Interruption of prescription for substantive dismissal against different parties in tort claims

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă în 26.09.2023, sub nr. x/2023, reclamantul Municipiul Târgu Mureş a solicitat obligarea pârâţilor A., B. şi C. la plata sumei de 499.923,34 RON cu titlu de cheltuieli nelegale efectuate din patrimoniul Fundaţiei "Târgu Mureş Zoo", precum şi a penalităţilor aferente acesteia.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.349, art. 1.357 C. civ., coroborate cu art. 20 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 273/2006, cu art. 3 alin. (4), art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi cu art. 5 lit. b) din Legea nr. 191/2002.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Mureş

Prin sentinţa nr. 4670/19.07.2024, Tribunalul Mureş, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de pârâţii B. şi C., prin întâmpinare; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţii A., B. şi C. şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea, ca fiind prescrisă; l-a obligat pe reclamant la plata sumei de 7.140 RON în favoarea pârâtei B. şi a sumei de 7.497 RON în favoarea pârâtului C., cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins cererea pârâtului A., de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş

Prin decizia nr. 83/A/31.01.2025, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei nr. 4670/19.07.2024 a Tribunalului Mureş, secţia civilă, pe care a anulat-o, şi a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanţe.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâţii.

4.1. Recursul pârâtului C.:

În dezvoltarea unicului motiv de casare invocat, recurentul-pârât a indicat, printr-o primă susţinere, încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 2.528 C. civ., ca urmare a reţinerii, ca moment de la care a început să curgă termenul de prescripţie a datei de 12.03.2019, deşi afirmatul prejudiciu a fost creat în 3 ani fiscali (2016-2018), pentru fiecare dintre acestea curgând un termen de prescrpţie distinct, conform art. 2.526 C. civ.

A mai arătat recurentul-pârât, raportat la considerentele Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, că instanţa de apel a reţinut incidenţa prevederilor art. 2.539 alin. (2) C. civ. în ansamblu, fără a avea în vedere faptul că întreruperea cursului prescripţiei se poate realiza numai în situaţia în care aceasta nu s-a împlinit.

A precizat, în acest sens, că prescripţia a început sa curgă la data de 06.04.2017 pentru cheltuielile angajate în anul 2016, anterior datei de 26.08.2020, la care a fost formulată cererea de chemare în judecată din dosarul nr. x/2020.

A menţionat şi că hotărârea atacată este nelegală şi în privinţa reţinerii incidenţei art. 2.537 alin. (2) C. civ. prin raportare la art. 2.528 şi la art. 1.381 C. civ., apreciind că o acţiune îndreptată împotriva altei persoane decât pârâţii din cea de-a doua cauză poate întrerupe termenul de prescripţie.

A arătat, astfel, că, în situaţia acţiunilor în răspundere civilă delictuală, identitatea părţilor din cele două cauze este necesară, conform art. 1.381 C. civ.

Or, în speţă, reclamantul s-a îndreptat împotriva pârâţilor din litigiul pendinte la data de 26.09.2023, în timp ce în acţiunea care a constituit obiectul dosarului nr. x/2020 s-a îndreptat împotriva unei alte persoane.

De asemenea, acţiunea formulată în dosarul nr. x/2020 a fost respinsă în urma judecării fondului acesteia, iar nu ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale a pârâtei din acel dosar.

Astfel, din interpretarea art. 2.528 C. civ., rezultă că, într-o acţiune în răspundere civilă delictuală, pentru ca prescripţia să fie întreruptă conform art. 2.539 alin. (2) C. civ., este necesară identitatea dintre părţi.

Menţionează că o altă interpretare ar conduce la lipsirea de efecte a instituţiei prescripţiei extinctive, reclamanţii având posibilitatea de a se îndrepta în mod succesiv, la infinit, pentru recuperarea aceluiaşi prejudiciu, împotriva altor persoane, unele ajungând să fie chemate în judecată mult după împlinirea termenului de 3 ani.

Faţă de aceste aspecte, arată că introducerea unei cereri de chemare în judecată împotriva altei persoane decât cea apreciată ca fiind vinovată de producerea prejudiciului, la data producerii acestuia, chiar dacă prin aceasta se urmăreşte recuperarea aceluiaşi prejudiciu, nu are ca efect întreruperea termenului de prescripţie.

4.2. Recursul pârâtului A.:

În susţinerea motivului de recurs invocat, recurentul-pârât a indicat interpretarea greşită, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ. şi ale art. 2.528 C. civ.

Menţionează, raportându-se la data Raportului de audit intern nr. 21/14179 din data de 12.03.2019, că acesta este momentul la care autoritatea locală ar fi sesizat că toate cheltuielile efectuate de fundaţie ar fi fost efectuate nelegal.

Arată că de la acest moment (12.03.2019) ar fi trebuit să fie calculat termenul de prescripţie în interiorul căruia intimatul-reclamant era ţinut să acţioneze inclusiv împotriva recurenţilor-pârâţi, termenul împlinindu-se în data de 12.03.2022.

Precizează că soluţia pronunţată în cadrul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Mureş a fost respinsă definitiv ca urmare a constatării neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Consideră ca fiind eronată reţinerea instanţei de apel referitoare la existenţa unei strânse legături între cele două pricini, pentru a opera cazul întreruptiv de prescripţie prevăzut de art. 2.539 alin. (2) C. civ., atât timp cât cele două cauze au vizat părţi diferite şi prima cerere de chemare în judecată a fost respinsă, ca nefondată.

Arată şi că intimatul-reclamant nu a întreprins niciun demers în contradictoriu cu recurenţii-pârâţi prin care să le învedereze o eventuală nelegalitate săvârşită în exercitarea atribuţiilor acestora, de membrii în Consiliul Director al fundaţiei.

Susţine, astfel, că intimatul-reclamant nu beneficiază de întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune în ipoteza în care o cerere anterioară, în care pârâţii din prezenta cauză nu au fost părţi, a fost respinsă, în mod definitiv, ca urmare a soluţionării fondului cauzei.

Chiar dacă finalitatea urmărită în cele două demersuri judiciare apare a fi similară, nu se poate reţine întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune, în condiţiile în care recurenţii-pârâţi nu au figurat ca părţi în primul dosar şi nici nu s-a dovedit existenţa unui raport de solidaritate, motiv pentru care consideră ca nefiind incidentă cauza de întrerupere a prescripţiei reţinută de instanţa de apel.

Pe de alta parte, acţiunea introductivă de instanţă apare ca fiind inclusiv inadmisibilă şi nefondată, prin raportare la temeiurile juridice invocate de reclamant, o asemenea acţiune în pretenţii neputând fi formulată decât în virtutea unor temeiuri juridice circumscrise prevederilor O.G. nr. 26/2000, pretenţia invocată neputând fi circumscrisă prevederilor art. 1.357 C. civ.

4.3. Recursul pârâtei B.:

În dezvoltarea unicului motiv de casare invocat, recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ. şi a prevederilor art. 2.528 C. civ.

Arată că, în cazul răspunderii civile delictuale, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care intimatul-reclamant a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi persoana sau persoanele responsabile pentru repararea acesteia, conform dispoziţiilor art. 2.528 C. civ.

Susţine că, deşi prevederile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ. nu disting cu privire la calitatea persoanelor chemate în judecată în calitate de pârâţi, totuşi, din interpretarea prevederilor specifice prescripţiei, rezultă că întreruperea prescripţiei poate avea loc doar dacă cea de-a doua cerere de chemare în judecată este promovată împotriva aceleiaşi părţi din cererea iniţială, din moment ce interpretarea contrară ar echivala cu nesocotirea dispoziţiilor speciale privitoare la împlinirea termenului de prescripţie şi ale efectelor acesteia.

Cu alte cuvinte, dacă s-ar întrerupe prescripţia prin introducerea unei noi acţiuni faţă de persoane care nu au avut calitatea de părţi în cererea iniţială, ar însemna că, deşi creanţa reclamantului este prescrisă, totuşi, prin reiterarea unei cereri faţă de terţele persoane, reclamantul este repus în termenul de prescripţie.

Or, nu aceasta este voinţa legiuitorului, ci aceea de a mai acorda o şansă reclamantului, căruia i s-a respins cererea iniţială (pe care o reiterează, dar în contradictoriu cu aceleaşi persoane).

Susţinerea instanţei de apel potrivit căreia există o strânsă legătură între cele două cereri de chemare în judecată este nefondată, câtă vreme, pe de o parte, cele două cauze au părţi distincte, iar, pe de altă parte, calificarea juridică a cererilor dată de reclamant este diferită în cele două acţiuni.

Astfel, din cuprinsul bilanţurilor contabile anuale, intimatul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoanele care trebuie să repare paguba.

Mai mult, prin Raportul de audit intern nr. x/12.03.2019, întocmit de intimatul-reclamant, s-au constatat pretinsele cheltuieli realizate de membrii Consiliului Director.

Ca atare, prin acest act, intimatul-reclamant a cunoscut efectiv atât paguba, cât şi persoana responsabilă de repararea acesteia, motiv pentru care termenul de prescripţie a început să curgă cel mai târziu la 12.03.2019.

Mai mult, prin raportul de audit financiar nr. x/13.05.2020 întocmit de Camera de Conturi Mureş, intimatul-reclamant a cunoscut din nou existenţa pagubei şi a persoanei responsabile de producerea acesteia.

Prin urmare, având în vedere cele anterior menţionate, prin raportare la oricare dintre cele trei momente de început a curgerii termenului de prescripţie, acesta din urmă s-a împlinit în cauză.

Astfel, reiterarea cererii de chemare în judecată, ca urmare a respingerii cereri iniţiale, nu poate avea efect întreruptiv de prescripţie, câtă vreme recurenta-pârâtă nu a fost chemată în judecată prin cererea iniţială, operând, deci, prescripţia faţă de aceasta.

5. Apărări formulate în cauză

Intimatul-reclamant Municipiul Târgu Mureş a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate în cauză, ca nefondate, arătând, în esenţă, că nu se poate reţine, ca moment de început al termenului de prescripţie, finalul fiecărui an fiscal sau data întocmirii raportului de audit (12.03.2019), ci data când s-a înregistrat la Municipiul Târgu Mureş, Decizia Directorului Camerei de Conturi Mureş nr. 20/12.06.2020, sub nr. x/16.06.2020.

Chiar dacă s-ar lua în considerare drept moment ce început al termenului de prescripţie data întocmirii Raportului de audit intern nr. x/12.03.2020, arată că, potrivit dispoziţiilor art. 2.537 alin. (2) C. civ., cursul prescripţiei s-a întrerupt prin promovarea cererii de chemare în judecată înregistrate la data de 26.08.2020 pe rolul Tribunalului Mureş.

Mai mult, consideră că, în speţă, operează întreruperea cursului prescripţiei, întrucât cerere de chemare în judecată din prezenta cauză a fost introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a primei hotărâri (19.06.2023), astfel cum prevede art. 2.539 C. civ.

Apreciază ca fiind eronate susţinerile recurenţilor referitoare la necesitatea ca acţiunea din prezentul dosar se impune a fi formulată în contradictoriu cu subiectul procesual pasiv corespunzător raportului juridic invocat.

Instanţa de apel a reţinut că o astfel de interpretare nu poate fi primită, considerând că, prin acceptarea concluziei că este obligatorie să existe identitate de părţi între cele două acţiuni (din dosarul nr. x/2020 şi din dosarul nr. x/2023), s-ar adăuga o condiţie suplimentară, care nu rezultă din textul legal supus interpretării.

Arată că nu a rămas în pasivitate, ci a introdus o acţiune, dar din diferite motive, aceasta i-a fost respinsă, sens în care face trimitere şi la considerentele Deciziei HP nr. 1/2021 a instanţei supreme.

Menţionează că, în speţă, cele două demersuri judiciare îl privesc pe acelaşi reclamant, au acelaşi obiect, respectiv restituirea unei sume reprezentând cheltuieli efectuate în mod nelegal şi a penalităţilor aferente, iar cauza celor două acţiuni este răspunderea civilă delictuală, cea din ultimă cauză fiind formulată împotriva unor pârâţi diferiţi.

Astfel, arată că în mod temeinic a reţinut instanţa de apel că între cele două cauze există o legătură suficientă, care să ducă la aplicarea cazului de întrerupere a prescripţiei prevăzut de art. 2.539 alin. (2) C. civ.

Recurentul-pârât C. a formulat întâmpinare, prin care a arătat că achisează la recursurile declarate de ceilalţi pârâţi, apreciind că hotărârea instanţei de apel este nelegală.

Recurentul-pârât A. a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-reclamant, solicitând înlăturarea apărărilor formulate şi admiterea recursurilor declarate în cauză.

Intimatul-reclamant Municipiul Târgu Mureş a formulat răspuns la întâmpinarea recurentului C., prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate prin întâmpinare şi respingerea recursurilor, ca nefondate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, având în vedere că recursurile declarate în cauză, fundamentate de motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conţin critici comune, relative la modalitatea de soluţionare, de către instanţa de apel, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, acestea urmează a fi examinate împreună.

Invocând, în esenţă, atât soluţionarea pe fond, iar nu ca urmare a unor motive formale, a celui dintâi litigiu (dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Mureş, formulat în contradictoriu cu un terţ), de care se prevalează intimatul în vederea întreruperii prescripţiei extinctive a pretenţiilor deduse judecăţii în litigiul pendinte (subsumat admiterii acestuia) ca efect al promovării sale în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a soluţiei de respingere, ca neîntemeiată, a acţiunii, cât şi lipsa unei identităţi de pârâţi între cele două pricini, recurenţii reclamă eronata reţinere a condiţiilor necesare pentru a opera cazul întreruptiv de prescripţie reglementat de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ.

Criticile au caracter fondat, în limitele şi potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

Conform dispoziţiilor art. 2.539 alin. (2) C. civ., "Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotarâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotarârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere sa fie admisă".

Raţiunea edictării aceste norme juridice este aceea de a conferi creditorului o nouă posibilitate de a-şi realiza creanţa, din moment ce nu a rămas în pasivitate, ci a introdus o cerere de chemare în judecată, însă aceasta fără a fi cercetată pe fond, a fost anulată sau respinsă doar pentru motive formale.

Soluţia legislativă adoptată de legiuitor este determinată de necesitatea asigurării unei protecţii concrete şi efective titularului dreptului la acţiune, în sensul privării acestuia de riscul suportării consecinţelor juridice negative ale respingerii pentru motive formale, strict procedurale, a cererii introductive de instanţă, iar nu pentru aspecte ţinând de temeinicia pretenţiilor formulate.

Este motivul pentru care, în vederea explicitării cazului întreruptiv de prescripţie referit, legiuitorul a stabilit, în mod expres, prin norma interpretativă cuprinsă în art. 2051 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (normă de drept introdusă prin Legea nr. 60/2012), că "Dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. sunt aplicabile inclusiv în cazul în care prin hotărârea rămasă definitivă s-a luat act de renunţarea la judecată ori s-a constatat perimarea".

Clarificarea se impunea, astfel, din moment ce sub imperiul vechii reglementări din materia prescripţiei extinctive, consacrate prin Decretul nr. 167/1958, prevederile art. 16 alin. (2) dispuneau în sensul că "Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea".

Deopotrivă, îndepărtându-se de vechea soluţie legislativă, art. 2.539 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., a stabilit, în mod expres, inclusiv că, "În cazurile prevăzute la art. 2.537 pct. 2 şi 3 C. civ., prescripţia este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicţie ori de urmărire penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă."

Prin urmare, aceste ipoteze, circumscrise unor aspecte formale judecăţii (cum sunt, cu titlu exemplificativ, şi introducerea unor cereri premature, insuficient timbrate, împotriva unei persoane lipsite de legitimare procesuală pasivă sau pentru o creanţă care nu este certă, lichidă şi exigibilă), reprezintă motive care nu se constituie în cauze absolute, menite să antreneze direct funcţia extinctivă ori sancţionatorie a prescripţiei extinctive, reprezentată de pierderea dreptului titularului de a obţine constrângerea debitorului în a-şi executa obligaţia, creditorului fiindu-i conferită posibilitatea de a introduce "o nouă cerere", în condiţii procedurale care să permită (de această dată) examinarea sa pe fond, fără a i se putea opune prescripţia, subordonat, însă, admiterii acestui din urmă demers procesual.

Or, în speţă, prin sentinţa nr. 825 din 26 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Mureş, secţia civilă a dispus respingerea, ca nefondată, a acţiunii reclamantului Municipiul Târgu Mureş în atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei Fundaţia "Târgu Mureş Zoo", în vederea obligării acesteia la restituirea sumei de 499.923,34 RON, invocată ca reprezentând cheltuieli pretins nelegale din patrimoniul iniţial alocat acesteia, respectiv a penalităţilor aferente sumelor transferate cu titlu de patrimoniu iniţial.

Această hotărâre a fost menţinută, prin decizia nr. 795/A din 7 octombrie 2022, pronunţată în respectiva pricină, prin care Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului Municipiul Târgu Mureş împotriva acesteia, recursul reclamantului împotriva hotărârii instanţei de apel fiind constatat ca fiind nul, prin decizia nr. 1197 din 19 iunie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Grefându-se, similar cauzei soluţionate anterior, pe dispoziţiile art. 1.349, art. 1.357 C. civ., coroborate cu art. 20 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 273/2006, cu art. 3 alin. (4), art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi cu art. 5 lit. b) din Legea nr. 191/2002, intimatul-reclamant solicită, prin cererea de chemare în judecată din prezenta pricină, angajarea (de această dată) a răspunderii delictuale a recurenţilor-pârâţi (membrii ai Consiliului Director al Fundaţiei "Târgu Mureş Zoo"), indicând ca izvor al obligaţiei fapta ilicită decurgând din acelaşi raport juridic cu cel cercetat în litigiul precedent (şi în considerarea aceloraşi rapoarte de control întocmite în procedura auditului financiar), relativ la "utilizarea nejustificată a patrimoniului iniţial constituit", prin aceea că "nu s-a realizat predarea inventarului Grădinii Zoologice prin încheierea unui proces-verbal de predare-primire în acest sens", aspect care impactează, în opinia părţii reclamante, asupra scopului şi obiectivelor pentru care a aceasta a fost constituită.

Recunoscându-i, în acest context, intimatului-reclamant posibilitatea de a recurge la ipoteza conţinută de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., deşi acesta a beneficiat de o verificare jurisdicţională a dreptului afirmat, în urma căreia s-a reţinut (cu caracter definitiv) netemeinicia acestuia, instanţa de apel a nesocotit însăşi raţiunea instituirii cazului întreruptiv de prescripţie invocat, ce exclude ipso facto o atare ipoteză, conform celor arătate în precedent.

De aceea, a aprecia că intimatul-reclamant are posibilitatea de a beneficia de efectul întreruptiv de prescripţie în situaţia reiterării pretenţiilor în raport cu alte părţi, deşi, în speţă, conform celor expuse, nu a fost reţinută o eventuală lipsă a calităţii procesuale a pârâtei din dosarul anterior, ar fi contrar finalităţii urmărite de legiuitor, anume ca tranşarea fondului raportului juridic litigios să aibă loc doar în cel de-al doilea proces, fiind, astfel, în realitate, eludat scopul acestei reglementări.

Drept urmare, făcând abstracţie de aspectul că judecata anterioară a presupus cercetarea efectivă a pretenţiei afirmate de intimatul-reclamant, iar nu doar constatarea unui impediment de ordin procedural, care, prin efectul său peremptoriu, să mărginească analiza instanţei judecătoreşti la aspecte preliminare verificării raportului juridic obligaţional ce constituie obiectul disputei, instanţa de apel, interpretând eronat ipoteza normativă înscrisă în art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., a validat, practic, omisiunea intimatului-reclamant de configurare (completă) a cadrului procesual în cel dintâi litigiu (şi pe care tinde să o complinească prin declanşarea ulterioară a prezentului demers judiciar).

Aceasta în condiţiile în care intimatul-reclamant avea deschisă posibilitatea de a acţiona pentru protecţia dreptului său împotriva recurenţilor-pârâţi încă din momentul demarării pricinii anterioare, cum implicit admite atunci când invocă întreruperea prescripţiei ca urmare a introducerii celei din urmă acţiuni în interiorul termenului de 6 luni de la rămânerea definitivă a soluţiei dispuse în cel dintâi litigiu.

Or, în virtutea principiului disponibilităţii, consacrat de art. 9 C. proc. civ., reclamantului îi revine sarcina de a trasa limitele învestirii instanţei, inclusiv în privinţa fixării cadrului procesual subiectiv, astfel că eventualele lipsuri, din această perspectivă, urmează a se răsfrânge direct asupra situaţiei sale juridice din proces.

De altfel, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. pentru a justifica neîmplinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune îndreptat împotriva recurenţilor-pârâţi (condiţionat de admiterea acestui din urmă litigiu), instanţa de apel demonstrează o abordare şi o înţelegere eronată a acestui caz întreruptiv de prescripţie şi din perspectiva necesităţii opunerii pretenţiei aceloraşi pârâţi, pentru se putea opune beneficiul ştergerii prescripţiei începute înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, recunoscut creditorului care decide să iasă din pasivitate şi să îşi valorifice, pe cale judiciară, dreptul afirmat.

Aceasta întrucât termenii textului de lege anterior menţionat reprezintă, în esenţă, o extensie, în condiţii particulare, a efectului întreruptiv reglementat de art. 2.537 pct. 2 C. civ. (la care face referire expresă cel dintâi alineat al art. 2.539 C. civ.), referitor la introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite, acte procedurale ce nu pot fi disociate de părţile cărora le-au fost opuse iniţial drepturile litigioase.

Extinzând, în afara cadrului legal, ipoteza specifică regăsită în situaţia în care acţiunea anterioară a fost respinsă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de legitimare procesuală, la celelalte ipoteze în care acţiunea iniţială a fost anulată ori respinsă pentru motive formale (neregăsite în speţă, conform celor arătate în precedent), prin reţinerea expresă a aspectului că textul de lege nu presupune cerinţa unei identităţi a subiecţilor procesuali pasivi din cadrul celor două pricini şi admiţând, pe cale de consecinţă, că acţiunea poate fi reiterată împotriva oricărui terţ faţă de primul proces (urmând a fi considerată ca fiind formulată în interiorul termenului de prescripţie prin raportare la momentul demarării celui dintâi litigiu), instanţa de apel a nesocotit inclusiv raţiunea reglementării instituţiei prescripţiei extinctive, de a sancţiona, prin efectele ei energice, lipsa de acţiune a titularului dreptului subiectiv a cărui ocrotire se pretinde, necesar a fi apreciată în concret, în ipoteza pluralităţii debitorilor, din moment ce prevederile art. 2.542 alin. (1) C. civ. statuează expres că efectele întreruperii prescripţiei nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

În consecinţă, potrivit argumentelor arătate, văzând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi art. 497 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi admis, casată decizia şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

La reluarea judecăţii se va ţine seama, în condiţiile art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., de dezlegările date prin prezenta decizie în legătură cu cadrul limitativ în care poate interveni cazul întreruptiv de prescripţie instituit prin art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., urmând a se aprecia, cu prioritate, în raport cu circumstanţele definitorii ale cauzei, rezultate din examinarea în concret a probelor şi a elementelor factuale, asupra eventualei stingeri, prin efectul prescripţiei extinctive, a dreptului la acţiune al intimatului-reclamant, ţinând seama, totodată, de susţinerile din cadrul cererii de apel şi de apărările părţilor adverse.

Faţă de soluţia pronunţată, chestiunea referitoare la cheltuielile de judecată solicitate în prezenta cale extraordinară de atac de recurenţii-pârâţi, va fi avută în vedere, de asemenea, la rejudecare, în funcţie de stabilirea părţii căzute în pretenţii şi de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi C., A. şi B. împotriva deciziei nr. 83/A din data de 31 ianuarie 2025 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 noiembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.