Loan contract validity and fraud vitiating consent: inadmissible cassation due to improper factual re-evaluation and failure to articulate specific legal error grounds

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă în 19 august 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, ca urmare a administrării probatoriului, să dispună, în principal, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 300.000 RON, în baza contractului de împrumut din 12.08.2019, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la restituirea acestei sume în temeiul faptului juridic licit, anume plata nedatorată, respectiv a instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective a debitului; obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2.158-2.166, art. 1.522, art. 1.341, art. 1.346 C. civ.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 921 din 20 septembrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis acţiunea reclamantului şi a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantului suma de 300.000 de RON, acordată cu titlu de împrumut, precum şi dobânda legala aferentă, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data restituirii; a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 11.105 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 836A din 10 septembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul pârâtei împotriva sentinţei, ca nefondat; a obligat-o pe apelantă să achite intimatului suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta B..

- Printr-o primă susţinere, a arătat că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că pârâta nu a făcut dovada, nici măcar implicit, cu privire la existenţa unor manopere dolosive ale intimatului-reclamant pentru a o induce în eroare în vederea încheierii contractului.

Făcând trimitere la prevederile art. 1.204 C. civ., precizează că a învederat instanţei de apel că a avut consimţământul viciat la încheierea acestui contract, astfel că nu putea fi considerat valabil încheiat, aşa cum a reţinut prima instanţă.

Afirmă că, din toate susţinerile sale din faţa instanţelor de fond şi din probele administrate rezultă fără dubii că acest consimţământ liber pentru încheierea unui contract de împrumut nu a existat.

Arată că ambele părţi au avut în vedere transferul sumei de 300.000 RON, dar nu cu titlu de împrumut, ci pentru depăşirea impasului financiar în care se afla, urmând ca, pe măsură ce se clarifica situaţia contabilă dintre intimat şi biroul notarial al recurentei, să se revină asupra acestei sume şi să se clarifice natura juridică a acesteia.

Relevând situaţia de fapt, arată că forma unui contract de împrumut a fost sugerată de către intimat chiar în momentul în care se afla la bancă, pentru a face transferul, indicând că banca solicită un astfel de act justificativ.

Precizează că aceasta este manopera dolosivă folosită de către intimat pentru a se încheia un contract de împrumut.

Astfel, deşi a semnat contractul de împrumut, în aceste condiţii, consimţământul său a fost viciat prin dol.

Mai arată şi că, fiind sub presiunea timpului, intimatul aflându-se la bancă, dar şi a situaţiei sale financiare dificile, se afla într-o eroare provocată de manoperele dolosive ale intimatului, care a constrâns-o, astfel, să semneze contractul, deşi înţelegerile dintre părţi nu au fost în sensul încheierii unui contract de împrumut, ci ale unui transfer.

Faptul că natura juridică a transferului sumei de 300.000 RON nu a fost cea a unui contract de împrumut rezultă şi din faptul că intimatul nu a mai semnat acest contract.

Arată că înscrisul invocat de intimat ar fi trebuit să fie un act notarial, pentru care se cerea legalizarea specimenului de semnătură.

Or, o încheiere de legalizare a specimenului de semnătură nu există pentru simplul fapt că însuşi reclamantul nu a mai semnat acest act, recunoscând, astfel, înţelegerea iniţială dintre părţi, respectiv a transferării respectivei sumei în contul datoriei pe care societatea sa o are faţă de biroul notarial al pârâtei, urmând ca ulterior să se clarifice în contabilitate acest aspect.

Menţionează, aşadar, că a acceptat să semneze actul de împrumut doar pentru a fi prezentat băncii (astfel cum a susţinut şi intimatul în conversaţia whatsapp depusă la dosar), iar nu pentru că acesta ar fi fost adevăratul raport juridic dintre părţi.

Afirmă că adevăratul raport juridic dintre părţi este cel care rezultă din conversaţia purtată pe whatsapp, aflată la dosarul cauzei.

Precizează, reluând susţinerile anterioare, că intimatul, prin societăţile sale, datora biroului notarial al recurentei sume de bani constând în onorarii notariale, dar şi sume destinate ANCPI şi ANAF, respectiv că biroul său notarial avea conturile poprite la momentul respectiv, motiv pentru care era necesar un transfer, din partea intimatului, către un cont personal din care să fie gestionate plăţile, iar ulterior deblocării conturilor biroului notarial şi definitivării situaţiei datoriilor intimatului/societăţilor sale să fie compensate datoriile reciproce.

Menţionează că toate aceste aspecte au fost recunoscute de către intimat în cadrul conversaţiei pe whatsapp, aflate la dosarul cauzei.

- Printr-o altă susţinere, afirmă că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că ar fi susţinut că pentru validitatea unui contract de împrumut era necesară încheierea de legalizare de semnătură a unui notar.

Precizează că doar a arătat că, în contextul manoperelor dolosive folosite de către intimat, ceea ce a trimis semnat era un astfel de contract, care urma să aibă o încheiere de legalizare notarială, înscris care nu a fost semnat de către intimat.

Deşi aflată sub presiune momentului, arată că a încercat să ia această măsură de precauţie şi a trimis intimatului un act care ar fi avut nevoie să mai parcurgă o etapă procedurală înainte de a intra în vigoare, respectiv cea a legalizării notariale a specimenelor de semnătură.

Susţine, totodată, că înscrisul prezentat de către reclamant nu este nici măcar unul sub semnătură privată şi nu se poate invoca forţa probantă a acestuia.

Afirmă că raporturile dintre intimat şi recurentă nu sunt cele specifice unui contract de împrumut şi nu puteau fi reţinute susţinerile intimatului potrivit cărora presupusele raporturi contractuale specifice unui împrumut ar putea fi dovedite cu alte probe, din coroborarea cărora rezultă cu claritate intenţia părţilor.

Menţionează că înscrisurile pe care le-a depus în fond fac dovada unor datorii ale reclamantului faţă de recurentă/cabinetul său notarial la data viramentului bancar al sumei de 300.000 RON, datorii care nu pot susţine invocata natură juridică a unui contract de împrumut dintre părţi.

Arată că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că doar semnătura împrumutatului era suficientă, în condiţiile în care a fost urmat de executare, prin transferul sumei în contul recurentei.

Expunând cadrul factual, precizează că transferul a fost efectuat pentru că aşa s-au înţeles părţile, în vederea depăşirii impasului financiar în care se afla recurenta, iar nu ca împrumut, cum a precizat intimatul la detaliile plăţii şi cum susţine prin acţiunea introductivă de instanţă.

Mai arată şi că instanţele de fond nu au observat că nu sunt respectate dispoziţiile art. 1.240 alin. (2) C. civ., respectiv că voinţa trebuie să fie manifestată şi printr-un comportament care, potrivit convenţiei părţilor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare unui astfel de contract, din moment ce nu a existat o astfel de manifestare neechivocă de voinţă din partea sa, având în vedere că a insistat, prin corespondenţa purtată pe whatsapp cu intimatul, că urmează să lămurească ulterior natura juridică a acestui transfer.

- Printr-o ultimă susţinere, arată că în mod greşit au reţinut instanţele de fond că sumele pe care intimatul le datorează cabinetului său notarial sunt sume din raporturi distincte de cele care au stat la baza transferului sumei de 300.000 RON.

Antamând situaţia de fapt, menţionează că, deşi o parte din litigiile dintre cabinetul notarial al recurentei şi intimat cu privire la aceste datorii au fost soluţionate, a arătat instanţelor de fond că intimatul, prin societatea sa, mai are de achitat suma de 204.208,12 RON din totalul de 304.208,12 RON, sumă ce este în directă legătură cu cea din contractul de împrumut, pentru că acesta era menit să acopere datoria, sens în care face referire la corespondenţa dintre părţi.

5. Apărări formulate în cauză

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În dezvoltarea excepţiei nulităţii recursului, a menţionat că aspectele invocate de recurentă vizează exclusiv probleme de fapt deja analizate, respectiv de apreciere a probelor de către instanţele de fond.

Susţine că recurenta nu a expus niciun motiv pentru care decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, neavând, astfel, un temei juridic pentru formularea prezentului recurs.

Mai arată că afirmaţiile privitoare la existenţa unor manopere dolosive au fost ridicate pentru prima dată în apel, astfel cum a reţinut corect şi instanţa de prim control judiciar.

A arătat, totodată, că nu este posibilă, în mod obiectiv, ipoteza prin care intimatul să o inducă în eroare pe recurentă, ce are calitatea de notar public, din moment ce aceasta este cea care a redactat şi care i-a trimis contractul de împrumut.

Astfel, este greu de crezut că recurenta nu cunoştea efectele juridice ale contractului de împrumut pe care chiar ea l-a redactat, i-a semnat şi l-a trimis intimatului.

Nici presiunea timpului şi nici pretinsa situaţie financiară dificilă în care se afla recurenta nu-i pot altera acesteia consimţământul, mai ales într-atât încât să nu ştie ce efecte juridice produce un act pe care tocmai ea l-a redactat şi l-a transmis.

Mai arată şi că dovada contractului de împrumut implică proba acordului de voinţă şi a remiterii sumei împrumutate.

În concret, existenţa acordului de voinţă se deduce din faptul executării transferului bancar (cu justificarea tranzacţiei prin contractul semnat de recurentă, fapt ce arată inclusiv acordul de voinţă al intimatului privind conţinutul şi condiţiile contractuale), iar tradiţiunea se dovedeşte cu ordinul de plată emis de bancă.

Precizează ca fiind eroate şi susţinerile recurentei cu privire existenţa unor raporturi identice între sumele pe care C. S.R.L. le datorează cabinetului notarial al recurentei şi sumele pe care aceasta le datorează intimatului.

Contrar susţinerilor recurentei, contractul a fost încheiat cu aceasta în calitate de persoană fizică, fiind irelevante relaţiile profesionale ale societăţii notariale al cărei titular este cu societăţile în care intimatul are calitatea de asociat.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi admiterea căii de atac formulate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimatul-reclamant, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Astfel, deşi invocă motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ipoteză de casare relativă la pronunţarea deciziei atacate cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, recurenta omite a supune judecăţii veritabile aspecte subsumabile ipotezelor de casare prevăzute de lege, rezumându-se doar la a contesta situaţia de fapt reţinută în cauză.

- În acest sens, reiterând doar, inadecvat procedural, susţinerile formulate în calea de atac anterioară referitoare la vicierea consimţământului său, prin dol, de către intimatul-reclamant, cu ocazia încheierii contractului de împrumut din 12.08.2019, recurenta nu formulează o critică de nelegalitate propriu-zisă împotriva dezlegărilor jurisdicţionale din etapa procesuală precedentă.

Procedând astfel, aceasta lasă în afara analizei considerentele instanţei de apel, care au reţinut indicarea respectivei susţineri cu neobservarea regulii tantum devolutum quantum iudicatum prevăzute de art. 478 C. proc. civ., stabilind că invocarea nulităţii relative a respectivului act juridic, pe cale de apărare, direct în calea devolutivă de atac, reprezintă o pretenţie nouă, în sensul art. 478 alin. (3) C. proc. civ., iar nu o explicitare a celor susţinute de parte în faţa primei instanţe.

Ca atare, raportându-se la aspectele invocate de către pârâta-apelantă, prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, potrivit cărora, "intimatul-reclamant, fiind la bancă, i-a solicitat acesteia să-i trimită un contract de împrumut, ca act justificativ al transferului bancar al sumei de 300.000 RON, act pe care l-a semnat şi l-a trimis intimatului-reclamant", instanţa de apel a constatat că susţinerile sale nu se referă, nici măcar implicit, la existenţa vreunor manopere dolosive ale intimatului-reclamant pentru a o induce în eroare pe recurentă la încheierea contractului.

Or, reluarea susţinerilor deduse judecăţii în calea de atac precedentă nu permite, în sine, controlul de legalitate al deciziei atacate, din moment ce afirmaţiile invocate nu sunt grefate pe dezlegările instanţei de apel, care rămân, astfel, în afara unor critici de nelegalitate propriu-zise.

În acest context, fără a indica în concret maniera în care afirmata nulitate ar fi reprezentat doar o explicitare cuprinsă implicit în apărările formulate în faţa primei instanţe, permisă în condiţiile prescrise de art. 478 alin. (4) C. proc. civ., recurenta formulează, în realitate, doar critici lipsite de corespondent în raport cu statuările curţii relative la limitele în care poate avea loc analiza apelului.

Prin urmare, chestiunile invocate apar ca fiind formale şi deopotrivă în afara cadrului judecăţii realizate în etapa procesuală anterioară.

- Lipsită de aptitudinea efectivă de a declanşa controlul de legalitate al instanţei de recurs este şi simpla afirmare, de către recurentă, a aspectului nesemnării, de către intimatul-reclamant, a contractului intervenit între părţile litigante.

Omiţând şi de această dată, a se raporta efectiv la considerentele deciziei atacate, care au stabilit că respectivul înscris se bucură de forţă probantă deplină faţă de părţile între care a intervenit, chiar nesemnat de către împrumutător, în condiţiile în care a fost urmat de executare, prin transferul sumei în contul pârâtei-apelante, recurenta se rezumă, în esenţă, la a afirma doar că "transferul a fost efectuat pentru depăşirea impasului financiar în care se afla recurenta, iar nu ca împrumut".

Or, la rândul lor, inclusiv aceste susţineri (referitoare la greşita stabilire, de către instanţele devolutive, a naturii juridice de împrumut a contractului încheiat) se înscriu în afara limitelor controlului în casaţie, cât timp tind la a critica, în realitate, doar aspecte de temeinicie, excluse verificării instanţei de recurs.

Astfel, afirmând, deficitar, că raportul juridic dedus judecăţii nu este unul specific unui împrumut de consumaţie (prin aceea că "înţelegerile dintre părţi nu au fost în sensul încheierii unui astfel de contract, ci ale unui transfer din partea intimatului către un cont personal, din care să fie gestionate plăţile către ANCPI şi ANAF până la deblocarea conturilor biroului notarial", respectiv că "raporturile contractuale specifice unui împrumut ar putea fi dovedite cu alte probe"), recurenta urmăreşte doar efectuarea unui control de fond, prin reevaluarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa devolutivă prin prisma materialului probator, în sensul de a se acorda prevalenţă "conversaţiei purtate pe whatsapp" şi "înscrisurilor referitoare la existenţa unor datorii ale reclamantului faţă de cabinetul său notarial", la care face trimitere în mod expres, chestiune nepermisă în raport cu ipotezele de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Or, procedând la devoluţiunea deplină a pricinii, instanţa anterioară a stabilit, contrar susţinerilor pârâtei-apelante, că aceasta a admis, implicit, că a cunoscut faptul că participă la încheierea unui contract de împrumut, invocând aceea că încheierea acestuia a avut loc în contextul în care întâmpina dificultăţi financiare, pe fondul cărora i-a solicitat intimatului-reclamant virarea sumei de 300.000 RON (dat fiind că şi acesta şi societatea sa datorau sume de bani cabinetului său notarial).

Raţionamentul logico-judiciar care a fundamentat reţinerea curţii de apel a avut în considerare, tot ca efect al evaluării mijloacelor probatorii încuviinţate în cauză, aspectul că această împrejurare este confirmată inclusiv de aceea că, deşi având calitatea de notar public, pârâta-apelantă nu a precizat motivele pentru care nu i-a cerut intimatului-reclamant să întocmească un alt document justificativ al transferului, dacă a apreciat că suma virată în contul său nu a fost acordată cu titlu de împrumut şi nu s-a susţinut că banca ar fi solicitat, ca document justificativ, strict existenţa unui contract de împrumut.

Aşadar, fără a exhiba un element de nelegalitate a deciziei atacate, recurenta, cu ignorarea aspectului că analiza curţii de apel nu a fost de natură să releve o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de prima instanţă (în urma evaluării atât a contractului de împrumut, întocmit şi semnat de recurentă, cât şi a răspunsurilor la interogatoriu ale părţilor), tinde doar la reevaluarea situaţiei de fapt.

Or, maniera în care, analizând probele administrate, instanţa de prim control judiciar a stabilit cadrul factual (în deplină consonanţă cu atributul recunoscut instanţelor fondului) nu mai poate face obiectul cenzurii în prezenta fază procesuală.

Ca atare, întrucât statuările curţii de apel, cu corespondent în planul temeiniciei, nu mai pot fi contrazise la acest moment procesual, simpla referire la inexistenţa unei manifestări neechivoce de voinţă, prin trimitere la dispoziţiile art. 1.240 alin. (2) C. civ., urmată de trimiteri la probe şi la evaluările elementelor ce fac parte din situaţia de fapt a cauzei (respectiv că "a insistat prin corespondenţa purtată pe whtasapp că intimatul urmează să lămurească ulterior natura juridică a acestui transfer"), nu este de natură a imprima criticii un caracter subsumabil prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., partea urmărind, în realitate, inadecvat procedural, obţinerea unei noi judecăţi în raport cu mijloacele de probă care au fost deja analizate în precedenta fază procesuală.

- Mai mult, ignorând raţionamentul logico-juridic amplu şi elaborat al instanţei devolutive de control judiciar (care a stabilit, ca efect al examinării înscrisurilor depuse în probaţiune de către recurentă, că datoriile reclamantului faţă de cabinetul de notarial nu pot fi stinse prin plata acestora către pârâta-apelantă, întrucât aceasta nu se confundă cu cabinetul notarial, fiind subiecte de drept distincte, iar, astfel, că nici condiţiile compensaţiei nu sunt îndeplinite în speţă), recurenta opune, lipsit de o argumentaţie juridică propriu-zisă, simple împrejurări factuale pentru a evoca situaţia contrară celei reţinute de instanţele fondului, făcând trimitere şi de această dată la corespondenţa purtată cu intimatul-reclamant.

Aspectele invocate relevă, aşadar, doar dezacordul părţii în raport cu maniera de interpretare a probatoriului de către instanţa de apel, în scopul reaprecierii unor chestiuni de fapt, ceea ce nu este permis în calea extraordinară de atac a recursului.

Or, în speţă, nu se pot cerceta criticile referitoare la mijloacele de probă la care se referă recurenta, nefiind pusă în discuţie eventuala admisibilitate a acestora, ci se contestă însăşi concluzia la care a ajuns instanţa de apel, în urma propriei analize a acestora.

Aşadar, se observă că, inclusiv din această perspectivă, recurenta a omis să formuleze critici de nelegalitate subsumabile motivului de casare invocat, limitându-se doar la a contesta elemente ce intră în puterea de apreciere a instanţelor fondului şi care scapă cenzurii instanţei de recurs.

Astfel fiind, distinct de împrejurarea că aspectele menţionate constituie, în esenţă, reiterări ale susţinerilor formulate în calea de atac precedentă, acestea excedează controlului în casaţie al hotărârii atacate şi prin aceea că, dată fiind maniera de formulare a lor, prin trimitere la probele administrate, tind strict la reevaluarea situaţiei de fapt, chestiune incompatibilă cu prezenta cale extraordinară de atac, în cadrul căreia nu este posibilă verificarea temeiniciei actului jurisdicţional atacat.

Drept urmare, prin ansamblul susţinerile formulate, recurenta urmăreşte doar obţinerea unei noi aprecieri a probatoriului, afirmaţiile invocate vizând strict devoluţiunea deplină a cauzei, improprie judecăţii din recurs.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere că aspectele deduse judecăţii de către recurentă nu sunt subsumabile motivelor de recurs expres prevăzute de lege şi nici nu se pot reţine motive de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei nr. 836 A din data de 10 septembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Reţinând culpa procesuală a recurentei în acord cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia la plata către intimatul A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat aferent fazei procesuale a recursului, dovedite prin factura fiscală nr. x/25.11.2025 şi prin ordinul de plată din aceeaşi dată, depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei nr. 836 A din data de 10 septembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.000 RON, în favoarea intimatului-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 noiembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.