Admissibility of declaratory action for contractual resolution versus prior enforcement action subject to statute of limitations

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă în 31.02.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat pronunţarea unei hotărârii prin care să se constate rezoluţiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare imobiliară cu rest de preţ autentificat sub nr. x/27.11.2006 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în limitele stabilite prin pactul comisoriu expres.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1.020-1.021 C. civ. de la 1864, respectiv art. 35 C. proc. civ. şi art. 2.502 alin. (2) pct. 2 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 568/2021 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a prescripţiei dreptului la acţiune şi a lipsei de interes, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi

Prin sentinţa nr. 1286/2023 din 07.06.2023, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârât; a respins, ca inadmisibilă, acţiunea; l-a obligat pe reclamant la plata către pârât a sumei de 8.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi

Prin decizia nr. 204/2024 din 27.05.2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelul reclamantului împotriva sentinţei; l-a obligat pe apelant la plata către intimat a sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul.

- Printr-o primă critică, recurentul a arătat că instanţa de apel a respins susţinerile reclamantului în legătură cu participarea aceluiaşi judecător la pronunţarea atât a hotărârii nr. 156/2021, cât şi a celei recurate, cu motivarea că nu a urmat calea prevăzută de art. 44 C. proc. civ. şi "fără a explicita motivul pentru care ar putea exista un caz de incompatibilitate."

Susţine că este adevărat că, din punct de vedere formal, potrivit art. 53 alin. (2) C. proc. civ., soluţiile pronunţate în cererile de abţinere nu sunt supuse niciunei căi de atac, însă, pentru informarea instanţei de apel, arată că a invocat o situaţie de fapt concretă, intitulată eronat "motiv de apel", anume că judecătorul a soluţionat cauza "sub influenţa evidentă a primei hotărâri", aşa cum rezultă din celelalte motive de apel.

- Printr-o altă susţinere, recurentul a invocat, referitor la apelul împotriva considerentelor şi a cererii de înlocuire a motivării respingerii excepţiei autorităţii de lucru judecat, că instanţa de apel, deşi citează art. 461 alin. (2) C. proc. civ., invocă eronat neîndeplinirea condiţiei existenţei unui vătămări, deşi această condiţie se aplică în cazul unor "constatări de fapt ce prejudiciază partea", în timp ce reclamantul invocase existenţa unei motivări greşite, adică ceea ce textul numeşte considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept, care sunt greşite.

Aşa cum rezultă din motivele de apel, prima instanţă nu a motivat respingerea excepţiei autorităţii lucrului judecat pe inexistenţa triplei identităţi (părţi, obiect, cauză), deoarece era evident că litigiul anterior nu are acelaşi obiect şi aceeaşi cauză cu cel pendinte, situaţie în care instanţa trebuia să respingă şi excepţia inadmisibilităti şi să judece cauza pe fond.

Susţine, astfel, că între soluţia de respingere a excepţiei autorităţii lucrului judecat şi cea de admitere a excepţiei inadmisibilităţii există o contradicţie flagrantă.

Arată şi că instanţa de apel şi-a însuşit motivarea contradictorie a primei instanţe, apreciind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- Referitor la soluţia conferită excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, arată că mijlocul procesual utilizat din eroare în dosarul nr. x/2019 era, pe fond, "fără obiect", deoarece, prin efectul pactului comisoriu expres (de gradul IV), existent în contract, dar neanalizat de către instanţele de fond, respectivul contract era deja desfiinţat/inexistent retroactiv, de la data încheierii lui, astfel că instanţa nu mai avea ce să mai declare rezoluţionat chiar dacă acţiunea era introdusă în termen.

Prin urmare, nu exista o cale legală pentru realizarea dreptului, astfel cum pretind instanţele de fond, critică pe care o subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- Printr-o altă critică, invocă existenţa unei motivări contradictorii a instanţei de apel.

Arată, în acest sens, că ulterior reţinerii că în cauză sunt incidente prevederile C. civ. de la 1864, respectiv că art. 1.020-1.021 din acel act normativ au caracter supletiv, respectiv că în contract poate fi inserat un pact comisoriu expres, în continuare, aceeaşi instanţă, după ce arată că s-a solicitat, prin acţiune, să se constate că operează pactul comisoriu (de gradul IV) prin care rolul instanţei, sub aspectul aplicării sancţiunii rezoluţiunii, este înlăturat în totalitate, reţine în mod contradictoriu următoarele:

"Calea legală de acţiune nu este, însă, aceea a acţiunii în constatare întemeiată pe art. 35 C. proc. civ., întrucât cea din urmă priveşte numai constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. De altminteri, reclamantul nici nu arată care este dreptul vizat."

Invocă existenţa unei contraziceri a considerentelor, deoarece, reţinând că obiectul acţiunii este reprezentat de solicitarea de constatare a rezoluţiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare, consideră că instanţa ar fi trebuit să constate că solicitarea sa are un dublu efect, respectiv constatarea existenţei în patrimoniul reclamantului şi constatarea inexistenţei în patrimoniul pârâtului a dreptului de proprietate care a făcut obiectul contractului devenit inexistent prin operarea de drept a rezoluţiunii.

De asemenea, instanţa de apel interpretează eronat caracterul supletiv şi aplică greşit dispoziţiile art. 1.020 şi 1.021 C. civ. de la 1864, precum şi a considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 857/2019, ajungând la concluzia că un contract în care este inserat un pact comisoriu expres de gradul IV poate fi rezoluţionat, la alegere, şi pe calea acţiunii în realizare a rezoluţiunii judiciare.

Or, având în vedere că rezoluţiunea de drept este o excepţie de la regula rezoluţiunii judiciare, iar excepţiile sunt de strictă şi de imediată interpretare şi aplicare, consideră concluzia instanţei de apel ca fiind nelegală, cu atât mai mult cu cât o asemenea acţiune era şi fără obiect, astfel încât consideră incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

- Printr-o ultimă susţinere, recurentul arată că îşi menţine motivul de apel prin care invoca faptul că hotărârea primei instanţe cuprinde numai motive străine de natura cauzei, deoarece, în esenţă, nu există nicio referire şi nicio analiză privitoare la obiectul real al cauzei, constând în solicitarea de constatare a rezoluţiunii de drept a contractului, în baza unui pact comisoriu expres.

Arată că acest motiv de apel a fost respins de către instanţa anterioară printr-o motivare străină, de asemenea, de natura cauzei, deoarece nu combate argumentele reclamantului, critici pe care le întemeiază, de asemenea, pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

5. Apărări formulate în cauză

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Referitor la cea dintâi critică a recurentului, arată că aceasta fost în mod corect înlăturată de către instanţa de apel, care a reţinut că în lipsa parcurgerii procedurii prevăzute de art. 44 C. proc. civ., aspectele invocate rămân simple afirmaţii speculative, lipsite de relevanţă juridică.

În plus, cererea de abţinere a judecătorului a fost respinsă, iar faptul că un judecător a participat anterior la soluţionarea unei alte cauze între aceleaşi părţi nu atrage, în sine, incidenţa vreunui caz de incompatibilitate.

Astfel, în lipsa unei cereri de recuzare şi a unor elemente obiective care să justifice vreo suspiciune, susţinerile recurentului, lipsite de suport procedural sau legal, nu pot constitui temei pentru casarea hotărârii.

Privitor la cea de-a doua critică de nelegalitate, intimatul arată că instanţa de apel a reţinut în mod justificat că nu există o contradicţie între soluţiile pronunţate asupra celor două excepţii, în condiţiile în care acestea se fundamentează pe regimuri juridice şi pe condiţii distincte.

În speţă, inadmisibilitatea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35 C. proc. civ. şi a vizat imposibilitatea folosirii acţiunii în constatare atunci când partea a avut la dispoziţie o acţiune în realizare, condiţie verificabilă în mod autonom, fără a fi condiţionată de tripla identitate.

În plus, în cauză nu a fost invocată excepţia negativă a autorităţii de lucru judecat prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., ci efectul pozitiv reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica referitoare la soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă şi la pretinsa schimbare a cauzei cererii, arată că aceasta este lipsită de temei, fiind corect reţinut că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 35 C. proc. civ.

Precizează că, în speţă, recurentul a uzat anterior de calea realizării dreptului pretins, promovând o acţiune în rezoluţiune judiciară a contractului dedus judecăţii (dosar nr. x/2019), acţiune care a fost respinsă în mod definitiv ca fiind prescrisă.

Astfel, întrucât recurentul a avut la dispoziţie o acţiune în realizare, pe care a şi exercitat-o (indiferent de modul în care aceasta a fost soluţionată), condiţia negativă impusă de art. 35 C. proc. civ. nu este îndeplinită, o nouă cerere de chemare în judecată formulată pe calea acţiunii în constatare fiind inadmisibilă.

Aşadar, în contextul dat, accesul recurentului la o cerere ulterioară în constatarea rezoluţiunii aceluiaşi contract nu poate fi primit.

Împrejurarea că recurentul a uzat necorespunzător, în mod tardiv şi fără succes de calea acţiunii în realizare, nu justifica accesul ulterior la o acţiune în constatare.

Calea procesuală a acţiunii în constatare este deschisă exclusiv celor care nu dispun de alt mijloc juridic de valorificare a dreptului, iar nu şi acelora care, deşi au avut la dispoziţie şi au uzat de acţiunea în realizare, au valorificat-o ineficient, cu nerespectarea exigenţelor legale.

În plus, contrar susţinerilor recurentului, rezoluţiunea de drept nu operează automat prin simpla inserare a unei clauze comisorii în contract şi cu atât mai puţin în cazul unui pact condiţionat, precum în speţă.

Susţine că efectele pactului comisoriu, nu se produc decât în urma notificării prealabile adresate celeilalte părţi, prin care creditorul îşi manifestă explicit voinţa de a activa clauza rezolutorie şi numai dacă sunt îndeplinite, în prealabil, toate condiţiile contractuale stabilite ca fiind determinante pentru eficacitatea acesteia.

Arată, în acest sens, că art. 35 teza a II-a C. proc. civ. acordă prevalentă realizării dreptului prin "orice altă cale prevăzută de lege", cerinţă ce implică, în cazul acţiunii în constatarea rezoluţiunii convenţionale, inclusiv transmiterea unei notificări prealabile.

De altfel, chiar clauza rezolutorie înserată în contractul dedus judecăţii stipulează, în mod expres, că termenul de graţie de 6 luni curge după 60 de zile de la data primirii înştiinţării privind îndeplinirea condiţiilor convenite, iar abia după expirarea acestuia şi numai după îndeplinirea condiţiilor, putea interveni rezoluţiunea contractului.

În speţă, însă, recurentul nu a transmis intimatului vreo notificare sau înştiinţare privind activarea pactului comisoriu, tocmai pentru că cerinţele de eficacitate stipulate contractual nu au fost îndeplinite.

Precizează, de asemenea, că acţiunea în constatare formulată în prezenta cauză nu poate servi ca instrument procesual pentru obţinerea unei analize asupra unor circumstanţe şi împrejurări de fapt complexe, precum verificarea îndeplinirii condiţiilor suspensive stipulate în contract, legate de partaj, de caracteristicile şi de configuraţia lotului atribuit, de constituirea sau nu a dreptului de servitute, întrucât astfel de chestiuni faptice necesită o cercetare judiciară specifică unei acţiuni în realizare.

O acţiune întemeiată pe art. 35 C. proc. civ. nu poate viza decât constatarea unui drept preexistent, deja născut şi necondiţionat, iar nu verificarea unor situaţii de fapt care condiţionează însăşi naşterea dreptului pretins.

Prin urmare, întrucât eficienţa pactului comisoriu stipulat în contract este condiţionată de împrejurări de fapt care presupun, în mod necesar, şi o evaluare a conduitei părţilor, inclusiv a eventualei culpe şi a răspunderii contractuale, nu se poate susţine existenţa unei rezoluţiuni de drept deja intervenite, care să poată fi constatată.

Referitor la susţinerile privitoare la schimbarea cauzei acţiunii, intimatul a precizat că instanţele şi-au păstrat analiza în limitele în care a avut loc învestirea, motivând în mod clar şi temeinic de ce nu poate avea loc o verificare a fondului cererii, faţă de finele de neprimire care s-a impus, dat de incidenţa dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ. şi de inadmisibilitatea demersului judiciar promovat.

Susţinând că instanţele nu ar fi analizat cererea în constatare cu care au fost învestite, recurentul face, de fapt, referire, în mod inadecvat cadrului judecăţii pe care 1-a configurat prin acţiunea formulată, la neanalizarea fondului cererii, exclusă în mod firesc într-o acţiune inadmisibilă, iar nu la lipsa considerentelor justificative ale soluţiei de admitere a excepţiei inadmisibilităţii şi de respingere a acţiunii, ca inadmisibilă.

Privitor la susţinerile recurentului referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.020-1.021 C. civ. de la 1864 şi la pretinsa omisiune de analiză a efectelor pactului comisoriu, intimatul a arătat că, în speţă, având în vedere conţinutul pactului comisoriu inserat în contract, precum şi condiţiile de eficienţă, cerinţele, modalitatea de operare şi formalităţile expres, stipulate de părţi la momentul edictării clauzei, acesta nu produce efecte automat, de drept, ci presupune verificarea prealabilă a unor stări, circumstanţe şi împrejurări de fapt legate de condiţiile de eficacitate convenite contractual.

Menţionează că o astfel de analiză implică, însă, o cercetare judiciară asupra fondului, specifică unei acţiuni în realizare, motiv pentru care cererea întemeiată pe art. 35 C. proc. civ. nu poate fi primită.

Referitor la cea din urmă critică a recurentului, arată că şi aceasta este nefondată, întrucât hotărârile instanţelor de fond sunt pe deplin motivate, cu prezentarea clară şi coerentă a considerentelor care fundamentează soluţia pronunţată.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor acestuia şi admiterea căii de atac promovate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile formulate de recurent, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse:

- Susţinerea referitoare la existenţa unei eventuale lipse a imparţialităţii judecătorului care a soluţionat cauza în primă instanţă este una inaptă să atragă incidenţa motivului de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neopunând veritabile aspecte de nelegalitate deciziei atacate.

Astfel, pretinzând doar că "a invocat o situaţie de fapt concretă, intitulată eronat motiv de apel", dar reluând, practic, susţinerile din calea de atac anterioară în sensul existenţei unei "influenţe evidente a primei hotărâri", recurentul omite că aspectele menţionate au primit o dezlegare jurisdicţională nesupusă reformării prin încheierea nr. 77 din 27 martie 2023 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, prin care s-a dispus respingerea cererii de abţinere formulate în cauză.

În aceste condiţii, recurentului i se opun pe deplin statuările din cuprinsul respectivei hotărâri, prin care s-a constatat, în mod expres, că soluţionarea, de către acelaşi judecător, a dosarului nr. x/2019, în raport cu care a fost formulată cererea de abţinere (şi care, constituie, la rândul său, teza juridică a susţinerilor recurentului), nu este în măsură să afecteze aparenţa de imparţialitate a magistratului în cauză.

Ca atare, odată stabilite ca nefiind subsumabile motivelor de incompabilitate prevăzute de lege, susţinerile recurentului (identice în esenţă cu cele ce au constituit obiectul cererii de abţinere şi formulate în afara instrumentului juridic specific al unei cereri de recuzare) sunt unele excluse controlului judiciar, în termenii art. 53 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum s-a arătat anterior.

- Este nefondată, de asemenea, critica recurentului referitoare la greşita reţinere a lipsei unei vătămări procesuale în privinţa cererii sale de înlocuire a considerentelor tribunalului, conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ., care fundamentează soluţia de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale din litigiul anterior, purtat între aceleaşi părţi, invocată de intimat.

Prioritar, se constată că, deşi întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinerile menţionate, prin care se pune în discuţie, în realitate, atât încălcarea normelor de procedură anterior referite, cât şi modalitatea de soluţionare a incidentului autorităţii de lucru judecat, pot fi analizate din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ.

Verificând, în acest cadru, ansamblul afirmaţiilor recurentului, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect neîndeplinirea cerinţelor exhibate de norma procedurală invocată, care permite înlăturarea unor considerente eronate şi înlocuirea lor cu propriile motive de către instanţa superioară, dată fiind justa soluţionare a respectivei excepţii procesuale.

Astfel, se constată că în mod judicios s-a reţinut, de către instanţele fondului, lipsa autorităţii de lucru judecat, sub manifestarea sa pozitivă, asupra aspectului invocat de intimatul-pârât în dezvoltarea excepţiei invocate (relativ la neîndeplinirea condiţiei suspensive inserate în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 noiembrie 2006), cât timp analiza jurisdicţională din respectiva pricină s-a mărginit la constatarea stingerii dreptului la acţiune al reclamantului ca efect al împlinirii termenului general de prescripţie, fără a antama, deci, aspecte ce privesc fondul raportului juridic litigios.

În aceste condiţii, susţinând că examinarea ar fi trebuit să poarte doar asupra cercetării incidenţei efectului extinctiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior dintre părţi (dosarul nr. x/2019), recurentul demonstrează atât o înţelegere eronată a instituţiei autorităţii lucrului judecat (ce nu implică strict cercetarea manifestării negative a acesteia), cât şi o nesocotire a principiului disponibilităţii, aplicabil inclusiv în privinţa apărărilor pârâtului.

Aşadar, distinct de aspectul nejustificării, în concret, a unei vătămări procesuale, apte a atrage incidenţa mijlocului procesual stabilit de art. 461 alin. (2) C. proc. civ., se constată că instanţele fondului au respins, în mod legal, excepţia invocată fără a realiza şi o verificare a condiţiilor inserate în art. 431 alin. (1) C. proc. civ., cum eronat invocă recurentul, inclusiv din moment ce aceasta s-ar fi situat în afara limitelor învestirii instanţei de către intimatul-pârât, prin invocarea respectivului incident procedural.

Astfel fiind, reclamarea lipsei unei analize subsidiare (cu depăşirea limitelor învestirii) şi care, în opinia recurentului, ar fi prevalat asupra celor statuate asupra chestiunii litigioase la care s-a referit în mod expres intimatul (în sensul substituirii acestora), nu constituie un aspect ce se circumscrie remediului procedural la care face referire partea, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de prim control judiciar.

- Este lipsită de fundament şi critica subsumată, de asemenea, motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la greşita admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Contrar afirmaţiilor recurentului, se observă că instanţa de apel, concordant cu raţionamentul logico-juridic al tribunalului, a reţinut în mod judicios că, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei, solicitării reclamantului de a obţine o hotărâre judecătorească prin care să se constate intervenită rezoluţiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 27 noiembrie 2006, în temeiul pactului comisoriu de grad IV prevăzut în cadrul acestuia, i se opun dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., conform cărora "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Consacrând principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare, fără a face vreo distincţie în funcţie de încadrarea ei în categoria celor interogatorii, provocatorii sau declaratorii, faţă de acţiunea în realizare, norma procedurală anterior expusă impune, deci, inadmisibilitatea oricărei categorii a acţiunii în constatare, atât timp cât ar fi deschisă calea acţiunii în realizare.

Aşadar, distinct de interesul promovării unei acţiuni în constatare, pe care partea îl afirmă (fiind necesar însă a demonstra că sunt întrunite toate cerinţele impuse de lege privitoare la această condiţie de exerciţiu a acţiunii civile), trebuie să nu existe nicio altă cale procedurală de realizare a dreptului, întrucât legiuitorul, în vederea înlăturării definitive a oricărui diferend cu privire la dreptul respectiv, acordă prioritate cererii în realizare.

Or, în speţă, reclamantul a avut la dispoziţie o asemenea cale, în realizarea dreptului (în desfiinţarea respectivei convenţii), pe care a şi promovat-o, aceasta constituind obiectul dosarului nr. x/2019, demers procesual respins, ca prescris, astfel încât acţiunea în constatare privind acelaşi drept litigios îşi păstrează caracterul subsidiar şi deci, inadmisibil.

Contrar afirmaţiilor recurentului referitoare la lipsa unei căi legale pentru realizarea dreptului, se observă că pretenţia ce a format obiectul judecăţii anterioare tindea la valorificarea aceleiaşi sancţiuni civile, deduse din afirmata neexecutare (culpabilă), de către intimat, a obligaţiei de achitare a restului de preţ, fiind urmărită, deci, aceeaşi finalitate juridică, a stabilirii, în urma examinării jurisdicţionale a cauzei, a ineficacităţii convenţiei părţilor.

Astfel, grefându-se, în cauza anterioară, pe clauzele contractuale prin care s-a stabilit ca restul de preţ să fie achitat, de către intimatul-cumpărător, la momentul sistării stării de indiviziune (partajării imobilului într-o anumită configuraţie), recurentul a indicat, prin cererea introductivă din respectiva pricină, imposibilitatea realizării condiţiei suspensive, ca urmare a intervenirii partajului imobilului (prin sentinţa nr. 6956 din 30 aprilie 2013 a Judecătoriei Iaşi, pronunţată în dosarul nr. x/2007, definitivă prin decizia nr. 520 din 23 octombrie 2013 a Tribunalului Iaşi) într-o altă modalitate decât cea stipulată prin convenţie, aspect care, coroborat cu neachitarea diferenţei de preţ, ar fi constituit, în opinia sa, o împrejurare de natură a conduce la rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare.

Reiterând aceleaşi circumstanţe în conturarea vinovăţiei părţii cocontractante cu cele deduse judecăţii în litigiul anterior, recurentul a arătat, prin cererea introductivă din prezenta pricină, că pretinsa neexecutare culpabilă a obligaţiei intimatului ar fi atras, de fapt, incidenţa pactului comisoriu de grad IV inserat în respectiva convenţie, susţinând, totodată, că, din eroare, a promovat anterior o acţiune în realizare, în locul uneia în constatarea rezoluţiunii de drept a aceluiaşi act juridic.

Or, recurentul a optat, chiar în prezenţa unui pact comisoriu, pentru o rezoluţiune judiciară, supunând verificării jurisdicţionale îndeplinirea condiţiilor pentru ineficacitatea convenţiei, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de plată a diferenţei de preţ de către pârât.

Împrejurarea că rezultatul judecăţii anterioare a fost nefavorabil nu deschide părţii calea unei noi acţiuni prin care să invoce incidenţa aceleiaşi sancţiuni, sub motiv că ar fi vorba, de data aceasta, de rezoluţiunea convenţională, iar nu de cea judiciară.

Astfel, invocând o pretinsă alegere eronată a mijlocului procesual apt a atrage desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare dintre părţile litigante, se constată că recurentul omite atât parcursul procesual al celui dintâi litigiu dintre părţi, cât şi configuraţia juridică a elementelor cererii de chemare în judecată deduse judecăţii în prezenta cauză.

Aceasta cu atât mai mult cu cât recurentul s-a prevalat (fără succes) de aceeaşi clauză comisorie şi în litigiul anterior.

În acest sens, se observă că, prin cererea de apel din respectiva pricină, reclamantul a solicitat desfiinţarea sentinţei nr. 156 din 3 februarie 2021 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, respingerea excepţiei prescripţiei acţiunii şi recalificarea acesteia ca una în constatarea rezoluţiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 27.11.2006, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, în limitele stabilite prin pactul comisoriu expres.

Susţinând lipsa oricărui temei de fapt şi de drept pentru reţinerea, în respectiva pricină, de către tribunal, a existenţei unei acţiuni în realizare, supusă prescripţiei extinctive, partea a arătat, prin apelul formulat, că prima instanţa avea obligaţia cercetării contractului supus judecăţii şi a observării existenţei pactului comisoriu expres, care impunea, în opinia sa, calificarea acţiunii ca fiind una în constatare, cu efectele juridice care decurg din această împrejurare.

Or, procedând la analiza acestor afirmaţii, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a stabilit, prin decizia nr. 568 din 24 noiembrie 2021, că, sub semnul necalificării juridice exacte a actelor şi faptelor prezentate judecăţii, reclamantul impută, de fapt, primei instanţe sesizate omisiunea de a pune, din oficiu, în dezbatere, schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, pretinzând că acţiunea sa trebuia calificată ca fiind una în constatarea intervenirii pactului comisoriu de ultim grad stipulat prin contract.

Ca atare, făcând aplicarea prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. (care interzic reclamantului să solicite, prin cererea de apel, schimbarea calităţii părţilor, a cauzei sau a obiectului cererii de chemare în judecată şi nici să formuleze pretenţii noi), aceeaşi instanţă a înlăturat susţinerile formulate, constatând că solicitarea reclamantului (de constatare a operării pactului comisoriu expres) constituie o cerere nouă, ce încalcă limitele efectului devolutiv consacrate prin regula tantum devolutum quantum iudicatum.

În acest cadru, invocând prin cererea de chemare în judecată din litigiul pendinte promovarea în mod eronat, anterior, a unei acţiuni în realizare, recurentul tinde, inadecvat procedural, la complinirea lipsurilor celui dintâi demers procesual, pentru a beneficia, în acest mod, de regimul juridic al imprescriptibilităţii acţiunii în constatare.

- În acest context, sunt, de asemenea, lipsite de fundament susţinerile recurentului, întemeiate pe motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la greşita interpretare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1.020-1.021 C. civ. de la 1864 şi a considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 857/2019 (de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 teza a doua din C. proc. civ.), dată fiind existenţa unui drept de opţiune al reclamantului în a solicita rezoluţiunea judiciară a unui contract în cadrul căruia este inserat un pact comisoriu de grad IV.

Critica formulată ignoră, conform celor arătate în precedent, că, având deschisă calea rezoluţiunii convenţionale (conform pactului comisoriu expres), recurentul a ales să promoveze acţiunea în rezoluţiune judiciară, optând astfel pentru a obţine ineficacitatea contractului pe baza verificărilor instanţei, iar nu prin activarea clauzei comisorii.

Ca atare, dreptul creditorului de a recurge la remediul pe care îl consideră mai potrivit, în funcţie de circumstanţele cauzei, în a conduce la desfiinţarea contractului a fost exercitat conform acţiunii promovate anterior, fără ca această situaţie să mai permită, în ipoteza unui rezultat negativ (în speţă constatându-se prescris dreptul la acţiune, conform art. 2.517 C. civ.), învestirea din nou a instanţei, în valorificarea aceluiaşi remediu (de data aceasta ca efect al pactului comisoriu), dar în scopul evident al eludării regimului prescripţiei extinctive aplicat primului demers al reclamantului.

De altfel, acest aspect rezultă, cu evidenţă, inclusiv din maniera în care partea reclamantă a înţeles să formuleze pretenţiile din prezenta pricină, urmărind, identic judecăţii anterioare, repunerea părţilor în situaţia anterioară, specific acţiunilor în realizare.

Necircumscrisă, deci, unei acţiuni în constatare tipice (care presupune tocmai, prin elementele sale definitorii, faptul că hotărârea judecătorească prin care se admite o astfel de cerere nu modifică situaţia juridică preexistentă, ci doar o consolidează, nefiind, în consecinţă, susceptibilă de executare silită), cererea introductivă de instanţă din litigiul pendinte se dovedeşte a fi, în realitate, un vehicul procesual menit a repune în discuţie, impropriu, aceleaşi chestiuni litigioase ce se repercutează asupra înlăturării din circuitul civil a efectelor respectivului act juridic.

Astfel fiind, aspectele relevate în cadrul acestei critici, în legătură cu admisibilitatea prezentului demers judiciar din perspectiva caracterului excepţional al acţiunii în constatare (rezoluţiune de drept în temeiul unui pact comisoriu de grad IV) în raport cu o acţiune în realizare (rezoluţiune judiciară) sunt unele care ignoră situaţia concretă regăsită în speţă, în condiţiile în care recurentul a înţeles, în mod similar, în ambele pricini, să pretindă, ca element fundamental, restabilirea situaţiei juridice anterioare încheierii actului, ca urmare a aplicării aceleiaşi sancţiuni, care ar fi atras ineficacitatea sa pentru neîndeplinirea obligaţiei privind plata diferenţei de preţ.

Prin urmare, întrucât aspectele deduse judecăţii în prezenta pricină reprezintă, în esenţă, reiterări ale pretenţiilor formulate pe calea acţiunii în realizare promovate iniţial de către partea reclamantă, acţiunea în constatarea aceleiaşi sancţiuni se dovedeşte a fi inadmisibilă.

Lipsită de temei este şi susţinerea referitoare la eventuala lipsă de obiect a celui dintâi demers judiciar al reclamantului, care, în opinia recurentului, ar fi permis declanşarea acţiunii în constatare, în contextul în care, fără a opune un aspect concret de nelegalitate, partea ignoră faptul că, în aplicarea principiului disponibilităţii, a fost cea care a sesizat instanţa, configurând elementele judecăţii anterioare, corespunzătoare unei acţiuni în realizare.

Afirmaţia este în egală măsură şi lipsită de pertinenţă, din moment ce, dispunând în mod efectiv, în temeiul legii şi corespunzător opţiunii părţii, de un mijloc procedural în realizarea dreptului afirmat, rezultatul judecăţii fondului raportului juridic era oricum lipsit de relevanţă cât priveşte cercetarea admisibilităţii prezentei acţiuni.

- În acest context, nu este contradictorie, ci în deplină concordanţă cu statuările anterioare, argumentaţia juridică a instanţei de apel care, deşi a reţinut că a fost învestită, prin cererea introductivă, cu o solicitare de constatare a operării pactului comisoriu, a stabilit şi că acţiunea în constatare promovată nu reprezintă calea legală de acţiune, date fiind circumstanţele particulare existente în cauză.

Or, în acord cu cele expuse anterior, aceste considerente se întemeiază, în mod logic, pe analiza de ansamblu a cauzei, care a relevat formularea anterior, de către recurent, a unei acţiuni în realizare apte a conduce la constatarea intervenirii rezoluţiunii contractului, cu consecinţa juridică la care tinde partea reclamantă şi în prezenta speţă, a repunerii părţilor în situaţia anterioară, demers respins, însă, ca prescris.

Reiese, aşadar, cu claritate, din conţinutul considerentelor deciziei atacate, că instanţa de apel a stabilit în mod coerent, în dezvoltarea silogismului juridic, cadrul procedural incident, neputându-se reţine existenţa unor contradicţii, argumentele instanţei constituindu-se într-o înlănţuire logică a circumstanţelor specifice prezentei cauze şi a regulilor de drept pe baza cărora s-au fundamentat statuările curţii.

Dimpotrivă, demersul judiciar al părţii este unul contradictoriu, de vreme ce, în prezenţa unui pact comisoriu, a ales să învestească instanţa cu o acţiune în rezoluţiune judiciară, optând astfel pentru calea de valorificare a dreptului (dar în mod impropriu), cu depăşirea termenului de prescripţie extinctivă, conform rezultatului judecăţii anterioare (ceea ce nu-i deschide însă calea unei noi acţiuni, în aplicarea aceleiaşi sancţiuni, prin activarea pactului comisoriu, în contextul în care alegerea procesuală a părţii a fost în sensul rezoluţiunii judiciare).

Se constată, aşadar, că situaţia evidenţiată de parte nu se încadrează în ipoteza afirmată a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (din moment ce nu vizează existenţa unor considerente opuse, care să evidenţieze eventuale raţionamente sau concluzii incompatibile între ele şi care să facă imposibilă verificarea jurisdicţională a hotărârii de către instanţa de recurs), ci vizează doar dezacordul recurentului în raport cu hotărârea atacată.

- În mod similar, nici cea din urmă critică, întemeiată pe acelaşi motiv de recurs, prin care invocă neexaminarea susţinerilor sale referitoare la existenţa, în cadrul hotărârii primei instanţe, doar a unor considerente străine de natura cauzei, dată fiind lipsa unei analize privitoare la obiectul cauzei, constând în solicitarea de constatare a rezoluţiunii de drept a contractului, nu poate fi primită.

Contrar susţinerilor recurentului, decizia atacată conţine argumentele pentru care, respingând apelul reclamantului, a validat sentinţa de primă instanţă, nefiind necesară şi nici posibilă, faţă de aspectele care s-au impus cu prioritate verificării jurisdicţionale, analiza fondului raportului juridic.

Ca atare, potrivit tuturor argumentelor expuse anterior, se va constata lipsa de fundament a recursului reclamantului, care va fi respins în consecinţă.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentului în acord cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea acestuia la plata către intimatul B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.000 RON, reprezentând onorariu de avocat aferent fazei procesuale a recursului, dovedite prin factura nr. x/20.05.2025, achitate prin ordinul de plată din aceeaşi dată, depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 204/2024 din data de 27 mai 2024 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 8.000 RON, în favoarea intimatului-pârât B..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 noiembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.