Declaratory property action admissibility when plaintiff in possession; rejection of *excess petii* and contradictory reasoning challenges in cassation.

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti la data de 23.12.2016, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare în ceea ce priveşte imobilele indicate în cuprinsul acţiunii, iar, în subsidiar, a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate intervenită între părţi cesiunea de drepturi litigioase şi, pe cale de consecinţă, a transferului dreptului de proprietate în ceea ce priveşte aceleaşi imobile.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.279, art. 1.313, art. 1.669 C. civ. şi art. 35 C. proc. civ.

La data de 16.03.2020, pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei timbrajului şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Prin cererea formulată la data de 22.07.2020, reclamanta a solicitat să se ia act de modificarea pretenţiilor iniţiale, atât sub aspectul cadrului procesual pasiv, cât şi sub aspectul pretenţiilor deduse judecăţii.

Astfel, reclamanta a solicitat să se constate intervenit între părţi contractul de cesiune de drepturi litigioase, să se constate că obiectul acestuia îl reprezintă obiectul actului juridic a cărui revocare a fost solicitată în cadrul dosarului nr. x/2013 şi, pe cale de consecinţă, să se constate că este titularul exclusiv al dreptului de proprietate asupra terenurilor enumerate în cuprinsul cererii introductive.

De asemenea, a formulat şi un alt capăt de cerere, în sensul de a se constata deschisă succesiunea de pe urma defunctului D., calitatea de moştenitori a pârâţilor, iar, în subsidiar, să fie constatată vacanţa succesorală şi calitatea de moştenitor a Municipiului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr 4681/31.07.2020, Judecătoria Sector 1 Bucureşti, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat, la data de 31.08.2020, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

La termenul de judecată din data de 27.04.2021, reclamanta a renunţat la judecata pretenţiilor în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1560/14.10.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 530A/13.05.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi restrânsă şi a constatării că reclamanta este proprietara imobilelor care au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.05.2012 de notar public E.; a respins restul pretenţiilor reclamantei, ca neîntemeiate; i-a obligat pe intimaţii-pârâţi la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 2.556,48 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâţii B. şi C..

- Printr-o primă susţinere, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au invocat că motivarea hotărârii instanţei de apel nu are legătură cu obiectul cererii reclamantei, în sensul că aceasta a solicitat, prin cererea modificatoare, să se constate intervenit, între părţi, contractul de cesiune de drepturi litigioase nr. 781/28.04.2016, iar, pe cale de consecinţă, să se constatate că este titulara exclusivă a dreptului de proprietate în ceea ce priveşte imobilele-terenuri enumerate expres prin acţiune, în timp ce instanţa de apel a respins petitul principal şi a constatat că reclamanta este proprietara imobilelor care au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.05.2012.

Arată, în acest sens, că instanţa de apel a admis o consecinţă a primului petit, pe care l-a respins, dar a şi adăugat la aceasta "imobilele care au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.05.2012", adăugire care nu coincide cu cerinţa reclamantei din cererea modificatoare, aspect care, în opinia acesteia, echivalează cu faptul că instanţa de apel a dat "altceva" şi mai mult decât a cerut reclamanta.

Precizează că nu există un petit din care să rezulte că reclamanata a solicitat să se constate că este proprietara imobilelor, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.05.2012, asa cum a stabilit instanţa de apel, ci, dimpotrivă, întregul proces s-a desfăşurat în jurul contractului de cesiune de drepturi litigioase din 2016.

Mai mult, instanţa de apel a respins petitul principal şi a constatat că toate drepturile din contractul de vânzare-cumpărare din 2012, încheiat între D. şi F. (reclamanata A. fiind un terţ faţă de acest contract) aparţin lui A., deşi acest contract nu a fost modificat de părţi şi nici anulat de vreo instanţă de judecată pe calea unei acţiuni în realizare.

O altă contradicţie între considerentele deciziei recurate şi dispozitivul acesteia îl constituie faptul că instanţa de apel consideră ca fiind valabil contractul de cesiune de drepturi litigioase, iar în dispozitiv respinge petitul principal, prin care se solicitase să se constate intervenită între părţi încheierea contractului de cesiune din 2016.

- Printr-o altă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel îşi motivează decizia pe temeiul dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., referitoare la acţiunea în constatare, în condiţiile în care drepturile reclamantei puteau fi solicitate pe calea unei acţiuni în realizare.

Relevând situaţia de fapt, menţionează că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamanta a încheiat încă din anul 2017 contracte de arendare având ca obiect terenurile din contractul de vânzare-cumpărare din 2012 şi le-a şi intabulat.

Susţine că, faţă de probatoriul administrat de prima instanţă, hotărârea curţii de apel este nelegală, prin reţinerea, ca temei juridic, a art. 35 C. proc. civ., acţiunea în constatarea calităţii de proprietar pentru terenuri care nu au fost transferate niciodată către reclamantă fiind inadmisibilă.

Mai arată că greşita aplicare, de către instanţa de apel, a art. 35 C. proc. civ. rezidă şi din faptul că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe normele dreptului material prevăzute la art. 1.279 C. civ., iar cererea modificatoare pe dispoziţiile art. 1.313 C. civ., temeiuri juridice pe care instanţa de apel nici nu le aminteşte în cuprinsul hotărârii recurate, reţinând doar o normă de drept procesual, fără ca aceasta să-şi găsească un corespondent în dreptul material.

Un motiv în plus îl constituie şi faptul că apelanta-reclamantă nu a prezentat contractul de cesiune de drepturi litigioase în faţa curţii de apel, în anul 2016, cu ocazia judecăţii dosarului nr. x/2013, pentru a se lua act de acest transfer şi pentru a opera subrogaţia părţilor, publicitatea acestuia, în sensul prezentării sale instanţei în faţa căreia se judecă dreptul litigios, fiind de esenţa unui astfel de contract.

Or, instanţa de apel a considerat că nu are relevanţă faptul că respectivul contract de cesiune de drepturi litigioase a fost ţinut ascuns, iar cesionarul nu 1-a prezentat, pentru a se lua act de subrogatie şi, implicit, de a deveni parte în decizia pronunţată de curtea de apel în dosarul nr. x/2013.

5. Apărări formulate în cauză

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare şi a solicitat, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

În dezvoltarea excepţiei nulităţii recursului, intimata a menţionat că susţinerile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. conţin argumente care nu au legătură cu motivul de recurs invocat.

Recurenţii nu indică motivele contradictorii sau străine de natura pricinii, în schimb pretind că acest motiv de casare s-ar preta pentru o situaţie în care semnalează că instanţa de apel s-ar fi pronunţat cu depăşirea limitelor învestirii, pronunţând o soluţie diferită de cererea cu care ar fi fost învestită.

Pentru a se reţine un pretins caracter contradictoriu al motivelor deciziei instanţei de apel şi existenţa unor motive străine de natura pricinii, ar fi trebui să se indice de către recurenţi, în mod expres, pe de o parte, existenţa unei contrarietăţi între motivele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este neîntemeiată sau că, fără a cuprinde expres termenul de temeinic/netemeinic, unele argumente sunt contrazise de altele din cuprinsul aceleiaşi hotărâri, iar, pe de altă parte, că instanţa ar fi lăsat necercetate unele critici şi ar fi fundamentat soluţia pe argumente străine de natura pricinii.

A mai arătat intimata şi că, prin cererea modificatoare depusă în faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate intervenit între părţi contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/28.04.2016, respectiv că obiectul acestei cesiuni îl reprezintă obiectul actului juridic a cărei revocare a fost solicitată în cadrul dosarului nr. x/2013 şi pe cale de consecinţă să se constate că reclamanta este titulara exclusivă a dreptului de proprietate în ceea ce priveşte imobilele-terenuri.

Drept urmare, instanţa de apel s-a pronunţat în mod corect pe obiectul cererii modificatoare, unicul element de învestire al instanţei.

Astfel, nu există o contradicţie între ce a fost solicitat prin cererea modificatoare şi ce a fost acordat de către instanţa de apel, curtea păstrând limitele învestirii, prima instanţă fiind cea care s-a pronunţat pe ceva ce nu i-a fost solicitat.

Cu privire la pretinsa contradicţie semnalată de recurenţi referitor la faptul că instanţa de apel ar fi considerat valabil contractul de cesiune de drepturi litigioase, iar în dispozitiv a respins petitul principal, prin care se solicitase se constate intervenită între părţi încheierea contractului de cesiune din 2016, arată că instanţa de apel a reţinut că primul capăt de cerere este neîntemeiat întrucât contractul de cesiune a fost încheiat în formă autentică, iar existenţa actului juridic nu a fost contestată de intimaţii-pârâţi, aceştia din urmă formulând apărări doar în ceea ce priveşte efectele produse de acest act.

Practic, prin motivarea respingerii acestui capăt de cerere, instanţa a validat existenţa valabilă a actului de cesiune, existând, astfel, o concordanţă perfectă între această motivare şi consecinţa admiterii capătului de cerere privind calitatea de proprietar.

Referitor la cea de-a doua critică a recurenţilor, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., menţionează că recurenţii critică exclusiv aplicarea grjeşită de către instanţa de apel a prevederilor unei norme de drept procedural, iar nu aplicarea greşită a unei norme de drept material.

Precizează, totodată, că instanţa de apel a aplicat în mod corect prevederile art. 35 C. proc. civ., în condiţiile în care: acest temei de drept a fost incident pentru admiterea, în rejudecare, a cererii reclamantei privind calitatea de proprietar asupra terenurilor şi, totodată, instanţa de apel a constatat că transferul dreptului de proprietate a operat la data încheierii contractului de cesiune de drepturi litigioase, respectiv că reclamanta deţine o posesie utilă asupra terenurilor, recurenţii înşişi afirmând, în cadrul cererii de recurs, că reclamanta a încheiat contracte de arendă asupra terenurilor.

Restul referirilor recurenţilor, la aspecte de fapt în legătură cu contractul de cesiune de drepturi litigioase, nu pot avea decât semnificaţia unei solicitări adresate instanţei de recurs, de reapreciere a probelor administrate în cauză, aspect de temeinicie, ce nu poate forma obiectul analizei în recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu titlu preliminar, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de către intimată prin întâmpinare, aceasta urmează a fi respinsă, dat fiind că sancţiunea procedurală a nulităţii recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate la adresa hotărârii recurate, subsumabilă unuia dintre cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Analizând cererea de recurs din perspectiva exigenţelor anterior menţionate, se constată că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc inclusiv aspecte care nu opun critici propriu-zise de nelegalitate hotărârii atacate, totuşi, există şi unele susţineri care pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în limitele cărora poate fi exercitat controlul judiciar specific instanţei de recurs.

Examinând, însă, decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, precum şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, se constată caracterul nefondat al recursului, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

- Susţinând caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate şi incidenţa, astfel, a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii pretind fără temei că, respingând solicitarea de constatare a intervenirii contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/28.04.2016 de Notar Public G., decizia din apel ar fi dispus admiterea "consecinţei juridice" a acesteia, respectiv constatarea calităţii intimatei de proprietar al imobilelor, contrazicându-se.

Critica este nefondată, lipsită de aptitudinea de a demonstra vreo contrarietate în considerentele care au fundamentat silogismul judiciar al instanţei de apel.

În mod corect, dată fiind poziţia procesuală exprimată de recurenţi pe parcusul procesului, limitată la a indica ineficacitatea actului juridic, iar nu de a contesta însăşi existenţa acestuia (considerent necombătut, de altfel, în prezenta cale extraordinară de atac), instanţa anterioară nu putea ignora forţa probantă a convenţiei încheiate în formă autentică, aceasta făcând deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca falsă, cu privire la constatările făcute personal de către notarul public instrumentator, care a autentificat înscrisul, în acord cu dispoziţiile art. 270 alin. (1) C. proc. civ.

În alţi termeni, apărarea recurenţilor, în conţinutul arătat, putea fi relevată cel mai târziu la primul termen după prezentarea (în prezenta cauză), de către intimată, a respectivului înscris autentic, prin denunţarea acestuia ca fals, potrivit art. 304-308 C. proc. civ., iar nu şi după acest moment (şi, în mod evident, fără a parcurge procedura specială instituită în acest sens).

Este motivul pentru care, odată reţinută necontestarea, de către pârâţi, a încheierii (de către autorul lor) a contractului de cesiune de drepturi litigioase, instanţa, în mod just, a trecut la analiza aspectului subsecvent, referitor la dobândirea, ca efect al încheierii acestuia, a dreptului litigios asupra căruia a purtat judecata în dosarul nr. x/2013.

Pe cale de consecinţă, împrejurarea că instanţa, date fiind circumstanţele particulare anterior evocate, a apreciat ca nefiind necesară constatarea, pe cale judecătorească, a existenţei respectivei operaţiuni juridice, nu atrage ipoteza contrarietăţii între considerente şi dispozitiv, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., remarcându-se, contrar afirmaţiilor recurenţilor, tocmai coerenţa logică a argumentaţiei care fundamentează soluţia pronunţată în apel.

- La fel, lipsit de fundament, invocă recurenţii, circumscris aceluiaşi motiv de recurs, existenţa unor motive străine de natura cauzei, în condiţiile în care acestea nu sunt susţinute de argumente care să permită examinarea lor prin raportare la ipoteza normativă corespunzătoare motivului de recurs indicat, care presupunea demonstrarea aspectului că decizia atacată conţine "numai motive străine de natura cauzei".

Astfel, simpla referire la aspectul că instanţa anterioară a constatat, în urma propriei verificări jurisdicţionale, că reclamanta-apelantă a dobândit, prin efectul cesiunii, dreptul de proprietate asupra imobilelor care au constituit obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.05.2012 de Notar Public E. (soluţie care, în opinia recurenţilor, nu s-ar grefa pe cererea reclamantei-apelante din cererea modificatoare), nu evocă, în realitate, eventuale carenţe ale considerentelor deciziei atacate, cât timp motivul de recurs invocat implica arătarea propriu-zisă a greşelilor anume imputate instanţei de apel din această perspectivă, respectiv existenţa doar a unor considerente ce privesc alte elemente litigioase decât cele ce constituie obiectul pricinii pendinte.

Distinct de împrejurarea că aspectele invocate nu se subsumează motivului de recurs pe care sunt întemeiate, susţinerile nu permit controlul în casaţie nici din perspectiva limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la art. 478 alin. (1) C. proc. civ., fiind mai degrabă formale.

Aceasta, în condiţiile în care însuşi obiectul dosarului nr. x/2013 (cu privire la care a fost încheiat contractul de cesiune de drepturi litigioase dedus judecăţii în litigiul pendinte) l-a reprezentat cererea reclamantei H. (România) S.A. de revocare, inter alia, a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.05.2012, încheiat între vânzătoarea F. şi autorul recurenţilor, D., în calitate de cumpărător, aspect ce exclude în sine lipsa de identitate afirmată.

Mai mult, deşi fixat în mod neechivoc, astfel cum s-a arătat, cadrul procesual obiectiv din prezenta cauză este confirmat inclusiv de către pârâţi, prin memoriul de recurs, atunci când afirmă (în dezvoltarea celui de-al doilea motiv de casare indicat) că "reclamanta a încheiat, încă din anul 2017, contracte de arendare având ca obiect terenurile din contractul de vânzare-cumpărare din 2012".

Ca atare, deşi invocă o pretinsă contrarietate considerentelor şi o insuficientă motivare a deciziei atacate, recurenţii sunt cei care formulează, în realitate, susţineri contrare şi confuze, ce nu permit reţinerea motivului de casare indicat.

- Referindu-se inexact la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (iar nu la cel corespunzător încălcării unor forme de procedură, stabilit la pct. 5 al aceluiaşi text de lege), recurenţii au pretins greşita aplicare, de către instanţa de prim control judiciar, a dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., relevând că acţiunea în constatare este inadmisibilă, prin aceea că "drepturile intimatei puteau fi solicitate pe calea unei acţiuni în realizare".

Critica este nefondată, întrucât, recurenţii, în lipsa unei argumentaţii juridice propriu-zise, invocă doar lacunar posibilitatea intimatei de a-şi valorifica dreptul afirmat prin intermediul unui alt mijloc procedural (pe care, însă, omit a-l indica efectiv).

Procedând astfel, recurenţii ignoră, practic, considerentele instanţei anterioare, care a stabilit, ca efect al evaluării probatoriului, că intimata nu are la dispoziţie calea unei acţiuni în revendicare din moment ce se află în posesia terenurilor, încheind contracte privind folosinţa acestora.

De altfel, această împrejurare (necombătută în calea de atac anterioară) a fost chiar confirmată de către recurenţi, prin memoriul de recurs, atunci când arată, în mod expres, arendarea, de către intimată, încă din 2017, a terenurilor obiect al litigiului pendinte.

Or, deşi art. 35 C. proc. civ. stabileşte caracterul subsidiar al acţiunii în constatare, admisibilitatea acesteia fiind condiţionată de inexistenţa, la dispoziţia reclamantului, a unei acţiuni în realizarea dreptului respectiv, nu poate fi ignorat că, astfel cum s-a reţinut şi în prezentul proces, posibilitatea formulării acţiunii în constatarea dreptului de proprietate este supusă cerinţei ca reclamantul, care îşi afirmă dreptul, să nu aibă stăpânirea fizică a bunului, deci posesia.

Astfel, doar în măsura în care posesia lipseşte, acţiunea în constatarea dreptului devine inadmisibilă, reclamantului rămânându-i, în acest caz, să promoveze un demers judiciar în realizare, anume o acţiune în revendicare.

Or, potrivit art. 563 alin. (1) C. civ., "Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul".

Rezultă, aşadar, că acţiunea în revendicare implică, prin ipoteză, pierderea posesiei (a stăpânirii materiale) de către cel care se pretinde proprietar, ea reprezentând, într-un asemenea caz, cererea în realizare a cărei preferinţă o afirmă norma procedurală a cărei încălcare o afirmă recurenţii.

Cum această condiţie nu este regăsită în speţă, pretenţia formulată de intimată se circumscrie unei acţiuni în constatare pozitivă şi, deopotrivă, provocatorie, admisibilă pe temeiul art. 35 C. proc. civ.

Referită doctrinar ca acea cerere prin care titularul unui drept îl cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi cauzează o tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său, pârâtul fiind provocat să îşi valorifice pretenţiile, respectiv să încerce să îşi dovedească dreptul pretins, sub sancţiunea de a nu-l mai putea invoca dacă nu şi-l demonstrează, acţiunea în constatare provocatorie se constituie într-un veritabil mijloc juridic de apărare a dreptului de proprietate al reclamantului.

Drept urmare, stabilind, în conturarea cadrului factual, că intimata se află în stăpânirea imobilelor (aspect confirmat de către recurenţi, conform celor arătate), în mod corect a reţinut instanţa de apel admisibilitatea prezentului demers judiciar, singurul, în aceste condiţii, apt a fi declanşat de către parte în valorificarea dreptului său subiectiv, contrar alegaţiilor recurenţilor.

În atare condiţii, contrar celor afirmate de recurenţi, atât soluţia pronunţată de instanţa de apel, cât şi argumentele care o sprijină sunt legale.

- Inclusiv simplele trimiteri la art. 1.279 C. civ., cu denumirea marginală "Promisiunea de a contracta" (indicat în cuprinsul cererii introductive de instanţă), respectiv la art. 1.313 C. civ., având denumirea marginală "Transmisiunea facultăţii de a ratifica" (menţionat în cadrul cererii modificatoare), denotă, în realitate, doar o înţelegere inexactă, de către recurenţi, a cadrului procesual obiectiv dedus judecăţii în prezenta cauză, iar nu un veritabil aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

Astfel, sub pretextul neobservării, de către instanţa devolutivă a temeiului demersului judiciar, recurenţii sunt cei care omit modificarea şi restrângerea ulterioară a pretenţiilor de către intimată, manifestări procesuale care înlăturau de la aplicare normele de drept material la care fac referire prin memoriul de recurs.

Edificatoare, în acest sens, este cererea modificatoare depusă la 22 iulie 2020 în faţa instanţei iniţial învestite, prin care intimata a renunţat la solicitarea de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, aceasta fiind înlocuită cu cea de constatare a încheierii contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 781/28.04.2016, respectiv a dobândirii, prin efectul acestuia, a dreptului de proprietate exclusivă asupra terenurilor obiect al actului juridic a cărei revocare (inopozabilitate) a fost solicitată în cadrul dosarului nr. x/2013, fiind solicitată, totodată, şi constatarea deschiderii succesiunii de pe urma defunctului D. (fiind chemat în judecată Municipiul Bucureşti, prin primar general, pentru ipoteza existenţei vacanţei succesorale).

Pretenţiile astfel modificate au fost, la rândul lor, restrânse, la termenul de judecată din 27 aprilie 2021 din faţa Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, intimata înţelegând să continue judecata doar cu privire la capătul de cerere privitor la constatarea intervenirii contractului de cesiune şi a dobândirii, prin efectul acestuia, a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

În atare circumstanţe, fără a evoca maniera în care analiza jurisdicţională a instanţei de prim control judiciar era în continuare ţinută de aplicarea respectivelor norme de drept material, altfel decât prin simpla trimitere la acestea, recurenţii nu deduc spre examinare un veritabil aspect de nelegalitate, ci îşi exprimă doar dezacordul în raport cu soluţia pronunţată.

- Lipsite de fundament sunt şi cele din urmă susţineri ale recurenţilor, subsumate, de asemenea, motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care afirmă, fără a se raporta la o anumită prevedere legală, ineficacitatea contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 781/28.04.2016, ca urmare a neprezentării acestuia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanţă învestită cu soluţionarea apelului pârâtului D. împotriva sentinţei nr. 1601/01.04.2014, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013.

Afirmând astfel, fără a invoca aplicarea eronată a unei anumite norme de drept material, că publicitatea, în sensul prezentării sale instanţei învestite cu soluţionarea dreptului litigios, este de esenţa unui contract de cesiune de drepturi litigioase, recurenţii susţin că transferul dreptului de proprietate nu ar fi operat din moment ce instanţa nu a luat act de transmiterea calităţii procesuale a cedentului şi a dobândirii, astfel, de către cesionar a calităţii de parte litigantă în cadrul procesului aflat în desfăşurare la acel moment.

Or, prin astfel de susţineri, recurenţii nu combat într-o manieră efectivă considerentele instanţei de apel, care au reţinut, în mod corect, că intimata a devenit titulara dreptului de proprietate asupra imobilelor asupra cărora a purtat litigiul anterior, dat fiind caracterul translativ de drepturi al actului juridic aleatoriu astfel încheiat, ci doar readuc în discuţie apărările formulate pe parcursul litigiului referitoare la lipsa de eficienţă a acestuia.

Ceea ce omit recurenţii este că, procedând la o corectă verificare şi statuare asupra efectelor juridice ale contractului de care se prevalează partea reclamantă în justificarea dreptului opus recurenţilor, instanţa de apel a luat în considerare nu doar natura juridică a acestuia, de act consensual, ci şi clauzele asupra cărora părţile actului juridic au convenit.

În acest sens, cu ocazia controlului devolutiv, instanţa anterioară a statuat că acordul părţilor contractului de cesiune de drepturi litigioase poartă, în mod neechivoc, asupra preluării, de către cesionar, a tuturor drepturilor litigioase, prezente şi viitoare, ce formează obiectul dosarului nr. x/2013, în schimbul preţului stabilit de acestea, menţionându-se, totodată, că cesionara va intra în toate drepturile ce i se cuvin cedentului în cazul pronunţării unei hotărâri favorabile acestuia.

Indicând doar că respectivul contract nu a fost prezentat instanţei învestite cu soluţionarea apelului promovat de pârâtul D. în dosarul nr. x/2013, recurenţii omit, pe de o parte, că o atare împrejurare factuală (ulterioară), fără corespondent în normele de drept material care stabilesc condiţiile perfectării unui asemenea act juridic, astfel cum s-a arătat, nu este de natură a afecta acordul de voinţe dintre cedent şi cesionar (intervenit anterior), iar, pe de altă parte, că simpla încuviinţare a introducerii în proces, în calitate de cesionar al dreptului litigios, prin efectul dispoziţiilor art. 38 C. proc. civ., a succesorului cu titlu particular nu poate produce consecinţe asupra recunoaşterii în fond a dreptului disputat, fiind vorba despre chestiuni distincte.

Ca atare, susţinerile recurenţilor, care condiţionează aspectul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, nu de rezultatul pricinii cu privire la care a fost încheiată cesiunea, ci de operaţiunea materială a depunerii respectivei convenţii în dosarul privind acţiunea pauliană formulată împotriva cedentului, sunt eronate, ignorând natura juridică definitorie a acestuia, de contract aleatoriu, încheiat de cesionar tocmai în prefigurarea câştigării procesului, pentru ca, într-o atare ipoteză, să îşi poată valorifica pe deplin dreptul litigios.

De altfel, prevalându-se de această circumstanţă pentru a se degreva de obligaţiile ce rezultă din încheierea contractului de cesiune de drepturi litigioase, recurenţii omit că nu pot fi consideraţi terţi (penitus extranei) în raport cu acest act juridic, ci avânzi-cauză, în considerarea calităţii lor de succesori universali ai cedentului, astfel cum reiese din cuprinsul certificatului de moştenitor nr. x/03.09.2019 eliberat de Notar Public I. (aflat la filele x din volumul tribunalului).

Concluzia enunţată rezultă fără echivoc din prevederile art. 1.282 alin. (1) C. civ., conform cărora:

"La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă prin lege, prin stipulaţia părţilor ori prin natura contractului nu rezultă contrariul."

Astfel, asimilaţi fiind autorului lor (din moment ce au preluat obligaţiile contractuale ale cedentului), recurenţii sunt ţinuţi atât de efectele actului juridic încheiat de acesta, cât şi de atitudinea procesuală a autorului lor, care, stând în procesul anterior în calitate de parte şi beneficiind de garanţiile procesuale aferente apărării dreptului litigios, a omis să se prevaleze de transmisiunea calităţii sale procesuale, pentru a fi scos din respectiva pricină, astfel că rezultatul judecăţii anterioare, cu consecinţe asupra definitivării efectelor cesiunii, li se opune, în egală măsură, şi acestora.

Cât priveşte susţinerile formulate oral de reprezentantul convenţional al recurenţilor, cu prilejul dezbaterii recursului, în sensul încheierii cesiunii în scopul eludării unor norme legale, se observă că, fiind formulate peste termenul legal de motivare a prezentei căi extraordinare de atac, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ. şi negrefându-se pe un motiv de ordine publică, acestea nu vor putea constitui obiect de analiză a instanţei de recurs.

În consecinţă, se va constata că niciuna dintre criticile formulate nu poate fi primită, recursul urmând să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-pârâţi B. şi C. împotriva deciziei nr. 530 A din data de 13 mai 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 noiembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.