Czech parental-rights judgment recognition upheld; Romanian recognition ruling affirmed as appeal time-barred.

Şedinţa publică din data de 2 decembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 11.03.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. recunoaşterea hotărârii nr. 82 NC 6/2017-46 pronunţată de Tribunalul Municipal din Brno, Republica Cehia, învederându-se că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, hotărârea fiind definitivă şi existând reciprocitate între cele două state.

În drept, a invocat prevederile art. 1096,1102 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 169/18.05.2021 Tribunalul Sibiu, secţia I Civilă a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia IV-a Civilă la data de 14.06.2021 sub nr. x/2021.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1587/18.11.2021 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea formulată de petenta A. în contradictoriu cu pârâtul B. şi, pe cale de consecinţă, a dispus recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor juridice ale hotărârii nr. 82 NC 6/2017-46 pronunţată Tribunalul Municipal din Brno, Republica Cehia.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 205 A din 12 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admisă excepţia tardivităţii cererii de repunere în termenul pentru formularea apelului, şi în consecinţă, a fost respinsă, ca tardivă, cererea de repunere în termen. A fost admisă excepţia tardivităţii apelului şi a fost respins apelul declarat de apelantul-pârât B. împotriva sentinţei civile nr. 1587/18.11.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, ca tardiv formulat.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile anterior menţionate a formulat recurs recurentul-pârât B., care a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea memoriului de recurs, recurentul-pârât a arătat că hotărârea Tribunalului Bucureşti nu i-a fost comunicată legal nici până în prezent, luând cunoştinţă despre conţinutul acesteia ca urmare a formulării cererii de acces la dosarul electronic. De asemenea, recurentul a mai susţinut că nu i-au fost comunicate nici cererea de chemare in judecată şi nici înscrisurile în susţinerea acesteia, după cum nici nu a fost citat pentru termenele de judecată acordate în fond.

În plus, instanţa nu a analizat dacă este incident vreunul dintre motivele de refuz al recunoaşterii, pe care numai le aminteşte fără a raporta articolele incidente la cauza cu a cărei soluţionare a fost învestită. În consecinţă, indiferent de soluţia pronunţată de instanţa de apel, procesul va fi fost unul inechitabil prin inaplicabilitatea dublului grad de jurisdicţie, deci imposibilitatea recurentului-pârât de a se apăra întrucât acesta nu a fost legal citat încă din faza administrativă a procesului civil, astfel încât toata procedura administrativă este lovită de nulitate absolută, precum şi întreaga judecată în fond, fiind încălcat dreptul acestuia la apărare.

Deşi a formulat apel, iar curtea de apel a observat că nu există dovada comunicării hotărârii instanţei de fond, aceasta a pus în discuţie tardivitatea cererii de repunere în termenul de apel, precum şi tardivitatea apelului, motivat de pretinsa comunicare în cadrul unui dosar de executare silită, pentru ca în final să admită excepţia fără a analiza argumentele acestuia, încălcând normele de drept material şi motivând contradictoriu.

În condiţiile în care instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului, iar instanţa de fond nu a comunicat cererea de chemare în judecată către recurentul-pârât şi nici nu 1-a citat, solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

- În ceea ce priveşte motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurentul arată că, în esenţă, instanţa de control oferă o motivare, însă aceasta este unidirecţională în sensul admiterii excepţiei tardivităţii apelului fără a analiza efectiv argumentele apelantului, din care ar fi reieşit cu claritate ca executorul judecătoresc nu a comunicat niciodată hotărârea ce face obiectul prezentei cauze.

- În ceea ce priveşte motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul arată că apărătorul acestuia a menţionat că executorul judecătoresc nu a comunicat hotărârea odată cu actele de procedură efectuate în dosarul de executare silită.

De altfel, instanţa, prin încheierea din data de 15.01.2025 a dispus emiterea unei adrese către BEJ C. cu solicitarea de a comunica din dosarul de executare silită nr. x/2021 o serie de înscrisuri, printre care şi dovada comunicării către pârât a sentinţei civile nr. 1587/18.11.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, împotriva căreia s-a declarat prezenta cale de atac

Prin adresa din data de 10.02.2025, BEJ C. a răspuns trunchiat solicitărilor, omiţând cu intenţie directă tocmai ce interesa cauza instanţei de judecată specificând următoarele:

"Alăturat vă comunicăm dovada somaţiei şi a încheierii de încuviinţare cerute de către dumneavoastră din dosarul de executare nr. 8/2021."

Recurentul-pârât susţine că, în realitate, hotărârea judecătorească ce face obiectul prezentei cauze nu a fost comunicată niciodată, după cum nici procedura de comunicare a somaţiei sau a încheierii de încuviinţare a executării silite nu este conformă cu dispoziţiile imperative în materie. În consecinţă, exprimarea executorului trădează intenţia de a nu îşi asuma un răspuns fals oferit instanţei de judecată, astfel, răspunsul executorului omite chiar hotărârea Tribunalului Bucureşti din "dovada" actelor procedurale.

Pe lângă faptul că "dovada de comunicare" nu conţine absolut nicio semnătură, realitatea juridică, dar şi justificarea existenţei instituţiei executorului judecătoresc sau a emiterii notificării "prin executor", rezidă din forma probantă a comunitarii expressis verbis prin intermediului executorului judecătoresc. Astfel, expedierea prin poştă cu confirmare de primire nu are absolut nicio valoare juridică în materia executării silite.

Din dovezile de comunicare depuse de către executor la dosarul cauzei, reiese ca actele nu au fost de fapt depuse nici măcar la cutia poştală, fiind făcută menţiunea posibilităţii destinatarului de a se deplasa la sediul primăriei pentru a ridica documentele, fără a se cunoaşte care sunt acestea în concret, aspect străin de procedura civilă.

În conformitate cu art. 672 C. proc. civ., executorul avea obligaţia de a comunica actul de executare silită el însuşi sau printr-un agent procedural de-al său, şi nu de a trimite prin poştă somaţia numai pentru a îndeplini o procedură, factorul poştal nefiind "agentul său procedural" astfel cum prevede legea. Trecând peste aceasta normă imperativă încălcată, întrucât executorul nu a făcut dovada imposibilităţii comunicării în variantele antereferite, în continuare normele imperative privind comunicarea au fost încălcate întrucât: numai ipoteza refuzului de a primi citaţia conferă dreptul agentului procedural de a depune actul la cutia poştală, precum şi faptul că nu a fost întocmit un proces-verbal în legătură cu imposibilitatea comunicării sau cu privire la împrejurările obiective în legătură cu procedura comunicării.

De asemenea, arată că executarea silită nu a fost niciodată încuviinţată în mod direct faţă de sentinţa Tribunalului Bucureşti ce face obiectul prezentei cauze, astfel încât "titlul executoriu" la care cu vădită rea-credinţă face trimitere BEJ C. este de fapt hotărârea Tribunalului Brno, nicidecum hotărârea de recunoaştere a acesteia.

De altfel, BEJ C. nu a avut o încuviinţare a executării silite pentru dosarul de executare silită nr. x/2021, iar somaţia din data de 10.03.2022 a vizat un alt titlu executoriu, nefiind încuviinţată executarea silită faţă de hotărârea ce face obiectul cauzei deoarece această somaţie face trimitere la titlul executoriu constând în sentinţa civilă nr. 82Nc6/2017-46 a Tribunalului Municipal Brno Republica Cehă, aspecte care au fost comunicate de recurent instanţei de apel prin intermediul concluziilor scrise. Ulterior, în acelaşi dosar de executare silita este menţionată încheierea de încuviinţare a executării silite nr. 105/31.01.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2021, care cronologic era ulterioară încuviinţării silite ce trebuia să existe la data iniţierii executării silite.

Cu toate acestea, instanţa de apel nu ia în considerare argumentele recurentului-pârât şi motivează contradictoriu, ocolind fondul problemei şi normele de drept material, fiind astfel incident art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. De asemenea, instanţa de apel încalcă normele de drept material atunci când face trimitere la "menţiunea" privind hotărârea ce face obiectul prezentei cauze, în condiţiile în care ceea ce interesează este comunicarea hotărârii motivate în materialitatea acesteia şi nu o simplă menţiune în legătură cu această hotărâre.

Astfel, instanţa de apel aplică în mod eronat normele de drept material prin faptul că apreciază ca legală comunicarea prin executor judecătoresc, dar cenzurează apărările recurentului-pârât privind aceeaşi modalitate de comunicare, considerând că aceste apărări puteau fi ridicate pe calea executării silite, încălcând astfel dreptul acestuia la apărare. Faptul că pârâtul a uzitat de contestaţia la executare sau nu, reprezintă prerogativa acestuia, cu atât mai mult cu cât conform Noului C. proc. civ., contestaţia la titlu nu este permisă atunci când aceasta este reprezentată de o hotărâre judecătorească.

Cu alte cuvinte, ce interesează în cauză este dacă pârâtului i-a fost comunicată în mod legal hotărârea prin aplicarea art. 468 alin. (2), exact în modalitatea în care această comunicare este validă. Deci, odată ce executorul nu comunică în mod legal actele de executare silită, dispoziţiile art. 468 alin. (2) nu mai devin aplicabile.

În condiţiile în care din niciun înscris depus la dosarul cauzei nu reieşea comunicarea hotărârii Tribunalului Bucureşti, coroborat cu faptul că executorul judecătoresc a răspuns în mod intenţionat trunchiat la solicitarea instanţei, era imperativă revenirea cu adresă în sensul formulării unor explicaţii clare şi/sau depunerii întregului dosar de executare silită din care ar fi reieşit imposibilitatea obiectivă a comunicării hotărârii.

În consecinţă, instanţa de apel încalcă normele de drept material prin faptul că a invocat din oficiu excepţia tardivităţii, a propus administrarea unui probatoriu, pentru ca în final să dispună în contra conţinutului acestuia, fără a stărui în aflarea adevărului juridic şi ignorând argumentele recurentului-pârât.

În teza motivelor contradictorii şi încălcării normelor de drept material se încadrează întreaga motivare a instanţei, din care reiese că simpla menţiune a hotărârii instanţei de fond în actele de executare silită, este suficientă pentru declararea apelului. Or, dispoziţiile legale citate chiar de către instanţa de control arată cu claritate că, termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii, declararea apelului anterior acestui moment fiind inutilă şi ineficientă, cu atât mai mult cu cât apelul trebuie să conţină şi motivele sale, ce pot fi inserate numai după lecturarea motivării, fiind esenţială comunicarea acesteia.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 16 septembrie 2025, intimata-reclamantă A. a depus note de şedinţă prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate, ca fiind legală şi temeinică, fără cheltuieli de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul formulat în raport de criticile susţinute în cuprinsul acestuia şi de dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său nefondat, în acord cu cele ce urmează.

Situaţia litigioasă dedusă judecăţii este privitoare la soluţionarea cererii reclamantei de recunoaştere pe teritoriul României a efectelor juridice a hotărârii nr. 82 Nc 6/2017 - 46 a Tribunalul Municipal din Brno, Republica Cehă (privitoare la exercitarea drepturilor părinteşti asupra minorului D., obligaţia de întreţinere a copilului şi programul de legături personale ale tatălui cu minorul), fapt realizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 1587/18.11.2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la finalul unei proceduri în cursul căreia citarea şi comunicarea actelor de procedură către pârât s-au realizat, în principal, la domiciliul său din Galaţi, str. x, jud. Galaţi, dar şi la sediul E. srl din Bucureşti, indicat în relaţiile comunicate de ITM Galaţi ca loc de muncă cu normă întreagă al pârâtului. De altfel, domiciliul pârâtului şi locul de muncă al acestuia au constituit elementele avute în vedere şi la pronunţarea sentinţei civile nr. 169/2021 a Tribunalului Sibiu de declinare a competenţei teritoriale de soluţionare a cererii.

Împotriva sentinţei civile nr. 1587/18.11.2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă a formulat apel pârâtul la 30.10.2024, solicitând totodată repunerea sa în termenul de apel, invocând, în principiu, faptul că hotărârea atacată nu i-a fost niciodată comunicată (aflând despre conţinutul acesteia în urma consultării dosarului electronic la data de 25.10.2024), că nu i-a fost comunicată cererea şi înscrisurile anexate acesteia şi că nu a fost citat pentru termenele de judecată acordate.

Cererea de repunere în termenul de apel şi cererea de apel au fost respinse ca tardive prin decizia recurată, în esenţă, curtea de apel reţinând ca fiind contrazisă de probe susţinerea pârâtului în sensul că nu ar fi cunoscut despre existenţa sentinţei civile nr. 1587/18.11.2021 a Tribunalului Bucureşti decât la 25.10.2024, în acest sens fiind avute în vedere, pe de o parte, comunicarea din 14.03.2022 realizată prin executorul judecătoresc în dosarul de executare silită nr. x/2021 a încheierii de încuviinţare a executării silite pe teritoriul României a sentinţei nr. 82 Nc 6/2021-46 a Tribunalului din Brno, Republica Cehă, iar pe de altă parte, menţionarea sentinţei civile nr. 1587/18.11.2021 a Tribunalului Bucureşti chiar de către pârât în cadrul dosarului x/2022 având ca obiect contestaţie la executare, aspecte pe baza cărora a concluzionat în sensul cunoaşterii existenţei hotărârii apelate de către pârât încă din anul 2022.

Criticile de nelegalitate împotriva deciziei din apel urmează să fie examinate în raport de motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., chiar şi acelea fundamentate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce au fost susţinute de recurent cu referire la încălcarea ori aplicarea eronată a normelor de drept material, aceasta întrucât soluţia instanţei de apel a valorificat norme de procedură atunci când a decis asupra tardivităţii cererii de repunere în termenul de apel şi a cererii de apel, iar nu norme de drept material.

- Astfel fiind, se reţine că în mod nefondat a criticat recurentul-pârât lipsa motivării deciziei din apel, pornind de la împrejurarea că aceasta nu ar fi analizat efectiv argumentele sale prin care invoca faptul că executorul judecătoresc nu i-a comunicat niciodată hotărârea primei instanţe din prezenta cauză, respectiv sentinţa civilă nr. 1587/18.11.2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Decizia recurată conţine, pe acest aspect, un raţionament ce infirmă teza susţinută de pârât în apel, curtea de apel reţinând că în dosarul execuţional nr. 8/2021 executorul judecătoresc a comunicat apelantului (pârât) somaţia, titlul executoriu şi încheierea de încuviinţare a executării silite nr. 105/31.01.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2021 şi că în acest din urmă act procedural se menţiona că efectele sentinţei nr. 82 Nc 6/2021-46 a Tribunalului din Brno au fost recunoscute pe teritoriul României prin sentinţa civilă nr. 1587/18.11.2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă pronunţată în dosarul nr. x/2021. Pe baza acestor elemente, instanţa de apel a apreciat că se infirmă teza susţinută de pârât prin apel, argumentare în prezenţa căreia decizia recurată nu ar putea fi criticată ca fiind afectată de viciul nemotivării întrucât nu ar fi examinat efectiv argumentele apelantului, ci, cel mult, aşa cum se va arăta în analiza următoarei critici a recursului, eventual, pentru un viciu de raţionament al instanţei în raport de conţinutul dispoziţiei legale incidente.

- Cea de-a doua critică a recursului, susţinută de recurent prin invocarea combinată a motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 (motive contradictorii) şi pct. 8 (aplicarea eronată a normelor de drept material), dar care, potrivit precizărilor introductive va fi examinată tot pe temeiurile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 5 C. proc. civ. - întrucât susţine, în esenţă, o aplicare eronată a normelor de drept procesual, soluţia ca atare nefiind una care să atragă aplicarea de dispoziţii ale dreptului material - este, de asemenea, nefondată.

Deşi este pertinentă critica recurentului în sensul că în mod greşit prin decizia recurată s-a făcut aplicare în cauză principiului echipolenţei - care presupune, în termenii art. 468 alin. (2) C. proc. civ., comunicarea efectivă a hotărârii vizate de calea de atac formulată, odată cu încheierea de încuviinţare a executării silite -, celelelalte elemente pe care se fundamentează argumentaţia instanţei de apel, neînlăturate fiind, nu permit infirmarea soluţiei adoptate în apel.

Astfel, este real că, potrivit datelor furnizate de executorul judecătoresc şi propriilor reţineri ale instanţei de apel, ceea ce s-a comunicat în dosarul execuţional nr. 8/2021 la data de 14.03.2022 către pârât a fost nu sentinţa civilă nr. 1587/18.11.2021 a Tribunalului Bucureşti, ci sentinţa nr. 105/31.01.2022 a aceleiaşi instanţe (cu valoare de încheiere de încuviinţare pe teritoriul României a hotărârii instanţei străine), în cuprinsul căreia doar se menţionează existenţa celei dintâi, ca act procedural prin care au fost recunoscute pe teritoriul României efectele sentinţei nr. 82 Nc 6/2021-46 a Tribunalului din Brno, Republica Cehă, şi că, aşa fiind, în mod greşit instanţa de apel a dat eficienţă principiului echipolenţei, considerând în acest fel comunicată la 14.03.2022, către pârât, însăşi sentinţa primei instanţe nr. 1587/18.11.2021. Cum s-a arătat, pentru o astfel de rezoluţie, era necesară prealabila constatare a comunicării integrale a înseşi hotărârii în discuţie, iar nu doar a alteia în care era doar amintită existenţa actului procedural care interesează cauza.

Acceptând ca pertinent argumentul recurentului, în sensul arătat, apar ca lipsite de relevanţă dezvoltările pe care le face în continuare acesta, cu scopul de a demonstra inclusiv nevalabilitatea comunicării făcute de executorul judecătoresc din perspectiva dispoziţiilor art. 672 C. proc. civ. în dosarul execuţional nr. 8/2021, examinarea acestor argumente nemaiimpunând-se.

Însă, chiar înlăturând argumentul unei comunicări a sentinţei civile nr. 1587/18.11.2021 către pârât în cadrul dosarului execuţional nr. 8/2021, prin mijlocirea executorului judecătoresc, nu poate fi înlăturată, în acelaşi timp, şi realitatea cunoaşterii de către parte a existenţei acestei hotărâri judecătoreşti, ca urmare a menţionării sale în cuprinsul sentinţei nr. 105/31.01.2022 de încuviinţare a executării silite.

Tot astfel, prin niciuna din criticile recurentului nu a fost infirmată constatarea instanţei de apel, dedusă din observarea actelor din dosar nr. x/2022 constituit la iniţiativa pârâtului, având ca obiect contestaţie la executare, în care el însuşi menţionează existenţa sentinţei civile nr. 1587/18.11.2021 a Tribunalului Bucureşti, ceea ce demonstrează - cum şi reţine instanţa de apel - că încă din anul 2022 recurentul-pârât cunoştea despre existenţa hotărârii, infirmându-se astfel teza de bază pe care acesta şi-a sprijinit cererea de repunere în termenul de formulare a apelului împotriva acestei hotărâri, anume că ar fi aflat de existenţa ei abia în 25.10.2024, în urma accesării dosarului electronic.

În alte cuvinte, chiar dacă este real că nu se poate reţine că, faţă de pârât, sentinţa civilă nr. 1587/18.11.2021 a Tribunalului Bucureşti ar fi fost valabil comunicată de către executorul judecătoresc în cadrul dosarului execuţional nr. 8/2021 la data de 14.03.2022, fiind greşit valorificat în apel principiul echipolenţei, totuşi, nu poate fi infirmat că, indubitabil, prin comunicarea celorlalte acte procedurale (somaţia şi încheierea nr. 105/2022 a Tribunalului Bucureşti), pârâtul a putut afla de existenţa actului procedural reprezentat de hotărârea primei instanţe adoptate în cauza pendinte şi că, de asemenea, cunoştea existenţa aceleiaşi hotărâri, la care el însuşi a făcut referire în cadrul contestaţiei la executare formulate (în dosarul nr . . . . . . . . . .la data de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .).

Totodată, de vreme ce s-a reţinut că în discuţie este vorba despre comunicări care privesc alte acte procedurale realizate de executor în dosarul nr. x/2021 decât sentinţa civilă nr. 1587/18.11.2021 a Tribunalului Bucureşti, rămâne valabil argumentul instanţei de apel în sensul că nu intră în abilitarea sa legală de a cenzura criticile pârâtului privitoare la modalitatea de îndeplinire a procedurii de comunicare de către executor. O astfel de analiză ar fi fost pertinentă si utilă în măsura în care s-ar fi dovedit realizarea prin executor a înseşi comunicării hotărârii judecătoreşti în discuţie, aspecte faţă de care nu se justifică nici în recurs o analiză a regularităţii procedurii de comunicare înfăptuite de executor în dosarul nr. x/2021, partea interesată dispunând în acest sens de calea contestaţiei la executare, cauza pendinte având un cu totul alt obiect decât cenzurarea actelor înfăptuite de executor în respectivul dosar execuţional.

De aceea nu pot fi primite criticile recurentului privitoare la faptul că instanţa de apel nu i-ar fi ascultat argumentele ori că ar fi motivat contradictoriu, ocolind fondul problemei şi normele de drept material (pe care omite să le precizeze), atunci când se referă la apărările sale din apel prin care invoca lipsa comunicării titlului executoriu în dosarul execuţional, cele prin care supunea discuţiei identificarea actului procesual cu valoare de titlu executoriu, inexistenţa unei încheieri de încuviinţare a executării silite ori obţinerea sa la o dată ulterioară pronunţării hotărârii de recunoaştere a efectelor hotărârii instanţei străine pe teritoriul României, niciunul din aceste elemente nefiind de interes direct pentru soluţionarea cauzei pendinte.

Rămâne, prin urmare, valabilă şi actuală observaţia instanţei de apel, stabilită pe baza evaluării probatoriilor, potrivit căreia "apelantul cunoştea existenţa hotărârii din anul 2022". Chiar dacă comunicarea sentinţei nr. 1587/18.11.2021 nu poate fi atribuită executorului judecătoresc în cursul instrumentării dosarului execuţional nr. 8/2021 la data indicată (14.03.2022), nu există niciun argument legal de a înlătura sau infirma actul procedural al comunicării aceleiaşi sentinţe, realizat în chiar dosarul primei instanţe cu procesele-verbale aflate la filele x, la datele de 13 şi 14.12.2021, la adresa de domiciliu a pârâtului din Galaţi, ce a fost menţinută ca valabilă şi în cursul judecăţii din apel şi recurs (chiar dacă partea şi-a ales şi un domiciliu procesual începând cu aceste etape procesuale ale litigiului), dar şi la adresa locului său de muncă din Bucureşti la E. srl. Sunt, din acest motiv, lipsite de corespondent cu realitatea, susţinerile pârâtului din cuprinsul memoriului său de recurs prin care arată că "În condiţiile în care din niciun înscris depus la dosarul cauzei nu reieşea comunicarea hotărârii Tribunalului Bucureşti (...)".

Instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. care consacră rolul judecătorului în aflarea adevărului, după cum nefondat critică recurentul-pârât, deoarece în prezenţa proceselor-verbale de comunicare a hotărârii primei instanţe la cele două adrese indicate, era sarcina lui de a demonstra - iar nu doar de a afirma - caracterul nelegal ori măcar ineficace al unei atare comunicări.

Sub acest aspect, este de remarcat precaritatea motivării cererii recurentului-pârât din etapa apelului, de repunere în termenul de formulare a acestei căi de atac, pe care s-a rezumat să o justifice prin aceea că hotărârea de primă instanţă nu i-ar fi fost legal comunicată, fără a furniza un minimum de explicaţii/informaţii care să facă pertinentă solicitarea sa şi să permită înlăturarea actului procedural al comunicării îndeplinit cu formele mai sus indicate. Tot astfel, s-a rezumat să pretindă că nu i-au fost comunicate cererea de chemare în judecată şi înscrisurile anexate acesteia ori că nu a fost citat pe parcursul judecării cauzei în primă instanţă, deşi nu a arătat de ce ar fi fost nelegală ori ineficace citarea şi comunicarea actelor de procedură realizate în faţa tribunalului la adresa domiciliului din Galaţi ori la locul de muncă din Bucureşti (indicat în adresa ITM Galaţi drept loc de muncă cu normă întreagă).

Având în vedere şi faptul că situaţia premisă a formulării unei cereri de repunere în termen este aceea a unei comunicări valabil realizate, dar când depăşirea ori pierderea termenului procedural de către parte a fost determinată de motive temeinic justificate, care o aduc pe aceasta în imposibilitatea de a acţiona conform legii şi observând că recurentul-pârât nu a indicat niciun motiv temeinic care să justifice întârzierea de ordinul anilor în declararea căii de atac a apelului, se apreciază ca fiind legală soluţia instanţei de apel de respingere ca tardive atât a cererii de repunere în termenul de apel, dar şi a cererii de apel formulate în aceste condiţii.

Reţinând că, deşi s-au dovedit întemeiate criticile circumscrise greşitei aplicări în cauză a prevederilor art. 468 alin. (2) C. proc. civ., pentru motivele arătate, acestea nu pot conduce la infirmarea soluţiei adoptate prin decizia din apel, care se sprijină şi pe alte împrejurări de fapt ori temeiuri legale expuse în cele anterior prezentate, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 205 A din 12 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 decembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.