Incarceration tort claim: State liability for failure to conduct effective official investigation under Article 3 ECHR and scope of cassation review regarding factual findings and moral damages

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.02.2024 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, sub nr. x/2024, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, a solicitat obligarea acestora la plata, fiecare în parte, a câte 2.000.000 RON, cu titlu de daune, menţionând că, aflându-se în detenţie, a fost supus torturii, relelor tratament şi actelor discriminatorii.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1.349, art. 1.357 şi art. 1.381 C. civ.

Pârâtul B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării acţiunii, excepţia nulităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării acţiunii şi excepţia nulităţii acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Pârâtul C. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării acţiunii şi excepţia nulităţii acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din data de 18.06.2024, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins excepţia netimbrării şi excepţia nulităţii acţiunii.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov

Prin sentinţa nr. 239/S/30.07.2024, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesual pasive, invocată de pârâtul B.; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată.

3. Hotărârile pronunţate de Curtea de Apel Braşov

Prin încheierea din 28.11.2024, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis excepţia tardivităţii apelului incident formulat de intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor, invocată din oficiu.

Prin decizia nr. 112/Ap/11.02.2025, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor să plătească reclamantului suma de 1.500 RON, cu titlu de daune morale; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; a anulat, ca tardiv formulat, apelul incident formulat de intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor; a stabilit onorariul cuvenit avocatului din oficiu, numit pentru reprezentarea apelantului-reclamant, la suma de 1.000 RON, sumă ce va fi avansată din bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul A., cât şi pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi B. (recurent care a atacat inclusiv încheierea din 28.11.2024 a curţii de apel).

i. În ceea ce priveşte recursul reclamantului A.:

Prin cererea de recurs, reclamantul, indicând prevederile art. 117 alin. (2) din Legea nr. 303/2022, a solicitat evaluarea hotărârilor pronunţate de către instanţele de fond.

Totodată, a arătat că invocă "excepţia de nulitate" a deciziei atacate, menţionând că aceasta nu conţine expunerea silogismului juridic din care rezultă aplicarea normei de drept la situaţia de fapt reţinută, indicând, totodată, că aceasta "nu a fost tehnoredactată cu caractere times new roman, de 12".

A mai precizat şi că invocă "excepţia de nelegalitate" a aceleiaşi hotărâri, având în vedere neindicarea delegaţiei de reprezentare a sa de către avocatul din oficiu desemnat prin încheierea din 03.10.2024, menţionând, totodată, că nu i-a fost acordat dreptul de a lua contact cu respectivul apărător şi de a participa la judecata din apel prin videoconferinţă.

De asemenea, a arătat şi că decizia atacată a fost pronunţată "fără expunerea art. 451 C. proc. civ..".

Printr-o altă susţinere, a arătat că invocă "excepţia de nelegalitate" a hotărârii recurate întrucât, în apel, s-a acordat ceea ce nu a cerut, indicând, totodată, existenţa unor "dispoziţii contrare legii", având în vedere că a solicitat angajarea răspunderii pârâţilor pentru neîndeplinirea atribuţiilor de control/anchetă în cele două penitenciare.

Totodată, recurentul a mai indicat şi încălcarea "ordinii publice de drept procesual", a "regulilor de procedură civilă" şi a "normelor de drept material".

Tot astfel, a arătat că "a detaliat despre cei trei pârâţi din prezenta cauză" prin cererea depusă în 31.01.2025 în faţa instanţei de apel.

ii. În ceea ce priveşte recursul pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor:

- Printr-o primă susţinere, recurenta a invocat greşita anulare, ca tardiv formulat, a apelului incident al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (ANP), prin reprezentant legal, în condiţiile în care acea cale de atac ar fi fost formulată, în realitate, de către directorul general al ANP în nume propriu.

Totodată, indicând că apelul reclamantului a fost recepţionat la 07.10.2025, iar, astfel, că ultima zi în care putea fi formulat apelul incident era la 23.10.2024, a menţionat că apelul incident al pârâtului B., transmis la 21.10.2024, prin fax, a fost formulat în termenul legal.

- Printr-o altă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a menţionat că nu există niciun motiv întemeiat pentru a se reţine încălcarea, de către ANP, a art. 3 din CEDO, în sensul că nu ar fi asigurat respectarea dreptului deţinuţilor de a nu fi supuşi torturii şi tratamentelor inumane sau degradante.

Astfel, arată că, în mod eronat, a stabilit instanţa de apel existenţa unei fapte ilicite în sarcina sa, ce constă în "neîndeplinirea obligaţiei de a iniţia şi derula o anchetă aptă să conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile pentru producerea leziunilor suferite de reclamantul deţinut", reţinând astfel că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale şi obligând-o la plata unor despăgubiri în valoare de 1.500 RON.

În combaterea aspectelor reţinute de către instanţa de apel, în sensul că "intimata Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu a iniţiat şi derulat o anchetă oficială efectivă pentru a verifica dacă afirmaţiile reclamantului se confirmă", recurenta, antamând cadrul factual, a arătat că, în 04.11.2022, a fost înregistrată petiţia reclamantului nr. 16631, iar prin adresa nr. x/07.11.2022, direcţia de specialitate din cadrul ANP a solicitat Penitenciarului Arad verificarea aspectelor semnalate de către petent şi comunicarea unui punct de vedere cu privire la acestea.

Ulterior expunerii exhaustive a situaţiei de fapt, recurenta a mai arătat că a fost sesizat şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, prin adresa nr. x/08.08.2022.

Astfel, referindu-se la evenimentul petrecut în 01.08.2022, menţionează că Penitenciarul Arad, prin conducerea sa, a îndeplinit verificările necesare cu privire la afirmaţiile reclamantului.

Din cercetările realizate, respectiv notele-raport întocmite de către personalul aflat în serviciu, precum şi audierea celorlalte persoane private de libertate care au efectuat activitatea de plimbare în acelaşi interval orar cu reclamantul, s-a constatat faptul că afirmaţiile numitului A. nu se confirmă, în sensul că nu au existat incidente în timpul programului de aer.

Mai mult, în 01.08.2022, reclamantul a efectuat programul de aer singur în curtea de plimbare.

Ca urmare a comportamentului adoptat de către reclamant, în sensul că acesta a lovit cu putere şi în repetate rânduri cu un obiect contondent uşa camerei de deţinere, arată, prezentând situaţia de fapt, că acestuia i-a fost întocmit raportul de incident nr. 413/01.08.2022.

De asemenea, precizează că, în 29.09.2022, fapta reclamantului a fost analizată de către Comisia de disciplină din cadrul penitenciarului, ocazie cu care acesta a recunoscut-o, astfel că, prin hotărârea nr. 73081/413/29.09.2022, a fost sancţionat cu "suspendarea dreptului de a primi vizite pe o perioadă de 1 (una) lună".

Menţionează că, prin încheierea nr. 588/17.10.2022 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate din cadrul Penitenciarului Craiova, a fost respinsă plângerea formulată de reclamant împotriva hotărârii nr. 73081/413/29.09.2022, încheiere rămasă definitivă prin necontestare de către numitul A..

Expunând cadrul factual, recurenta precizează că, în 03.08.2022, în jurul orelor 11:00, reclamantul a lovit din nou, în nenumărate rânduri, uşa camerei de deţinere, motiv pentru care i-a fost întocmit raportul de incident nr. 419/03.08.2022.

În urma analizării în comisia de disciplină din cadrul penitenciarului, reclamantul a recunoscut fapta comisă, astfel că, prin hotărârea comisiei nr. 73081/419/29.09.2022, acesta a fost sancţionat cu "suspendarea dreptului de a participa la activităţile culturale, artistice şi sportive, pe o perioadă de 1 (una) lună".

Menţionează, totodată, că, prin încheierea nr. 587/17.10.2022 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate din cadrul Penitenciarului Craiova, a fost respinsă plângerea formulată de reclamant împotriva hotărârii nr. 73081/419/29.09.2022, încheiere rămasă definitivă prin necontestare de către numitul A..

Având în vedere aceste aspecte, arată că, prin adresa nr. x/28.11.2022, i s-a comunicat reclamantului că evenimentele menţionate în cuprinsul petiţiei au făcut obiectul unor cercetări prealabile, în vederea lămuririi acestora sub toate aspectele, fiind dispuse măsuri în consecinţă pentru eliminarea factorilor de risc, conform prevederilor legale în materie.

Astfel, apreciază că a acţionat conform dispoziţiilor legale care îi guvernează activitatea, întrucât, în urma verificărilor efectuate la nivelul Penitenciarului Arad, s-a constat faptul că, în urma prezentării la cabinetul medical, reclamantul nu a afirmat că ar fi fost agresat sau lovit de către vreun angajat al penitenciarului, acesta declarând doar că a fost lovit cu pietre de către ceilalţi deţinuţi care se aflau în curţile de plimbare în acelaşi interval orar.

Mai mult, reclamantul avea posibilitatea să declare agresiunea în urma prezentării la cabinetul medical, în urma unei audienţe la şeful de secţie, la conducerea unităţii sau la ofiţerul de prevenire a criminalităţii, însă acesta nu a uzitat de niciuna dintre aceste căi legale.

În consecinţă, consideră ca fiind relevant faptul că, de la momentul producerii evenimentului din 01.08.2022 şi până la data formulării petiţiei către ANP, 04.11.2022, reclamantul nu a adus la cunoştinţa nimănui că a fost agresat de personalul din cadrul Penitenciarului Arad, petiţia formulată având, în realitate, ca obiect solicitarea reclamantului de a fi transferat, în vederea executării pedepsei, la Penitenciarul Spital Bucureşti-Jilava.

De asemenea, referindu-se la incidentul din data de 05.10.2022 din cadrul Penitenciarului Craiova, reclamat de către numitul A., arată că unitatea penitenciară a luat toate măsurile necesare pentru a stabili cauzele producerii leziunilor suferite de reclamant, menţionate în cuprinsul certificatului medico-legal nr. 1490/AZ/07.10.2022, emis de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Craiova.

În ceea ce priveşte afirmaţiile reclamantului cu privire la supunea la tortură, tratamente inumane şi degradante, menţionează că acestea sunt lipsite de orice susţinere pe tărâm probatoriu.

Precizează că, în jurisprudenţa CEDO, s-a stabilit că relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie.

Faţă de aspectele prezentate şi susţinute de documentele ataşate în probaţiune, precizează că nu se poate reţine că reclamantului i-a fost încălcat vreun drept legat de regimul de detenţie, astfel încât să se aprecieze că a suferit vreun prejudiciu.

Ulterior expunerii unor consideraţii generale referitoare la aplicarea tratamentului inuman sau degradant şi a noţiunii de tortură, astfel cum au fost stabilite acestea în jurisprudenţa CEDO, recurenta a menţionat că, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, reclamantului i-a fost asigurată asistenţa medicală de fiecare dată când s-a impus aceasta.

Mai mult, chiar din cuprinsul cererii de apel a reclamantului reiese că, în urma incidentelor operaţionale din penitenciar, acesta a fost prezentat la cabinet de fiecare dată.

Aşadar, din cele afirmate de reclamant se poate constata că acesta a fost tratat cu prioritate şi de fiecare dată, în urma evenimentelor declanşate chiar de petent, fiind consemnate şi luate măsuri în consecinţă, în funcţie de situaţia existentă.

Arată că, în baza documentelor justificative existente la dosarul cauzei, în mod corect a concluzionat prima instanţă că "în condiţiile în care sunt dovedite anumite tulburări de natură psihiatrică, iar reclamantul a refuzat în mod constant tratamentul de specialitate prescris, există un indiciu suplimentar care să susţină veridicitatea datelor consemnate în raportul privind incidentul operaţional mai sus descris, care a avut drept consecinţă intervenţia agenţilor de pază şi imobilizarea deţinutului recalcitrant. În acest context, se mai constată că dosarul deţinutului relevă şi alte incidente cu agenţii de supraveghere, respectiv, în anul 2013, când acesta a atacat cu un ciob un agent (încheierea nr. 1441/2013 a Judecătorului delegat la Penitenciarul Giurgiu, f. x vol II)".

În concluzie, recurenta apreciază că afirmaţiile reclamantului referitoare la supunerea la tortură şi aplicarea unui tratament inuman ori degradant sunt nefondate.

- În privinţa daunelor morale acordate reclamantului, recurenta a arătat că dispoziţiile normative interne şi cele ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului nu dau dreptul, în mod automat, la despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral şi nici la un anumit cuantum al reparaţiei, în lipsa dovezilor că persoana a suferit un prejudiciu cauzat de încălcarea dreptului garantat de Convenţie.

Or, sub aspectele invocate în motivarea acţiunii, pretenţiile reclamantului nu sunt susţinute, potrivit prevederilor art. 249 C. proc. civ.

Consideră că susţinerile reclamantului, prezentate prin omiterea unor aspecte de natură a prezenta adevărul, reprezintă doar încercarea acestuia de a-şi asigura un câştig printr-o îmbogăţire fără justă cauză.

În consecinţă, consideră neîntemeiată soluţia de obligare a pârâtei la plata de daune morale, întrucât reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit.

Făcând referire la considerentele deciziei atacate, prin care s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, recurenta arată că, în vederea stabilirii daunelor morale, este necesar să se administreze probe corespunzătoare, care să contureze atât dimensiunea suferinţelor fizice şi întinderea prejudiciilor morale, însă reclamantul nu a dovedit existenţa pretinsului prejudiciu.

Concluzionând, recurenta arată că aspectele relatate de reclamant nu pot atrage răspunderea ANP şi plata unor daune morale care să îi acopere presupusul prejudiciu, întrucât pârâta nu a săvârşit nicio faptă care să atragă răspunderea sa patrimonială.

De asemenea, pentru a opera răspunderea civilă delictuală a ANP, în cauză se impune a fi făcută dovada că organele de conducere ale acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei, au săvârşit o faptă cauzatoare de prejudicii.

Or, în cauză nu sunt îndeplinire condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv săvârşirea unei fapte cu caracter ilicit, existenţa prejudiciului, vinovăţia autorului, precum şi legătura de cauzalitate dintre vinovăţie şi prejudiciu.

iii. În ceea ce priveşte recursul pârâtului B.:

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, cu consecinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

- Printr-o primă susţinere, recurentul a invocat greşita admitere, de către curte, a excepţiei tardivităţii apelului său incident, acesta fiind depus în termen.

Astfel, recurentul a arătat că apelul incident a fost formulat, în realitate, de către directorul general al ANP, iar nu de către pârâtă, cum a reţinut instanţa anterioară.

A arătat, totodată, că apelul reclamantului i-a fost comunicat în 07.10.2024, astfel că termenul de formulare a apelului incident se împlinea, în speţă, la 23.10.2024.

Având în vedere că a transmis apelul incident în 21.10.2024, prin fax, în mod eronat s-a dispus admiterea excepţiei tardivităţii acestuia.

- În continuare, pârâtul a indicat greşita respingere, de către prima instanţă, a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, reluând susţinerile formulate pe calea apelului incident.

Arată, în acest sens, că reclamantul impută o faptă ilicită determinată, prin susţinerile în fapt ale cererii de chemare în judecată, solicitând o compensare pecuniară pentru încălcarea competenţelor legale de către fiecare dintre cei trei pârâţi, neprecizând în concret care sunt faptele sau competenţele clasificate drept nelegale şi în ce măsură acestea l-au prejudiciat.

Din modul în care reclamantul prezintă situaţia de fapt în cuprinsul cererii de chemare în judecată, acesta invocând aspecte referitoare la modul în care s-a realizat intervenţia şi soluţionarea unor incidente operaţionale, precum şi asigurarea asistenţei medicale, se observă că pretinsa faptă ilicită este atribuită exclusiv unităţii penitenciare în care reclamantul a fost custodiat, ce are personalitate juridică şi este condusă de un director.

Astfel, nu există un temei pentru atragerea directorului general al ANP, recurentul menţionând că nu este ţinut să răspundă pentru modul în care au fost soluţionate incidentele operaţionale şi i-a fost asigurată asistenţa medicală în penitenciare, aceste aspecte nefiind de natură să-i confere legitimarea procesuală pasivă, având în vedere că o astfel de legitimare se analizează strict şi delimitat în funcţie de raportul juridic dedus judecăţii în cauză.

Mai arată şi că directorul general al ANP nu dispune asupra modului în care se intervine în cazul incidentelor operaţionale şi nici a asigurării asistenţei medicale în cadrul unităţilor penitenciare.

5. Apărări formulate în cauză

Recurenţii-pârâţi Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi B. au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului reclamantului pentru lipsa dezvoltării unor critici de nelegalitate, solicitând, totodată, admiterea propriilor recursuri.

De asemenea, recurenţii-pârâţi Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi B. au formulat răspuns la întâmpinările depuse, prin care au arătat că achiesează, reciproc, la recursurile pe care le-au promovat în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

i. În ceea ce priveşte recursul reclamantului A.:

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului reclamantului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de recurenţii-pârâţi, prin întâmpinări, se constată că recursul este nul, având în vedere că niciuna dintre criticile expuse în cadrul memoriului de recurs nu pune în discuţie aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate.

În acest sens, deşi a invocat, printr-o primă susţinere, că decizia atacată "a fost pronunţată fără expunerea silogismului juridic din care rezultă aplicarea normelor de drept la situaţia de fapt reţinută", recurentul-reclamant a omis să indice, în concret, ce argumente juridice legate de obiectul cauzei şi expuse prin cererea sa de apel au fost ignorate de către instanţa anterioară, rezumându-se a solicita, în schimb, impropriu judecăţii din recurs, "evaluarea hotărârii conform art. 117 alin. (2) din Legea nr. 303/2022".

Tot astfel, recurentul-reclamant a înţeles să se prevaleze doar de afirmaţii generale, negrefate pe considerentele actului jurisdicţional atacat, atunci când susţine că acesta este "contrar raţionamentului juridic", precum şi de aspecte formale, plasate în afara controlului de legalitate, atunci când susţine, contrar evidenţelor, existenţa unui alt tip şi a unei alte dimensiuni a caracterelor cu care a fost redactată decizia atacată decât cele la care se face referire în cuprinsul Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea CSM nr. 3.243/22.12.2022.

La fel, fără indicarea nerespectării unei norme procedurale şi, corelativ, a unei vătămări procesuale, recurentul-reclamant invocă şi de această dată doar generic greşita neindicare, în cadrul hotărârii atacate, a "numărului şi datei delegaţiei avocatului din oficiu", desemnat ca urmare a admiterii, de către instanţa anterioară, prin încheierea din 03.10.2024, a cererii sale de acordare a ajutorului public judiciar sub această formă.

Procedând astfel, recurentul-reclamant ignoră însă, pe de o parte, asigurarea reprezentării sale juridice de către avocatul din oficiu la ambele termene de judecată din apel, iar pe de altă parte, consemnarea în încheierile celor două termene de judecată acordate a depunerii, de către acesta, a împuternicii avocaţiale de reprezentare, în respectiva etapă procesuală, a reclamantului-apelant (la dosarul curţii).

Aşadar, în realitate, recurentul-reclamant nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în motivele de casare prevăzute de lege, ci îşi exprimă doar nemulţumirea în raport cu soluţia pronunţată, prin formularea de argumente străine judecăţii din apel.

Doar sub aparenţa unei critici de nelegalitate se plasează şi afirmaţiile recurentului-reclamant care tind a pune în discuţie, în continuarea celor expuse anterior, o pretinsă neobservare a dreptului său la apărare.

Aceasta întrucât, susţinând că în mod eronat a fost respinsă cererea sa de a participa la judecata în apel prin videoconferinţă (deşi îi era asigurată reprezentarea juridică, potrivit celor anterior expuse), respectiv că "nu i-a fost acordat dreptul de a lua contact cu respectivul apărător", acesta omite faptul că, prin încheierea din 28.11.2024 (neatacată de către reclamant), curtea a stabilit, în mod expres, că "nu se impune prezenţa sa prin intermediul videoconferinţei, având în vedere că în cauzele civile nu este obligatorie prezenţa persoanelor aflate în arest".

În acelaşi registru se înscriu şi susţinerile părţii în sensul că "hotărârea instanţei de apel a fost dată fără expunerea art. 451 C. proc. civ..", în condiţiile în care, şi prin această afirmaţie, recurentul-reclamant lasă în afara analizei considerentele instanţei anterioare, care, admiţând apelul său, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei atacate, a stabilit, în mod expres, că onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 1.000 RON, va fi avansat din bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei.

Ca atare, fără a releva o eventuală vătămare procesuală decurgând din nerespectarea unei anumite norme de drept, ci rezumându-se doar la a formula susţineri formale, nici aceste afirmaţii ale recurentului-reclamant nu deduc, spre analiză, veritabile aspecte de nelegalitate.

În afara controlului instanţei de recurs se plasează şi afirmaţia părţii în sensul că, "prin hotărârea pronunţată în apel, s-a acordat ceea ce nu a cerut", din moment ce recurentul-reclamant omite, similar susţinerilor anterioare, a arăta, în concret, eventualele aspecte de ordin juridic ce ar fi fost nerespectate de către curtea de apel cu prilejul examinării cauzei, generalitatea termenilor în care a fost formulată critica nefăcând posibilă fixarea limitelor controlului în casaţie.

În egală măsură, fără a dezvolta o minimă argumentaţie în drept, recurentul-reclamant antamează doar aspecte excluse verificării jurisdicţionale din prezenta fază procesuală atunci când afirmă, lacunar, neobservarea susţinerilor sale formulate prin "motivele în fapt" depuse în dosarul instanţei de apel la 31.01.2025 (ulterior termenului din 23.01.2025, la care s-a dispus închiderea dezbaterilor, cauza fiind reţinută în pronunţare).

Astfel, fără a evoca, în concret, printr-o demonstraţie juridică, eventuala compatibilitate a respectivelor susţineri în fapt cu limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel, conform regulii tantum devolutum quantum apellatum, înscrise în art. 477 C. proc. civ., respectiv cu cele determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, conform principiului tantum devolutum quantum iudicatum, înscris în art. 478 C. proc. civ. (având în vedere că părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului), care să permită, pe cale de consecinţă, legala învestire a instanţei de apel, recurentul-reclamant nu tinde, nici de această dată, prin critici punctuale, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată.

Or, toate aceste carenţe în dezvoltarea unor argumente efective în combaterea silogismului logico-juridic al instanţei de apel imprimă un caracter pur formal susţinerilor formulate, negrefate, cum s-a arătat, pe dezlegările jurisdicţionale din precedenta etapă procesuală.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele curţii şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura extraordinară a căii de atac a recursului, situaţie faţă de care, ţinând cont şi de lipsa unor motive care să poată fi examinate din oficiu, devine incidentă sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

ii. În ceea ce priveşte recursul pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor:

Cu titlu preliminar, se constată că, deşi apte a face obiectul controlului judiciar al instanţei de recurs, întrucât vizează nu doar o simplă eroare materială, ci însăşi legalitatea modalităţii de stabilire a titularului apelului incident declarat în cauză, analiză jurisdicţională care, prin raportare la momentul comunicării apelului principal către respectivul subiect de drept procesual, s-a repercutat, astfel, inclusiv asupra soluţiei de anulare a căii de atac, ca tardiv formulată, susţinerile prin care se indică greşita reţinere a pârâtei ca fiind cea care a declarat apelul incident (identice în esenţă cu cele ale recurentului-pârât) vor putea fi evaluate doar cu prilejul cercetării propriului memoriu de recurs al acestuia - unica parte care justifică un interes procesual în declanşarea controlului în casaţie din perspectiva enunţată -, având în vedere că nu soluţia anulării acestuia a modificat situaţia procesuală a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ci aceea de admitere a apelului reclamantului.

- Nu poate fi primită critica recurentei-pârâte referitoare la încălcarea normelor de drept material, atunci când instanţa de apel a reţinut ca fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în privinţa sa.

Se constată că, sub pretextul unei cenzuri de nelegalitate a deciziei care ar fi statuat eronat asupra cerinţelor legale vizând răspunderea delictuală, recurenta-pârâtă aduce de fapt, în dezbaterea judiciară, aspecte de probatorii, precum şi la elemente de fapt, nesupuse, aşadar, controlului de legalitate.

Procedând astfel, în afara rigorilor procedurale specifice prezentei căi extraordinare de atac, recurenta-pârâtă reclamă, în realitate, nu o nesocotire a prevederilor legale la care face trimitere, ci doar o greşită stabilire a cadrului factual pe baza mijloacelor de probă administrate în etapa procesuală precedentă.

Or, verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei tribunalului şi observând, cu acest prilej, divergenţa susţinerilor părţilor, în condiţiile în care, pe de o parte, reclamantul a pretins, în cadrul prezentului litigiu, suferirea unei agresiuni, în 01.08.2022, din partea mai multor agenţi ai Penitenciarului Arad, iar pe de altă parte, pârâta, prevalându-se de certificatul medico-legal nr. 379/A2/04.08.2022, depus în probaţiune (care atesta existenţa unor leziuni traumatice care necesită 7-9 de zile de îngrijiri medicale), a susţinut cauza acestora ca fiind aceea a unei altercaţii cu un grup de deţinuţi, aspect care ar fi fost relevat chiar de reclamant cu ocazia examinării sale de către medicul din cadrul penitenciarului, instanţa devolutivă de control judiciar, antamând fondul, a stabilit că, "indiferent de identitatea agresorilor, intimata ANP nu a iniţiat şi derulat o anchetă oficială efectivă, pentru a verifica dacă afirmaţiile reclamantului se confirmă".

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa anterioară, evaluând ansamblul mijloacelor de probă administrate în cauză, a reţinut lipsa înaintării unor înscrisuri din care să reiasă rezultatele cercetării prealabile privind incidentul semnalat de către reclamant, valorificând, totodată, recunoaşterea recurentei-pârâte, din cadrul răspunsului nr. x/20.01.2025 la solicitarea curţii (dispuse în urma suplimentării probatoriului, cu prilejul repunerii pe rol a cauzei, la termenul de judecată din 10.10.2024), în sensul că "nu a fost întocmit raport de incident" în privinţa faptelor sesizate de către partea reclamantă.

Ca atare, continuându-şi silogismul logico-juridic, instanţa anterioară a stabilit, în conturarea cadrului factual, că, ulterior examinării pârâtului, la 01.08.2022, de medicul din cadrul Penitenciarului Arad, respectiv, la 04.08.2022, de către un medic legist din cadrul Serviciului Judeţean de Medicină Legală Arad, "nicio altă măsură nu a fost dispusă de către intimata ANP pentru a stabili cauza reală a leziunilor".

Astfel fiind, readucând în discuţie, în faza procesuală a recursului, valenţa probatorie a răspunsului ANP nr. 16631/DSDRP/28.11.2022 la petiţia reclamantului nr. 16631/04.11.2022, prin care i s-a învederat acestuia că "aspectele semnalate au făcut obiectul unor cercetări prealabile" (infirmată în judecata anterioară, conform celor expuse anterior), recurenta-pârâtă nesocoteşte dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care limitează controlul instanţei de recurs la conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în timp ce evaluarea probelor şi stabilirea situaţiilor de fapt sunt în puterea de apreciere a instanţelor de fond.

Mai mult, fără a se raporta, în mod valid, la statuările curţii de apel, anterior expuse, care au stabilit omisiunea sa, în urma petiţiei reclamantului din 04.11.2022, de a iniţia şi derula o anchetă aptă să conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile pentru producerea leziunilor suferite de reclamantul deţinut, recurenta-pârâtă se limitează la a afirma doar în mod formal şi că acesta, "deşi avea deschisă posibilitatea să declare agresiunea în urma prezentării la cabinetul medical, în urma unei audienţe la şeful de secţie, la conducerea unităţii sau la ofiţerul de prevenire a criminalităţii, nu a uzitat de niciuna dintre aceste căi".

Ca atare, formulată fiind doar în termeni generali, fără a demonstra, efectiv, cum respectiva împrejurare ar putea constitui o cauză exoneratoare de răspundere în ceea ce o priveşte, susţinerea tinde, la rândul său, doar la reaprecierea situaţiei de fapt, operaţiune care excedează motivelor legale de casare.

În acelaşi mod, referindu-se (exhaustiv) la situaţia medicală a reclamantului, "în baza documentelor justificative existente la dosar", recurenta-pârâtă tinde, în realitate, contrar limitelor controlului în casaţie, la o nouă devoluare a cauzei în raport cu toate aceste aspecte de temeinicie, indicate prin memoriul de recurs, în scopul reevaluării mijloacelor probatorii din litigiul pendinte.

Or, astfel cum s-a arătat anterior, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura cadrul factual stabilit prin hotărârea atacată, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care a fost constatată deja pe baza probatoriului administrat de către instanţa de prim control judiciar.

- Lipsite de fundament sunt şi cele din urmă susţineri întemeiate, de asemenea, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă critică soluţia de obligare a sa la plata de daune morale.

S-a arătat, în acest sens, că, pe de o parte, instanţa de apel ar fi ignorat împrejurarea că solicitarea reclamantului vizează doar "asigurarea unui câştig printr-o îmbogăţire fără justă cauză", iar pe de altă parte, că "reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit în perioada indicată".

Susţinerile sunt la rândul lor unele formale, în condiţiile în care acest tip de daune se plasează în afara regulilor speciale în materie de probaţiune, ele trebuie doar temeinic justificate, având în vedere că presupun lezarea unor valori fără conţinut economic (prerogativele care constituie atributul personalităţii umane), astfel încât existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare, a daunelor reale şi efective produse victimei faptei ilicite.

Referitor la cuantificarea prejudiciului moral, se reţine că aceasta, nefiind supusă unor criterii legale, este subordonată unei judecăţi în echitate, judecata devolutivă trebuie să ţină cont de aspectele consacrate pe cale jurisprudenţială, ce vizează consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, precum şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.

Or, fără a arăta în ce ar consta greşeala instanţei, din perspectiva criteriilor specifici situaţiei de încălcare a unor drepturi personale nepatrimoniale, enunţaţi anterior, recurenta-pârâtă urmăreşte, practic, doar o redimensionare a prejudiciului atunci când afirmă, într-o manieră generală, îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantului.

Dispunând, astfel cum s-a arătat, de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba despre o evaluare care se sprijină strict pe examinarea unor circumstanţe de fapt, instanţa anterioară a apreciat, luând în considerare (iar nu ignorând) faptul că indemnizarea victimei în contextul satisfacerii echitabile nu trebuie să producă o îmbogăţire fără just temei, că suma de 1.500 RON este suficientă pentru compensarea consecinţelor negative pe care le-a produs fapta ilicită a pârâtei, de neefectuare a unei anchete oficiale efective, în termenii art. 3 din Convenţie.

Or, cum examenul de proporţionalitate între suferinţele morale ale părţii reclamante şi cuantumul daunelor acordate, presupune, conform celor expuse, o raportare la împrejurările factuale, în prezenta etapă procesuală, nu mai poate fi reapreciată întinderea despăgubirilor.

În consecinţă, se va constata că niciuna dintre criticile formulate nu poate fi primită, recursul pârâtei urmând, în consecinţă, a fi respins.

iii. În ceea ce priveşte recursul pârâtului B.:

Prin susţinerile formulate, subsumabile motivului de recurs stabilit de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., corespunzător încălcării unor forme de procedură (iar nu celui stabilit la pct. 8 al aceluiaşi text de lege, invocat de pârât, ce priveşte strict nesocotirea unor norme de drept material), recurentul invocă aplicarea eronată, de către instanţa anterioară, a prevederilor art. 474 raportate la art. 4711 alin. (3) C. proc. civ., cu ocazia admiterii, prin încheierea din 28.11.2024, a excepţiei tardivităţii apelului său incident, ca urmare a reţinerii că, în speţă, termenul de 15 zile, pentru declararea acestuia, ar fi început să curgă de la 30.09.2024 (conform dovezii de comunicare aflate la dosarul curţii), iar nu de la 07.10.2024 (cum indică acesta).

Necontestate de părţi şi confirmate, deopotrivă, de actele şi lucrările dosarului, se constată, prealabil, corectitudinea afirmaţiilor recurentului-pârât, în sensul că el este cel care a promovat respectiva cale de atac, iar nu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor (al cărei reprezentant legal este), astfel cum se consemnează inexact în cuprinsul încheierii recurate (menţiune preluată ulterior şi în cadrul deciziei atacate).

Astfel, criticând soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive dispuse prin sentinţa primei instanţe, prin aceea că nu poate participa, nemijlocit, proprio nomine, la raportul juridic invocat de reclamant, recurentul-pârât şi-a expus, în mod clar şi neechivoc, intenţia de a declanşa controlul judiciar asupra modului de soluţionare a respectivei chestiuni litigioase.

Este, deci, lipsită de relevanţă juridică, din perspectiva stabilirii titularului căii de atac, împrejurarea declinării, prin aceeaşi cerere, a calităţii sale de director general al pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor (aceeaşi care a determinat, de altfel, chemarea sa în judecată), cât timp recurentul-pârât era, oricum, singura parte care justifica un interes procesual în a solicita reformarea sentinţei din perspectiva menţionată.

Deşi întemeiată, pentru motivele expuse în continuare, critica recurentului-pârât nu este, însă, aptă a atrage casarea deciziei atacate, raportat la dezlegarea conferită recursului reclamantului, ce definitivează, astfel, soluţia de respingere, ca neîntemeiate, a pretenţiilor îndreptate împotriva sa.

Reglementând apelul incident, prevederile art. 472 alin. (1) C. proc. civ. permit intimatului, ca, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe, aceasta urmând a fi depusă de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, potrivit art. 474 alin. (1) din acelaşi cod.

În speţă, contrar reţinerilor instanţei anterioare se constată că, în cauză, apelul principal, formulat de către reclamant, a fost comunicat pârâtului B., la domiciliul ales, în 07.10.2024, conform dovezii aflate la dosarul curţii, iar nu la 30.09.2024, conform dovezii de la fila x a aceluiaşi dosar, cât timp, astfel cum reiese din chiar conţinutul său, aceasta din urmă atestă comunicarea prin poştă electronică a apelului principal către Administraţia Naţională a Penitenciarelor, iar nu către pârâtul B..

Drept urmare, termenul pentru formularea întâmpinării, respectiv pentru declararea apelului incident s-a împlinit, în speţă, în 23.10.2024, ulterior, deci, depunerii, prin fax, în 21.10.2024, a acestor acte de procedură, de către recurentul-pârât.

Se observă, aşadar, că partea a respectat termenul prevăzut de lege pentru declararea a apelului incident.

Cu toate acesteaa, pentru a se putea reţine aplicabilitatea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care se referă la situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, conform celor expuse în precedent, nu este suficientă doar existenţa unei nesocotiri a acestora şi invocarea nulităţii, ca sancţiune aplicabilă, ci este necesar şi ca partea să releve şi să demonstreze existenţa unui prejudiciu procesual suferit ca urmare a neobservării, de către instanţă, a normelor ce guvernează procesul civil, care să justifice casarea deciziei atacate.

Or, în speţă, nu a fost identificată o astfel de vătămare, dată fiind dezlegarea jurisdicţională asupra recursului reclamantului, ce se repercutează, ca atare, inclusiv asupra situaţiei în proces a recurentului-pârât, pe care o consolidează, ca efect al menţinerii deciziei instanţei de prim control judiciar, care a păstrat, la rândul său, soluţia tribunalului, de respingere, ca neîntemeiată, a acţiunii în privinţa sa.

În consecinţă, cât timp reluarea judecăţii, în faţa instanţei anterioare, nu este în măsură a conferi părţii o poziţie procesuală mai avantajoasă celei deja deţinute, se va constata că susţinerile formulate, deşi fondate, nu sunt apte, pentru motivele arătate, să justifice casarea actelor jurisdicţionale recurate.

Limitată fiind la a cerceta legalitatea soluţiei de respingere, ca tardiv, a apelului incident, instanţa de recurs nu poate proceda şi la examinarea, direct în prezenta etapă procesuală, a celorlalte susţineri ale recurentului-pârât, referitoare la nelegalitatea soluţiei de respingere, de către prima instanţă, a incidentului procedural invocat de parte (lipsite de o utilitate concretă, de altfel, în contextul de ansamblu din prezenta fază procesuală).

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamant împotriva deciziei nr. 112/Ap din data de 11 februarie 2025 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, iar, având în vedere că aspectele deduse judecăţii de către pârâţi nu sunt în măsură a atrage incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., cărora li se subsumează, va respinge, ca nefondate, recursurile acestor părţi împotriva aceleiaşi decizii şi, respectiv, împotriva încheierii din data de 28 noiembrie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 112/Ap din data de 11 februarie 2025 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi de recurentul-pârât B. împotriva aceleiaşi decizii şi, respectiv, împotriva încheierii din data de 28 noiembrie 2025 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 noiembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.