotivată sub acest aspect, situaţie în care nu se poate realiza controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Pentru claritate, Înalta Curte nu cenzurează în mod direct temeinicia hotărârii, ci constată că aceasta este nemotivată cu privire la chestiunea în discuţie, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, care impune instanţei să motiveze, cu trimiteri pertinente la probele administrate şi la susţinerile părţilor, situaţia de fapt şi de drept pe care o reţine în cauză. Totodată, instanţa de apel urmează să aibă în vedere că, deşi legiuitorul nu a stabilit un moment de la care este datorată renta, obligaţia de a plăti rentă viageră, precum obligaţia de întreţinere pe care o înlocuieşte, este continuă şi are ca scop asigurarea mijloacelor necesare subzistenţei credirentierului.

Sunt, deopotrivă, îndreptăţite şi criticile de nelegalitate ale recurenţilor-pârâţi referitoare la sumele achitate de recurenta-pârâtă reclamantei ulterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Din situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, ce nu poate fi reevaluată în recurs, rezultă că pe parcursul judecăţii recurenta-pârâtă a procedat la efectuarea de plăţi periodice reclamantei în vederea aducerii la îndeplinire obligaţiei asumate prin contract. Astfel, instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii plăţile efectuate de pârâtă cu titlu de întreţinere astfel cum au fost reţinute de prin hotărârea primei instanţei, fără însă a le valorifica. În acelaşi mod, nu au fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii plăţile efectuate şi depuse de recurenta-pârâtă în apel şi necontestate de către intimata-reclamantă.

Înalta Curte reţine că inclusiv în recurs recurenta-pârâtă a depus o serie de dovezi de achitare a unor sume de bani reclamantei, ce nu au fost contestate de către reclamantă ci chiar recunoscute prin concluziile orale de către apărătorului acesteia.

În contextul în care plăţile au fost efectuate de către pârâtă în vederea substituirii obligaţiei de întreţinere în natură în baza contractului încheiat între părţi iar sumele de bani au fost acceptate de către reclamantă şi nu au fost restituite, ţinând cont de şi faptul că recurenta-pârâtă a fost obligată, prin aceeaşi hotărâre, la plata retroactivă a sumelor datorate cu titlul de întreţinere, începând cu data formulării cererii de chemare în judecată, la pronunţarea hotărârii instanţa de apel trebuia să aibă în vedere şi sumele achitate de către recurenta-pârâtă.

Contrar susţinerilor intimatei-reclamante, în virtutea prevederilor art. 22 C. proc. civ. ce stabileşte rolul judecătorului în aflarea adevărului, impunându-i îndatorirea de a soluţiona litigiul conform legii şi de a stărui, din oficiu, pentru clarificarea situaţiei de fapt, administrativ-probatoriu şi juridic, prin ordonarea probelor necesare, chiar dacă părţile nu le-au propus, pentru a ajunge la o soluţie corectă, consacrând astfel principiul aflării adevărului în procesul civil, instanţa de apel avea posibilitatea să dispună cu privire la plăţile deja efectuate de către recurenta-pârâtă chiar în contextul în care nu s-a solicitat în mod expres.

Or, în contextul în care instanţa de apel a apreciat că recurenta-pârâtă datorează sumele de bani retroactiv considerând că obligaţia în natură nu a mai fost prestată începând cu data cererii de chemare în judecată, aceasta ar fi trebuit să aibă în vedere plăţile deja efectuate de recurenta-pârâtă reclamantei cu acest titlul.

Astfel, art. 1516 alin. (1) C. civ. reglementează dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, fapt ce presupune stingerea obligaţiei prin executare. Prin urmare, debitorul nu poate fi ţinut să plătească mai mult decât cuantumul datoriei sale, iar creditorul nu poate primi o sumă care depăşeşte întinderea obligaţiei exigibile. Pe cale de consecinţă, orice plată efectuată ulterior naşterii litigiului reduce corespunzător şi debitul, întrucât executarea, chiar şi parţială, stinge obligaţia în limita sumei achitate.

Astfel, după cum s-a relevat în precedent, cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere urmează să stabilească momentul de la care obligaţia de plată urmează a fi executată de către recurenta-pârâtă urmând a analiza cauza şi sub aspectul invocării prevederilor art. 1615 din C. civ. şi a plăţilor efectuate de către recurenta-pârâtă de la data introducerii cererii de chemare în judecată, stabilindu-se consecinţele şi implicaţiile invocării în cauză şi a acestor prevederi legale.

În rejudecare, instanţa de apel va analiza atât înscrisurile depuse la dosar, în etapa apelului şi a recursului, cât şi susţinerile şi apărărilor formulate până în faza recursului, cu privire la data de la care este datorată suma de 3000 de RON, respectiv la plăţile efectuate pe durata litigiului, în aplicarea art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, pentru argumentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâţii B. şi D. împotriva deciziei civile nr. 1017A din data de 16 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă., va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâţii B. şi D. împotriva deciziei civile nr. 1017A din data de 16 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 02 decembrie 2025.