Revision for contradictory decisions rejected where later judgment applied prior res judicata rather than contradicting it

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea a cărei revizuire se solicită

Prin decizia nr. 2274/21.10.2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul incident declarat de pârâtul A. şi recursul principal declarat de reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 178 C din 27 septembrie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă; a casat decizia atacată; a admis apelul incident declarat de pârâtul A. şi apelul principal declarat de reclamantul B. împotriva sentinţei civile nr. 413 din 9 februarie 2022 pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă; a schimbat, în tot, sentinţa civilă nr. 413 din 9 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, în sensul că a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.

2. Cererea de revizuire

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în data de 29.08.2025, revizuentul B. a solicitat repunerea în termenul de formulare a cererii de revizuire, conform art. 186 alin. (2) raportat la art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi anularea deciziei atacate, dată fiind existenţa unei contrarietăti a acesteia în raport cu decizia nr. 423C/04.12.2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

- În justificarea cererii de repunere în termenul de formulare a cererii de revizuire, a arătat, prin trimitere la dezlegările Curţii Constituţionale din Decizia nr. 351/2022, care au stabilit că, "în virtutea art. 186 din C. proc. civ., şi în materia revizuirii se poate formula cerere de repunere în termen, respectiv partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate", se impune concluzia că repunerea în termen este o instituţie procesul civilă a cărei analiză, în contextul revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, se impune pentru a garanta conformitatea normelor procesual civile cu cele ale legii fundamentale.

A menţionat totodată că, deşi soluţia din decizia nr. 2274/21.10.2024 a instanţei supreme, reprezentată de respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, a fost pronunţată în data de 21.10.2024, înţelegerea acestui dispozitiv este condiţionată de cunoaşterea considerentelor care îl explică şi care fac corp comun cu acesta, sens în care a făcut trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi (decizia nr. 1095/18.05.2022).

Astfel, contrarietatea dintre cele două decizii impune constatarea faptului că prima hotărâre este negată de cea de-a două hotărâre, iar acest împrejurare presupune cu necesitate cunoaşterea explicaţiilor care au stat baza soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată.

Precizează, în acest sens, că a putut să cunoască faptul că decizia nr. 2274/21.10.2024 a instanţei supreme încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 423/04.12.2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă doar atunci când i-a fost comunicată ultima hotărâre, acesta fiind momentul la care a luat cunoştinţă de considerentele instanţei de recurs referitoare la natura juridică procesual-civilă a cererii în constatarea inexistenţei dreptului de creanţă.

Pentru aceste motive, a apreciat că necunoaşterea deciziei a cărei revizuire o solicită reprezintă un motiv temeinic, de natură să justifice repunerea sa în termenul de a formula cererea de revizuire.

- În motivarea cererii de revizuire, a menţionat că, în cauză, sunt îndeplinite cerinţele art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a menţionat că hotărârile invocate în cadrul procedurii de revizuire au caracter definitiv, că hotărârile sunt pronunţate de instanţe de grade diferite, decizia nr. 423C/04.12.2019 fiind pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în timp ce decizia nr. 2274/21.10.2024 este pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

A precizat ca fiind îndeplinită şi cerinţa ca elementele primei hotărâri cărora li se ataşează autoritatea de lucru judecat să fie încălcate de cea de-a doua hotărâre.

În acest sens, prin decizia anterioară se reţine în mod expres faptul că cererea în constatarea inexistenţei dreptului de creanţă al lui A. are caracter principal (şi reprezintă unicul element procedural în raport cu care se va analiza competenţa internaţională).

În demonstrarea acestei teze, instanţa de recurs a realizat o motivare amplă, din perspectiva scopului urmărit de reclamant, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă statuând că acest petit (cererea în constatarea inexistenţei creanţei) "are caracter principal şi că în funcţie de acesta trebuie analizată competenţa instanţelor române".

Contrar considerentelor din paragraful anterior, prin decizia ulterioară este negat şi înlăturat caracterul principal al cererii în constatarea inexistenţei creanţei formulate în dosarul nr. x/2019, instanţa de recurs asertând că "astfel, contrar celor stabilite de instanţa de apel din prezentul litigiu, în sensul că cererea principală o reprezintă constatarea inexistenţei dreptului de proprietate (ceea ce ar prezuma o eventuală accesorialitate a cererii de obligare a pârâtului la restituirea împrumutului şi deci, o eventuală aplicare a altor norme de competenţă faţă de cele reţinute în litigiul anterior), în cauza precedentă, Tribunalul Constanţa a considerat că cererea de constatare a inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtului conform contractului din 19 august 2010 are caracter independent de cererea vizând obligarea acestei părţi la plata sumei de bani reprezentând debite şi dobânzi izvorâte din contractele de împrumut enumerate în acţiune (printre care şi contractul nr. x din 15 decembrie 2006)".

Prin urmare, recurentul apreciază ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dată fiind contradicţia existentă în cuprinsul celor două acte jurisdicţionale cu privire la natura juridică procesual-civilă a cererii în constatarea inexistenţei dreptului de creanţă formulate în dosarul nr. x/2019 şi arată, totodată, că aceste considerente sunt unele decizorii, deoarece au format convingerea instanţei în sensul inadmisibilităţii acţiunii având ca obiect obligarea pârâtului la restituirea debitului şi la plata accesoriilor, conform contractului de împrumut nr. x/15.12.2009.

3. Apărările formulate în cauză

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a invocat, printr-o primă susţinere, excepţia tardivităţii cererii de revizuire, solicitând, totodată, respingerea cererii de repunere în termen.

În dezvoltarea excepţiei formulate, a arătat că termenul de revizuire, de o lună, a început să curgă de la momentul pronunţării deciziei atacate, respectiv de la data de 21.01.2024, deoarece această hotărâre a rămas definitivă de la momentul pronunţării sale, în raport cu prevederile art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În atare situaţie, apreciază că cererea de revizuire, depusă la 29.08.2025, a fost formulată cu depăşirea termenului de o lună de la data pronunţării acesteia.

În dezvoltarea solicitării de respingere a cererii de repunere în termenului de formulare a cererii de revizuire, intimatul a menţionat că susţinerile revizuentului nu constituie motive temeinic justificate.

Invocă, în acest sens, Decizia nr. 576/2024 a Curţii Constituţionale, potrivit căreia "faptul că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunţarea ultimei hotărâri nu împiedică accesul la justiţie al părţii şi nici dreptul la apărare, întrucât demonstrarea existenţei motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu presupune cu necesitate cunoaşterea considerentelor dezvoltate de instanţa care a pronunţat ultima hotărâre, ci implică doar argumentarea existenţei identităţii de părţi, obiect şi cauză din cele două procese, lucru posibil şi în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită".

Drept urmare, instanţa de contencios constituţional a statuat că norma procedurală prin care s-a stabilit că termenul de revizuire de o lună, în cazul existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, curge de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri nu contravine principiilor de drept consacrate de Constituţia României.

Mai arată, referitor la Decizia nr. 351/2022 a Curţii Constituţionale, invocată de revizuent, că cererea de repunere în termenul de o lună este admisibilă doar pentru motive temeinic justificate, care au împiedicat partea să declare respectiva cale de atac (cum ar fi starea de boală gravă, intervenirea unei cauze de forţă majoră etc.), printre acestea neîncadrându-se şi faptul că partea a cunoscut considerentele hotărârii a cărei revizuire o solicită după expirarea termenului de o lună prevăzut de dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termen ce curge de la pronunţarea hotărârii respective, sens în care face trimitere, de asemenea, la considerentele Deciziei nr. 576/2024.

Printr-o altă apărare, a invocat inadmisibilitatea cererii de revizuire, dat fiind că nu se invocă existenţa unei contrarietăţi, deci a autorităţii de lucru, între dispozitivele celor două decizii, ambele cereri de chemare în judecată fiind respinse ca inadmisibile, ci o pretinsă contrarietate între considerentele celor două hotărâri judecătoreşti.

Arată, în acest sens, că revizuentul citează din motivările celor două decizii, invocând contrarietatea considerentelor acestor hotărâri, iar nu între dispozitivele acestora, aspect ce nu se încadrează, în opinia sa, în dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Mai afirmă şi că, este adevărat că, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., "autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă", dar, în materia revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prezintă relevanţă juridică doar autoritatea de lucru judecat ce ar putea subzista între dispozitivele a două hotărâri judecătoreşti, iar nu şi în ceea ce priveşte considerentele acestora.

Menţionează, totodată, că niciuna dintre cele două decizii despre care se susţine că ar fi contradictorii nu a soluţionat în fond cele două litigii, ci a respins cererile de chemare în judecată ca inadmisbile, în contextul în care acestea nu erau de competenţa instanţelor române.

În ambele litigii instanţele de judecată, parcurgând toate fazele procesuale, au analizat şi s-au pronunţat exclusiv cu privire la competenţa de soluţionare a cauzelor, statuând că aceasta aparţine instanţelor din Elveţia, iar nu instanţelor române, nefiind astfel incidentă calea de atac a revizuirii.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca nefondată, menţionând, în acest sens, că paragraful în raport cu care se invocă contrarietatea nu reprezintă raţionamentul juridic propriu al instanţei de recurs, ci doar redarea (cu titlu prealabil) a motivării instanţei de apel care nu a reţinut autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 423/04.12.2019 a Curţii de Apel Constanta, pronunţată în recurs, în dosarul nr. x/2019, şi deci nu şi-a însuşit teza necompetenţei generale a instanţelor române în soluţionarea cererilor având ca obiect constatarea inexistenţei dreptului de creanţa izvorât din contractul de împrumut nr. x/15.12.2008.

Arată şi că cea de-a doua instanţă nu a pronunţat o hotărâre bazată exclusiv pe propriul său raţionament juridic, ci a preluat concluziile instanţei din dosarul nr. x/2019, în condiţiile în care a reţinut autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiul respectiv, hotărâri prin care s-a constatat necompetenţa generală a instanţelor române în ceea ce priveşte soluţionarea litigiilor având ca obiect contractul de împrumut nr. x/15.12.2008.

Printr-o altă susţinere, intimatul a arătat că a învederat primei instanţe, în dosarul nr. x/2020, faptul că acelaşi debit a mai fost solicitat anterior de către reclamantul B. şi în cadrul dosarului nr. x/2019, invocând, astfel, autoritatea de lucru judecat cu privire la excepţia necompetenţei generale a instanţelor din România, fiind reţinută, în mod corect, autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 1829/16.07.2019 a Tribunalului Constanţa (rămasa definitivă prin decizia nr. 423C/04.12.2019 a Curţii de Apel Constanţa) prin decizia a cărei revizuire se solicită.

Menţionează şi că dosarul nr. x/2019 a fost soluţionat, în mod definitiv, pe cale de excepţie, instanţa statuând că cererea de chemare în judecată ce făcea obiectul cauzei respective nu era de competenţa instanţelor române, iar acest aspect a fost reţinut cu autoritate de lucru judecat inclusiv în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a dosarului nr. x/2020

Relevant, din perspectiva stabilirii competenţei de soluţionare a dosarului nr. x/2020, în comparaţie cu dosarul nr. x/2019, a fost faptul că ambele cauze au avut ca temei al pretenţiilor reclamantului contractul de împrumut nr. x/15.12.2008.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cererea de revizuire dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., temei juridic al căii extraordinare de atac promovate, pentru a face posibilă anularea deciziei împotriva căreia este îndreptată revizuirea şi, potrivit solicitării revizuentului, de reluare a judecăţii cu respectarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat unei hotărâri definitive anterioare.

Astfel, prin cererea formulată, revizuentul a pretins, în esenţă, că decizia nr. 2274/21.10.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă contrazice, prin statuările ei, cele stabilite cu autoritate de lucru judecat, sub aspect pozitiv, prin decizia nr. 423C/04.12.2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, în legătură cu modalitatea de calificare a capetelor de cerere formulate prin acţiunea ce a constituit obiectul judecăţii în pricina anterioară, pe care s-a fundamentat analiza jurisdicţională care a determinat validarea soluţiei Tribunalului Constanţa, de respingere a acţiunii ca nefiind de competenţa instanţelor române, dispusă prin sentinţa nr. 1829/16.07.2019, pronunţată în cel dintâi litigiu dintre părţi.

S-a arătat că, potrivit deciziei nr. 423C/04.12.2019 a Curţii de Apel Constanţa, opusă din perspectiva manifestării pozitive a lucrului judecat, instanţa a stabilit ca având caracter principal petitul în constatarea inexistenţei unui drept de creanţă al pârâtului împotriva reclamantului conform contractului de împrumut din 19.08.2010 (urmare a compensării parţiale a creanţei la a cărei realizare tindea în respectiva pricină şi cea opusă acestuia, recunoscută pârâtului, prin hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în Elveţia, puse în executare silită pe teritoriul respectivului stat), iar nu petitul în pretenţii, prin care se solicita obligarea părţii adverse la plata unor sume de bani reprezentând debite şi accesorii izvorâte din contractele de împrumut intervenite între părţile litigante, indicate prin acţiune (printre care şi contractul de împrumut nr. x/15.12.2008).

Astfel, s-a susţinut că petitul în constatarea inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtului a constituit, în pricina anterioară, "unicul element procedural în raport de care s-a analizat competenţa internaţională".

În schimb, prin decizia nr. 2274/21.10.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, împotriva căreia este îndreptată prezenta cale extraordinară de atac, revizuentul susţine că s-ar fi statuat în sens contrar şi anume că respectivul petit în constatare are caracter independent de cererea vizând obligarea aceleiaşi părţi la plata sumei de bani reprezentând debite şi dobânzi izvorâte din contractele de împrumut enumerate în acţiunea ulterioară, nesocotindu-se, deci, existenţa raportului de accesorialitate ce ar fi fost consacrat în prima judecată.

Deşi aptă, contrar apărărilor intimatului, a fi dedusă verificării jurisdicţionale pe calea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., temei al prezentului demers procesual, având în vedere că autoritatea de lucru judecat priveşte nu doar dispozitivul, cât şi considerentele pe ca acesta se sprijină, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ., în speţă nu se identifică o nesocotire a aspectelor litigioase tranşate anterior, care au determinat reţinerea necompetenţei generale a instanţelor române de soluţionare a celei dintâi pricini.

Astfel, învestit fiind cu soluţionarea acţiunii din dosarul nr. x/2019, Tribunalul Constanţa a stabilit, prin sentinţa nr. 1829/16.07.2019, că "cererea de constatare a inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtului A. împotriva reclamantului B. conform contractului de împrumut din 19.08.2010 are caracter independent de cererea vizând obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând debite şi dobânzi izvorând din contractele de împrumut enumerate în cererea de chemare în judecată."

Odată determinată natura juridică a respectivului petit, tribunalul a stabilit, în considerarea situaţiei de fapt reţinute, incidenţa dispoziţiile art. 22 pct. 5 din Convenţia de la Lungano din 30.10.2007 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, dat fiind (inclusiv) că obiectul disputei, ce viza, în esenţă, aspecte aflate în directă legătură cu executarea, pe teritoriul Elveţiei, a hotărârii care consfinţeşte creanţa pârâtului (emisă în respectivul stat), atrage competenţa exclusivă a instanţei străine.

Acesta este cadrul în care, expunând considerentele care au determinat soluţia de admitere a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române în soluţionarea celui dintâi dosar, Înalta Curte a arătat, cu prilejul soluţionării recursului principal al reclamantului şi a recursului incident al pârâtului împotriva deciziei nr. 178/C/27.09.2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, pronunţată în litigiul ulterior, că, "în cauza precedentă, Tribunalul Constanţa a considerat că cererea de constatare a inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtului conform contractului din 19.08.2010 are caracter independent de cererea vizând obligarea acestei părţi la plata sumelor de bani reprezentând debite şi dobânzi izvorâte din contractele de împrumut enumerate în acţiune".

Prin urmare, prin decizia nr. 2274/21.10.2024 a instanţei supreme nu s-a tranşat asupra naturii juridice a petitului în constatarea inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtului, cum eronat pretinde revizuentul, ci doar s-a evocat raţionamentul deductiv al tribunalului care a fundamentat (alături de alte considerente) soluţia pronunţată.

De altfel, respingând, ca nefondat, recursul reclamantului B. împotriva sentinţei nr. 1829/16.07.2019 a primei instanţe învestite, Curtea de Apel Constanţa a reţinut, prin decizia nr. 423/C/04.12.2019, în deplină concordanţă cu cele statuate de instanţa anterioară, că, "prevalându-se de artificiul acţiunii în pretenţii şi de domiciliul pârâtului A., reclamantul a pretins instanţelor române recunoaşterea calităţii sale de creditor al pârâtului A., care îl urmăreşte silit pe teritoriul statului elveţian în temeiul cesiunilor de creanţe realizate cu titlu gratuit în favoarea sa de către societatea la care este acţionar, cu finalitatea diminuării sumei pentru care este executat silit, dar într-o manieră care să nu mai pună în discuţie întinderea creanţelor dobândite, ci exclusiv problema recunoaşterii efectelor hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţele române".

În acelaşi sens, raportându-se la contextul de ansamblu al cauzei, aceeaşi curte de apel a mai stabilit, reţinând "încălcarea, de către reclamant, a obligaţiei de exercitare a drepturilor procesuale cu bună-credinţă", că respectivul demers procesual tindea la "eludarea regulilor în materia executării obligaţiilor rezultate din contractele de împrumut" (guvernate de legea materială elveţiană), "precum şi a regulilor privind urmărirea silită a contractului de cesiune de creanţă din 23.09.2011" (contract, de asemenea, încheiat în Elveţia).

Ca atare, similar dezlegărilor tribunalului, a cărui hotărâre a menţinut-o, curtea a reţinut că petitul în constatare nu constituie consecinţa admiterii celui în pretenţii, ci are (la rândul său) caracter principal.

Caracterizând, în această manieră, elementele definitorii ale celui dintâi demers promovat, curtea nu a constatat un raport de accesorialitate al petitului în pretenţii faţă de cel în constatare, cum eronat pretinde revizuentul, ci a consacrat, în deplină concordanţă cu statuările primei instanţe, faptul că ambele capete de cerere, deşi independente, converg spre conturarea aceluiaşi scop, de "zădărnicire, fie şi parţială, a executării silite iniţiate de A. în Elveţia", cum expres se arată prin decizia instanţei de recurs din primul dosar.

Drept urmare, afirmând, contrar realităţii juridice, existenţa unor hotărâri potrivnice cu privire la aspectele tranşate, deşi considerentele deciziei atacate nu contrazic dezlegările şi efectele lucrului judecat ale primelor hotărâri conform celor arătate (pe care doar le reiau), revizuentul denotă, mai degrabă, o greşită înţelegere a motivelor care au determinat reţinerea, prin actul jurisdicţional atacat, a însuşi efectului extinctiv ataşat hotărârilor pronunţate în cel dintâi litigiu, cu consecinţa opririi definitive a judecăţii în această din urmă pricină.

În acest sens, pretinzând, lipsit de fundament, că petitul în constatarea inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtului a reprezentat, în pricina anterioară, "unicul element procedural în raport cu care s-a analizat competenţa internaţională", revizuentul ignoră practic circumstanţele care au determinat, în egală măsură, adoptarea soluţiei pronunţate.

Astfel, se observă că, distinct de configuraţia juridică exactă a elementelor cererii introductive de instanţă, tribunalul a reţinut ca fundament al stabilirii necompetenţei generale a instanţelor române inclusiv împrejurarea menţionării, prin contractul de împrumut nr. x/15.12.2008 (obiect al judecăţii şi în cea de-a doua pricină), atât a legii aplicabile acestuia ca fiind art. 312-318 din Codul Elveţian al Obligaţiilor, cât şi a unei convenţii exprese a părţilor, sub forma unei clauze atributive de competenţă în favoarea instanţelor elveţiene, conform dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Convenţia de la Lungano.

În acest sens, procedând la interpretarea clauzei cuprinse la pct. 9 din respectivul act juridic, tribunalul a reţinut (printr-o argumentaţie menţinută, la rândul său, în recurs) că, deşi părţile au indicat, în mod generic, că "sediul arbitrajului este la Zurich", instanţa competentă să soluţioneze litigiile dintre părţi nu poate fi decât una elveţiană, având în vedere că părţile au ales Codul Elveţian al Obligaţiilor ca fiind legea care să guverneze raportul juridic izvorât din respectivul contract de împrumut.

Or, constatând identitatea parţială de obiect între cele două litigii (suplimentar celei de părţi şi de cauză), în condiţiile în care şi în pricina ulterioară s-a solicitat, de către reclamant, obligarea pârâtului la restituirea împrumutului acordat în baza contractului nr. x/15.12.2008, instanţa supremă nu a făcut altceva decât să reia, prin considerentele deciziei atacate cu revizuire, motivele care au stat la baza stabilirii necompetenţei internaţionale a instanţelor române în soluţionarea celui dintâi dosar (conform art. 1.071 C. proc. civ.), care s-au răsfrâns, ca efect al manifestării negative a autorităţii de lucru judecat, şi în litigiul ulterior.

Reiese, aşadar, că aspectele determinante în reţinerea necompetenţei internaţionale a instanţei române în cel dintâi litigiu au reprezentat nu doar temei de analiză al instanţei de recurs din pricina ulterioară, ci însuşi fundamentul deciziei astfel adoptate, fiind arătate, în mod expres, motivele care au stat la baza valorificării efectului negativ al lucrului judecat corespunzător hotărârilor pronunţate în cel dintâi litigiu.

Or, această dezlegare dată prin decizia supusă revizuirii este una definitivă şi necenzurabilă sub aspectul legalităţii chestiunii de drept dezlegate, întrucât dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu deschid calea unui control judiciar asupra hotărârii atacate în legătură cu modul în care cea de-a doua instanţă percepe ori se raportează la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor anterioare, ale căror efecte le valorifică în propria hotărâre.

Aşadar, punând în discuţie o eventuală nesocotire a aspectelor tranşate definitiv asupra calificării juridice a petitelor acţiunii din primul litigiu, pentru a înlătura, pe această cale, soluţia de reţinere a efectului negativ al aceloraşi hotărâri, revizuentul tinde, inadecvat procedural, să transforme această cale extraordinară de atac într-una care să supună cenzurii legalitatea unei hotărâri definitive în alte cazuri decât cele strict prevăzute de lege.

Ca atare, a admite că, în situaţia revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., poate fi criticată modalitatea în care, în recurs, prin hotărâre definitivă, a fost valorificat lucrul judecat anterior înseamnă, de fapt, a deturna rolul revizuirii şi a o transforma într-un "recurs deghizat".

Astfel fiind, raportat la considerentele expuse, se observă că dacă s-ar proceda în sensul urmărit de revizuent, s-ar ajunge la o deturnare a scopului şi funcţiilor procesuale ale revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, care devine dintr-o cale extraordinară de atac permisă pentru un motiv clar şi bine definit prin norma art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., într-o cale de exercitare a controlului judiciar acolo unde legea nu îl prevede, asupra raţionamentului prin care cea de-a doua instanţă valorifică efectele hotărârilor anterioare în propria judecată.

Or, revizuirea întemeiată pe motivul legal prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancţionează situaţiile în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad ori de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, iar nu maniera în care cea de-a doua instanţă s-a raportat la autoritatea lucrului judecat generată de hotărârile anterioare.

Rezultă, deci, că, în realitate, prin prezentul demers promovat, revizuentul îşi exprimă dezacordul faţă de aspectele tranşate prin decizia contestată, fiind nemulţumit de soluţia pronunţată, urmărind a obţine, într-o manieră inadecvată procedural, o reformare a deciziei atacate, îndepărtându-se, astfel, de însăşi raţiunea edictării motivului de revizuire indicat, care nu permite redeschiderea unei judecăţi definitive decât pentru motive strict şi limitativ prevăzute de lege.

Or, în acest sens, instanţa de contencios european a drepturilor omului a statuat în mod constant, în jurisprudenţa sa, că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei (cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29.07.2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855/21.12.2010, par. 24).

Drept urmare, promovarea cererii de revizuire împotriva deciziei nr. 2274/21.10.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub motiv că ar nesocoti şi ar fi potrivnică deciziei nr. 423C/04.12.2019 a Curţii de Apel Constanţa, cea care doar a validat raţionamentul logico-juridic al tribunalului, menţinând sentinţa nr. 1829/16.07.2019 a Tribunalului Constanţa - ale cărei considerente sunt evidenţiate, într-o manieră exhaustivă, în cadrul deciziei atacate, conform celor arătate în precedent -, nesocoteşte fundamentul acestei căi extraordinare de atac.

Ca atare, constatându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile motivului de revizuire invocat, pentru a se pretinde că a avut loc, prin decizia atacată, o încălcare a efectului pozitiv al lucrului judecat, cererea de revizuire va fi respinsă ca nefondată.

Cât priveşte solicitarea intimatului A., de acordare a cheltuielilor de judecată, se constată că, deşi a formulat respectiva cerere în cuprinsul întâmpinării, cuantumul lor nu a fost precizat, iar la dosarul cauzei nu se regăseşte vreo dovadă în acest sens, astfel încât cererea va fi respinsă, nefiind îndeplinite cerinţele prescrise de art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul B. împotriva deciziei nr. 2274 din data de 21 octombrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020.

Respinge cererea intimatului A., de acordare a cheltuielilor de judecată.

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată astăzi, 26 noiembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.