Ambient music playback in a hair salon: quashed and remanded for failure to apply CJEU criteria on commercial character of public communication

Şedinţa publică din data de 02 decembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 26.01.2024, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat instanţei de judecată obligarea pârâtei la plata sumei 5.082 RON fără TVA reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.01.2021 - 31.12.2023 precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 1349 şi următoarele C. civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe republicată şi modificată şi ale normelor de aplicare a legii, respectiv Decizia ORDA nr. 120/2016, Decizia ORDA nr. 60/2019, Decizia ORDA nr. 6/2022 şi ORDA nr. 35/2023.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 732 din data de 05.06.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte cererea şi a obligat pârâta la plata către reclamanta a sumei de 5.082 RON, reprezentând triplul remuneraţiei datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 01.01.2021-31.12.2023; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.320 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 159/A din data de 19 februarie 2025 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 732/05.06.2024 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă în dosarul nr. x/2024 în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

A schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 159/A din data de 19 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 15 mai 2025 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din data de 20 mai 2025 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ., iar în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (2) raportat la art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recurenta-reclamantă datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, ce a fost achitată conform dovezii de plată aflată la dosarul de recurs.

II.1. Motivele de recurs

Prevalându-se de motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe modificată, completată şi republicată ce dispun că "Organismele de gestiune colectivă au următoarele obligaţii: b) să acorde autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii, prin licenţă neexclusivă, în formă scrisă;" precum şi a prevederilor pct. 2.1 din Decizia ORDA nr. 120/2016 în materie.

Recurenta a criticat considerentele instanţei de apel prin care s-a reţinut că, în privinţa spaţiilor de tipul frizeriilor, nu ar fi întrunită condiţia caracterului lucrativ al comunicării publice în scop ambiental. Instanţa de apel a aplicat raţionamentul expus în Hotărârea Marco del Corso reţinând că acesta s-ar aplica tale quale în privinţa unităţilor de tipul frizeriilor, făcând chiar şi o paralelă între aceste tipuri de unităţi şi cele care sunt denumite saloane de înfrumuseţare.

O astfel de interpretare este greşită din punctul de vedere al recurentei-reclamante întrucât chiar şi în interiorul unui spaţiu precum cel administrat de intimată poate exista o comunicare publică în scop ambiental. În acest sens a fost indicat cauza C-527/15, în procedura Stichting Brein împotriva Jack Frederik Wullems în care s-a reţinut faptul că: 29 Reiese din articolul 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 că noţiunea de comunicare publică asociază două elemente cumulative, şi anume un "act de comunicare" a unei opere şi comunicarea "publică" a acesteia din urmă (Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C-117/15, EU:C:2016:379, punctul 37, şi Hotărârea din 8 septembrie 2016, GS Media, C-160/15, EU:C:2016:644, punctul 32, precum şi jurisprudenţa citată). 30 Pentru a aprecia dacă un utilizator efectuează un act de comunicare publică în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 2001/29, trebuie să se ţină cont de mai multe criterii complementare, neautonome şi interdependente unele în raport cu celelalte. În consecinţă, este necesar să fie aplicate atât în mod individual, cât şi în interacţiune unele cu celelalte, subînţelegându-se că pot avea, în diferite situaţii concrete, o intensitate foarte variabilă.

Faţă de aceste considerente, recurenta a susţinut că în raţionamentul CJUE reluat în mai multe decizii, s-a conturat destul de clar ideea că în anumite situaţii unele dintre criterii prin prisma cărora urmează a se aprecia dacă sunt întrunite condiţiile comunicării publice pot avea o intensitate mai are decât altele, sub rezerva că toate trebuie să fie întrunite. Întrunirea celorlalte criterii ale comunicării publice în scop ambiental, respectiv în ceea ce priveşte intervenţia deliberată a utilizatorului (recunoscută în prezenta cauză), existenţa unui public nedeterminat, existenţa mijloacelor, reţinute în mod corect de către instanţa de apel, poate compensa o eventuală intensitate redusă a caracterului lucrativ, însă acest fapt nu implică o lipsă cu desăvârşire a acestuia.

În acest sens, recurenta a arătat că, fără a contrazice ferm raţionamentul instanţei de apel, este posibil ca muzica să nu aibă o relevanţă de cea mai mare intensitate în cadrul unei frizerii (dat fiind că instanţa de apel reţine întrunirea celorlalte criterii ale comunicării publice), încă este extrem de discutabil dacă aceasta totuşi nu contribuie la creşterea condiţiilor oferite stabilimentului respectiv. Singurul obiectiv al clienţilor unei frizerii de a se tunde (aşa cum reţine instanţa de apel) nu trebuie să prevaleze, întrucât prin comunicarea publică realizată în acest spaţiu, obiectivul utilizatorului poate fi acela de creştere a atractivităţii unităţii. Aceste unităţi se află într-o concurenţă acerbă, fiind nevoite să ofere clienţilor un mediu cât mai atractiv, încurajator pentru accesarea serviciilor, fiind forţaţi de cele mai multe ori la crearea unui concept. Pentru toate aceste elemente muzica are indiscutabil un rol extrem de important.

Ori, este cunoscut faptul că evoluţia acestor servicii implică mai mult decât o simplă prestare a unui tuns, fiind totodată şi un loc de socializare, într-un ambient cât mai plăcut în care clienţii sunt încurajaţi să petreacă cât mai mult timp şi să acceseze servicii cât mai multe de întreţinere, înfrumuseţare. Împrejurarea că este vorba despre o frizerie de cartier este cu atât mai relevantă, întrucât membrii unei comunităţi mici se cunosc, iar un astfel de loc poate fi chiar unul de întâlnire. O astfel de amploare nu este de neglijat nici în ceea ce priveşte unităţile care oferă servicii de tipul bărbierit, măşti faciale, tuns potrivit unei anumite forme, etc.

În ceea ce priveşte caracterul lucrativ, recurenta-reclamantă a invocat cauza C-117/15, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Landgericht Kôln (Tribunalul Regional Kôln, Germania). Astfel, prin decizia din 20 februarie 2015, primită de Curte la 9 martie 2015, în procedura Reha Training Gesellschaft for Sport- und Unfallrehabilitation mbH împotriva Gesellschaft flir musikalische Auffîjhrungs- und mechanische Vervielfôltigungsrechte eV (GEMA), cu participarea: Gesellschaft zur Verwertung von Leistungsschutzrechten mbH (GVL), Curtea a reţinut începând cu paragraful 49 faptul că deşi caracterul lucrativ al difuzării unei opere protejate publicului nu este în mod cert determinant pentru calificarea unei astfel de difuzări drept "comunicare publică" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 martie 2013, 17V Broadcasting şi alţii, C 607/11, EU:C:2013:147, punctul 43), nu este totuşi irelevant (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C 403/08 şi C 429/08, EU:C:2011:631, punctul 204 şi jurisprudenţa citată), în special în vederea stabilirii eventualei remuneraţii datorate pentru această difuzare. În continuare, Curtea a reţinut în paragraful 50 că în acest din urmă context poate fi relevantă "receptivitatea" publicului, astfel cum a statuat Curtea la punctul 91 din Hotărârea sa din 15 martie 2012, SCF (C 135/10, EU:C:2012:140), în care a oferit un răspuns comun la întrebarea privind existenţa unei comunicări publice, pe de o parte, şi a unui drept la perceperea unei remuneraţii aferente unei astfel de comunicări, pe de altă parte. 51 Curtea a statuat astfel că difuzarea unor opere protejate are un caracter lucrativ atunci când utilizatorul poate obţine un beneficiu material care este legat de atractivitatea şi, prin urmare, de frecventarea mai mare a localului în care se efectuează această difuzare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C 403/08 şi C 429/08, punctele 205 şi 206).

În susţinerea întrunirii condiţiei caracterului lucrativ, recurenta a invocat decizia nr. 343/28.02.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul civil nr. x/2019 prin care s-a reţinut ca fiind întrunit caracterul lucrativ al comunicării publice în situaţia saloanelor de înfrumuseţare.

În acest sens, recurenta a arătat că distincţia dintre o frizerie şi un salon de înfrumuseţare pe baza serviciilor oferite nu are un suport factual în speţă şi nici nu ar trebui să aibă o importanţă. Varietatea de servicii oferite şi complexitatea acestora este o chestiune de fapt, care oricum este supusă schimbării de la zi la zi în funcţie de viziunea de afaceri a deţinătorului unui astfel de spaţiu.

Totodată, a susţinut recurenta faptul că nu poate fi de acord cu argumentul că, în speţă, comunicarea publică ar fi fost efectuată strict pentru personalul angajat, întrucât un astfel de considerent ar fi în contradicţie cu întrunirea condiţiei publicului nedeterminant în cadrul unui astfel de spaţiu. Ori, acest criteriu a fost analizat de către instanţa de apel şi în mod corect a fost apreciat ca fiind întrunit. Îmbrăţişarea acestui raţionament ar conduce în mod nelegal la conturarea unei practici judiciare care ar implica că aceste tipuri de unităţi nu ar trebui să intre sub incidenţa metodologiei.

Faţă de aceste considerente, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II.2. Apărările formulate în cauză.

La data de 02.07.2025 intimata-pârâtă a depus întâmpinare, ce a fost comunicată prin adresa emisă la aceeaşi dată, prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În opinia intimatei-pârâte instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică deoarece nu se poate reţine că pârâta a difuzat conţinut muzical în sensul dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Directiva 92/1 şi nici in sensul articolului 2 alin. (1) din Legea 8/1996 întrucât societatea comercială nu are ca obiect difuzarea de opere muzicale ci domeniul său de activitate este acela de frizerie-coafură cu un spaţiu de desfăşurare de aproximativ 12 mp în care clienţii vin pentru a beneficia de servicii de coafura- frizerie şi nu pentru a viziona sau asculta fonograme. În acelaşi sens, a susţinut intimata faptul că ascultarea de muzică ambientală în respectivul spaţiu nu poate duce la concluzia că intimata săvârşeşte o faptă ilicită.

II.3. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 4 noiembrie 2024, Înalta Curte, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 02 decembrie 2025, când a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Tribunalul a reţinut că intimata-pârâtă, în desfăşurarea activităţii de frizerie, a comunicat public fonograme sau reproducerile acestora şi prestaţiile artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental, fără a încheia în prealabil o licenţă neexclusivă cu recurenta-reclamantă, la punctul de lucru al acesteia situat în Municipiul Craiova, str. x, jud. Dolj, conform referatului din 13.07.2023 întocmit de un inspector din cadrul A., coroborat cu planşele foto întocmite cu această ocazie şi cu relaţiile emise de ONRC din care rezultă că data de început a activităţii în cadrul acestui punct a fost la data de 06.12.2016 .

Curtea de Apel Bucureşti, în motivarea soluţiei de admitere a apelului formulat de pârâtă şi respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, a reţinut că o frizerie mică, de cartier, care difuzează gratuit fonograme sau opere audiovizuale în incinta sa, în avantajul clienţilor, care beneficiază de această difuzare independent de voinţa lor, nu realizează o comunicare publică în sensul art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, dar nici în sensul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, motiv pentru care pârâtă nu poate fi obligată să plătească o remuneraţie echitabilă către intimată, în cauză nefiind săvârşită vreo faptă ilicită.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a criticat, în esenţă, soluţia instanţei de apel prin care s-a reţinut că, în privinţa spaţiilor de tipul frizeriilor nu ar fi întrunită condiţia caracterului lucrativ al comunicării publice în scop ambiental. A mai susţinut recurenta că, în mod greşit instanţa de apel a făcut o distincţie între saloanele de înfrumuseţare şi frizerii şi a reţinut, eronat, faptul că în speţă comunicarea publică ar fi fost efectuată strict pentru personalul angajat. Totodată, recurenta a criticat aplicarea, de către instanţa de apel a dezlegărilor Curţii Europene de Justiţie din cauza C 135/10 Marco Del Corso în ceea ce priveşte caracterului lucrativ al difuzării operelor.

Criticile, ce vor fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt fondate.

Din motivarea deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a enunţat criteriile pentru determinarea existenţei unei comunicări publice, desprinse din jurisprudenţa CJUE, astfel cum au fost menţionate în hotărârea pronunţată la data de 15 martie 2012 în cauza C 135/10 Marco Del Corso (paragrafele 82-91, care cuprinde referiri şi la alte hotărâri relevante ale Curţii).

În analiza efectuată, instanţa de apel a reţinut întrunirea criteriilor comunicării publice în scop ambiental în ceea ce o priveşte pe intimata-pârâtă, cu excepţia caracterului lucrativ al comunicării publice, respingând acţiunea pentru lipsa îndeplinirii acestui criteriu.

În motivarea soluţiei sale, Curtea de Apel a reţinut că administratorul unei frizerii care difuzează fonograme sau opere audiovizuale în prezenţa clienţilor, ca muzică ambientală, nu se poate aştepta, în mod rezonabil, la o creştere a clientelei sau a preţului serviciilor doar ca urmare a acestei difuzări. Prin urmare, o astfel de difuzare nu este susceptibilă, în sine, să aibă o repercusiune asupra veniturilor acestei frizerii.

În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene Curtea a reţinut că deşi dreptul Uniunii limitează dreptul la o remuneraţie echitabilă în cazul unei "utilizări personale", acesta nu permite statelor membre să scutească operatorul hotelier care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme de obligaţia de plată a unei astfel de remuneraţii, menită să protejeze interesele legitime ale artiştilor interpreţi sau executanţi pentru formele de utilizare cu caracter de exploatare comercială a operelor acestora.

Totodată, Curtea a mai arătat că noţiunea de comunicare publică implică o apreciere individualizată pentru care trebuie să se ţină cont de mai multe criterii complementare, neautonome şi interdependente, şi anume existenţa unui "act de comunicare", comunicarea "publică" a unei opere protejate, caracterul "nou" al acestui public şi caracterul "lucrativ" al comunicării.

În ceea ce priveşte "actul de comunicare", Curtea a arătat că trebuie să se insiste pe rolul indispensabil al utilizatorului care trebuie să acţioneze în mod deliberat. Astfel, se efectuează un act de comunicare atunci când utilizatorul intervine având cunoştinţă deplină a consecinţelor comportamentului său, pentru a oferi pacienţilor săi acces la opera protejată (Hotărârea OSA, C-351/12, par. 32). În acest scop, Curtea a precizat că este necesar ca intervenţia utilizatorului să nu constituie un simplu mijloc tehnic pentru a garanta sau pentru a ameliora recepţionarea emisiunii iniţiale în zona sa de acoperire, ci să constituie un act fără de care aceşti clienţi nu se pot bucura de operele difuzate, deşi se află în interiorul zonei respective (Hotărârea Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, par. 194 şi 195).

Pe de altă parte, noţiunea "comunicare" trebuie înţeleasă în sens larg ca referindu-se la orice transmitere a unei opere protejate, indiferent de mijlocul sau de procedeul tehnic utilizat (Hotărârea OSA, par. 25).

Tot în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că realizează un act de comunicare: administratorul unui bar, al unui hotel, al unui centru balnear şi al unui centru de refacere, atunci când acesta transmite în mod deliberat opere protejate clienţilor săi, distribuind în mod voluntar un semnal prin intermediul unor receptoare de televiziune sau de radio pe care le-a instalat în unitatea sa (Hotărârea Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08; Hotărârea Phonographic Performance Ireland, C-162/10; Hotărârea OSA C-251/12 şi Hotărârea GEMA C-117/15).

În ceea ce priveşte caracterul "public" al actului de comunicare, Curtea a arătat în jurisprudenţa sa că trebuie calificat drept "public" un număr nedeterminat de potenţiali destinatari care presupune existenţa unui număr considerabil de persoane (Hotărârea OSA C-251/12, par. 27).

Curtea a precizat că trebuie să se ţină seama de efectul cumulativ care rezultă din punerea operelor la dispoziţia potenţialilor destinatari. Astfel, este relevant să se verifice nu numai câte persoane au acces în paralel la aceeaşi operă, ci şi numărul de persoane care au acces în mod succesiv la aceasta (Hotărârea OSA C-251/12, par. 28).

În plus, comunicarea trebuie să se efectueze către un public care nu este prezent în locul de provenienţă a comunicării, ceea ce exclude actele de reprezentare sau de executare directă a unei opere protejate (Hotărârea Circul Globus Bucureşti C-283/10, par. 36, 37 şi 40).

În ceea ce priveşte criteriul "publicului nou", Curtea a decis, deja, o transmisie deliberată a unei opere radiodifuzate, care se face într-un loc accesibil publicului, cu intenţia ca un public suplimentar care este admis de deţinătorul televizorului (sau al aparatului de radio) să beneficieze de ascultarea sau de vizionarea operei, constituie un act de comunicare a unei opere protejate către un public nou (Hotărârea Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-29/08, par. 204).

În ceea ce priveşte criteriul "caracterului lucrativ" al comunicării, Curtea a arătat că este necesar ca publicul care face obiectul comunicării să fie, pe de o parte, vizat de utilizator şi, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu "captat" în mod accidental (Hotărârea SCF C-135/10, par. 91, Hotărârea Phonographic Performance Ireland, C-162/10, par. 37). În plus, Curtea a statuat în sensul că "pentru a exista o comunicare publică este suficient ca opera să fie pusă la dispoziţia publicului, astfel încât persoanele care îl alcătuiesc să poată avea acces la aceasta" (Hotărârea SGAE C-306/05, par. 43).

Totodată, referitor la acelaşi criteriu al caracterului lucrativ, în jurisprudenţa CJUE s-a reţinut, în privinţa unui utilizator precum administratorul unui hotel că asigurarea accesului clienţilor săi la o operă radiodifuzată "trebuie considerată o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obţine un anumit profit din aceasta în măsura în care oferirea acestui serviciu influenţează standardul stabilimentului şi, prin urmare, preţul camerelor" (hotărârea din cauza C-306/05 SGAE, paragraf 44).

De asemenea, difuzarea de emisiuni televizate prin intermediul unor televizoare de către un centru balnear (care a instalat pentru pacienţii săi aparate TV în mai multe locuri în incintă) constituie o prestare de servicii suplimentară "prin faptul că urmăreşte să ofere o distracţie pacienţilor (...) pe parcursul tratamentelor sau al perioadei de aşteptare care le precedă, prestare care, deşi lipsită de orice conţinut medical, contribuie în mod favorabil la calitatea şi la atractivitatea centrului, procurând în acest fel un avantaj concurenţial" (hotărârea din cauza C-117/15 Reha Training, paragraf 63).

Se observă, din aceste considerente faptul că, instanţa de apel nu a respectat criteriile de analiză expuse anterior, întrucât criteriul caracterului lucrativ trebuie corelat cu un beneficiu pe care difuzarea de fonograme îl procură unităţii şi pe care aceasta îl urmăreşte, constând fie în obţinerea unui profit, prin creşterea preţului serviciilor, fie într-un avantaj concurenţial, datorită creşterii calităţii şi a atractivităţii unităţii.

În acest cadru, situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond nu poate fi reevaluată în etapa procesuală a recursului, însă cele arătate conduc la concluzia că, în evocarea fondului de către instanţa de apel, nu au fost respectate criteriile de analiză expuse anterior, iar raţionamentul privind constatarea inexistenţei faptei ilicite nu s-a fundamentat pe toate criteriile enumerate în cele ce preced, perspectivă ce induce caracterul nelegal al soluţiei pronunţate în cauză.

Raportat la aceste consideraţii, contrar celor reţinute de instanţa de apel în prezenta cauza, în evaluarea caracterului lucrativ al comunicării sunt importante condiţiile ambientale în care clienţii aşteaptă prestarea serviciilor în cadrul unui salon de înfrumuseţare sau chiar a unei frizerii de mici dimensiuni, fără a avea relevanţă, în evaluarea acestui criteriu, dimensiunea unităţii respective sau dacă aceasta deserveşte unui număr mai mic sau mai mare de clienţi concomitent. Astfel, criteriile jurisprudenţei europene nu condiţionează reţinerea caracterului lucrativ al comunicării de dimensiunea unităţii sau de numărul de clienţi ci de scopul, în sine, al difuzării operelor respective, ce trebuie determinat în corelaţie cu situaţia de fapt şi celelalte criterii jurisprudenţiale.

Prin urmare, este fondată critica recurentei referitoare la distincţia efectuată de instanţa de apel între un salon de înfrumuseţare şi o frizerie, aceasta distincţie fiind lipsită de relevanţă, câtă vreme art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 defineşte comunicarea publică drept "orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia (...)", fără a avea importanţă tipul de activitate sau dimensiunea spaţiului în care aceasta se desfăşoară.

Totodată, contrar celor reţinute de instanţa de apel, în ceea ce priveşte caracterul lucrativ al comunicării publice, nu sunt aplicabile, în tocmai, dezlegările CJUE din cauza C-135/2010 conform cărora, prin prisma naturii serviciilor prestate de medicul stomatolog în al cărui cameră de aşteptare pacienţii puteau asculta muzică şi având în vedere criteriile în funcţie de care pacienţii/clienţii respectivi alegeau serviciile stomatologului, nu se identifică un caracter lucrativ al operaţiunii de comunicare a fonogramelor.

Astfel, argumentele reţinute de instanţa europeană în cauza C-135/2010, nu sunt aplicabile şi în cazul clienţilor unui salon de înfrumuseţare/frizerie deoarece, chiar dacă aceştia aleg salonul de înfrumuseţare primordial în funcţie de calitatea şi preţul serviciilor acolo prestate, condiţiile ambientale ale aşteptării prestării acestor servicii prezintă o importanţă ce nu poate fi ignorată în contextul analizat; astfel, accesarea serviciilor salonului se face, de principiu, în scop voluptuar şi voluntar, întreaga şedere în locul respectiv fiind menită a crea clientului o stare de bine, în care îngrijirea personală de calitate nu este singura împrejurare importantă, ci şi mediul unde ea se petrece, ambientul, prezintă relevanţă. Pe cale de consecinţă, criteriile de alegere a unor servicii medicale pot să difere faţă de cele avute în vedere de un consumator în alegerea serviciilor de coafură sau cosmetică.

Pentru aceleaşi motive, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu se poate aprecia că în cazul frizeriei în litigiu, clientela acesteia nu este receptivă la difuzarea operelor în cauză, acestea fiind mai degrabă făcută pentru personalul întreprinderii, criticile recurentei fiind fondate cu privire la acest aspect.

Întrucât instanţa de recurs nu poate proceda la dezlegarea aspectelor de drept arătate prin prezenta decizie, în analiza motivelor de recurs, în absenţa stabilirii situaţiei de fapt certe, în raport de toate apărările reclamantei referitoare la comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora în locaţia pârâtei, inclusiv cele care privesc obligaţia de a obţine autorizaţia/licenţa neexclusivă pentru comunicarea publică în scop ambiental, în conformitate cu prevederile art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, evident, şi de apărările pârâtei pe acelaşi aspect, precum şi de dezlegările date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în jurisprudenţa relevată, în raport şi de constatările desprinse din analiza în speţă a celorlalte criterii.

În consecinţă, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii cu certitudine a situaţiei de fapt şi a analizării chestiunilor arătate prin prezenta decizie, context în care urmează a fi avute în vedere şi înscrisurile depuse la dosar, în etapa apelului, dar şi a conţinutului susţinerilor şi apărărilor formulate până în faza recursului, în aplicarea art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că este incident cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul căruia va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în aplicarea prevederilor art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A., împotriva deciziei civile nr. 159/A din data de 19 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 02 decembrie 2025.