Limits of admissibility for contestatie in anulare challenging stamp duty on recusal requests and cassation grounds in a homeowners' association contribution dispute

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu, secţia civilă la 23 martie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea pârâtului, în calitate de proprietar, la plata sumei de 581,69 RON, actualizată cu dobânda legală până la momentul efectiv al plăţii, reprezentând cheltuieli administrative efectuate de către Asociaţie (cheltuieli iluminat scară, deratizare, dezinfecţie, materiale de curăţenie, registre funcţionare asociaţie, salarii femeie de serviciu, administrator etc.).

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 78 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 196/2018.

Pârâtul B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al reclamantei, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 pct. 2 şi 3 din Legea nr. 196/2018.

Totodată, a formulat cerere reconvenţională, solicitând acordarea daunelor materiale, constând în chirie pentru părţile comune.

I.2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Târgu Jiu, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 575 din 8 februarie 2023, Judecătoria Târgu Jiu, secţia civilă a admis cererea formulată de reclamanta-pârâtă A., în contradictoriu cu pârâtul-reclamant B.; a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 581,69 RON, reprezentând cotă de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari pentru perioada aprilie 2019 - decembrie 2021 şi la plata dobânzii legale de la data scadenţei debitului până la data plăţii efective; a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant B., în contradictoriu reclamanta-pârâtă A..

I.3. Încheierile şi deciziile pronunţate de Tribunalul Gorj, în apel:

Prin încheierea nr. 113 din 14 iunie 2023, Tribunalul Gorj, secţia I civilă a anulat, ca insuficient timbrată, cererea de recuzare formulată de petentul B. împotriva doamnei judecător C., ce face parte din compunerea completului de judecată CIV A05, învestit cu soluţionarea apelului declarat de apelantul pârât-reclamant împotriva sentinţei civile nr. 575 din 08 februarie 2023, pronunţate de Judecătoria Târgu Jiu, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Prin încheierea nr. 159 din 09 noiembrie 2023, Tribunalul Gorj, secţia I civilă a anulat, ca netimbrată, cererea de recuzare formulată de petentul B. împotriva doamnei judecător D. ce face parte din compunerea completului de judecată CIV A05, învestit cu soluţionarea apelului declarat de apelantul pârât-reclamant reconvenţional B. împotriva sentinţei civile nr. 575 din 08 februarie 2023, pronunţate de Judecătoria Târgu Jiu în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. Tg-Jiu.

Prin decizia nr. 1167 din 13 noiembrie 2023, Tribunalul Gorj, secţia I civilă a respins cererea de suspendare, formulată de apelantul-pârât B.; a respins, ca inadmisibil, apelul formulat împotriva încheierii de amânare a pronunţării cu privire la soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale; a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, invocată de apelantul-pârât; a respins cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât B. împotriva sentinţei nr. 575 din 08 februarie 2023, pronunţate de Judecătoria Târgu-Jiu în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Prin decizia nr. 1338 din 15 decembrie 2023, Tribunalul Gorj, secţia I civilă a admis cererea de completare a dispozitivului, formulată de petenta A., în contradictoriu cu intimatul B.; a dispus completarea dispozitivului deciziei nr. 1167 din 13 noiembrie 2023, pronunţate de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, în sensul obligării apelantului-pârât B. la plata sumei de 700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel de către intimata-reclamantă A. Tg-Jiu.

I.4. Încheierea şi decizia pronunţate de Curtea de Apel Craiova, în recurs:

Prin încheierea nr. 44 din 21 martie 2024, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a anulat, ca netimbrată, cererea de recuzare a membrilor completului C13CIV, formulată de petentul recurent-pârât B..

Prin decizia civilă nr. 229 din 26 martie 2024, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca tardiv, recursul declarat de pârâtul B. împotriva încheierilor nr. 113 din 14 iunie 2023 şi nr. 159 din 9 noiembrie 2023, pronunţate de Tribunalul Gorj, secţia I civilă în dosarul nr. x/2022; a respins, ca inadmisibil, recursul formulat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 1167 din 13 noiembrie 2023 şi a deciziei de completare nr. 1338 din 15 decembrie 2023, pronunţate de Tribunalul Gorj, secţia I civilă în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.; a obligat recurentul la plata către intimată a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

I.5. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs:

Prin decizia nr. 496 din 27 februarie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva încheierii nr. 44 din 21 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă în dosarul nr. x/2022; a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 229 din 26 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 496 din 27 februarie 2025, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a formulat contestaţie în anulare contestatorul B., calea de atac astfel declarată fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 30 iunie 2025, sub nr. x/2025, şi repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 01 iulie 2025, a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea căii extraordinare de atac.

II.1. Motivele contestaţiei în anulare:

Sub un prim aspect, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., contestatorul B. a arătat că, în contextul celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1/2023, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, atât instanţa de recurs cât şi completurile de judecată C3CIV şi CIVA05 de la nivelul instanţelor inferioare au încălcat normele de competenţă absolută câtă vreme prin cererea reconvenţională a solicitat reparaţii nepatrimoniale, în temeiul art. 253 alin. (1) lit. c) şi alin. (4) C. civ.

Contestaorul a invocat lipsa controlului judiciar al instanţei superioare în legătură cu abuzurile săvârşite de completul de judecată C3CIV în dosarele nr. x/2022 şi nr. y/2021, ai cărui membri au fost recuzaţi pentru lipsa de imparţialitate, invocând dreptul la un proces echitabil, dreptul de acces liber la justiţie, dreptul de proprietate individual şi cota-parte, garantate constituţional.

A susţinut, de asemenea, omisiunea instanţei de recurs de a avea în vedere dosarul nr. x/2024 ce a avut ca obiect cererea de strămutare formulată în legătură cu lipsa de imparţialitate a Curţii de Apel Craiova, a cărei competenţă a contestat-o, dar şi dosarele nr. x/2018 şi nr. y/2023, fiind acoperite, astfel, abuzurile celor responsabili pentru infracţiunile săvârşite în loc să fie cercetaţi disciplinar şi sacrificat interesul justiţiabilului.

Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul a relevat eroarea materială săvârşită de instanţa de apel în soluţionarea cererii de recuzare prin încheierea nr. 44 din 21 martie 2024, determinată de impunerea unor taxe suplimentare pe motiv că taxa dovedită cu chitanţa în original ataşată cererii a fost folosită.

A reiterat argumentele prezentat în cadrul criticii relative la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., în legătură cu competenţa impusă de decizia nr. 1/2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, aspect omis de către tribunal, curtea de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, consecinţa fiind judecarea la fond a dosarului nr. x/2023 de către acelaşi magistrat, cu ignorarea deciziei nr. 4/2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, şi încălcarea regulamentului, prin trecerea de la secţia I la secţia a II-a, întrucât s-au abţinut CIVA01, 03, 04, 05 şi 08, chiar dacă la tribunal, la 25 septembrie 2024, exista completul CIVA06, competent în dosarul nr. x/2023, nu şi în dosarul nr. x/2023.

A menţionat că secţia a II-a, cu 4 judecători recuzaţi pentru lipsa de imparţialitate, a încălcat mai multe principii de drept, invocând cu titlu de exemplu contradictorialitatea, ce ţin de procedura prelabilă sesizării Curţii Constituţionale a României şi interpelării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi de necomunicarea cererii reconvenţionale şi inexistenţa dezbaterilor.

În considerarea dispoziţiilor art. 460 alin. (3) C. proc. civ., contestatorul a pretins eroarea materială săvârşită în privinţa controlului judiciar exercitat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra soluţiei de respingere a recursului, ca inadmisibil, declarat împotriva deciziilor nr. 1167/2023 şi nr. 1338/2023 ale Curţii de Apel Craiova, raportându-se la decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României.

Totodată, a relevat omisiunea instanţei de a avea în vedere motivele recuzării completului C3CIV în dovedirea lipsei de imparţialitate, şi anume nerespectarea dreptului la recurs, în baza deciziilor nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nr. 369/2017 a Curţii Constitionale a României; obligaţia de a se abţine în urma antepronunţării în dosarul nr. x/2018; nesesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile invocate; soluţionarea dosarului nr. x/2017 ca tardiv, deşi acesta figura ataşat dosarului nr. x/2018, conform celor reţinute de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În acelaşi registru, în opinia contestatorului, se înscrie reaua-credinţă a instanţei în următoarele circumstanţe: invocarea eronată şi contradictorie a tardivităţii recursului împotriva încheierilor, dar şi a deciziilor nr. 1338/2023 şi 1167/2023; nesuspendarea dosarului până la clarificarea delapidării cercetată în dosarul nr. x/2023, alături de alte infracţiuni; nesancţionarea contradicţiilor născute din nerespectarea dreptului la recurs recunoscut de instanţa de apel şi a procedurii prealabile cerute de interpelarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, refuzul comunicării cererii reconvenţionale şi lipsa dezbaterilor; lipsa de imparţialitate faţă de dreptul de acces liber la justiţie.

Contestatorul a relevat în susţinerea demersului judiciar şi nesancţionarea măsurii nesuspendării dosarului nr. x/2022 până la soluţionarea dosarului nr. x/2023, precum şi încălcarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului de acces liber la justiţie, a dreptului de proprietate, a dreptului la contract direct şi a celui la tarifare echitabilă.

Cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 şi 4 C. proc. civ., contestatorul a susţinut în esenţă că, respingând, ca inadmisibil, recursul declarat împotriva deciziei nr. 229/2025, instanţa nu s-a pronunţat asupra motivelor de casare invocate în calea de atac şi nici asupra celor invocate în recursul declarat împotriva încheierii nr. 44/2024, prin care C3 CIV a respins, în mod greşit, cererea de recuzare.

Prin respingerea greşită a cererii de recuzare nu s-a asigurat o instanţă imparţială şi independentă, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces achitabil, principiul contradictorialităţii, aspect ce nu putea fi suplinit de dispoziţiile art. 444 C. proc. civ.

Revenind la competenţă, contestatorul a invocat incidenţa art. 130-137 C. proc. civ., făcând trimitere la aceeaşi decizie nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 519-521 C. proc. civ., dar şi la excesul de putere săvârşit de către instanţe prin încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţia României.

Contestatorul a reiterat argumentele ce privesc neanalizarea motivelor de casare invocate în recurs, susţinând, totodată, că prin decizia nr. 229 din 26 martie 2024, admiţând excepţiile de inadmisibilitate şi tardivitate invocate din oficiu, fără a se abţine, C3CIV a încălcat dreptul de liber acces la justiţie şi dreptul la recurs recunoscut de CIVA05, care nu a pus în discuţie competenţa în raport de art. 94 lit. k) coroborat cu art. 254 C. proc. civ., deşi decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fusese publicată în Monitorul Oficial, în aprilie 2023, iar cererea reconvenţională, întemeiată pe art. 209 C. proc. civ., reprezintă o cerere incidentală şi nu una accesorie.

Contestatorul a relevat nerecunoaşterea dreptului la recurs împotriva încheierii nr. 113 din 14 iunie 2023, faţă de dispoziţiile art. 53 C. proc. civ., calea de atac neputând fi prematură şi nici tardivă, întrucât că a fost formulată la 19 decembrie 2023, în termen de 5 zile de la apel şi la o zi de la redactarea hotărârii nr. 1338 din 15 decembrie 2023.

A precizat că în cadrul motivelor de casare, încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., a invocat art. 53 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., susţinând că cererea de recuzare a vizat preşedintele completului C3CIV, la care a ataşat chitanţa, arătând în faţa instanţei de recuzare (C4 CIV) că înţelege să se folosească de această chitanţă, prima din cele 4 solicitate de completul C3 CIV şi confirmate de completul C4 CIV, pentru recursul împotriva deciziei nr. 1167 din 13 noiembrie 2023, definitivă, întrucât nu intenţionează să declare această cale de atac împotriva unei hotărâri definitive pentru a fi respinsă ca inadmisibilă.

Cum chitanţa în valoare de 100 RON era, deja, depusă la dosar, recursul împotriva unei hotărâri definitive putea fi anulat ca netimbrat. În plus, completul C3 CIV i-a recunoscut dreptul de a solicita, în termen de 30 de zile, restituirea sumei de 203 RON (100+103 RON) reprezentând taxa de timbru aferentă motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-7 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, în mod greşit, s-a anulat cererea de recuzare, ca netimbrată, în condiţiile în care partea s-a prevalat de chitanţa, iar instanţa a avut la dispoziţie suma de 203 RON, care ar fi acoperit taxa de de 200 RON datorată pentru recuzarea celorlalţi 2 membri ai completului.

În continuare, contestatorul a reiterat aspectele ce ţin de nelegalitatea încheierilor pronunţate de C3CIV şi C4CIV, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 4, 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., expuse într-o amplă motivare în cadrul recursului declarat împotriva încheierii nr. 44 din 21 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2022.

La 25 noiembrie 2025, prin poştă electronică, contestatorul a depus concluzii scrise, la care a anexat un set de înscrisuri, solicitând admiterea contestaţiei în anulare, reiterând aspectele învederate în cadrul căii extraordinare de atac cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 1, 2, 3 şi 4 C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Intimata A. nu a depus întâmpinare, deşi contestaţia în anulare împreună cu înscrisurile anexate i-au fost comunicate odată cu citaţia emisă pentru termenul de judecată din 11 noiembrie 2025, conform citativului şi procesului-verbal de înmânare a citaţiei aflate la dosar.

II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte urmează să respingă contestaţia în anulare, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Conform prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 1, 2, 3 şi 4 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;

4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Referitor la primul motiv de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere că acesta vizează cazul în care hotărârea dată în recurs este pronunţată de către o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei, iar instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra excepţiei corespunzătoare, deşi fusese invocată în condiţiile legii.

Cu alte cuvinte, acest motiv de contestaţie vizează necompetenţa absolută a instanţei de recurs, respectiv încălcări ale normelor referitoare la alcătuirea acestei instanţei, şi este necesar, pentru invocarea lui, ca în faţa instanţei de recurs, să se fi ridicat excepţia de necompetenţă, respectiv cea referitoare la alcătuirea greşită a instanţei, iar instanţa să fi omis să se pronunţe asupra excepţiei respective.

Prin urmare, necompetenţa absolută sau încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei pot fi invocate ca motive de anulare numai în măsura în care se referă la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată cu contestaţie în anulare, în speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar nu şi la instanţele inferioare, care au pronunţat hotărârile împotriva cărora au fost declarate căile de atac soluţionate prin hotărârea supusă anulării întrucât, în privinţa acestora din urmă, eventualele chestiuni de nelegalitate săvârşite din punct de vedere al competenţei sau al modului de alcătuire a instanţelor puteau fi invocate doar ca motive de apel, respectiv de recurs, în cadrul căilor de atac declanşate împotriva hotărârilor pronunţate de respectivele instanţe.

În speţă, contestatorul s-a referit, în motivarea contestaţiei în anulare, la faptul că a invocat prin recursul declarat împotriva hotărârilor pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, necompetenţa materială procesuală a completului de judecată învestit cu soluţionarea căilor de atac ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2022, partea evidenţiind incidenţa deciziei nr. 1/2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, în considerarea caracterul incidental al cererii reconvenţionale, a obiectului acesteia şi a dispoziţiilor art. 253 alin. (1) lit. c) şi alin. (4) C. civ. pe care s-a întemeiat. Contestatorul pretinde că, neanalizând aceste aspecte, instanţa de recurs a acoperit aceste nelegalităţi, încălcând, la rândul ei, normele de competenţă absolută şi pe cele referitoare la alcătuirea instanţei.

Or, în contextul celor anterior expuse, este evident că aceste chestiuni ce ţin de competenţa absolută şi de alcătuirea instanţelor anterioare nu pot fi invocate şi, cu atât mai puţin, analizate în cadrul prezentei contestaţii în anulare care priveşte hotărârea instanţei de recurs şi care trebuie să se refere doar la aspecte ce ţin exclusiv de alcătuirea acestei instanţe şi de competenţa ei în soluţionarea căii de atac cu care a fost învestită.

Împrejurarea că instanţa de recurs nu a analizat criticile mai sus prezentate, ca urmare a faptului că recursul a fost respins ca inadmisibil, nu îi dă cdreptul contestaorului de a reitera aceste aspecte pe calea contestaţiei în anulare întrucât susţinerile astfel formulate se circumscriu, în realitate, unor veritabile critici de nelegalitate aduse deciziei instanţei de recurs. Or, contestaţia în anulare nu este un mijloc de reformare a unei hotărâri judecătoreşti definitive, chiar şi greşite, instanţa învestită cu soluţionarea unei asemenea cereri fiind ţinută să verifice numai dacă există vreunul dintre motivele limitativ prevăzute de lege pentru care poate fi fi promovatăm această cale extraordinară de atac, iar nu să examineze justeţea soluţiei pronunţate.

Cât priveşte necompetenţa instanţei de recurs înseşi, invocată de contestator în considerarea aceloraşi argumente ce au susţinut necompetenţa instanţelor anterioare, Înalta Curte constată, dincolo de împrejurarea că susţinerile părţii sunt lipsite de fundament juridic, că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia imperativă impusă de teza finală a art. 503 alin. (2) punctul 1 C. proc. civ. pentru ca aceasta să poată fi invocată ca motiv de anulare a hotărârii atacate.

Astfel, potrivit textului menţionat, pentru a fi admisibilă contestaţia în anulare întemeiată pe acest motiv este necesar ca excepţia necompetenţei absolute sau cea referitoare la alcătuirea instanţei să fi fost invocată în faţa instanţei de recurs iar aceasta să fi omis să se pronunţe asupra ei.

Or, din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului nr. x/2022, în care a fost pronunţată decizia 496 din 27 februarie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a cărei anaulare se solicită în prezenta cauză, se constată că niciuna dintre părţi nu a invocat vreo excepţie cu privire la necompetenţă sau la alcătuirea instanţei, condiţia imperativă prevăzută de art. 503 alin. (2) punctul 1 teza finală C. proc. civ., de admisibilitate a contestaţiei în anulare întemeiată pe acest motiv, nefiind, deci, îndeplinită.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu este incident în cauză motivul de contestaţie prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.

În ce priveşte cel de-al doilea motiv de anulare invocat, prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta se referă la săvârşirea unei erori materiale, în sensul de greşeală de natură procedurală, constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale, cum ar fi: respingerea recursului în mod greşit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, soluţionarea recursului în absenţa motivelor de recurs care nu au fost transmise de instanţa a cărei hotărâre se atacă, menţiuni greşite referitoare la incidentele procedurale, pronunţarea asupra altei hotărâri decât cea recurată şi altele asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului.

Este vorba, aşadar, de greşeli de fapt involuntare iar nu de greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale sau de rezolvare a unor incidente procedurale.

A aprecia în sens contrar, ar însemna să se dea, practic, posibilitatea părţilor de a se plânge aceleiaşi instanţe care a dat hotărârea, de modul în care a apreciat probele şi a stabilit raporturile dintre părţi, a interpretat şi aplicat dispoziţii procedurale sau de drept material, etc., ceea ce ar echivala cu recunoaşterea dreptului acestora de a provoca rejudecarea căii de atac, transformând, astfel, contestaţia în anulare într-o cale ordinară de atac, mai rea decât recursul la recurs care, cel puţin, s-ar adresa unei instanţe superioare, lucru ce nu poate fi acceptat.

În soluţionarea contestaţiei în anulare întemeiate pe acest motiv, instanţa trebuie să se raporteze la situaţia existentă în dosar la data pronunţării hotărârii care se atacă iar pretinsele erori invocate să fi fost săvârşite de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi să fi determinat greşita soluţionare a cauzei.

În speţă, în susţinerea acestui motiv de contestaţie, contestatorul a pretins eroarea materială determinată de impunerea unor taxe suplimentare pentru soluţionarea cererii de recuzare ce a făcut obiectul încheierii nr. 44 din 21 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel, reliefând circumstanţele factuale ce denotă anularea greşită a cererii de recuzare formulate în apel, ca netimbrată, cu trimitere la chitanţa, în cuantum de 100 RON, deja depusă la dosar, care atesta plata taxei judiciare de timbru pentru judecata incidentului procedural ce a privit, iniţial, pe preşedintele completului C3CIV, dar şi la diferenţa de 200 RON datorată pentru recuzarea celorlalţi 2 membri ai completului de judecată pentru care instanţa a avut la dispoziţie suma de 203 RON, achitată în plus pentru soluţionarea recursului, faţă de care completul învestit i-a recunoscut dreptul la restituire, conform art. 45 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că, într-adevăr, cererea de recuzare a membrilor completului C3CIV, formulată în apel, a fost anulată, ca netimbrată, prin încheierea nr. 44 din 21 martie 2024, întrucât curtea de apel a constatat că recurentul nu a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul prevăzut de dispoziţiile art. 9 lit. a) din O.U.G nr. 80/2013.

Această soluţie a fost validată de către instanţa supremă, prin decizia contestată, reţinând că, la data soluţionării incidentului procedural, deşi legal încunoştiinţat cu privire la cuantumul taxei judiciare de timbru datorate, precum şi la sancţiunea aplicabilă în caz de neplată, petentul B. nu s-a conformat dispoziţiei legale de a timbra corespunzător cererea de recuzare, pe acest aspect fiind analizate, într-o motivare amplă, criticile prin care partea a urmărit să demonstreze contrariul, reiterate şi în prezenta cale extraordinară de atac, cu trimitere punctuală la chitanţele care atestau plata unor taxe judiciare de timbru ce nu putea fi valorificate pentru soluţionarea incidentului procedural.

Or, ceea ce se invocă, în esenţă, de către contestator prin cererea dedusă judecăţii este aplicarea greşită de către instanţa de recurs a unor texte legale din materia taxelor de timbru şi interpretarea eronată a înscrisurilor ori neluarea în considerare a unor înscrisuri pe care partea le consideră relevante în soluţionarea recuzării, mai precis, a excepţiei netimbrării cefrerii de recuzare, chestiuni ce nu se circumscriu dispoziţiilor art. 503 alin. (2) punctul 2 C. proc. civ., aceasta nefiind erori materiale în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile legale mai sus menţionate ci, eventual erori de judecată.

Aşa cum s-a arătat deja, în cadrul contestaţiei în anulare instanţa nu poate să verifice legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate ci doar să verifice existenţa vreunuia dintre motivele limitativ prevăzute de lege pentru care poate fi promovată această cale extraordinară de atac.

Or, faţă de aspectele invocate de contestator prin cererea formulată, instanţa ar trebui ca, pentru verificarea acestora, să repună în discuţie situaţia de fapt şi să reanalizeze susţinerile părţiicu privire la modul de soluţionare a recursului declarat împotriva încheierii de anulare ca netimbrată a cererii de recuzare formulate în apel, prin raportare la textele legale incidente şi la dovezile invocate, lucru nepermis de dispoziţiile legale care reglementează contestaţia în anulare.

Cu alte cuvinte, pe calea contestaţiei în anulare, instanţa nu poate verifica dacă instanţa de recurs a soluţionat corect sau nu o chestiune de nelegalitate a încheierii atacate, aceasta fiind o chestiune care vizează fondul litigiului şi nu o eroare materială în sensul avut în vedere de legiuitor. Reaprecierea asupra caracterului fondat sau nu al recursului declarat împotriva încheierii nr. 44 din din 21 martie 2024 necesită reevaluarea înscrisurilor constând în taxele de timbru pe care petentul pretinde că le-a achitat în apel, chestiune care ţine de fond şi, prin urmare, în lumina celor mai sus expuse, nu poate fi rediscutată în cadrul prezentei căi extraordinare de atac, nefiind o simplă eroare materială.

Cât priveşte susţinerile contestatorului referitoare la erorile săvârşite în privinţa modului de soluţionare a recursului ce a vizat decizia nr. 229 din 26 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, Înalta Curte constată, de asemenea, că nici acestea nu se încadrează în motivul de anulare reglementat prin dispoziţiile art. 503 alin. (2) punctul 2 C. proc. civ., ele neputând fi calificate drept greşeli materiale. Contestatorul reiterează aspecte susţinute şi în faţa instanţei de apel şi readuce în discuţie chestiuni ce ţin de competenţa instanţei de apel, de lipsa de imparţialitate a magistraţilor, etc., fiind nemulţumit de faptul că instanţa de recurs nu a avut în vedere aceste chestiuni, dar omite faptul că recursul a fost respins ca inadmisibil, soluţia astfel pronunţată făcând, practic, imposibilă analizarea pe fond de către instanţa de recurs a criticilor de nelegalitate aduse deciziei Curţii de Apel.

Prin urmare, Înalta Curte constată că presupusele erori imputate instanţei de recurs nu au nicio legătură cu soluţia dată căii de atac cu care aceasta a fost învestită, ele constituind, de fapt, critici la adresa modului în care a fost judecată cauza în recurs, precum şi în faţa instanţelor de fond, aspecte ce nu pot face obiect de analiză în cadrul prezentei contestaţii în anulare.

Acestea sunt pretinse "greşeli de judecată", iar nu erori materiale care să privească vreun aspect formal al judecăţii cererii de recurs, motiv pentru care, constatând că niciuna dintre susţinerile contestatorului nu se circumscrie cazului de anulare reglementat de art. 503 alin. (2) punctul 2 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a reţine inadmisibilitatea contestaţiei în anulare şi din perspectiva acestui motiv.

Contestatorul a mai invocat ca temei de drept al contestaţiei formulate şi dispoziţiile art. 503 alin. (2) punctul 3 C. proc. civ., text potrivit cu care hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Acest motiv de contestaţie poate fi invocat numai în cazul în care recursul a fost respins în fond iar nu în situaţia în care a fost respins pe o excepţie, întrucât numai în cazul respingerii pe fond a recursului se poate pune problema omisiunii examinării unor motive de casare aşa cum în mod expres prevede textul legal citat.

Prin urmare, în speţă, câtă vreme, prin decizia a cărei anulare se solicită, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 229 din 26 martie 2024 a fost respins ca fiind inadmisibil, în mod evident, în motivarea soluţiei, nu au mai fost analizate criticile pe fond formulate de recurent, împrejurare faţă de care, solicitarea contestatorului de a se constata incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 503 alin. (2) punctul 3 C. proc. civ. este lipsită de fundament, cel puţin din perspectiva modului de soluţionare a recursului ce a vizat decizia mai sus menţionată.

Deşi contestatorul susţine, în cuprinsul contestaţiei formulate, că pe fond, soluţia dată litigiului este nelegală, Înalta Curte urmează a constata că aceste critici nu pot forma obiect de analiză în cadrul prezentei căi extraordinare de atac întrucât, aşa cum s-a arătat şi mai sus, contestaţia în anulare nu constituie un mijloc de reformare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar şi atunci când aceasta este greşită, în sensul că instanţa nu poate examina justeţea soluţiei pronunţate, respectiv dacă aceasta îşi găseşte justificarea în situaţia de fapt, probele administrate şi dispoziţiile legale aplicabile speţei.

Cu alte cuvinte, instanţa chemată să soluţioneze o cale extraordinară de atac va analiza cererea din perspectiva rigorilor legale ce impun protejarea securităţii raporturilor juridice şi doar în raport de cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, în care poate fi declanşat un astfel de remediu procesual, fără a putea verifica legalitatea şi temeinicia soluţiei instanţei de recurs.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit cu valoare de principiu în cauza Brumărescu contra României că "dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de articolul 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enumeră preeminenţa dreptului. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a unui litigiu nu trebuie rediscutată".

În mod similar, în cauzele Todorescu împotriva României, Andone împotriva României, Iacob împotriva României şi S.C."N Industrial H" S.A., Curtea a reiterat acest principiu, în această ultimă hotărâre reţinând că o cale extraordinară de atac "nu trebuie să devină un apel deghizat şi simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanţiale şi imperioase impun acest lucru".

În consecinţă, raportat la motivele de contestaţie în anulare prevăzute de dispoziţiile articolului 503 alin. (2) punctul 3 C. proc. civ., analizat şi din perspectiva rigorilor CEDO ce impun menţinerea securităţii raporturilor juridice, Înalta Curte reţine că susţinerile contestatorului cu privire la legalitatea soluţiei adoptate în cauză şi solicitarea expresă a acestuia de a se rejudeca fondul litigiului nu pot fi primite întrucât excedează cadrului restrictiv al art. 503 C. proc. civ. în limitele căruia poate fi soluţionată contestaţia în anulare.

Cât priveşte recursul declarat împotriva încheierii nr. 44 din 21 martie 2024, prin care a fost anulată ca netimbrată cererea de recuzare a completului de judecată din apel, Înalta Curte constată că, respingându-l ca nefondat, instanţa de recurs a analizat toate criticile de nelegalitate care au vizat strict soluţia adoptată, în decizia atacată fiind indicate în mod explicit considerentele pentru care acestea au fost înlăturate.

Astfel, în evaluarea criticii prin care partea a invocat nerespectarea dispoziţiilor procedurale privind citarea cu menţiunea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru datorate pentru soluţionarea cererii de recuzare, instanţa supremă a constatat că obligaţia procesuală menţionată i-a fost adusă la cunoştinţă părţii, în şedinţa publică din 12 martie 2024, când s-a luat act de formularea cererii de recuzare.

În continuare, instanţa a făcut trimitere la reiterarea comunicării obligaţiei de timbraj de către completul C4CIV, învestit cu soluţionarea cererii de recuzare, prin rezoluţia din 14 martie 2024, despre care recurentul a fost încunoştiinţat prin adresa comunicată la 18 martie 2024, reţinând că până la termenul din 21 martie 2024, stabilit pentru soluţionarea cererii de recuzare, acesta nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei, bazându-se, în mod neîntemeiat, pe taxele judiciare de timbru achitate, conform chitanţelor (în valoare de 100 RON, respectiv de 103 RON), deşi în privinţa acestora instanţa de recurs reţinuse, în şedinţa publică din 12 martie 2024, în prezenţa părţii, că au fost plătite în plus faţă de taxa datorată în recurs, motiv pentru care putea solicita restituirea, conform art. 45 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013.

Totodată, instanţa a apreciat că pretinsa taxă judiciară achitată în cuantum de 100 RON, conform chitanţei, nu putea fi valorificată pentru soluţionarea incidentului procedural, în condiţiile în care s-a constatat, deja, de completul de judecată recuzat că este nedatorată pentru timbrajul aferent acţiunii principale, context în care partea avea dreptul de a solicita restituirea acesteia, obligaţia de timbrare raportându-se la obiectul cererii de sesizare a instanţei.

De asemenea, a apreciat că aplicarea sancţiunii anulării cererii de recuzare nu contravine dispoziţiilor art. 197 C. proc. civ. şi nici drepturilor la un proces echitabil sau de acces la justiţie ale recurentului, obligaţia de timbraj izvorând din lege şi fiind o condiţie esenţială de sesizare a instanţei cu soluţionarea unei cereri pentru care legiuitorul a instituit o astfel de obligaţie.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că argumentele contestatorului subsumate motivului de anulare reglementat de punctul 3 al art. 503 alin. (2) C. proc. civ. reflectă, în realitate, nemulţumirea acestuia faţă de modul în care instanţa de recurs a motivat soluţia cu privire la aceste critici din recurs.

Astfel, contestatorul critică aceste reţineri ale instanţei de recurs nu prin raportare la faptul că motivele sale de recurs nu au fost analizate, ci prin faptul că aceste argumente ale instanţei de recurs sunt greşite şi nu au condus la admiterea recursului, aşa cum el a solicitat.

Or, simpla nemulţumire a părţii reclamante care a pierdut recursul, atât cu privire la soluţia pronunţată, cât şi cu privire la modalitatea de argumentare a acestei soluţii de către instanţa de recurs nu poate determina o rejudecare a pricinii.

În contextul celor anterior expuse, dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestator s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un "recurs la recurs".

Câtă vreme curtea de apel s-a pronunţat pe o excepţie procesuală, în mod evident, nu se mai justifica utilitatea examinării motivelor de recurs ce vizau incompatibilitatea judecătorilor recuzaţi şi necesitatea formulării unor cereri de abţinere în circumstanţele factuale evocate, aceasta neputând fi considerată o omisiune în sensul dispoziţiilor legale arătate mai sus.

Cu referire la motivul de anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., ce vizează situaţia în care instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la unul dintre recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată că invocarea acestuia este pur formală, atâta vreme cât argumentele dezvoltate în susţinerea lui sunt similare celor expuse în susţinerea ipotezei reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., cu privire la recursul declarat împotriva deciziei nr. 229 din 26 martie 2024 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

De altfel, Înalta Curte reţine că acest motiv de contestaţie în anulare nu este incident în speţă câtă vreme, prin decizia atacată, instanţa de recurs s-a pronunţat în limitele învestirii, asupra ambelor recursuri declarate în cauză, respingându-l, ca nefondat, pe cel declarat împotriva încheierii nr. 44 din 21 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, respectiv, ca inadmisibil, pe cel exercitat împotriva deciziei nr. 229 din 26 martie 2024 a aceleiaşi instanţe.

Totodată, are în vedere că eventuala necercetare a unor motive de recurs nu poate fi asimilată cu nepronunţarea asupra uneia din căile de atac exercitate în cauză, cazurile de anulare reglementate de cele două texte de lege sub aceste aspecte fiind distincte.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, reţinând că niciuna dintre susţinerile contestatorului nu poate fi circumscrisă vreunuia dintre cazurile de anulare a unei hotărâri judecătoreşti definitive reglementate de art. 503 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 508 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul B. împotriva deciziei nr. 496 din 27 februarie 2025, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul B. împotriva deciziei nr. 496 din 27 februarie 2025, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 noiembrie 2025.