State land agency’s compensation and eviction claims rejected; appeal quashed as time-barred and unfounded.

Şedinţa publică din data de 2 decembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui la data de 19.05.2023 reclamanta Agenţia Domeniilor Statului a solicitat obligarea pârâtului A.:

1. la plata sumei de 1.822.091,96 RON, reprezentând contravaloarea folosinţei terenului în suprafaţă totală de 53,89 ha, teren cu destinaţie agricola, exploatat fără acordul ADS şi fără a deţine un titlu valabil încheiat cu ADS în perioada 01.09.2015 - 31.03.2023.

2. la achitarea sumei actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, la momentul plăţii efective;

3. la evacuarea din imobilul ocupat fără drept, pentru lipsă de titlu.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1289/16.10.2024 Tribunalul Vaslui a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi excepţia inadmisibilităţii.

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 01.09.2015-18.05.2020.

A respins cererea formulată de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului, în contradictoriu cu pârâtul A., pentru perioada 01.09.2015-18.05.2020, ca fiind prescris dreptul material la acţiune.

A respins cererea formulată de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului, în contradictoriu cu pârâtul A., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 99 din 12 martie 2025 Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins ca nefondat apelul formulat de Agenţia Domeniilor Statului împotriva sentinţei civile nr. 1289 pronunţată la 16.10.2024 de Tribunalul Vaslui, secţia civilă, pe care o menţine.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 99 din 12 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a formulat recurs recurenta-reclamantă Agenţia Domeniilor Statului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta apreciază că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi în contradicţie cu materialul probator administrat în cauză, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 lit. a) din Legea nr. 268/2001 potrivit căruia Agenţia Domeniilor Statului exercită în numele statului prerogativele dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public şi privat al acestuia.

Recurenta-reclamantă arată că terenul în litigiu se află în domeniul privat al statului şi în administrarea ei, fiind exploatat, cu categoria de folosinţă livadă, fără titlu, de către intimat şi solicită ca instanţa de control să constate că cele două instanţe (de fond si de apel) sunt într-o totală confuzie cu privire la natura juridică a terenului în litigiu şi a plantaţiei.

Conform legii sale de înfiinţare (Legea nr. 268/2001 cu modificările şi completările ulterioare), recurenta exercită în numele statului prerogativele dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public şi privat al statului.

Învederează că plantaţia de pomi deţinută în proprietate de către intimat, în baza legii, reprezintă un activ şi conferă proprietarului toate atributele dreptului de proprietate asupra activului respectiv, drept de proprietate care nu se extinde şi asupra terenului pe care se află respectiva plantaţie.

Din lecturarea deciziei recurate, rezidă în mod evident confuzia instanţei de judecată, care consideră că intimatul, fiind proprietarul plantaţiei, este automat şi proprietarul terenului de sub plantaţie, instanţa însuşindu-şi susţinerile intimatului în sensul că a obţinut în proprietate plantaţia de pomi, astfel că, în accepţiunea acestuia, titlul iniţial a fost unul legal; or titlul deţinut de intimat priveşte plantaţia de pomi şi nicidecum terenul pe care se află respectiva plantaţie. Mergând pe acest raţionament total eronat, soluţia instanţei de apel este nefondată.

De asemenea, decizia recurată încalcă norma legală reprezentată de art. 1349 C. civ.. Astfel, instanţa de apel a apreciat că recurenta nu a făcut dovada existenţei faptei ilicite, deşi, dacă se are în vedere faptul că intimatul este proprietarul plantaţiei aflată pe terenul recurentei, e de la sine înţeles că recurenta nu putea exploata terenul în condiţiile existenţei dreptului de proprietate al intimatului asupra activului existent pe terenul în litigiu (plantaţia).

În altă ordine de idei, dovada exploatării abuzive a terenului în suprafaţă totală de 53,89 ha, o reprezintă Procesul-verbal nr. x/22.08.2013 şi Procesul-verbal nr. x/27.10.2022, încheiate în vederea identificării persoanelor care ocupă terenurile aflate în administrarea ADS de pe raza judeţului Vaslui, prin care s-a constatat ca pârâtul exploatează abuziv, fără temei contractual, terenul agricol în suprafaţă de 53,89 ha, începând cu data de 01.09.2015.

Mai mult decât atât, pârâtul a recunoscut prin declaraţie pe proprie răspundere săvârşirea faptei ilicite, declaraţie depusă la dosarul cauzei.

Nici măcar ipoteza că ADS nu ar fi făcut opoziţie la exploatare nu conduce la ideea că fapta intimatului îmbracă forme legale. Lipsa opoziţiei statului nu justifică exploatarea terenului fără un contract valabil, cu încălcarea prevederilor legate.

Raţionamentul instanţei de apel, în sensul că ADS nu a împiedicat pe intimat să folosească terenul aflat în proprietatea statului şi astfel fapta intimatului nu îmbracă forma faptei ilicite, este un raţionament periculos, de natură să îmbrace în formă legală faptele ilicite ale persoanelor care exploatează terenuri fără titlu valabil.

Un alt motiv de recurs este reprezentat de faptul că, în mod greşit instanţa de apel a respins susţinerile recurentei-reclamante cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune invocată de intimat, termenul de prescripţie fiind întrerupt prin adresele şi notificările adresate intimatului, cât şi prin recunoaşterea din partea acestuia că exploatează terenul în litigiu.

Apreciază că un alt motiv pentru care nu a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune este aplicabilitatea prescripţiei de 5 ani reglementată de art. 110 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

Potrivit prevederilor art. 2517 C. civ., termenul prescripţiei este de 3 ani dacă legea nu prevede un alt termen.

Veniturile încasate de recurenta-reclamantă se fac venituri la bugetul de stat, situaţie în care sunt aplicabile în cauză termene speciale de prescripţie, respectiv cel prevăzut de codul de procedură fiscală.

Astfel, solicită să se constate ca excepţia invocată este neîntemeiată şi se impune, având în vedere că potrivit art. 1 alin. (2) din Codul de procedură fiscală "Prezentul cod se aplică ... şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel".

Caracterul de venituri fiscale ale sumelor încasate de recurentă este întărit de prevederile art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cu care redevenţele sunt administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Astfel, este important ca instanţa să reţină faptul că, imobilul litigios - teren - ce face obiectul prezentei, se află în patrimoniul statului şi prin urmare este generator de venituri publice.

Astfel, suma pretinsă de Agenţia Domeniilor Satului reprezintă contravaloarea folosinţei suprafeţei de teren, teren aflat în domeniul privat al statului şi în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului în conformitate cu prevederile Legii nr. 268/2001, exploatată de pârâta fără acordul recurentei şi fără a deţine vreun contract.

În exercitarea atribuţiilor ce-1 revin potrivit legii, ADS, încheie contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă aflate în patrimoniul propriu ori în administrarea sa, persoanele fizice sau juridice dobândind un dreptul de exploatare a terenului agricol în schimbul plăţii unui preţ (redevenţă) arenda, etc. Veniturile încasate din aceste activităţi se fac venituri la bugetul de stat, conform art. VIII alin, (3) din O.U.G. nr. 147/2002 pentru reglementarea unor probleme financiare şi pentru modificarea unor acte normative.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului şi pe fond, respingerea acestuia, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu referire la excepţia nulităţii recursului invocată de către intimatul-pârât, Înalta Curte reţine că prin recursul formulat, recurenta a dezvoltat o serie de critici care urmăresc examinarea conformităţii deciziei instanţei de apel cu regulile de drept aplicabile, acestea având aptitudinea de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., de vreme ce au fost invocate atât argumente legate de chestiunea termenului de prescripţie aplicabil conform legii, cât şi chestiuni privind greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material în chestiunea calificării folosinţei terenului de către intimat drept faptă ilicită, ceea ce face ca, în cauză, cererea de recurs să nu intre sub incidenţa sancţiunii prevăzute de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte o va respinge.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita admitere a excepţiei prescripţiei, se constată că, dincolo de faptul că sunt invocate pentru prima dată în recurs, criticile referitoare la aplicabilitatea termenului de prescripţie prevăzut de art. 110 alin. (1) din Codul de procedura fiscală nu sunt nici întemeiate, întrucât obiectul litigiului nu priveşte dreptul organului fiscal de a stabili creanţe fiscale; acţiunea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, având ca obiect obţinerea unor despăgubiri civile decurgând din lipsa de folosinţă, astfel încât este aplicabil termenul de prescripţie general prevăzut de dispoziţiile art. 2517 C. civ.

Nu este întemeiată nici susţinerea referitoare la presupusa întrerupere a prescripţiei prin notificările adresate intimatului şi prin recunoaşterea de către intimat a faptului exploatării terenului.

Pentru a opera întreruperea prescripţiei, recunoaşterea intimatului trebuia să privească exploatarea fără drept a terenului ce îi e imputată, iar nu simpla exploatare, câtă vreme intimatul a considerat, la momentul întocmirii declaraţiei din 27.10.2022, că folosinţa sa fusese una legitimă, nepurtătoare a unei obligaţii de despăgubiri. Cât timp nu se recunoaşte şi existenţa unei obligaţii sau datorii, recunoaşterea folosinţei unui teren, ca utilizare legitimă, nu are efecte intreruptive de prescripţie.

Pe de altă parte, adresele şi notificările trimise intimatului sunt invocate doar generic de către recurentă, fără a particulariza şi a dezvolta concret care anume act îl echivalează unei puneri în întârziere, la ce dată a fost făcut şi dacă este îndeplinită cerinţa urmării notificării de chemarea în judecată în termen de cel mult 6 luni, potrivit art. 2540 C. civ., astfel încât vor fi respinse şi aceste obiecţii.

Trecând la examinarea motivelor legate de partea din cerere soluţionată pe fond, Înalta Curte constată că nu instanţele fondului, ci recurenta se află în confuzie atunci când critică soluţia de respingere invocând faptul că, atâta vreme cât au reţinut deţinerea şi exploatarea plantaţiei de pomi fructiferi de către intimat, instanţele nu pot considera că nu a fost dovedită folosirea fără drept a terenului pe care se afla plantaţia.

Ceea ce nu a sesizat recurenta este faptul că instanţele nu au contestat deţinerea şi exploatarea plantaţiei de către intimat, şi deci folosinţa terenului aferent, într-o anume perioadă, ci faptul că această folosinţă ar fi fost una fără drept.

Mai exact, instanţele fondului au observat că reclamanta nu a dovedit că folosinţa terenului de către pârât ar fi fost fără drept, câtă vreme acesta dobândise legal - până la o probă contrară - plantaţia, în urma procedurii de insolvenţă a B. S.A. Puieşti, ceea ce prezuma, până la proba contrară, un drept implicit de folosinţă asupra terenului pe care se afla plantaţia.

În măsura în care recurenta-reclamantă contestă dreptul de folosinţă al pârâtului asupra terenului pe care se afla plantaţia dobândită legal de acesta (sau dreptul de folosinţă gratuită), trebuia să-şi argumenteze la obiect poziţia şi să o dovedească, fie în prezentul litigiu în despăgubiri, fie, dacă era cazul, printr-o acţiune petitorie care să vizeze redobândirea de către proprietar a folosinţei de la cel ce o exercită fără drept, şi în cadrul căreia s-ar fi tranşat existenţa sau nu a unui drept al pârâtului de a folosi terenul aferent plantaţiei,

Simpla utilizare a terenului de către proprietarul plantaţiei se prezumă a fi legitimă şi de bună credinţă, potrivit art. 14 alin. (2) C. civ., până la dovada contrară, dovadă pe care recurenta reclamantă nu a făcut-o, ceea ce face critica a fi nefondată, întrucât nu se poate reţine caracterul ilicit al folosirii terenului de către intimat, astfel că în baza art. 496 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat recursul.

Referitor la cererea intimatului-pârât A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., se constată că intimatul-pârât a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată de 2000 RON reprezentând onorariu avocaţial, conform chitanţei nr. x/10.06.2025, aflată la dosar recurs.

În consecinţă, constatând că recurentei i s-a respins calea extraordinară de atac, urmează să fie admisă cererea intimatului privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă Agenţia Domeniilor Statului împotriva deciziei civile nr. 99 din 12 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Obligă recurenta-reclamantă Agenţia Domeniilor Statului la plata sumei de 2000 RON către intimatul-pârât A., cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 decembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.