Cassation appeal dismissed: No breach of attorney duties for failure to pay court fees; stamp tax liability rests with client

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 4 aprilie 2023, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtelor B. şi Cabinetul individual de avocat "B." la plata sumei de 90.000 RON (dispusă prin sentinţa civilă nr. 1685 din 18 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022), actualizată cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală de la data plăţii şi până la data achitării, a sumei de 89.000 RON (dispusă prin sentinţa civilă nr. 4596 din 6 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022), actualizată cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală de la data plăţii şi până la data achitării, a sumei de 92.000 RON (dispusă prin sentinţa civilă nr. 5951 din 21 decembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022), actualizată cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală de la data plăţii şi până la data achitării, precum şi a sumei de 250.000 RON, cu titlu de daune morale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 71 din 20 martie 2024, Tribunalul Arad, secţia I civilă a respins, ca nefondate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel principal, iar pârâtele au formulat apel incident cu privire atât la dispozitiv, cât şi la considerente.

Prin decizia civilă nr. 29 din 6 februarie 2025, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul principal, a respins, ca nefondat, apelul incident formulat împotriva dispozitivului sentinţei, a admis apelul incident declarat împotriva considerentelor sentinţei şi a schimbat, în parte, aceste considerente, în sensul că a înlăturat menţiunile privind existenţa obligaţiei avocatului de achitare a taxei judiciare de timbru.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 28 martie 2025, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea, în parte, a deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel sau, după caz, reţinerea cauzei spre rejudecare, respingerea, ca nefondat, a apelului incident, admiterea apelului principal şi schimbarea, în parte, a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele critici:

Instanţa de apel nu a făcut nicio referire la critica privind asumarea de către intimata-pârâtă a obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru aferente contestaţiei la executare, neprezentând motivele pentru care nu a dat valoare probatorie înscrisului depus în cadrul anexei nr. 16 la acţiune. Având în vedere că s-a depus extras de pe e-mailul din 3 aprilie 2020, prin care intimata-pârâtă s-a obligat să achite taxa judiciară de timbru, argumentele instanţei de apel, în sensul că nu există o bază factuală în acest sens, sunt străine de natură pricinii.

Instanţa de apel a analizat doar obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru pentru contestaţia la executare, nu şi pentru cererea de suspendare a executării silite, deşi chestiunea a fost invocată prin motivele de apel. O atare analiză se impunea cu atât mai mult cu cât instanţa reţine că intimata-pârâtă achita sume sub 100 RON, iar taxa aferentă cererii de suspendare era de 50 RON. Sub acest aspect, decizia cuprinde şi considerente contradictorii, întrucât, atât timp cât a reţinut că taxele de timbru până la 100 RON erau achitate de intimata-pârâtă, instanţa de apel trebuia să constate că, în cazul obligaţiei de plată a taxei aferente cererii de suspendare a executării silite, a existat o faptă culpabilă a intimatei.

Instanţa de apel nu a analizat nici prevederile legale invocate, care fundamentau obligaţia intimatei-pârâte de a achita taxele judiciare de timbru.

Atunci când a reţinut că intimata-pârâtă nu avea obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru, instanţa de apel nu a avut în vedere următoarele împrejurări relevante: intimata-pârâtă îşi desfăşura activitatea la sediul societăţii, unde avea biroul în fapt; intimata-pârâtă lucra în cadrul societăţii de 20 ani; la momentul neachitării taxei de timbru şi neprezentării la termenele stabilite în dosarul nr. x/2020, între societate şi intimata-pârâtă era o stare conflictuală.

Instanţa de apel nu a analizat aspectul dacă sentinţa civilă nr. 1165/2014 a Tribunalului Satu Mare, definitivă prin decizia nr. 3842/2014 a Curţii de Apel Oradea, mai putea constitui titlu executoriu valabil la nivelul anului 2020, în condiţiile în care obiectul contractului de concesiune a fost modificat prin actul adiţional nr. x/2018, în sensul că acesta îl constituie şi punerea în funcţiune până la 31 decembrie 2029. Întrucât instanţa de apel nu a făcut nicio analiză a actului adiţional nr. x/2018, a ajuns, în mod greşit, la concluzia că actul adiţional din 2014 reprezintă un acord prin care se dă un termen de graţie.

Recurenta-reclamantă a invocat şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele critici:

Atunci când a statuat că intimata-pârâtă nu avea obligaţia de achita taxele judiciare de timbru, instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 91, art. 109 alin. (2), art. 110, art. 111, art. 112, art. 133 alin. (2) şi (4), art. 134 alin. (1), (2) şi (6) din Statutul profesiei de avocat, precum şi pe cele ale art. 3 alin. (1) lit. b), c) şi e), art. 40-41, art. 46 din Legea nr. 51/1995.

Astfel, intimata-pârâtă nu numai că nu s-a prezentat la niciun termen de judecată, deşi avea această obligaţie, dar nici nu a procedat la achitarea taxelor judiciare de timbru, ce i-au fost puse în vedere de către instanţa de executare şi la a căror achitare s-a angajat, încălcând obligaţia de diligenţă profesională.

Instanţa de apel a scos din contextul cauzei obligaţia de a achita taxele judiciare de timbru, în condiţiile în care prevederile legale dispun că avocatul are obligaţia de consiliere a clientului, iar această obligaţie a fost încălcată, neexistând o corespondenţă adresată societăţii sub aspectul necesităţii achitării taxelor judiciare de timbru. Prevederile legale au fost încălcate şi prin aceea că intimata-pârâtă nu a făcut vreo informare cu privire la stadiul dosarului având ca obiect contestaţie la executare. Este contrară prevederilor legale susţinerea instanţei de apel, în sensul că neprezentarea intimatei-pârâte la termenul de judecată nu putea evita anularea contestaţiei la executare ca netimbrată, întrucât avocatul are obligaţia încunoştinţării clientului asupra măsurilor dispuse de instanţă. Neprezentându-se la termen, intimata-pârâtă nu a comunicat societăţii obligaţia impusă de instanţă cu privire la achitarea taxei judiciare de timbru.

Instanţa de apel a mai încălcat dispoziţiile art. 634, art. 663 şi art. 673 din C. proc. civ., în condiţiile în care, prin încheierea actelor adiţionale nr. x/2014 şi nr. y/2018, părţile au renunţat la caracterul executoriu al sentinţei civile nr. 1165/2014 a Tribunalului Satu Mare, aceasta devenind caducă.

Nu poate fi primită interpretarea instanţei de apel, în sensul că prin actele adiţionale s-au dat debitoarei mai multe termene de graţie, întrucât acestea, în realitate, au modificat obiectul contractului şi termenul de execuţie.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatele-pârâte au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Deliberând, cu prioritate, asupra excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimatele-pârâte prin întâmpinare, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, pentru următoarele considerente de drept:

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, astfel că motivarea recursului presupune invocarea unor critici de nelegalitate, care trebuie, pe de o parte, să privească soluţia atacată, iar, pe de altă parte, să se circumscrie motivelor de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În cauză, se constată, contrar celor susţinute de către intimatele-pârâte, că memoriul de recurs respectă aceste dispoziţii legale, din moment ce unele critici invocate privesc aspecte de nelegalitate, care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.. În acest context, constatând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare.

Examinând recursul, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia instanţei de apel nu este motivată suficient şi, în plus, cuprinde unele considerente contradictorii.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să fie clară, simplă, concisă, să aibă puterea de a convinge şi să ofere o înlănţuire logică a faptelor şi a normelor de drept pe baza cărora s-a ajuns la pronunţarea soluţiei, reprezentând, totodată, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar în calea de atac.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică examinate de către instanţă. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (cauza Albina contra României).

Curtea Europeană a mai statuat că "obligaţia pe care o impune art. 6 par. 1 instanţelor de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Perez contra Franţei, cauza Jahnke şi Lenoble contra Franţei), dar că "noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse" (cauza Helle contra Finlandei).

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se constată că instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, asigurând garanţiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce a prezentat, într-o manieră clară şi concisă, care respectă logica juridică, argumentele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia pronunţată asupra apelurilor principal şi incident. Împrejurarea că, în urma analizei împrejurărilor de fapt şi de drept relevante, instanţa de apel a ajuns la o concluzie diferită de cea a recurentei-reclamante nu poate echivala cu nemotivarea şi nici cu reţinerea caracterului contradictoriu al unor considerente.

Astfel, fapta ilicită alegată constă în nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligaţiei contractuale de a asigura asistenţa/reprezentarea juridică, ca urmare a neprezentării la termenul din 18 iunie 2020 şi neachitării taxelor judiciare de timbru datorate în dosarul nr. x/2020, ceea ce a condus la anularea cererii de suspendare a executării silite şi a contestaţiei la executare, cu consecinţa obligării recurentei-reclamante la plata de penalităţi pentru neexecutare.

În sinteză, instanţa de apel a reţinut că nu există fapta ilicită sub aspectul neachitării de către intimata-pârâtă a taxei judiciare de timbru datorate în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Arad, că existenţa faptei ilicite sub aspectul neprezentării intimatei-pârâte la termenul din 18 iunie 2020, când s-a judecat contestaţia la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, precum şi existenţa vinovăţiei, sub forma neglijenţei, au rămas definitive, nefiind apelate, însă în cauză nu au fost dovedite celelalte două condiţii legale, respectiv prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a analizat critica privind asumarea de către intimata-pârâtă, prin e-mailul din 3 aprilie 2020, a obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru, neprezentând motivul pentru care nu a dat valoare probatorie înscrisului ce constituie anexa nr. 16 la acţiune.

Această susţinere este nefondată, întrucât în cadrul considerentelor este analizat motivul de apel prin care s-a învederat asumarea de către intimata-pârâtă a obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru. Instanţa de apel a înlăturat această critică, argumentând că debitorul obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru este titularul contestaţiei la executare, că acesta nu şi-a ales domiciliul la cabinetul de avocat şi nici nu i-a dat apărătorului său mandat pentru a achita taxa judiciară de timbru în numele şi pe seama sa (prin contractul de asistenţă juridică nu s-a stabilit obligaţia apărătorului de achitare a taxelor judiciare de timbru, iar probele administrate nu confirmă o înţelegere nescrisă cu privire la obligaţia avocatului de achitare a taxelor judiciare de timbru), că societatea a fost informată de către instanţă cu privire la obligaţia de plată a taxei de timbru, adresa fiind comunicată la sediul social şi recepţionată la 5 mai 2020.

A mai învederat recurenta-reclamantă că instanţa de apel a analizat doar obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru aferente contestaţiei la executare (869 RON), nu şi a celei aferente cererii de suspendare a executării silite (50 RON).

Şi această susţinere este nefondată, întrucât considerentele referitoare la obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru sunt comune şi privesc taxa aferentă atât contestaţiei la executare, cât şi cererii de suspendare a executării. Instanţa de apel a constatat că, prin răspunsul la interogatoriu, s-a recunoscut existenţa unei practici privind achitarea de către avocat a taxelor judiciare de timbru în cuantum redus (sub 100 RON), dar a reţinut, totodată, că debitorul obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru este societatea, că avocatul solicita telefonic acordul directorului economic pentru plata taxelor de valoare redusă şi că nu s-a probat în cauză acordul conducerii societăţii pentru efectuarea plăţii taxei judiciare de timbru. Prin urmare, instanţa de apel a analizat chestiunea respectivă, iar considerentele nu sunt nici contradictorii, nici străine de natura pricinii.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanţa de apel nu a analizat prevederile legale ce fundamentau obligaţia intimatei-pârâte de a achita taxele judiciare de timbru. Se constată că analiza motivelor de apel s-a făcut nu doar prin raportare la circumstanţele factuale, ci şi la dispoziţiile legale relevante, iar, în contextul în care pretenţiile deduse judecăţii au fost întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, în mod corect instanţa de apel a analizat, în mod special, obligaţia contractuală asumată de către intimata-pârâtă, nefiind necesară redarea unor prevederi din Legea nr. 51/1995 sau din Statutul profesiei de avocat.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că intimata-pârâtă îşi desfăşura activitatea în cadrul societăţii de 20 ani şi avea biroul la sediul societăţii şi nici faptul că, la momentul neachitării taxei judiciare de timbru, între societate şi intimata-pârâtă era o stare conflictuală.

În raport cu ansamblul considerentelor deciziei recurate, se constată că împrejurările relevate de recurenta-reclamantă nu sunt determinante, în sensul că nu sunt apte a conduce la reţinerea faptei ilicite constând în nesocotirea obligaţiei asumate prin contractul de asistenţă juridică. După cum s-a arătat deja, motivarea hotărârii judecătoreşti nu presupune un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de către părţi, ci doar la cele esenţiale.

A mai învederat recurenta-reclamantă că instanţa de apel nu a analizat actul adiţional nr. x/2018 şi nici aspectul dacă sentinţa civilă nr. 1165/2014 mai constituia titlu executoriu la nivelul anului 2020, în condiţiile în care obiectul contractului de concesiune a fost modificat prin actul adiţional nr. x/2018.

Aceste susţineri nu sunt fondate, întrucât, validând şi reiterând situaţia de fapt reţinută de judecătorul fondului, instanţa de apel a avut în vedere toate cele patru acte adiţionale încheiate la contractul de concesiune nr. x/04.12.2001, inclusiv actul adiţional nr. x/2018. Recurenta-reclamantă este nemulţumită, în realitate, de modul în care instanţa de apel a interpretat clauzele contractuale, aspect care nu se circumscrie motivelor de casare prevăzute de lege.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 91, art. 109 alin. (2), art. 110, art. 111, art. 112, art. 133 alin. (2) şi (4), art. 134 alin. (1), (2) şi (6) din Statutul profesiei de avocat, precum şi pe cele ale art. 3 alin. (1) lit. b), c), e), art. 40, art. 41, art. 46 din Legea nr. 51/1995.

În esenţă, recurenta-reclamantă a argumentat că instanţa de apel a scos din contextul cauzei obligaţia de a achita taxele judiciare de timbru, în condiţiile în care prevederile legale dispun că avocatul are obligaţia de consiliere a clientului, iar această obligaţie a fost încălcată de către intimata-pârâtă, din moment ce nu a informat societatea despre necesitatea achitării taxelor judiciare de timbru sau despre stadiul dosarului având ca obiect contestaţie la executare. A mai învederat recurenta-reclamantă că este contrară prevederilor legale opinia instanţei de apel, în sensul că neprezentarea intimatei-pârâte la termenul de judecată nu putea evita anularea contestaţiei la executare, în condiţiile în care avocatul are obligaţia încunoştinţării clientului asupra măsurilor dispuse de către instanţă.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit art. 91 din Statutul profesiei de avocat, aprobat prin Hotărârea U.N.B.R. nr. 64/2011:

"(1) În condiţiile legii, avocatul asigură asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti, a organelor administraţiei publice, a instituţiilor şi a altor persoane juridice, pentru apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor. (2) Asistarea şi reprezentarea clientului cuprinde toate actele, mijloacele şi operaţiunile permise de lege şi necesare ocrotirii şi apărării intereselor clientului"

Conform art. 109 alin. (2) din Statut, "activitatea avocatului nu poate fi motivată decât în interesul clientului, apreciat în limitele legii, ale prezentului statut şi ale codului deontologic". În continuare, se prevede că "avocatul trebuie să depună toată diligenţa pentru apărarea libertăţilor, drepturilor şi intereselor legitime ale clientului" (art. 110), că "avocatul este dator să îşi sfătuiască clientul cu promptitudine, în mod conştiincios, corect şi cu diligentă. Avocatul îşi informează clientul cu privire la evoluţia cazului ce i-a fost încredinţat" (art. 111), precum şi că "probitatea, spiritul de dreptate şi onestitatea avocatului sunt condiţii ale credibilităţii avocatului şi profesiei" (art. 112).

Potrivit art. 133 din Statut:

"(2) Avocatul trebuie să asiste şi să reprezinte clientul cu competenţă profesională, prin folosirea cunoştinţelor juridice adecvate, a abilităţilor practice specifice şi prin pregătirea rezonabil necesară pentru asistarea sau reprezentarea concretă a clientului. (4) Asistarea şi reprezentarea clientului impun diligenţă profesională adecvată, pregătirea temeinică a cauzelor, dosarelor şi proiectelor, cu promptitudine, potrivit naturii cazului, experienţei şi crezului său profesional".

Conform art. 134 din Statut:

"(1) Avocatul îşi va reprezenta clientul cu diligenţa unui bun profesionist, în limitele legii. (2) Avocatul se va abţine ca intenţionat: a) să ignore obiectivele şi scopurile reprezentării stabilite de client, astfel încât să eşueze în atingerea lor prin mijloace rezonabile, permise de lege şi de statutul profesiei; b) să prejudicieze un client pe durata relaţiilor profesionale. (6) Neglijarea cauzelor clientului, absenţa nejustificată în mod repetat, fără asigurarea unei substituiri legale şi competente, cu acordul prealabil al clientului, constituie abatere disciplinară".

Prevederi similare se regăsesc în art. 3 alin. (1) lit. b), c) şi e), art. 40 şi art. 41 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel nu a nesocotit dispoziţiile legale, atunci când a reţinut că nu există faptă ilicită, sub aspectul neachitării taxelor judiciare de timbru datorate în dosarul nr. x/2020.

Instanţa de apel a plecat, în analiza sa juridică, de la premisa că, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 80/2013, debitorul obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru este titularul cererii (personal sau prin mandatar).

Coroborând mijloacele de probă administrate, instanţa de apel a constatat că recurenta-reclamantă a avut cunoştinţă despre obligaţia de timbrare, neputând susţine că nu a fost informată de avocatul său, din moment ce adresa instanţei, prin care s-a solicitat plata taxei judiciare de timbru, a fost comunicată la sediul social, fiind recepţionată la registratură la 5 mai 2020. Sub acest aspect, este de subliniat că societatea nu şi-a ales sediul procesual la cabinetul de avocat.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că, prin contractul de asistenţă juridică, nu s-a stabilit obligaţia apărătorului de achitare a taxelor judiciare de timbru, că probele administrate nu confirmă o astfel de obligaţie şi că nu se poate aplica prezumţia simplă că recurenta-reclamantă avea aşteptarea rezonabilă ca apărătorul său să achite orice taxă judiciară de timbru datorată, întrucât societatea a fost implicată în numeroase litigii, astfel că, în mod rezonabil, se poate presupune că, la nivelul persoanelor responsabile din conducere, se cunoştea atât necesitatea timbrajului, cât şi consecinţa neîndeplinirii obligaţiei.

În concluzie, instanţa de apel a reţinut că mijloacele de probă administrate nu conturează o bază factuală suficientă, în sensul că ar fi existat o înţelegere nescrisă cu privire la obligaţia avocatului de achitare a taxelor judiciare de timbru, datorate în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Arad.

Or, în etapa procesuală a recursului se exercită doar un control de legalitate, prin raportare la motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reevaluarea situaţiei de fapt. Faptele sunt stabilite de către instanţele de fond, iar instanţa de recurs judecă hotărârea, nu procesul, în sensul că verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede, aşadar, interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea probelor este de resortul convingerii judecătorilor de fond.

Întrucât nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii mijloacelor de probă administrate în faţa instanţelor de fond, nu pot fi analizate acele susţineri ale recurentei-reclamante care aduc în discuţie, direct sau indirect, temeinicia deciziei recurate, chiar dacă sunt invocate, în mod formal, în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Dat fiind contextul factual stabilit, în mod definitiv, prin decizia recurată, nu se poate reţine aplicarea greşită a normelor de drept material din Legea nr. 51/1995 sau din Statutul profesiei de avocat, întrucât instanţa de apel a constatat tocmai faptul că, prin dovezile administrate, nu s-a probat că intimata-pârâtă şi-a încălcat obligaţia asumată contractual, reţinând că recurenta-reclamantă a avut cunoştinţă despre obligaţia stabilită în sarcina sa de instanţă şi a ales să nu achite taxele judiciare de timbru, asumându-şi aplicarea sancţiunii anulării cererii de suspendare a executării şi a contestaţiei la executare.

Totodată, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că deşi apărătorul nu s-a prezentat la termenul fixat de instanţă, această faptă nu se află în legătură de cauzalitate directă şi necesară cu anularea contestaţiei la executare, din moment ce recurenta-reclamantă este singura culpabilă pentru aplicarea acestei sancţiuni procesuale şi, chiar dacă s-ar fi prezentat în instanţă, apărătorul nu ar fi putut împiedica admiterea excepţiei netimbrării, în lipsa achitării taxei judiciare de timbru, şi nici nu se poate prezuma că ar fi putut obţine un termen în acest sens.

Tot subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 634, art. 663 şi art. 673 din C. proc. civ.

În argumentarea acestei critici, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că este greşită interpretarea că, prin actele adiţionale nr. x/2014 şi nr. y/2018 la contractul de concesiune, s-au dat debitoarei mai multe termene de graţie, învederând că, în realitate, părţile au modificat obiectul contractului şi termenul de execuţie, prelungindu-l până la 31 decembrie 2029, context în care instanţa de apel trebuia să reţină că părţile au renunţat la caracterul executoriu al sentinţei civile nr. 1165/2014 a Tribunalului Satu Mare, astfel că nu mai exista un titlu executoriu valabil în anul 2020, când a fost demarată executarea silită.

Această critică, prin intermediul căreia recurenta-reclamantă contestă, în realitate, modul în care instanţa de apel a interpretat clauzele actelor adiţionale la contractul de concesiune, nu poate fi primită, întrucât actualul C. proc. civ. nu cuprinde un motiv similar celui prevăzut la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, care reglementa ipoteza "când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia". Dat fiind cadrul normativ actual, este neavenită critica privind interpretarea greşită a actelor adiţionale, întrucât nu se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (care are în vedere încălcarea normelor de drept material, iar nu interpretarea greşită a clauzelor contractuale) şi nici altui motiv de casare dintre cele prevăzute de lege.

În consecinţă, este definitivă interpretarea dată de către instanţele de fond clauzelor actelor adiţionale la contractul de concesiune, în sensul că acestea instituie termene de graţie pentru executarea obligaţiilor stabilite prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1165/2014 a Tribunalului Satu Mare.

În acest context, se constată că instanţa de apel, efectuând analiza din perspectiva art. 1.532 alin. (2) din C. civ., a validat raţionamentul primei instanţe, în sensul că era nefondată excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a obligaţiei (invocată prin contestaţia la executare anulată), întrucât termenul de graţie afectează exigibilitatea obligaţiei. Creditorul nu poate solicita executarea silită anterior termenului stabilit, din moment ce art. 663 alin. (1) din C. proc. civ. dispune că executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa este, printre altele, exigibilă. Totodată, prescripţia dreptului de a cere executarea silită nu poate curge anterior exigibilităţii creanţei, întrucât, potrivit art. 706 alin. (2) din C. proc. civ., termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită.

Din moment ce termenul de prescripţie s-ar fi împlinit la 21 decembrie 2021, ulterior demarării executării silite, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că aplicarea penalităţilor pentru neexecutare nu poate fi pusă în legătură directă şi necesară cu anularea contestaţiei la executare, adică nu exista probabilitatea obţinerii avantajului din şansa pierdută, penalităţile fiind consecinţa neexecutării de către recurenta-reclamantă a obligaţiilor stabilite prin titlul executoriu.

Privite lucrurile din această perspectivă, nu se poate reţine că instanţa de apel a încălcat art. 634, art. 663 şi art. 673 din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimatele-pârâte B. şi Cabinetul de avocat "B.".

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 29 din 6 februarie 2025 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2025.