Tortious liability for land occupation: non-accusation of unlawful act where holder of appearance of right and tax payer lacks prior vindication judgment

Şedinţa publică din data de 2 decembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 25.05.2023, sub nr. x/2023 reclamanţii Oraşul Sânnicolau Mare şi Consiliul Local Sânnicolau Mare au solicitat în contradictoriu cu pârâta C.N.A.I.R. - D.R.D.P.T. - S.D.N. Timişoara - District Drumuri şi Poduri Sânnicolau Mare obligarea la plata sumei de 16.687,44 euro pe an, adică 83.437,2 euro, echivalentul a 412.179,76 RON (la un curs BNR de 1 Euro = 4.9462 RON din data de 16.05.2023), reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului situat în Sânnicolau Mare, str. x, jud. Timiş, înscris în CF nr. x Sânnicolau Mare, pentru 5 ani anteriori prezentei cereri (2019-prezent); obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente acestor sume, începând cu 1 ianuarie 2019, care curg în continuare până la data plăţii efective a debitului; evacuarea pârâtei din imobilul ocupat; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 612/30.04.2024, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2023, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul Oraşul Sânnicolau Mare, în contradictoriu cu pârâtă C.N.A.I.R - D.R.D.P. - SDN şi, în consecinţă:

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 412.179,76 RON reprezentând contravaloare lipsă folosinţă, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată de la data de 01.01.2019 şi până la data plăţii efective.

A fost respins restul pretenţiilor reclamantului.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 5355 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 30 din 6 februarie 2025, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă:

A respins apelul reclamanţilor apelanţi U.A.T. Oraşul Sânnicolau Mare prin Primar şi Consiliul Local al Oraşului Sânnicolau Mare împotriva sentinţei civile nr. 612/30.04.2024 pronunţată de către Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2023.

A admis apelul pârâtei apelante Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, secţia Drumuri Naţionale Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 612/30.04.2024 pronunţată de către Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2023.

A schimbat în tot sentinţa civilă apelată.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii U.A.T. Oraşul Sânnicolau Mare prin Primar şi Consiliul Local al Oraşului Sânnicolau Mare în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, secţia Drumuri Naţionale Timişoara ca neîntemeiată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 30 din 6 februarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă au formulat recurs recurenţii-reclamanţi Oraşul Sânnicolau Mare şi Consiliul Local Sânnicolau Mare, întemeiat pe dispoziţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii arată că deşi au făcut dovada că imobilul în litigiu este în proprietatea privată a Oraşului Sânnicolau Mare, instanţa de apel a reţinut că:

"reclamanta apelantă intimată a solicitat repararea prejudiciului ca urmare a lipsei de folosinţă pe cale principală a acţiunii In răspundere civilă delictuală si nu ca efect al unei acţiuni în revendicare prin care proprietarul neposesor solicită posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului de proprietate şi astfel daune aferente încălcării acestuia.".

Astfel, apreciază că aceste motive ca fiind străine de natura cauzei, în contextul în care calitatea de proprietar asupra imobilului ocupat fără drept de către intimată nu a fost niciodată contestat, este recunoscută de către intimată ca fiind a Oraşului Sânnicolau Mare, iar mai mult decât atât, a fost dovedită şi prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei (extras de carte funciară nr. x Sânnicolau Mare).

Drept urmare, în prezenta cauză nu se impunea iniţierea unui demers judiciar prin care să fie recunoscut dreptul de proprietate al Oraşului Sânnicolau Mare, intimata afirmând cu fiecare ocazie şi în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel, că are cunoştinţă despre faptul că imobilul pe care îl ocupă este în proprietatea Oraşului Sânnicolau Mare.

O acţiune în revendicare nu şi-ar fi regăsit utilitatea şi nici nu ar fi fost oportună în prezentul demers judiciar, deoarece nimeni nu contestă calitatea de proprietar a Oraşului Sânnicolau Mare, iar aceasta a fost dovedită şi cu înscrisurile de la dosarul cauzei.

Tot în contextul motivelor străine de natura cauzei, precizează că prin hotărârea atacată, Curtea de Apel Timişoara reţine că, pentru a stabili caracterul ilicit al faptei, este necesar a se stabili dacă folosinţa terenului în litigiu s-a făcut cu sau fără drept. Ulterior acestei precizări, instanţa reţine că "pentru a constata acest aspect este necesar a se proceda cu prioritate la compararea de titluri între titlul Statului invocat de către pârâta apelantă prin apărările sale şi titlul reclamantei apelante, acest aspect neputând fi efectuat în prezenta cauză unde o asemenea cerere nu a fost solicitată în mod expres fără încălcarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.".

Deşi instanţa a reţinut în mod corect faptul că nu a fost investită cu o cerere de comparare a titlurilor, în mod eronat consideră că o astfel de solicitare se impunea a fi făcută în prezenta cauză. Intimata nu a invocat un drept de proprietate asupra terenului, ci a invocat un drept de folosinţă gratuit, care i-ar fi fost acordat înainte ca terenul să intre în proprietatea privată a Oraşului Sânnicolau Mare. O comparare a titlurilor ar fi fost complet inutilă pentru soluţionarea cauzei, dat fiind faptul că recurenţii-reclamanţi au făcut dovada dreptului de proprietate cu înscrisurile de la dosarul cauzei, iar intimata nu contestă acest drept, recunoscând în repetate rânduri faptul că are cunoştinţă despre faptul că nu este proprietar, iar dreptul de proprietate îi aparţine Oraşului Sânnicolau Mare.

Instanţa de apel a reţinut că "simpla folosinţă a terenului în litigiu de către pârâta apelantă nu constituie o faptă ilicită în lipsa dovedirii existenţei unei încălcări a dreptului de proprietate al reclamantei apelante intimate constatata printr-o soluţie dată unei acţiuni în revendicare", recurenţii-reclamanţi opinând că aceste motive sunt complet străine de natura cauzei, neexistând inadvertenţe cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra terenului aflat în litigiu.

Mai mult decât atât, reţinerea instanţei de apel că "simpla folosinţă" a terenului nu constituie o faptă ilicită este total eronată, atâta vreme cât această folosinţă este exercitată fără drept, fără un contract care provine de la proprietarul terenului, iar din toate susţinerile intimatei şi înscrisurile de la dosar rezultă fără putinţă de tăgadă că aceasta foloseşte terenul fără a avea un drept legal constituit în acest sens şi cunoscând calitatea de proprietar a Oraşului Sânnicolau Mare. De asemenea, în mod evident intimata nu ar fi participat la întâlnirile organizate în scopul încheierii unui contract de concesiune dacă ar fi considerat că exercita în mod legal folosinţa terenului.

În partea incipientă a considerentelor, instanţa de apel reţine că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu aparţine Oraşului Sânnicolau Mare, dovedit prin extrasul de carte funciară nr. x Sânnicolau Mare, iar ulterior tot în conţinutul considerentelor, Curtea reţine că ar fi fost necesară o acţiune în revendicare, respectiv o cerere de comparare a titlurilor de proprietate, pentru a se constata dacă Oraşul Sânnicolau Mare este titularul dreptului de proprietate, sens în care solicită instanţei de recurs să constate că aceste motive sunt contradictorii, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că nu este îndeplinită condiţia vinovăţiei pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimate, deşi terenul în litigiu a intrat în proprietatea privată a Oraşului Sânnicolau Mare în anul 2014, astfel că adresa eliberată în anul 1995 nu prezenta nicio relevanţă în soluţionarea cauzei, acesta fiind un alt motiv străin de natura cauzei.

Raportat la Contractul de concesiune nr. x/21.09.2018 instanţa de apel a omis să precizeze faptul că recurenţii nu sunt parte în acel contract, iar obiectul contractului nu se întinde şi asupra terenului proprietatea Oraşului Sânnicolau Mare, obiectul contractului fiind reprezentat strict de imobile care sunt în proprietatea statului, iar în anul 2018 (la momentul încheierii contractului), terenul care formează obiectul litigiului era deja în proprietatea privată a Oraşului Sânnicolau Mare de 4 ani, sens în care apreciază că soluţia instanţei de apel s-a întemeiat pe motive străine de natura cauzei.

Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raportat la soluţia pronunţată asupra capătului de cerere cu privire la solicitarea de evacuare a intimatei, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că apelul reclamanţilor vizează soluţia primei instanţe de respingere a capătului de cerere având ca obiect evacuarea intimatei de pe terenul în litigiu, reţinând în mod greşit că reclamanţii şi-au întemeiat cererea de evacuare în drept pentru prima dată în etapa apelului, indicând dispoziţiile art. 1034 C. proc. civ.

În acest context arată că dispoziţiile art. 1034 C. proc. civ. au fost indicate în conţinutul cererii de apel în scopul argumentării susţinerii potrivit căreia, prima instanţă putea să dispună evacuarea intimatei şi fără a fi necesar un raport contractual de locaţiune preexistent cererii de evacuare, întrucât atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel trebuiau să verifice doar dacă reclamanţii aveau calitatea de proprietari şi dacă intimata are vreun drept (sau nu) provenit din încheierea a unei convenţii cu aceştia, care să le confere beneficiul de a folosi imobilul, iar în cazul în care se constata că nu există un astfel de drept, se impunea să fie dispusă evacuarea pe calea procedurii de drept comun.

Pe cale de consecinţă, solicită instanţei de recurs să constate faptul că argumentele folosite în cererea de apel nu au natura unei schimbări a cauzei în această din urmă fază procesuală, iar astfel motivele instanţei de respingere a apelului reclamanţilor sunt străine de natura cauzei.

Raportat la incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii arată că prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a făcut vorbire în mod constant despre necesitatea formulării unei cereri de comparare a unor titluri de proprietate, respectiv despre necesitatea existenţei unei hotărâri pronunţate pe calea unei acţiuni în revendicare, fără a analiza îndeplinirea condiţiilor art. 1349 C. civ. în mod efectiv, pe baza înscrisurilor existente la dosarul cauzei.

Cu privire la existenţa prejudiciului, arată că această condiţie este îndeplinită, având în vedere prejudiciul cauzat de către intimată, reprezentat de lipirea de folosinţă a Oraşului Sânnicolau Mare de bunul asupra căruia are un drept de proprietate recunoscut şi necontestat de către intimată, înscris în cartea funciară.

Fapta ilicită constă în ocuparea fără drept de către intimată a imobilului proprietatea Oraşului Sânnicolau Mare, recunoscând acest aspect, precum şi având cunoştinţă despre faptul că dreptul de proprietate aparţine acestuia.

Raportul de cauzalitate reiese din materialitatea faptei de a fi ocupat imobilul proprietatea Oraşului Sânnicolau Mare de către intimată de mai mulţi ani, acesta din urmă neavând niciun drept care să îi confere acest beneficiu.

Referitor la existenţa vinovăţiei, autoarea faptei ilicite, intimata, a avut cunoştinţă de faptul că imobilul ocupat de către aceasta este proprietatea Oraşului Sânnicolau Mare şi după cum a recunoscut şi în prezentul demers judiciar, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel, aceasta a refuzat în repetate rânduri semnarea contractului de concesiune cu recurentul-reclamant.

De asemenea, arată că intimata avea cunoştinţă că dreptul de folosinţă nu provine din partea recurenţilor-reclamanţi, proprietari tabulari ai terenului, aceasta refuzând încheierea unui contract de concesiune şi continuând să ocupe imobilul fără niciun drept, aşadar, reiese din acţiunile intimatei, că fapta ilicită a fost săvârşită cu vinovăţie în forma intenţiei.

Date fiind argumentele expuse anterior, precum şi înscrisurile de la dosarul cauzei, reiese fără putinţă de tăgadă faptul că erau îndeplinite în mod cumulativ condiţiile impuse de lege pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a intimatei, precum şi pentru a se dispune obligarea acesteia la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat recurenţilor-reclamanţi prin lipsirea de folosinţă a imobilului teren.

Drept urmare, instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material, constând în lipsa unei analize şi aplicări efective a întrunirii condiţiilor prevăzute de art. 1349 C. civ. precum şi a celor pentru obligarea intimatei la acoperirea integrală a prejudiciului pricinuit recurenţilor-reclamanţi, în temeiul aceloraşi prevederi legale, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, secţia Drumuri Naţionale Timişoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi Oraşul Sânnicolau Mare şi Consiliul Local Sânnicolau Mare au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea apărărilor intimatei şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele considerente:

Prealabil analizei motivelor de casare, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată excepţia nulităţii recursului, astfel cum a fost invocată prin întâmpinarea formulată de intimata pârâtă, urmând ca, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., să o respingă, în considerarea faptului că, din conţinutul criticilor expuse de recurenţii reclamanţi în cuprinsul cererii de recurs, pot fi deduse anumite elemente de nelegalitate încadrabile în motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În continuare, Înalta Curte va analiza criticile circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei."

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenţii reclamanţi au afimat faptul că, în contextul în care, cu înscrisurile depuse la dosar, au făcut dovada calităţii de proprietar, calitate care, de altfel, nici nu a fost contestată de către intimata pârâtă, sunt contradictorii şi străine de natura cauzei argumentele reţinute de instanţa de apel în sensul că, simpla folosinţă a terenului în litigiu de către intimata pârâtă nu constituie o faptă ilicită, în lipsa dovedirii existenţei unei încălcări a dreptului de proprietate al recurenţilor reclamanţi constatată printr-o hotărâre pronunţată în cadrul unei acţiuni în revendicare, totodată, curtea de apel considerând eronat că, deşi nu a fost învestită cu o cerere de comparare a titlurilor, o astfel de solicitare ar fi fost necesară în cauză.

De asemenea, recurenţii reclamanţi au invocat faptul că hotărârea instanţei de apel s-a întemeiat pe motive străine de natura cauzei, şi din perspectiva argumentului referitor la lipsa vinovăţiei necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei pârâte, atunci când s-a reţinut că aceasta a exercitat atributul folosinţei în considerarea existenţei unui drept de folosinţă acordat cu titlu gratuit. În opinia recurenţilor reclamanţi, adresa nr. x/1995 eliberată de Consiliul Local al Comunei Sânicolau Mare şi contractul de concesiune nr. x/2018 nu sunt relevante în cauză, dat fiind faptul că, pe de o parte, terenul în litigiu a intrat în proprietatea privată a Oraşului Sânnicolau Mare în anul 2014, astfel că adresa eliberată în anul 1995 prin care s-a realizat presupusa recunoaştere este anterioară acestui moment, iar pe de altă parte, că nu există identitate între acest teren şi cel care constituie obiectul contractului de concesiune, recurenţii reclamanţi fiind oricum terţi faţă de acest contract

Înalta Curte constată că aplicabilitatea ipotezei de la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., care permite casarea unei hotărâri când aceasta cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, se justifică fie atunci când hotărârea recurată conţine exclusiv argumente străine, în sensul că nu privesc raportul juridic dedus judecăţii şi nu pot susţine soluţia pronunţată, fie atunci când există contradicţie între considerente, din unele rezultând netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că aceasta este întemeiată.

Or, astfel cum au fost formulate şi susţinute, criticile recurenţilor reclamanţi nu vizează faptul că decizia recurată s-ar întemeia numai pe considerente străine de natura cauzei, ci se invocă existenţa anumitor aspecte de motivare străină, atunci când, spre exemplu, instanţa de apel a apreciat cu privire la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale prin prisma unor chestiuni ce ţin de stabilirea existenţei sau inexistenţei dreptului de proprietate ori a unui drept de administrare operativă.

De fapt, recurenţii reclamanţi şi-au exprimat nemulţumirea cu privire la argumentaţia instanţei de apel prin care s-a reţinut că nu a fost probată, în cauză, nici fapta ilicită constând în ocuparea abuzivă a terenului de către intimata pârâtă, în lipsa comparării titlurilor produse de părţi, în cadrul unei acţiuni în revendicare, şi nici vinovăţia care să genereze răspunderea civilă delictuală a intimatei pârâte, în condiţiile deţinerii de către aceasta a unui drept de folosinţă.

Tot în categoria argumentelor străine de natura cauzei, recurenţii reclamanţi s-au referit la considerentele avute în vedere de instanţa de apel atunci când a respins cererea de evacuare, şi care au vizat la faptul că temeiul de drept al acestei cereri, respectiv dispoziţiile art. 1034 C. proc. civ., au fost invocate pentru prima dată prin motivele de apel. Or, deşi au achiesat la faptul că, indicarea expresă a acestor prevederi legale a fost realizată pentru prima dată în apel, recurenţii au susţinut că instanţa de apel putea şi trebuia să le analizeze, întrucât motivele de fapt ale evacuării au fost susţinute chiar prin cererea de chemare în judecată.

Categoric însă, toate aceste critici nu se circumscriu motivului de casare vizând existenţa motive străine de natura cauzei, în sensul dispoziţiilor pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., ci vizează, eventual, interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente.

Totodată, Înalta Curte constată că nici teza contradictorialităţii argumentelor instanţei de apel în contextul invocat de recurenţii reclamanţi nu este incidentă căci, deşi reţine că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu aparţine unuia dintre reclamanţi, nu se contrazice ulterior când apreciază că ar fi fost necesară compararea titlurilor invocate de părţile în litigiu, în cadrul unei acţiuni în revendicare, dat fiind că, într-o astfel de ipoteză se stabileşte care titlu de proprietate este mai bine caracterizat, fără a se nega existenţa vreunuia dintre ele.

Referitor la critica privind motivarea insuficientă, deşi a fost invocată formal de către recurenţi, justificarea acesteia s-a bazat exclusiv pe teza expusă anterior, anume aceea a existenţei unor motive străine şi contradictorii pe care s-ar fi fundamentat hotărârea atacată, situaţie care, în opinia recurenţilor, echivalează practic cu nemotivarea deciziei.

Însă, acest motiv de nelegalitate este incident în condiţiile în care hotărârea supusă recursului este nemotivată în raport cu elementele esenţiale ale cauzei şi în lipsa cărora controlul judiciar este imposibil a se efectua.

Or, în opinia Înaltei Curţi, în cauză, motivarea este una aptă să releve raţionamentul juridic al instanţei de apel, iar chestiunea vizând considerentele contradictorii şi străine de natura cauzei a fost tranşată anterior.

Prin urmare, chiar dacă din perspectiva recurenţilor reclamanţi, modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să răspundă argumentelor invocate, nu este mulţumitoare, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul nerespectării exigenţelor impuse de prevederile art. 425 C. proc. civ.

În altă ordine de idei, analizând criticile recurenţilor reclamanţi dezvoltate în susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

În esenţă, recurenţii au susţinut că instanţa de apel, respingând acţiunea în despăgubiri, a aplicat greşit dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2) şi ale art. 1357 C. civ. întrucât, din probatoriul administrat, rezulta indubitabil că sunt îndeplinite toate condiţiile legale necesare atragerii răspunderii civile delictuale a intimatei pârâte.

Or, un prim aspect ce trebuie subliniat este acela că, prin motivele de recurs, nu pot fi susţinute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situaţiei de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie, atributul legal al instanţei de recurs fiind limitat la examinarea acelor critici privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în ipoteza pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ.

În consecinţă, împrejurarea că recurenţii consideră că soluţia dată de instanţa de apel nu este legală, prin prisma modului în care a interpretat şi coroborat mijloacele de probă administrate în cauză, nu înseamnă că s-ar fi săvârşit vreo aplicare greşită a legii, motivele astfel afirmate neputând fi primite prin raportare la cerinţele prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenţii reclamanţi au susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere înscrisurile prin care au dovedit că, încă din anul 2014, deţin dreptul de proprietate asupra terenului ocupat de intimata pârâtă şi, totodată, a omis să valorifice faptul că aceasta nu le-a contestat niciodată calitatea de proprietar, ci chiar a confirmat că are cunoştinţă de această situaţie.

Incontestabil, instanţa de recurs va considera că sunt câştigate cauzei faptele astfel cum au fost determinate de instanţa de apel şi va verifica numai dacă normele de drept au fost corect interpretate şi aplicate la aceste fapte, fără să aibă posibilitatea de a reaprecia probele deja administrate, pentru că aceste aprecieri sunt în legătură cu temeinicia hotărârii atacate.

În cauză, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost configurat de către reclamanţii recurenţi, este acela al răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, răspundere care este subiectivă şi care presupune: existenţa faptei ilicite, săvârşirea acesteia cu vinovăţie, existenţa unui prejudiciu şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Subsidiar cererii de despăgubiri, a fost solicitată şi evacuarea pârâtei intimate.

Evaluând îndeplinirea condiţiei existenţei faptei ilicite, curtea de apel a reţinut că aceasta nu poate fi reţinută cât timp pârâta invocă un drept propriu de folosinţă gratuită pe un teren proprietate publică a Statului, apreciind că nu s-a făcut dovada existenţei unei încălcări a dreptului de proprietate al reclamantei, constatată printr-o soluţie dată unei acţiuni în revendicare.

Înalta Curte reţine că disputa juridică priveşte caracterul licit sau nelicit al exerciţiului atributului folosinţei asupra terenului în litigiu, iar fapta ilicită nu poate fi dedusă direct şi exclusiv din calitatea de proprietar a reclamanţilor, coroborată cu faptul ocupării terenului, cât timp posesorul invocă un drept de folosinţă rezultând dintr-un titlu cunoscut şi acceptat de reclamanţi.

Or, fapta ilicită invocată de reclamanţi constă în folosirea fără drept a terenului de către pârâtă, însă, pentru a fi calificată ca atare, era necesar ca folosinţa să fi fost în mod obiect nelegitimă, respectiv să fie fost exercitată în lipsa oricărui drept opozabil proprietarului, ipoteză care nu subzistă în cauză.

Mai mult, recunoaşterea juridică de către reclamanţi a dreptului de folosinţă asupra terenului în litigiu, aparţinând pârâtei rezultă, cum corect a reţinut instanţa de apel, făcând referire la dispoziţiile art. 466 Codul fiscal, şi din faptul stabilirii şi perceperii impozitului anual pe teren chiar de către reclamanţi, în sarcina respectivei pârâte.

Cu certitudine, împrejurarea achitării impozitului anual de către intimata pârâtă, confirmă existenţa unei aparenţe de drept şi a unei folosinţe exercitate cu convingerea existenţei unui drept legitim, ceea ce întăreşte concluzia că situaţia juridică a imobilului teren este neclară, excluzând caracterul vădit nelegitim al folosinţei.

Prin urmare, este la adăpost de critici raţionamentul juridic al instanţei de apel care a considerat că într-o atare situaţie, şi fără o hotărâre dată într-o acţiune în revendicare, nu poate fi stabilit caracterul ilicit al folosinţei exercitate de intimata pârâtă asupra terenului în litigiu.

Cum pentru antrenarea răspunderii civile îndeplinirea condiţiilor legale este cumulativă iar cea vizând fapta ilicită nu se regăseşte, după cum s-a arătat anterior, nu se mai impune analiza criticilor ce vizează şi celelalte condiţii ale acestui tip de răspundere.

În fine, nefondată este şi critica deciziei instanţei de apel cu privire la soluţia dată cererii de evacuare, critică ce va fi analizată din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

Recurenţii reclamanţi susţin că în mod nelegal curtea de apel a menţinut soluţia de respingere a cererii de evacuare, pe considerentul că au indicat pentru prima dată în apel dispoziţiile art. 1034 C. proc. civ., ca temei de drept al evacuării.

Dincolo de faptul că, prin chiar motivele de recurs, recurenţii reclamanţi arată că, într-adevăr, nu au făcut trimitere expresă la aceste dispoziţii pe parcursul soluţionării cauzei pe fond, Înalta Curte constată că, deşi l-a menţionat, instanţa de apel a trecut peste acest aspect, şi a soluţionat judicios cererea de evacuare prin prisma lipsei de obiect, dat fiind că nu s-a constatat existenţa faptei ilicite a ocupării nelegitime a terenului în litigiu.

Prin urmare, Înalta Curte pentru motivele evocate şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi Oraşul Sânnicolau Mare şi Consiliul Local Sânnicolau Mare împotriva deciziei civile nr. 30 din 6 februarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, secţia Drumuri Naţionale Timişoara.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi Oraşul Sânnicolau Mare şi Consiliul Local Sânnicolau Mare împotriva deciziei civile nr. 30 din 6 februarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 decembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.