Annulment of appeal for lack of signature and failure to substantiate constitutional inadmissibility under Civil Procedure Code.

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea atacată

Prin încheierea din 5 iunie 2025, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 1, art. 15, art. 16, art. 21 şi art. 53 din Constituţia României, în completele civile în care sunt incidente prevederile Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, formulată de petentul A..

2. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei încheieri a formulat declaraţie de recurs petentul A., nesemnată şi fără a se indica eventuale aspecte de nelegalitate ale hotărârii atacate.

3. Apărări formulate în cauză

Intimatul Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat a formulat note scrise, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivarea căii de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând, cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului în raport cu lipsa semnăturii recurentului şi a motivelor căii de atac formulate, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele expuse în continuare:

În speţă, în data de 10 iunie 2025, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost înregistrat recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii din data de 5 iunie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2023.

Prin rezoluţia de primire a dosarului, aflată la fila x, s-a constatat că declaraţia de recurs nu poartă semnătura părţii, astfel că petentului i-a fost pusă în vedere obligaţia de a semna cererea de recurs sau de a transmite la dosar un exemplar semnat al acesteia, sub sancţiunea anulării recursului.

Obligaţia de a semna memoriul de recurs a fost comunicată petentului în 4 iulie 2025, astfel cum reiese din dovada de înmânare aflată la dosar.

Totodată, la cel dintâi termen de judecată stabilit în cauză, în 17 septembrie 2025, pe de o parte, faţă de împrejurarea că încheierea care face obiectul recursului a fost motivată la data de 15 septembrie 2025, partea recurentă fiind în imposibilitate de a formula critici împotriva acesteia, iar, pe de o altă parte, reţinând aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 196 alin. (2) C. proc. civ., care permit complinirea semnăturii părţii pe tot parcursul judecăţii, pentru a da posibilitatea recurentului de a semna şi completa cererea de recurs cu motivele acesteia, instanţa supremă a dispus amânarea judecarea cauzei la data de 26 noiembrie 2025, petentul fiind recitat în 29 septembrie 2025 cu menţiunea de a semna şi completa cererea de recurs cu motivele acesteia, sub sancţiunea anulării recursului, astfel cum rezultă din dovada de înmânare aflată la dosar, însă acesta nu a înţeles să se conformeze obligaţiei legale care i-a fost adusă la cunoştinţă de către instanţă.

Dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. dispun în sensul că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar cele stipulate la lit. e) a aceluiaşi articol prevăd că cererea de recurs va cuprinde semnătura părţii care a exercitat calea de atac sau, după caz, a mandatarului acesteia, a reprezentantului legal al părţii sau a consilierului juridic, lipsa acestor menţiuni fiind sancţionată cu nulitatea potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol.

În mod similar, dispoziţiile art. 148 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să cuprindă, inter alia, motivele cererii, precum şi semnătura.

Reiese, astfel, că, în acord cu dispoziţiile legale menţionate, petentul avea posibilitatea fie de a semna olograf cererea dedusă judecăţii, fie de a utiliza o semnătură electronică, în condiţiile Legii nr. 214/2024 privind utilizarea semnăturii electronice, a mărcii temporale şi prestarea serviciilor de încredere bazate pe acestea, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 148 alin. (2) C. proc. civ., care instituie excepţia de la regula semnăturii olografe.

În egală măsură, petentul avea inclusiv posibilitatea de a expedia prin poştă un exemplar semnat olograf al cererii, fie să se prezinte la compartimentul de registratură al instanţei ori în faţa instanţei de judecată, la termenele acordate în cauză, pentru a proceda la semnarea acesteia.

În speţă, însă, niciuna dintre aceste ipoteze nu este îndeplinită, petentul, deşi legal citat, rămânând în pasivitate în legătură cu obligaţia procesuală de a semna declaraţia de recurs, care i-a fost adusă la cunoştinţă şi care îi revenea potrivit legii, la dosarul cauzei neregăsindu-se un exemplar al cererii de recurs care să poarte semnătura recurentului.

Or, în atare circumstanţe, cererea formulată, nu poate determina o legală învestire a instanţei de judecată.

Aceeaşi consecinţă juridică decurge inclusiv din lipsa motivelor căii de atac formulate, cererea fiind privată, şi de un alt element esenţial pentru asigurarea unei minime discipline procesuale.

Revenea, deci, recurentului sarcina de a demonstra, printr-o motivare propriu-zisă, că excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, astfel, a aspectului nelegalităţii soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, din moment ce simpla declarare a prezentei căi de atac nu determină, în lipsa unei argumentaţii juridice concrete, controlul jurisdicţional al instanţei de recurs.

Aceasta întrucât, dacă ar proceda la examinarea prezentei căi de atac într-o asemenea manieră, Înalta Curte s-ar substitui, practic, autorului excepţiei de neconstituţionalitate în formularea unor critici de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi, implicit, a unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 prevede, în mod expres, că "Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi".

Rezultă, aşadar, că pentru a se putea verifica legalitatea soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prin prisma condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute în mod expres de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, este necesar ca, în cuprinsul cererii de recurs, să existe o motivare efectivă, care să reflecte care dintre cerinţele prevăzute de lege se apreciază a fi îndeplinite şi de a demonstra, în acest mod, o eventuală carenţă a raţionamentului logico-juridic al instanţei învestite iniţial cu cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional.

Cum motivarea, în condiţiile legii, a căilor de atac promovate reprezintă obligaţia părţii interesate, care trebuie să manifeste diligenţă în acest sens, instanţa nu se poate substitui autorului în formularea unor susţineri privind condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, deoarece acest demers ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil, astfel cum s-a expus anterior.

Or, în speţă, petentul, deşi a declarat recurs împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în interiorul termenului legal, a omis, însă, a aduce critici concrete care să vizeze considerentele expuse în cuprinsul încheierii recurate.

Mai mult, cu toate că, în raport cu momentul la care a intervenit redactarea actului jurisdicţional atacat, recurentului i-a fost recunoscută posibilitatea, prin încheierea de la termenul de judecată anterior, din 17 septembrie 2025, de a complini lipsurile privitoare la forma cererii de recurs şi ulterior, conform celor arătate în precedent, recurentul a rămas în continuare în pasivitate, atitudine procesuală ce justifică, astfel, incidenţa sancţiunii expres prevăzute de lege, a nulităţii cererii de recurs, atât din perspectiva lipsei semnăturii, cât şi a motivelor căii de atac promovate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 5 iunie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2023.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 noiembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.