Land Certificate Challenge Rejected as Courts Cannot Pre-Empt Administrative Issuance Procedure

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 09.10.2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri şi C. S.R.L., prin lichidator judiciar D., au solicitat constatarea inexistenţei dreptului pârâtei C. S.R.L. de a obţine un certificat de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor pentru imobilul situat în Bucureşti, Intr. Berheci nr. 29.

În drept, au fost invocate art. 35 C. proc. civ., art. 1 şi urm. din Legea nr. 554/2004.

Prin sentinţa nr. 125/14.01.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, invocată prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Curtea de Apel Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la 07.04.2020.

Prin sentinţa nr. 1475/22.10.2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 17.11.2021, sub nr. x/2021.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1170/17.10.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei, Energiei si Mediului de Afaceri, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia prematurităţii acţiunii; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor şi a respins, în consecinţă, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri şi C. S.R.L., prin lichidator D..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 72A/05.02.2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., reclamanţii.

- Printr-o primă critică, recurenţii au invocat greşita reţinere, de către curte, a faptului că prima instanţă a soluţionat fondul cauzei deduse judecăţii.

Ulterior expunerii obiectului cererii introductive de instanţă şi a susţinerilor formulate prin motivele de apel, recurenţii au indicat că, prin raportare la modul în care este redactat dispozitivul sentinţei pronunţate de tribunal, s-ar deduce că intimata-parată C. S.R.L. îndeplineşte condiţia impusă de art. 1 din H.G. nr. 834/1991, în sensul că terenul îi este necesar în vederea realizării propriului obiect de activitate.

Cu toate acestea, analizând considerentele decizorii ale sentinţei primei instanţe se observă că instanţa nu a analizat pe fond susţinerile formulate, neavând o opinie cu privire la îndeplinirea sau nu a condiţiei privind necesitatea terenului în vederea realizării propriului obiect de activitate.

Cu alte cuvinte, deşi acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, prima instanţă nu a analizat, în concret, pe fondul cauzei, susţinerile reclamanţilor pentru a putea ajunge la o concluzie care să susţină dispozitivul.

Arată că în mod greşit a respins instanţa de apel această critică, stabilind nelegal că dispoziţiile privind neantamarea fondului pot fi reţinute, în mod exclusiv, numai atunci când cauza a fost soluţionată în baza unei excepţii procesuale.

Precizează că art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ. nu limitează câmpul de aplicare numai la situaţia în care prima instanţă a soluţionat pricina prin admiterea unei excepţii procesuale, ci priveşte orice situaţie în care, în funcţie de împrejurări, nu a existat, în fapt, o soluţionare a cauzei pe fond.

Or, recurenţii susţin că pretenţiile lor nu au fost "ascultate" pe fond faţă de faptul că nu au primit o dezlegare.

Arată că, nici la acest moment procesual, nu se cunoaşte dacă silogismul lor este sau nu întemeiat, deoarece nu există o analiză pe fondul pretenţiilor, nefiind stabilit, nici în prezent, dacă intimata-pârâtă mai are sau nu nevoie de terenul în discuţie pentru realizarea propriului obiect de activitate.

- Printr-o altă critică, recurenţii au invocat că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că pretenţiile formulate nu pot fi antamate în faţa instanţelor civile.

În acest sens, recurenţii precizează că nu există o normă juridică în Legea nr. 15/1990 sau în H.G. nr. 834/1991 care să justifice împiedicarea soluţionării prezentei cauze pe fond.

Referindu-se la soluţiile instanţelor de fond, recurenţii arată că niciunul dintre cele două acte normative nu cuprinde referiri la tipul de demers pe care l-au promovat în prezenta cauză, astfel că nu există o normă de drept care să îi priveze de dreptul de a obţine, din partea instanţelor civile, verificarea îndeplinirii sau nu a unei anumite condiţii, de către o anumită societate.

Menţionează, totodată, că nu au deschisă calea instanţelor de contencios administrativ, având în vedere că Legea nr. 554/2004 prevede doar posibilitatea de a contesta actul administrativ după ce acesta este emis, fie pe calea acţiunii directe, fie pe calea excepţiei de nelegalitate, nu şi posibilitatea de a solicita instanţei să se constate că o anumită societate nu îndeplineşte o anumită condiţie dintr-un act normativ, în vederea eliberării unui act administrativ.

Cum, în prezent, nu a fost emis un certificat de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor în favoarea intimatei-pârâte, susţin că nu există calea de acces la instanţa de contencios administrativ, iar aşteptarea finalizării procedurilor adminstrative ar echivala cu încălcarea dreptului lor la apărare.

Precizează, astfel, că procedurile administrative pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate au fost demarate de către intimata-pârâtă în urmă cu mai mult de 10 ani, indicând, în acest sens, Ordinul nr. 5768/25.07.2014 al Ministerului Economiei, de constituire a Comisiei privind inventarierea terenurilor deţinute.

Arată că intimata-pârâtă nu a finalizat procedurile administrative, precum şi că durata necesară finalizării acestora este incertă.

Menţionează că, între timp, recurenţii au fost acţionaţi în judecată în cadrul a trei dosare distincte de către intimata-pârâtă C. S.R.L., precum şi că aceasta şi-a justificat legitimarea procesuală prin raportare la faptul că are calitatea de entitate îndreptăţită la obţinerea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor pentru imobilul în litigiu.

Susţin că dreptul lor la apărare, în respectivele pricini, poate fi exercitat prin intermediul acţiunii ce formează obiectul prezentului dosar, în care tinde la infirmarea calităţii intimatei-pârâte de entitate ce ar avea vocaţie la dobândirea actului administrativ care să îi confere dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie.

Arată că a aştepta finalizarea procedurilor administrative ar fi o măsură care le-ar afecta în mod direct dreptul la apărare în cele trei dosare, prin aceea că ar fi în imposibilitate de a contesta îndreptăţirea intimatei-pârâte de a-i acţiona în faţa instanţelor judecătoreşti.

Aşteptarea finalizării unei proceduri administrative ar înfrânge principiul securităţii raporturilor juridice, precum şi protecţia acordată dreptului lor de proprietate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Expunând cadrul factual, recurenţii arată că au dobândit, prin legat, de la defunctul E., dreptul de proprietate asupra imobilul situat în Bucureşti, B-dul. x nr. 216A, compus din teren şi construcţii, astfel cum rezultă din certificatele de moştenitor nr. x/16.12.2010 şi nr. y/07.01.2011.

În privinţa construcţiilor existente pe teren, arată că acestea au fost dobândite, prin accesiune imobiliară artificială, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.R.L..

Referindu-se la situaţia de fapt, recurenţii precizează că între imobilul aflat în proprietatea lor şi cel aparţinând intimatei-pârâte, pentru care se doreşte obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, există o suprapunere, aspect necontestat de niciuna dintre părţile din prezenta cauză.

Arată astfel că raţionamentul instanţei de apel, privind necesitatea finalizării procedurii administrative, înfrânge principiul securităţii raporturilor juridice, deoarece ar menţine, pentru un interval de timp îndelungat, o veritabilă incertitudine cu privire la titularii reali ai dreptului de proprietate asupra imobilului.

Precizează că, atât timp cât nu se pot adresa decât instanţelor civile, este cert că acestea sunt abilitate să analizeze pretenţiile deduse judecăţii, pentru că, în caz contrar, dreptul lor de acces la o instanţă ar fi golit de conţinut.

Mai arată şi că reţinerile instanţei de apel în sensul că reclamanţii ar încerca să eludeze dispoziţiile H.G. nr. 834/1991 sunt nelegale.

Susţin că nu au învestit instanţele civile cu verificarea tuturor condiţiilor impuse de lege pentru emiterea actului administrativ, încercând astfel să eludeze o anumită procedură impusă, de lege, cu caracter special, ci au solicitat doar constatarea neîndeplinirii unei singure condiţii, privind incapacitatea intimatei-pârâte de a-şi desfăşura obiectul de activitate.

Referindu-se la prevederile art. 3 pct. 23 şi la art. 47 alin. (7) din Legea nr. 85/2006, recurenţii arată că intimata-pârâtă nu mai poate să desfăşoare activităţi potrivit propriului obiect de activitate, astfel că una dintre condiţiile impuse de art. 1 din H.G. nr. 834/1991 nu este îndeplinită.

Arată, totodată, că nu încearcă eludarea dispoziţiilor procedurii speciale, având în vedere că, în urma soluţionării prezentului dosar, intimata-pârâtă nu ar obţine vreun act administrativ.

Totodată, menţionează că instanţele judecătoreşti se bucură de plenitudine de jurisdicţie, astfel că pot verifica dacă o anumită societate îndeplineşte sau nu anumite condiţii pentru emiterea unui anumit act administrativ.

Prin urmare, împrejurarea că H.G. nr. 834/1991 stabileşte în sarcina ministerului de resort verificarea îndeplinirii condiţiilor nu înseamnă că instanţele judecătoreşti nu pot realiza această verificare.

De altfel, dacă teza instanţei de apel ar fi corectă, ar însemna că niciodată un certificat de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor nu ar mai putea fi verificat, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, din punct de vedere al legalităţii.

- Printr-o ultimă critică, recurenţii, reiterând susţinerile formulate prin cererea de apel, au susţinut că intimata-pârâtă nu este îndreptăţită la obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

5. Apărări formulate în cauză

Intimata-pârâtă C. S.R.L., prin lichidator judiciar D., a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare şi a solicitat, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

În dezvoltarea excepţiei nulităţii recursului, intimata-pârâtă a menţionat că, deşi au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au omis să indice în concret norma de procedură încălcată prin hotărârea recurată şi care, astfel, ar putea să atragă nulitatea hotărârii.

De asemenea, din modul în care a fost redactată cererea de recurs şi în raport cu susţinerile invocate, susţine că recurenţii au invocat doar formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că susţinerile referitoare la interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. nu echivalează cu aplicarea greşită a legii, în sensul motivului de recurs invocat.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, indicând că în mod corect a apreciat instanţa de apel că tribunalul s-a pronunţat pe fondul cauzei, atât timp cât nu a fost pronunţată o hotărâre prin care să fie admisă o excepţie procesuală peremptorie, singura ipoteză în care nu are loc o judecată a fondului.

Contrar susţinerilor recurenţilor, în sensul că nu există o normă juridică în Legea nr. 15/1990 sau în H.G. nr. 834/1991 care să justifice împiedicarea soluţionării prezentei cauze pe fond, curtea de apel a reţinut în mod corect faptul că procedura de a obţine un certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru un teren aflat în patrimoniul societăţilor cu capital de stat, înfiinţate în temeiul Legii nr. 15/1990, este reglementată de norme cu caracter special, iar înlăturarea de la aplicarea legii generale ori de câte ori există o dispoziţie specială într-o materie dată nu trebuie să fie expres menţionată în actul normativ care constituie o normă specială.

Prin hotărârea atacată, instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că, potrivit H.G. nr. 834/1991, revine organelor statului prevăzute la art. 1 din acest act normativ competenta pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Mai mult, instanţa de prim control judiciar a reţinut că reclamanţii au deschise remedii legale, prin comparare de titluri, pentru situaţia în care le-ar fi lezat propriul drept de proprietate pe care afirmă că îl deţin cu privire la terenul situat în Bucureşti, B-dul. x nr. 216, teren despre care se susţine că se suprapune cu terenul situat în Bucureşti, Intr. Berheci nr. 29, pentru care intimata-pârâtă doreşte obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

În ceea ce priveşte susţinerea recurenţilor potrivit căreia aşteptarea finalizării procedurilor administrative le-ar leza în mod grav dreptul de proprietate asupra imobilului, arată că, în realitate, reclamanţii figurează în mod abuziv înscrişi ca proprietari în cartea funciară nr. x a Sectorului 1 Bucureşti şi pentru terenul în suprafaţă de 3.909,71 mp, care este inclus în terenul situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţa de 4.846 mp, aparţinând societăţii C. S.R.L..

Prin urmare, demararea, de către intimata-pârâtă, a procedurii de obţinere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nu aduce niciun prejudiciu reclamanţilor, indicând, totodată, faptul că scopul pentru care au promovat prezentul demers judiciar este acela de a obţine în continuare o aparenţă a dreptului de proprietate şi asupra terenului care se află în administrarea intimatei-pârâte, asupra căruia nu au niciun drept.

Intimatul-pârât Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului şi Turismului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Reiterând susţinerile formulate pe parcursul litigiului, intimatul-pârât susţine că certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor atestă o anumită situaţie patrimonială existentă la un moment dat, respectiv atestă dreptul de proprietate asupra terenului din patrimoniul societăţii la data înfiinţării acesteia prin hotărâre de Guvern.

Astfel, dreptul de proprietate al societăţii a fost dobândit prin efectul legii (art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990), iar nu prin actul administrativ la care se face referire în litigiul pendinte.

Mai arată şi că legea specială (H.G. nr. 834/1991) impune o procedură ce trebuie urmată de către societăţile care solicită emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, procedură ce nu poate fi înlăturată prin demersuri judiciare.

Cu privire la susţinerile recurenţilor cu privire la situaţia juridică a intimatei-pârâte C. S.R.L., precizează că aceasta ar urma să fie analizată în conformitate cu legea specială, în cadrul unui eventual demers administrativ întreprins în vederea emiterii unui certificat de atestare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu titlu preliminar, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată, prin întâmpinare, de către intimata-pârâtă C. S.R.L., prin lichidator judiciar D., aceasta urmează a fi respinsă, dat fiind că sancţiunea procedurală a nulităţii recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate la adresa hotărârii recurate, subsumabilă unuia dintre cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Analizând cererea de recurs din perspectiva exigenţelor anterior menţionate, se constată că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc inclusiv aspecte care nu opun critici propriu-zise de nelegalitate hotărârii atacate, totuşi, există şi unele susţineri care pot fi circumscrise motivelor de casare invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în limitele cărora poate fi exercitat controlul judiciar specific instanţei de recurs.

Procedând la examinarea criticilor de nelegalitate astfel încadrabile, Înalta Curte urmează să constate, însă, că acestea au un caracter nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

- Susţinerile subsumate motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la necercetarea fondului cauzei, iar, astfel, a unei greşite interpretări, de către curtea de apel, a prevederilor art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., sunt nefondate.

Astfel, contrar afirmaţiilor recurenţilor, instanţa anterioară nu a omis (sau refuzat) să cerceteze fondul raportului juridic dedus judecăţii, atunci când a arătat, în mod argumentat, de ce nu este posibilă constatarea inexistenţei dreptului intimatei-pârâtei de a obţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate, stabilind, pe cale de consecinţă, similar judecăţii în primă instanţă, netemeinicia pretenţiilor formulate.

Reţinându-se învestită nu cu o acţiune în constatare (provocatorie) a inexistenţei în patrimoniul pârâtei C. S.R.L., aflată în faliment, a unui drept de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, Intr. Berheci nr. 29, ca mijloc juridic de apărare a dreptului de proprietate al reclamanţilor (a cărui încălcare se invocă, implicit, ca efect al demersurilor judiciare formulate la rândul său de către intimată-pârâtă împotriva lor), ci cu o acţiune în constatarea neîndeplinirii, de către aceasta, a uneia dintre condiţiile prescrise de art. 1 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, iar, astfel, a inexistenţei dreptului societăţii de a i se emite un certificat de atestare a dreptului de proprietate (astfel cum au arătat în mod expres recurenţii pe tot parcursul litigiului), instanţa de apel a statuat, observând aspectele litigioase deduse judecăţii, că o eventuală soluţie de admitere a acţiunii reclamanţilor ar eluda, practic, procedura administrativă expres instituită de acest act normativ special, acţiunea fiind respinsă, în consecinţă.

Astfel fiind, deşi neavând finalitatea urmărită de recurenţi, dezlegarea jurisdicţională conferită cererii în constatarea inexistenţei dreptului intimatei-pârâte de a obţine un certificat de atestare a dreptului de proprietate este rezultatul unei interpretări sistematice a fundamentului juridic al acţiunii, prin raportare la ansamblul normelor de drept cuprinse în actele normative din materia atestării dreptului de proprietate societăţilor înfiinţate în temeiul Legii nr. 15/1990, de care se prevalează reclamanţii, iar nu o situaţie de neexaminare a acestuia, ca efect al unor incidente dirimante, precum cele avute în vedere de textul procedural la care fac referire impropriu aceştia.

Aşadar, nu este vorba, cum eronat se susţine prin critica formulată, de o necercetare a temeiurilor în fapt şi în drept ale cererii de învestire a instanţei, ci chiar de indicarea acestora, cu evidenţierea, însă, a limitelor în care poate avea loc verificarea judiciară raportat la dispoziţiile speciale incidente, fiind relevate, în mod clar şi neechivoc, considerentele pentru care a fost găsită neîntemeiată acţiunea reclamanţilor.

- Nefondat este şi motivul fundamentat pe normele art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care s-a invocat, pe de o parte, greşita reţinere a posibilităţii verificării condiţiei menţionate doar cu prilejul parcurgerii procedurii privind emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, reglementate prin H.G. nr. 834/1991, iar nu şi direct de către instanţele de judecată, cât şi, pe de altă parte, că aşteptarea finalizării procedurii administrative, pentru a putea obţine constatarea neîndeplinirii cerinţei evocate, ar echivala cu încălcarea dreptului lor la apărare, de acces la o instanţă, a principiului securităţii raporturilor juridice, precum şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.

Astfel, potrivit raportului juridic dedus judecăţii, se constată că, justificându-şi prezentul demers procesual, inter alia, de chemarea lor în judecată de către pârâta C. S.R.L., în cadrul dosarului nr. x/2020 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în vederea obligării acestora la semnarea unui proces-verbal de vecinătate pentru imobilul situat în Bucureşti, Intr. Berheci nr. 29, sector 1 (asupra căruia ambele părţi invocă drepturi de proprietate pretins concurente), act necesar în vederea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, reclamanţii au solicitat, indicând împrejurarea că pârâta se află în procedura falimentului, sub imperiul Legii nr. 85/2006, constatarea, pe temeiul art. 1 din H.G. nr. 834/1991, a neîndeplinirii cerinţei ca imobilul să fie necesar realizării obiectului de activitate al societăţii, cu consecinţa unei eventuale inexistenţe a dreptului pârâtei de a obţine respectivul act constatator al proprietăţii, conform celor expuse în precedent.

Or, învestită fiind, ca urmare a apelului reclamanţilor, cu verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei primei instanţe, curtea a concluzionat corect, raportându-se (cum s-a arătat anterior) la fundamentul în drept al acţiunii, că normele juridice aplicabile, relative la condiţiile de emitere a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru un teren ce se află în patrimoniul societăţilor cu capital de stat, înfiinţate conform Legii nr. 15/1990, instituie o procedură specială, derogatorie de la regulile dreptului comun.

Ca atare, s-a reţinut, în mod judicios, că, din moment ce prevederile H.G. nr. 834/1991 stabilesc că dreptul de proprietate asupra terenurilor se atestă prin certificatul eliberat de către ministerul de resort, pe baza documentaţiilor întocmite potrivit procedurii expres reglementate de norma specială, verificarea (prealabilă) de către o instanţă judecătorească a îndeplinirii fie şi a unei singure condiţii pentru a emiterea respectivului act juridic, ar constitui, în realitate, o eludare a etapelor preliminare obligatorii astfel reglementate.

Drept urmare, infirmând susţinerile reclamanţilor în sensul că dreptul lor de acces la o instanţă, ca element constitutiv al celui la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, poate fi valorificat doar în pricina pendinte, cât timp nu a fost emis certificatul de constatare a dreptului de proprietate, curtea a observat, în mod pertinent, raportându-se la obiectul învestirii instanţei, care nu priveşte, cum s-a arătat, o acţiune în comparare de titluri, că nu se poate reţine că simpla instituire a procedurii administrative ar îngrădi părţilor reclamante acest drept fundamental.

Aceasta, în contextul în care reclamanţii nu au învestit instanţa cu o acţiune în constatare provocatorie, în cadrul căreia să se pună problema sancţionării juridice a unui drept de proprietate de care ei înşişi s-ar prevala, ci cu o acţiune în constatarea inexistenţei dreptului pârâtei de a obţine un certificat de atestare a dreptului de proprietate.

De asemenea, formulând prezenta cerere, ca urmare a chemării lor în judecată, de către intimata-pârâtă, prin acţiunea ce constituie obiectul dosarului nr. x/2020 al Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, cu consecinţa dispunerii, în 04.02.2021, a suspendării acelei judecăţi - conform art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a prezentei pricini - recurenţii omit că propriul lor demers procesual a generat, la rândul său, un efect dilatoriu, de temporizare a procedurii administrative iniţiate anterior de către intimata-pârâtă. Ca atare, susţinerile referitoare la nesocotirea dreptului la un proces echitabil, din perspectiva duratei excesive a acesteia (cu consecinţa imposibilităţii declanşării contenciosului administrativ), nu pot fi primite nici din această perspectivă.

În aceeaşi modalitate, care denotă ignorarea datelor speţei şi a cadrului legal incident, este şi trimiterea pe care o fac recurenţii-reclamanţi la "plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti", pentru a evoca, în acest fel, faptul că instituirea, prin H.G. nr. 834/1991, în sarcina ministerului de resort, a atributului verificării condiţiilor pentru eliberarea certificatului nu echivalează cu lipsa dreptului instanţelor de a constata ele însele, anterior emiterii acestuia, neîndeplinirea unei anumite cerinţe din actul normativ indicat.

Formulată în aceşti termeni, susţinerea tinde, practic, la suprimarea efectelor juridice aferente procedurii anume instituite de lege în acest scop.

Or, interpretarea şi aplicarea normei de drept trebuie să se realizeze în acord cu finalitatea acesteia, iar nu în sensul lipsirii sale de conţinut, întrucât o asemenea abordare ar echivala, practic, cu nesocotirea respectivei dispoziţii legale.

Totodată, lăsând în afara criticilor formulate statuările corecte ale instanţei anterioare care au stabilit, faţă de susţinerea deţinerii posesiei imobilului, posibilitatea reclamanţilor de a demara o acţiune în constatare provocatorie (negativă) pentru a determina, pe această cale, titlul preferabil şi a valida, implicit, dreptul lor de proprietate (contestat, de altfel, de către intimata-pârâtă printr-o acţiune aflată pe rolul instanţei), recurenţii invocă doar formal o pretinsă neobservare a garanţiilor ce decurg din art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi, corelativ, a principiului securităţii raporturilor juridice.

În realitate, prin demersul promovat, prin care au tins la a se constata că pârâta nu are dreptul de a obţine un certificat de atestare a dreptului de proprietate, recurenţii-reclamanţi au ales o cale procedurală inadecvată, întrucât protecţia dreptului de proprietate pe care îl afirmă presupunea o exhibare a titlului de care se prevalează şi obţinerea confirmării jurisdicţionale a acestuia (prin constatarea existenţei în patrimoniul acestora, în măsura în care posesia bunului îndreptăţea un astfel de mijloc procedural sau prin intermediul acţiunii în realizare/revendicare, în raport cu situaţia faptică referitoare la deţinerea bunului).

Or, conform datelor speţei, a rezultat că titlurile de care s-ar putea prevala reclamanţii au fost contestate prin acţiunea ce constituie obiectul dosarului nr. x/2025, dedusă judecăţii de către C. S.R.L., pricină în care s-a dispus, în primă instanţă, constatarea nulităţii absolute parţiale a acestora, în ceea ce priveşte includerea în masa succesorală a autorului lor a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, B-dul. x nr. 216A (fostă Berheci nr. 29), cu consecinţa solicitării rectificării cărţii funciare a acestuia, obiect al dosarului nr. x/2021, a cărui judecată a fost suspendată în 19.03.2024, de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a celei dintâi pricini.

În contextul în care propriile titluri ale reclamanţilor fac obiectul unor judecăţi desfăşurate în paralel, susţinerea acestora că intimata nu ar fi îndreptăţită să obţină certificatul de atestare este una ce tinde la deplasarea obiectului probaţiunii, care trebuie să poarte, în mod prioritar, asupra dreptului de proprietate al reclamanţilor, cei care pretind vătămarea adusă patrimoniului lor, către pârâtă, în sarcina căreia este imputată o pretinsă conduită neconformă.

O atare atitudine procesuală, de a utiliza un mijloc procedural impropriu în vederea înlăturării propriilor obligaţii procesuale şi, astfel, evitării dificultăţilor aferente dovedirii dreptului de proprietate afirmat, în cadrul căilor specifice confirmării şi apărării acestuia, nu poate fi, pe cale de consecinţă, validată, cum corect a reţinut şi instanţa anterioară, fiind contrară regulilor care impun exercitarea corespunzătoare, cu respectarea limitelor legale, interne şi externe, a dreptului subiectiv.

Astfel, în opoziţie cu cele susţinute de către recurenţi, nu se poate reţine, în atare circumstanţe, că acestora le-ar fi fost încălcate garanţiile convenţionale menţionate, atât soluţia pronunţată de curtea de apel, cât şi argumentele care o sprijină fiind legale.

Drept urmare, potrivit celor expuse în precedent, se va constata lipsa de fundament a recursului reclamanţilor, care va fi respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei nr. 72 A din data de 5 februarie 2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 noiembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.