Maintenance contract resolution: Causal exclusion of evidentiary re-evaluation from cassation review

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti în 08.04.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., rezoluţiunea contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/25.06.2009 de către BNP C., rectificat prin încheierea de rectificare nr. 23/27.09.2017 de către SPN "C." şi a contractului de novaţie subiectivă autentificat sub nr. x/30.10.2017 de către SPN "D.", care a modificat contractul de întreţinere nr. x/25.06.2009, obligarea pârâtei la restituirea dreptului transmis de către creditori la data contractării (repunerea părţilor în situaţia anterioară contractului, respectiv revenirea imobilului în patrimoniul reclamantei), precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1.020-1.021 şi art. 1.079 alin. (3) C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa nr. 14488/10.11.2022, Judecătoria Sector 2 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la 16.12.2022.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1189/20.10.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1254A/29.11.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul reclamantei împotriva sentinţei, ca nefondat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta.

- Printr-o primă susţinere, recurenta a invocat aplicarea greşită, de către instanţele de fond, a dispoziţiilor art. 1.020 şi art. 1.021 C. civ. de la 1864, indicând, în acest sens, neîndeplinirea, de către intimată, a obligaţiei de întreţinere asumate contractual.

Invocând lipsa unei analize reale de către instanţele anterioare îndeplinirii obligaţiilor specifice rezultate din contractul de întreţinere nr. x/25.06.2009, pe care le enumeră, recurenta susţine că în mod greşit a fost reţinută executarea respectivelor obligaţii pe baza unor bonuri fiscale şi declaraţii generale ale intimatei, fără a se verifica dacă prestaţiile au fost constante, suficiente şi adaptate nevoilor sale.

Astfel, în mod eronat şi fără suport probator, în motivarea primei instanţe, motivare reluată ca atare de instanţa de apel, se reţine că "cel puţin până la 30.10.2017, când a intervenit novaţia contractului de întreţinere, nu se poate reţine că pârâta nu şi-ar fi realizat obligaţiile în mod corespunzător".

De asemenea, susţine că este eronată motivarea hotărârii tribunalului, validată în aceiaşi termeni de instanţa de apel, conform căreia "din actele depuse la dosar rezultă că intimata şi mama acesteia au achitat utilităţile, au efectuat cumpărături de hrană, îmbrăcăminte, medicamente, au asigurat condiţii corespunzătoare din punct de vedere igienico-sanitar ale locuinţei întreţinuţilor, simpla afirmaţie a apelantei că facturile şi chitanţele fiind pe numele acesteia nu ar fi de natură a demonstra absolut că au fost achitate cu sume proprii, iar nu cu sume provenite de la intimate".

Arată că respectivele considerente nu au suport probator, deoarece dovezile depuse de intimată în susţinerea afirmaţiei că şi-a îndeplinit obligaţiile de întreţinere nu atestă acest fapt, aşa cum, eronat, au reţinut instanţele de fond.

Precizează că în situaţia în care instanţele anterioare ar fi analizat înscrisurile prezentate de intimată, ar fi observat că singurele dovezi de îndeplinire a obligaţiilor, depuse de partea adversă la dosar, începând din anul 2009 (când a fost perfectat contractul iniţial de întreţinere) şi până în anul 2022 (când a fost promovată acţiunea) constau în chitanţele de plată a impozitelor pentru apartamentul ce face obiectul contractului, fapt ce nu este de natură a demonstra îndeplinirea, de către debitoare, a obligaţiei de întreţinere.

Susţine şi că, la dosar, nu există o chitanţă sau un extras de cont care să ateste achiziţionarea de către intimată, în decursul celor 13 ani, a unor articole de îmbrăcăminte şi/sau de încălţăminte care ar fi fost destinate creditorilor obligaţiei de întreţinere.

Mai mult, înscrisurile depuse de intimată atestă că, în intervalul 2009-2020, nici aceasta şi nici mama sa nu au făcut vreo cheltuială în ceea ce îi priveşte pe creditori, deoarece respectivele înscrisuri dovedesc achiziţia de produse efectuate de mama intimatei sau de soţul său, având în vedere, dată fiind structura produselor cumpărate (35-40 de poziţii), că ele atestă satisfacerea necesarului unei familii cu produse specifice nevoilor ei, iar nu a unor produse destinate recurentei.

De asemenea, dovezile care atestă achiţizionarea de produse pentru intervalul 2021-2022 demonstrează procurarea acestora de către familia mamei intimatei, pe care, dată fiind animozitatea dintre părţi, le-a păstrat şi le-a depus la dosar, susţinând neadevărat că toate aceste produse i-ar fi fost destinate recurentei, care, însă, le-ar fi refuzat.

Mai arată că a susţinut şi că a dovedit, cu înscrisuri, că toate cheltuielile sale de întreţinere, ale soţului său şi ale casei au fost suportate de creditorii obligaţiei, din pensie, menţionând că a depus chitanţe şi contracte în acest sens, motiv pentru care apreciază ca fiind eronate reţinerile instanţelor de fond potrivit cărora intimata şi mama acesteia le-ar fi asigurat toate cele necesare traiului.

Totodată, arată ca fiind greşite şi reţinerile instanţelor anterioare în sensul că intimata şi mama acesteia ar fi suportat cheltuielile de înmormântare ale soţului recurentei şi ale pomenirilor ulterioare, având în vedere că la dosar nu există niciun înscris care să dovedească acest lucru.

Susţine că, în realitate, aceste cheltuieli au fost suportate din indemnizaţia de la stat, diferenţa fiind suportată de recurentă.

Afirmă şi că intimata ar fi fost în posesia unor documente justificative în cazul în care ar fi efectuat aceste cheltuieli.

Arată că instanţele fondului au ignorat această lipsă de probatoriu, considerând, în mod eronat, că acordul recurentei pentru novaţie echivalează cu o recunoaştere a îndeplinirii corespunzătoare a obligaţiilor până la acel moment.

Susţine că acordul său pentru novaţie nu exonerează instanţa de obligaţia de a verifica efectiv neexecutarea ulterioară, fiind aplicate greşit prevederile art. 1.020 C. civ. de la 1864.

Mai afirmă şi că pentru perioada ulterioară decesului soţului său, respectiv după data de 24.06.2018, a demonstrat, prin înscrisurile depuse la dosar, că a suportat majoritatea cheltuielilor (utilităţi, hrană, medicamente) din propriile sale venituri.

Arată că instanţele au respins această probă, considerând că bonurile fiscale ale intimatei (care includeau şi bunuri pentru uz personal) sunt suficiente, motiv pentru care apreciază că au fost încălcate prevederile art. 1.020 C. civ. de la 1864, neexecutarea obligaţiei de a se asigura întreţinerea recurentei fiind evidentă.

Menţionează şi că tribunalul a reţinut că nu este rezonabil să se pretindă pârâtei păstrarea tuturor bonurilor fiscale pe 4 ani, ignorând, însă, faptul că sarcina probei îndeplinirii obligaţiei revine debitorului, conform art. 1.169 C. civ. 1864, curtea de apel neverificând, la rândul său, dacă prestaţiile au fost echitabile şi suficiente.

Ca atare, precizează că soluţia curţii de apel este greşită, dovezile la care fac referire instanţele anterioare, în motivarea hotărârilor, nereliefând îndeplinirea, de către intimată, a obligaţiei principale, de a asigura cele necesare traiului creditorilor acesteia, considerând că în speţă au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1.020 şi art. 1.021 C. civ. de la 1864.

- Printr-o altă critică, recurenta invocă aplicarea eronată, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 1.020 şi art. 1.021 C. civ. de la 1864 şi referitor la condiţia culpei intimatei în executarea obligaţiei contractuale.

Susţine ca fiind greşite, în raport cu probele administrate, reţinerile instanţelor fondului în sensul că neexecutarea obligaţiilor, dacă a existat, nu este imputabilă intimatei.

Astfel, instanţele au ignorat evidenţa culpei intimatei în îndeplinirea obligaţiilor contractuale anterior anului 2021, în sensul că, prin probele administrate, recurenta a atestat că înainte de pandemie şi de schimbarea yalei (sfârşitul anului 2021), intimata nu şi-a îndeplinit obligaţiile în mod corespunzător (lipsa menajului, a hranei preparate, a asistenţei medicale constante).

Instanţele au respins aceste susţineri, bazându-se pe bonuri fiscale nespecifice şi pe declaraţia contradictorie a martorului propus de intimată, care a relatat cele auzite de la parte.

Arată că, în schimb, declaraţia martorei E., vecină cu recurenta, care a confirmat lipsa vizitelor intimatei şi a mamei sale a fost ignorată fără o motivare substanţială.

Apreciază că în mod eronat au fost respinse acţiunea introductivă de instanţă şi apelul pe care l-a formulat, reţinându-se faptul că recurenta este vinovată de refuzul întreţinerii, iar nu intimata, care şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale.

Expunând situaţia de fapt, arată că instanţele de fond au considerat că schimbarea yalei şi refuzul accesului intimatei din anul 2021 o exonerează pe aceasta de culpă, ignorând probele administrate, care atestă că acest refuz a intervenit ca o consecinţă a neexecutării anterioare a obligaţiilor de către intimată, ceea ce face ca culpa să rămână în sarcina acesteia.

Or, prevederile art. 1.020 C. civ. de la 1864 nu permit exonerarea debitorului atunci când neexecutarea iniţială este imputabilă acestuia, iar reacţia creditorului (refuzul accesului) este o consecinţă firească a încălcării contractului.

Susţine că instanţele anterioare au inversat raportul cauză-efect, considerând refuzul recurentei ca impediment primar, fără a verifica dacă acesta a fost justificat de neîndeplinirea obligaţiilor de către intimată.

În concluzie, arată că instanţele de fond au aplicat greşit dispoziţiile art. 1.020 şi art. 1.021 C. civ. de la 1864 atunci când au stabilit, contrar probelor administrate, că atitudinea intimatei în executarea obligaţiilor contractului de întreţinere exclud culpa acesteia.

5. Apărări formulate în cauză

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În dezvoltarea excepţiei invocate, intimata a arătat că, prin susţinerile formulate, recurenta nu făcut altceva decât să reanalizeze probele administrate de către primele două instanţe şi să susţină că ar fi trebuit să fie reţinută o altă situaţie de fapt.

În aceste condiţii, este evident că recurenta critică temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea acesteia, solicitând reevaluarea probatoriului administrat deja şi cenzurarea situaţiei de fapt reţinute.

Prin urmare, afirmând că aspectele invocate de recurentă nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind criticată doar starea de fapt reţinută, deci temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia, a solicitat aplicarea sancţiunii nulităţii recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

- Astfel, afirmând, prin trimitere la dispoziţiile art. 1.020 şi art. 1.021 C. civ. de la 1864, că "dovezile depuse de intimată în susţinerea afirmaţiei că şi-a îndeplinit obligaţiile de întreţinere nu atestă acest fapt", recurenta se rezumă la a expune doar elemente factuale, iar nu argumente de ordin juridic în legătură cu o eventuală încălcare a normelor de drept indicate.

Ca atare, evocarea doar a unor mijloace de probă, pentru a contura concluzia contrară celei la care s-au oprit instanţele fondului, se repercutează strict pe planul temeiniciei hotărârii, exclus controlului în casaţie, care limitează verificarea jurisdicţională din prezenta cale extraordinară de atac la cercetarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în acord cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, recurenta tinde, în realitate, contrar limitelor analizei instanţei de recurs, la devoluţiunea deplină a cauzei în raport cu toate aceste aspecte de fapt, indicate prin cererea de recurs, în scopul reevaluării elementelor probatorii din litigiul pendinte, în urma interpretării cărora, instanţa de apel a reţinut (în deplină concordanţă cu judecata înfăptuită de tribunal) îndeplinirea corespunzătoare, de către intimată, a obligaţiei asumate, atât în intervalul cuprins între momentul încheierii contractului de întreţinere şi cel la care a intervenit novaţia acestuia (30.10.2017), cât şi în perioada ulterioară modificării convenţiei (în sensul preluării, de către intimată, a întregii obligaţii de întreţinere, precum şi a dreptului de proprietate asupra imobilului).

Astfel fiind, instanţa de prim control judiciar, coroborând elementele probatorii administrate, a stabilit că "intimata şi mama acesteia au achitat utilităţile, au efectuat cumpărături de hrană, îmbrăcămite, medicamente şi au asigurat condiţii corespunzătoare din punct de vedere igienico-sanitar ale locuinţei întreţinuţilor".

Concluzia instanţei anterioare s-a fundamentat, în concret, în privinţa celui dintâi interval temporal supus analizei, pe de o parte, pe propria evaluare a înscrisurilor depuse de către intimată în dosarul tribunalului şi a probei testimoniale administrate de tribunal, iar, pe de altă parte, pe valorificarea recunoaşterilor reclamantei din cererea introductivă de instanţă şi din cea de apel (în sensul că "intimata s-a ocupat de renovarea apartamentului şi a achiziţionat materialele necesare, achitând şi manopera"), precum şi pe interpretarea înscrisurilor (facturi) depuse în apel de către pârâtă (care au demonstrat că "intimata a achitat impozitul imobilului ce face obiectul contractului de întreţinere, precum şi utilităţile generate de acesta").

În consecinţă, rezumându-se la a afirma doar "lipsa unui suport probator", în condiţiile în care instanţa de apel ar fi reţinut îndeplinirea acestor obligaţii "pe baza unor bonuri fiscale şi declaraţii generale ale intimatei", recurenta tinde, în realitate, doar la o nouă evaluare a elementelor de probatoriu, pentru ca, în acest mod, să obţină o soluţie favorabilă pretenţiilor formulate.

Or, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la cadrul factual care a fost constatat deja, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Aceeaşi este şi situaţia criticilor îndreptate împotriva considerentelor instanţei anterioare care au stabilit, în mod similar celui dintâi interval supus analizei, că nici ulterior novării contractului de întreţinere şi până la decesul soţului reclamantei "nu există nicio dovadă în sensul că pârâta nu ar fi prestat întreţinerea în mod corespunzător".

Conferind valenţă probatorie, în acest sens, înscrisurilor depuse de către intimată atât cu prilejul judecăţii în primă instanţă, cât şi în calea devolutivă de atac, instanţa de prim control judiciar a constatat, în opoziţie cu susţinerile reclamantei-apelante, că pârâta "a achitat utilităţile, a efectuat cumpărături de hrană, îmbrăcăminte, medicamente şi s-a ocupat de starea de sănătate a bunicului său".

Examinând, astfel, situaţia de fapt din prezenta pricină, instanţa de apel a constatat că susţinerile intimatei, dovedite prin respectivele înscrisuri, "se coroborează cu declaraţia martorei audiate în apel, care a învederat instanţei, sub jurământ, că intimata a luat bunicului său un pat, un cărucior şi medicamente".

Contestând şi de această dată cadrul factual reţinut, recurenta susţine, în afara limitelor judecăţii din recurs, că "singurele dovezi de îndeplinire a obligaţiilor depuse de partea adversă la dosar, începând cu anul 2009 (când a fost perfectat contractul iniţial de întreţinere) până în anul 2022 (când a promovat acţiunea) constau în chitanţe de plată a impozitelor pentru apartamentul ce face obiectul contractului".

Or, procedând, astfel, recurenta alege să ignore, practic, dezlegările date de instanţa de apel în legătură cu aspectele formal criticate.

Tot astfel, impropriu cadrului specific prezentei faze procesuale, recurenta mai arată şi că facturile depuse de intimată "atestă, prin structura produselor cumpărate (35-40 de poziţii) satisfacerea necesarului unei familii cu produse specifice nevoilor ei, iar nu produse destinate reclamantei".

Criticile sunt unele care exprimă, la rândul lor, dezacordul în raport cu soluţia pronunţată, iar nu nelegalitatea acesteia, recurenta înţelegând, similar celorlalte susţineri, a solicita, în realitate, o nouă evaluare a probelor administrate în faţa instanţei de apel, în condiţiile în care, constatând în mod expres că, "în această perioadă, intimata a achiziţionat în continuare alimente, pe care le-a pus la dispoziţia apelantei-reclamante", curtea a validat raţionamentul judiciar al primei instanţe, care a stabilit, în mod expres, că, "deşi, pe unele bonuri fiscale depuse la dosar, apar şi bunuri care nu au fost achiziţionate pentru reclamantă, acest aspect este normal, având în vedere că pârâta nu făcea cumpărăturile în mod separat, întocmind bonuri distincte".

Drept urmare, limitându-se doar la a contesta aceste elemente de fapt, ce intră în puterea de apreciere a instanţelor de fond şi care scapă controlului judiciar al instanţei de recurs, recurenta urmăreşte doar repunerea în discuţie a situaţiei de fapt.

La fel procedează aceasta şi atunci când afirmă că "a dovedit cu înscrisuri" că ea este cea care a suportat "toate cheltuielile de întreţinere şi cele ale casei".

Afirmaţiile sunt, la rândul lor, unele care aduc în dezbatere, în mod inadecvat procedural, raportat la faza judecăţii aflate în calea extraordinară de atac a recursului, elemente de fapt şi de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel ca efect al cercetării ansamblului probator.

Astfel, fără a indica punctual în ce constă pretinsa nelegalitate săvârşită de instanţa de apel cu ocazia pronunţării deciziei atacate, ci înţelegând să afirme, formal, contrariul statuărilor de fond ale curţii, recurenta tinde doar la reevaluarea propriilor mijloace de probă de care se prevalează în susţinerea pretenţiilor formulate (şi care au făcut obiectul verificării instanţelor anterioare), pentru a le conferi astfel, impropriu judecăţii din recurs, o altă valoare probatorie.

Or, faptul că, în urma examinării lor (coroborat cu restul probelor, conform celor menţionate în precedent), curtea a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de recurentă nu reprezintă un aspect apt să infirme raţionamentul său logico-juridic, acestea vizând, cum s-a arătat, doar maniera de stabilire a cadrului factual.

Inclusiv atunci când menţionează, generic, că "nu există niciun înscris care să dovedească faptul că intimata şi mama sa au suportat cheltuielile cu înmormântarea soţului recurentei şi cu pomenile ulterioare ale acestuia", recurenta se rezumă doar la a evoca aspecte de temeinicie, ignorând, totodată, dezlegările curţii, care au stabilit contrariul, respectiv că "facturile şi bonurile fiscale, în care sunt indicate alimente", depuse de intimată în contraprobă, "sunt de natură a demonstra contrariul".

Mai mult, instanţa de apel a reţinut că aceste împrejurări de fapt au fost dovedite inclusiv prin declaraţiile martorilor F. şi G., "ambii martori susţinând că intimata s-a ocupat de pomenile bunicului său, fiind realizate în curtea mamei sale".

Or, nici aceste aspecte nu pot face obiect al cenzurii instanţei de recurs, nefiind compatibile cu prezenta cale extraordinară de atac, astfel cum s-a arătat.

- În mod similar, nici cea din urmă critică a recurentei, prin care se invocă, doar sub aparenţa unei critici de nelegalitate, nerespectarea aceloraşi prevederi legale (art. 1.020 şi art. 1.021 C. civ.), însă prin aceea că instanţa de apel ar fi apreciat, "în ciuda evidenţei probelor administrate, că atitudinea intimatei în executarea obligaţiilor contractului de întreţinere exclude culpa acesteia", nu este în măsură să învestească legal instanţa de recurs şi să permită cenzura specifică acestei căi extraordinare de atac.

Astfel, afirmând că reţinerea, de către instanţa de apel (concordant tribunalului), a unui refuz nejustificat al reclamantei de a primi ajutorul intimatei ulterior decesului soţului acesteia "este eronată în raport cu probele administrate", recurenta expune şi de această dată doar stări de fapt, ce nu pot face obiectul analizei în recurs.

Fără a exhiba, deci, un element de nelegalitate a deciziei atacate, susţinerile sunt unele ce contestă, la rândul lor, doar modalitatea de interpretare a probei testimoniale administrate în faţa primei instanţe, recurenta invocând, pe de o parte, "contradictorialitatea declaraţiei martorului intimatei, F.", despre care susţine că "a relatat cele auzite de la intimată", iar pe de altă parte, greşita nevalorificare, în calea devolutivă de atac, a declaraţiei martorei propuse de aceasta, E., despre care afirmă că "a confirmat lipsa vizitelor intimatei sau a mamei sale".

Dincolo de faptul că, inclusiv prin aceste critici, recurenta se rezumă a solicita doar reexaminarea probatoriului (aspect ce nu permite în sine legala învestire a instanţei de recurs), se constată şi că susţinerile sunt unele ce nu se grefează, în concret, pe judecata instanţei de apel, care a procedat, cu prilejul devoluţiunii totale a cauzei, la audierea unor noi martori, împrejurarea că reclamanta "refuză în continuare sprijinul pârâtei", rezultând inclusiv din declaraţia martorei G..

Or, instanţa de apel, învestită fiind cu soluţionarea unei căi devolutive de atac, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte concludenţa şi pertinenţa probelor administrate în cauză, în timp ce, potrivit legii, instanţa de recurs nu are competenţa de a proceda la reinterpretarea probelor administrate în faţa instanţelor fondului.

De altfel, limitându-se la a se referi la depoziţiile martorilor audiaţi în faţa tribunalului, recurenta omite că, în conturarea aceloraşi împrejurări faptice, instanţa anterioară a valorificat inclusiv propriile susţineri ale recurentei, reţinând că aceasta "a recunoscut, inclusiv în apel, că nu le-a mai permis accesul în apartament intimatei şi mamei acesteia, de la sfârşitul anului 2021 şi chiar a schimbat yala de la uşă", aspect care, coroborat cu restul elementelor probatorii, a determinat concluzia acesteia în sensul că "întreţinerea nu a mai putut fi prestată din culpa apelantei", iar nu ca urmare a unei "neexecutări anterioare a intimatei", cum afirmă reclamanta.

Astfel fiind, cum recurenta nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greşelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, nu este posibilă verificarea legalităţii deciziei recurate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1254 A din data de 29 noiembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 noiembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.