Limits of cassation review in civil delictual liability against bailiff for alleged illicit execution acts: no re-evaluation of facts or evidence permitted under strict legal control standard

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2025

Deliberând, asupra recursului de faţă reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a, sub nr. x/2021 la 9 decembrie 2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei totale de 223.164,57 RON, din care 123.164,57 RON cu titlu de despăgubire pentru paguba materială şi 100.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare şi a sumei rezultată din actualizarea cu indicele de inflaţie, calculate asupra sumei principale care va fi stabilită prin hotărârea de despăgubire, de la data prejudicierii sale (8 aprilie 2020) şi până la achitarea integrală a acesteia şi la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de proces.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1180 din 22 iulie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. - executor judecătoresc, ca neîntemeiată şi a obligat reclamantul la plata sumei de 3.000 RON către pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1044A din 24 octombrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1180 din 22 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B., ca nefondat.

A obligat pe apelantul-reclamant la plata către intimat a sumei de 3.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, contând în onorariu avocaţial.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1044A din 24 octombrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a formulat recurs reclamantul A..

Recurentul-reclamant a solicitat casarea deciziei pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a respins ca nefondat apelul său, reţinând - în acord cu considerentele primei instanţe - lipsa indiciilor de nelegalitate ale actelor de executare şi inexistenţa faptelor ilicite imputate executorului judecătoresc. De asemenea, a susţinut că soluţia este nelegală deoarece instanţa de apel nu a analizat sub toate aspectele apelul, nici prin prisma tuturor motivelor şi temeiurilor invocate.

În aprecierea sa, soluţia instanţei de apel este totodată rezultatul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor C. proc. civ. privind procedura execuţională, a căror încălcare ar atrage răspunderea civilă delictuală în temeiul art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., raportat la art. 45 din Legea nr. 188/2000, art. 55 alin. (5) din Statutul UNEJ şi art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/2000. Ca atare, recurentul-reclamant a afirmat că faptele ilicite imputate executorului există, acestea constând în încălcarea dispoziţiilor procesual-civile aplicabile executării silite.

1. Indicând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a formulat următoarele critici:

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 284 alin. (5) din C. proc. civ. de la 1865, executorul a cunoscut sau trebuia sa cunoască faptul că apelul pe care l-a declarat la 6 decembrie 2019 era formulat în termen în raport cu data comunicării sentinţei pe care a apelat-o (prin echipolenţă, la 4 decembrie 2019 - data comunicării somaţiei de executare emise în dosarul nr. x/2019), având în vedere că partea a dovedit (cu copii ale tuturor actelor de identitate emise între anii 2007-2019) că titlul executoriu nu i-a fost comunicat legal decât abia la data la care a primit somaţia de executare (4 decembrie 209), aşa încât executarea silită era suspendată de drept de la data comunicării somaţiei de executare, intimatul având obligaţia să se abţină de la efectuarea de acte de executare până la soluţionarea apelului său. Sub aspectul caracterului ilicit al faptelor intimatului-pârât, este relevant că, încă de la 9 decembrie 2019, executorul a avut cunoştinţa: de nelegala comunicare a titlului executoriu la o altă adresă de domiciliu decât cea reală, comunicarea legală a titlului fiind realizată odată cu somaţia de executare; de declararea apelului împotriva titlului executoriu la 6 decembrie 2019; de contestarea întregii creanţe urmărite, prin contestaţia la executare formulată la 6 decembrie 2019. Cu toate acestea, instanţa de apel a negat caracterul ilicit al faptei.

Instanţa de apel a examinat în analiza motivului de apel privind încălcarea obligaţiei executorului de a nu porni executarea silită, iar dacă a pornit-o, de a o suspenda cel puţin pe durata apelului, exclusiv dispoziţiile art. 284 alin. (5) din C. proc. civ. de la 1865 privind efectul suspensiv al apelului, fără a examina şi aplicarea art. 468 alin. (5) din C. proc. civ., temei expres invocat în apel. Această omisiune este calificată drept o încălcare a obligaţiei instanţei de a rejudeca pricina în limitele cererii de apel şi ale criticilor formulate în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.. Intervine sancţiunea nulităţii absolute, deoarece instanţa nu a soluţionat integral cauza cu care a fost învestită, conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., încălcând dreptul său la un proces echitabil şi principiile fundamentale ale procesului civil.

Considerentul că nu există nicio dispoziţie legală care să legitimeze executorul să aprecieze asupra respectării termenului de declarare a apelului nu este fondat, deoarece prevederile art. 284 alin. (5) din C. proc. civ. de la 1865 se adresează direct şi nemijlocit organului care instrumentează procedura de executare silită, acesta fiind singurul în măsură să aplice/să respecte textul normativ care îi impune abţinerea de la pornirea sau continuarea executării silite în ipoteza formulării apelului împotriva titlului executoriu. Prin urmare, dacă legea prevede imperativ că apelul formulat în termen suspendă executarea silită, cel care poate şi trebuie să aprecieze dacă apelul este sau nu formulat în termen este chiar executorul judecătoresc care execută hotărârea apelată, pentru că numai el poate - cu rezultat imediat şi efectiv - dispune suspendarea procedurii de executare silita.

Raportat la dispoziţiile art. 24 din noul C. proc. civ. şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, textul relevant în cauză şi ignorat cu desăvârşire de instanţa de apel este cel al art. 468 alin. (5) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 - sub imperiul căreia s-a pornit executarea silită abuziv adusă la îndeplinire de intimatul-parat.

Simpla existenţă a unui termen de apel împotriva unei hotărâri judecătoreşti suspendă executarea acesteia pe toată durata de exercitare a acestuia - iar executorul nu a respectat această obligaţie legală (din datele factuale reţinute şi în decizie, acesta a fost înştiinţat de recurentul-reclamant la 6 decembrie 2020 de depunerea apelului împotriva hotărârii judecătoreşti reprezentând titlul executoriu pe care-l punea în executare, informaţie însoţită de dovadă) şi a continuat executarea silita prin înfiinţarea popririlor asupra conturilor sale bancare. Or, chiar dacă a fost încuviinţată de instanţa de executare, executarea silită trebuia să respecte prevederile art. 468 (5) teza întâi din C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 701 alin. (1) din acelaşi cod.

Considerentul că încheierea de încuviinţare a executării silite (29 octombrie 2019) este anterioară formulării apelului împotriva titlului executoriu (6 decembrie 2019) este la fel de irelevant în fundamentarea soluţiei instanţei de apel. În discuţie este suspendarea executării silite, adică a unei executări începute care nu poate continua legal din cauza unui impediment prevăzut de lege (începutul curgerii termenului de apel de la data comunicării titlului executoriu împreună cu somaţia de executare şi exercitarea apelului).

Încuviinţarea executării permite începerea executării, dar nu poate dispune şi continuarea necondiţionată a acesteia, câtă vreme există impedimente (legale si/sau judiciare) care pot determina suspendarea executării ulterior începerii acesteia (în speţa, impedimentul ivit la 4 decembrie 2019 constând în începerea curgerii termenului de apel prin comunicarea titlului executoriu împreună cu somaţia de executare şi apoi impedimentul ivit la 6 decembrie 2019, constând în exercitarea apelului împotriva titlului executoriu).

Interpretarea dată de instanţa de apel textului art. 284 alin. (5) din C. proc. civ. este una greşită pentru că lipseşte de finalitate dispoziţia legală interpretată. A considera că executorul trebuia să aştepte până ce instanţa învestită cu soluţionarea apelului constată dacă apelul este sau nu formulat în termen contravine sensului şi finalităţii textului normativ citat. Apelul declarat de parte nu doar că a fost declarat în termen, dar a şi fost admis şi s-a desfiinţat titlul executoriu (la 15 iunie 2020), executarea silită s-a săvârşit împotriva sa (la 8 aprilie 2020) până la pronunţarea instanţei de apel, cu consecinţa diminuării patrimoniului său cu suma de 123.164,57 RON prin poprirea pe conturile sale.

Interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 284 alin. (5) din C. proc. civ. de la 1865 determină şi încălcarea dispoziţiilor C. civ. referitoare la forma şi gradul de vinovăţie cu care a fost săvârşită de către executor încălcarea dispoziţiei legale [culpa levissima - art. 1357 alin. (2) din C. civ..]. Imposibilitatea de apreciere a exercitării în termen a apelului - susţinută de ambele instanţe de fond pentru exonerarea intimatului-parat - ţine de forma de vinovăţie cu care a săvârşit fapta ilicită, iar nu de existenţa acesteia.

Temeiurile criticilor sub acest aspect - al nerespectării drepturilor ambelor părţi în procedura execuţională [art. 5 din Legea nr. 188/2000 şi art. 28 din Codul mondial de executare silită] - nu au fost analizate de instanţa de apel.

Executorul trebuia să aştepte decizia instanţei de apel privind legalitatea declarării apelului pentru că de acest fapt depindea posibilitatea şi legalitatea continuării executării silite. Caracterul previzibil al soluţiei de anulare a titlului executoriu în apelul său - mai ales pentru un profesionist al dreptului, specializat în domeniul executării silite - îi impunea executorului să adopte o atitudine prudentă şi echidistantă.

Aceasta pentru că, potrivit art. 1364 din C. civ., îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lese sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări, iar potrivit art. 1358, pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi cu referire la art. 16 alin. (3) din C. civ. privitor la culpă.

În contextul reglementărilor normative care au impus suspendarea judecăţii cauzelor civile în pandemia de COVID 19 (deci şi a apelului împotriva titlului pus în executare), executorul trebuia să ţină seama şi de poziţia evident dezechilibrată a debitorului în raport cu cea a creditorilor C. în procedura execuţională: în timp ce executările silite private, pornite de creditori, si-au urmat cursul nestingherit, nefiind suspendate prin decretul prezidenţial sus-citat, judecarea apelului său împotriva titlului executoriu a fost paralizată (ca şi judecata contestaţiei sale la executare, care a primit prim termen de judecată).

Faţă de înscrisurile pe care le-a prezentat executorului, acesta era în măsura să îşi dea seama de legalitatea apelului său (cel puţin sub aspectul termenului de declarare a acestuia) sau cel puţin să sesizeze existenţa unor indicii asupra impedimentului legal de a continua executarea, însă a refuzat să suspende executarea.

Este relevant pentru caracterul intenţionat al încălcării săvârşite de executorul intimat faptul că acesta nici măcar nu a aşteptat să execute în întregime creanţa urmărită, distribuind ceea ce a putut colecta în mod rapid spre a evita efectele anularii previzibile a titlului executoriu.

Chiar dacă nu ar fi încălcat intenţionat obligaţia legală de a suspenda executarea, fapta executorului constând în continuarea executării silite după intervenirea impedimentului legal care oprea de drept procedura execuţională este una săvârşită din neglijenta sau uşurinţa/imprudentă, întrucât, având în vedere pregătirea sa profesională şi practica în materie, trebuia şi putea să îşi dea seama de consecinţele încălcării legii prin continuarea executării în cazul declarării în termen a apelului său, care ar fi atras de drept suspendarea executării silite din momentul declarării apelului, cu consecinţa nelegalităţii actelor de executare efectuate după momentul suspendării de drept.

2. În ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 883 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., respectiv a interdicţiei eliberării sumelor consemnate în contul de poprire către creditori până la data soluţionării definitive a contestaţiei la executare, recurentul susţine că a dovedit că executorul cunoştea, încă de la 8 decembrie 2019, atât formularea şi conţinutul contestaţiei sale la executare, formând obiect al dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Sectorului 5, cât şi a apelului său împotriva titlului executoriu.

Cu toate acestea, după soluţionarea contestaţiei la executare, la 8 aprilie 2020 a virat sumele poprite atât creditorilor - prin viramentul sumei de 111.794,12 RON (anexa nr. 13 la acţiunea introductivă), cât şi în contul său, cu titlu de cheltuieli de executare (11.370,45 RON - anexa nr. 14 la acţiune), încălcând în mod deliberat dispoziţiile legale.

Instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 833 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., cu motivarea că se referă la contestaţia împotriva proiectului de distribuire reglementat de art. 876 din C. proc. civ., iar nu la sumele contestate în contestaţia la executare . Or, textul normativ în discuţie nu face o asemenea trimitere, iar cele nouă norme sunt prevăzute în secţiuni distincte ale Capitolului III - "Eliberarea şi distribuirea sumelor rezultate din executarea silită" din Titlul II "Urmărirea imobiliară a bunurilor debitorului".

Din analiza dispoziţiilor art. 883 alin. (2) din C. proc. civ. rezultă că acest text se aplică atât în cazul întocmirii proiectului de distribuire (situaţie în care sumele rezultate din executare se distribuie potrivit proiectului între mai mulţi creditori), cât şi în cazul în care nu se întocmeşte proiect de distribuire întrucât există un singur creditor, caz în care sumele rezultate din executare se eliberează acestuia.

Pentru contestaţia împotriva proiectului de distribuire, legiuitorul a prevăzut o reglementare distinctă faţă de cea stipulată de art. 883 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., anume art. 876 alin. (3) din acelaşi cod. Distincţia dintre contestaţia împotriva proiectului de distribuire şi contestaţia la care se refera art. 883 alin. (2) din C. proc. civ. este clară în sensul că:

- în cazul contestaţiei împotriva proiectului de distribuire, care suspendă de drept plata creanţei, instanţa de executare este obligată să se pronunţe la primul termen asupra menţinerii sau înlăturării suspendării, prin încheiere care se atacă cu apel. Apelul nu este suspensiv de executare, ceea ce înseamnă că, în caz de înlăturare a suspendării de drept a plăţii creanţei dispuse prin încheierea dată la primul termen de judecată al contestaţiei, suspendarea plăţii creanţei nu mai operează şi interdicţia executorului de a plaţi creanţele contestate încetează la data pronunţării încheierii instanţei de executare, iar nu la data rămânerii definitive a hotărârii data în contestaţie.

- în cazul prevăzut de art. 883 alin. (2) din C. proc. civ., interdicţia executorului de a elibera sau distribui sumele realizate din executarea silita se menţine până la data rămânerii definitive a hotărârii date asupra contestaţiei, plata sumelor rezultate din executare neputând fi făcută decât după acest moment, până la care executorul este obligat să consemneze sumele în contul de popriri.

Prin urmare, întrucât interdicţia de a nu vira sumele de bani realizate până la soluţionarea definitivă a contestaţiei la executare a fost încălcată de executor, rezultă săvârşirea de către acesta a unei fapte ilicite.

Argumentul instanţei de apel în sensul că interpretarea normei conform apelantului-reclamant ar echivala cu instituirea unui caz de suspendare a executării silite neprevăzut de lege se bazează pe o greşeală de interpretare a textelor normative edictate în materia suspendării executării silite (art. 701 din C. proc. civ.), respectiv pe confuzia între suspendarea prevăzută de lege şi cea dispusă de instanţa de executare.

Interpretarea dată prevederilor art. 883 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. este că instituie un caz de suspendare de drept a executării silite, dar cu precizarea că acest caz de suspendare de drept a executării se limitează numai la plata creanţelor rezultate din executare, iar nu la întreaga executare silită. Prin urmare, executorul poate continua executarea pentru atragerea în contul de popriri a sumelor necesare satisfacerii creanţelor urmărite silit, dar nu le poate elibera sau distribui creditorului/creditorilor până la soluţionarea definitivă a contestaţiei la executare.

Raportat la prevederile art. 701 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., prin caz de suspendare prevăzut de lege nu se înţelege suspendarea dispusă de instanţa de executare, cum confundă instanţa de apel temeiurile suspendării.

Încălcând dispoziţiile art. 883 din C. proc. civ., executorul l-a lipsit de garanţia legală a reparaţiei pagubei produse prin executare: dacă sumele poprite rămâneau în contul de popriri, recuperarea acestora era asigurată, având în vedere că soluţia dată contestaţiei la executare a fost aceea de admitere şi desfiinţare a executării, astfel că, potrivit normei menţionate, neexistând nicio sumă care urma a fi eliberată creditorilor, întreaga suma poprită urma a-i fi restituită de executor.

Potrivit art. 1359 din C. civ., este supusă reparaţiei şi prejudicierea unui interes, dacă "interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv."

Or, garanţia procesuală prevăzută de art. 883 din C. proc. civ. este instituită exclusiv în interesul său - debitor în procedura de executare, spre a evita riscul suportării imposibilităţii sau dificultăţii de a putea redobândi întregirea patrimoniului afectat de o executare silită nelegală, după cum reiese şi din considerentele încheierii din 22 aprilie 2020, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 în dosarul nr. x/2020 (ataşată acţiunii şi cererii de apel).

3. În ce priveşte interpretarea şi aplicarea art. 876 alin. (3) cu referire la art. 864, art. 865 şi art. 869 din C. proc. civ. - refuzul executorului de a întocmi proiect de distribuire a sumelor rezultate din poprirea conturilor sale recurentul a arătat că soluţia instanţei de apel se fundamentează pe interpretarea greşită a prevederilor art. 864, art. 865, art. 869, art. 870, art. 874-875 şi art. 876 din C. proc. civ.

Textul art. 876 din C. proc. civ. prevede obligativitatea întocmirii proiectului de distribuire în toate cazurile în care exista mai mulţi creditori, fără a distinge după cum aceştia au creanţe individuale sau comune, de aceeaşi natura sau diferite, ori rezultate dintr-un singur titlu sau din mai multe titluri executorii. Normele procesual civile care reglementează urmărirea silită sunt clare, distingând două situaţii în ceea ce priveşte plata către creditori a sumelor rezultate din urmărirea silită, respectiv situaţia prevăzută de art. 864 şi cea prevăzută de art. 865 din C. proc. civ., care nu face distincţii precum cea menţionată de instanţa de apel, astfel încât interpretarea legii în alt mod decât arată expres nu este permisă -ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Dispoziţia legală de a întocmi proiect de distribuire este imperativă, astfel că se aplică obligatoriu în toate situaţiile premisă - când există mai mulţi creditori -, iar nu în funcţie de aprecierea necesităţii sau nu a întocmirii proiectului, cum rezultă din motivarea deciziei recurate.

Contrar opiniei instanţei de apel, chiar şi în cazul creditorilor care au creanţe de aceeaşi natură, executorul este obligat să întocmească proiect de distribuire şi să distribuie în mod egal între creditorii de acelaşi rang sumele rezultate din executare. Această obligaţie rezultă din dispoziţiile art. 865 alin. (3) din C. proc. civ.

În speţa, creanţa celor doi creditori C., fiind o creanţă comună şi în lipsa unui temei de solidaritate activă care să caracterizeze aceasta creanţă, executorul trebuia să întocmească proiectul de distribuire prevăzut de art. 865 şi să distribuie în mod egal sumele realizate din executare, pe baza prezumţiei de egalitate a soţilor la dobândirea bunurilor comune (art. 357 din C. civ.), ceea ce nu a făcut, deoarece a virat suma exclusiv creditorului D..

În concluzie, existând doi creditori urmăritori, executorul trebuia să întocmească proiectul de distribuire prevăzut de art. 869 din C. proc. civ. şi să urmeze prevederile legale pentru aceasta ipoteză: art. 869 alin. (1), art. 870 alin. (1), art. 869 alin. (4), art. 874 alin. (1) art. 875 din C. proc. civ.

Proiectul de distribuire va fi comunicat debitorului şi creditorilor care şi-au depus titlurile de creanţă, potrivit dispoziţiilor privitoare la comunicarea şi înmânarea citaţiilor.

Refuzând să întocmească proiectul de distribuire şi să îl comunice, spre a fi contestat, intimatul-pârât a îndeplinit un act de executare - eliberarea către creditori şi către sine a sumelor rezultate din popririle înfiinţate pe conturile sale, săvârşind şi sub acest aspect o nouă fapta ilicită care l-a prejudiciat pe recurentul-reclamant.

Executorul i-a încălcat dreptul de a formula contestaţia prevăzută de art. 876 alin. (3) din C. proc. civ. împotriva proiectului de distribuire şi i-a suprimat astfel beneficiul legal al suspendării de drept a eliberării sumelor către creditori, generat de formularea contestaţiei împotriva proiectului de distribuire. Mai mult, nu putea legalmente să dispună plata către creditori decât la expirarea termenului prevăzut de lege pentru întocmirea proiectului de distribuire.

4. Este nelegală soluţia instanţei de apel şi în ce priveşte interpretarea dată dispoziţiilor art. 629 alin. (1) şi 783 alin. (2) din C. proc. civ., fapta imputată executorului constând în refuzul de a desfiinţa popririle excesive înfiinţate asupra conturilor sale bancare (conturi curente şi depozite) la 5 instituţii de credit şi asupra veniturilor datorate cu titlu de pensie şi indemnizaţie specială, în condiţiile în care poprirea înfiinţată la terţul poprit E. S.A. asigura integral realizarea creanţei creditorilor şi recuperarea cheltuielilor de executare stabilite de pârât.

Banca a comunicat prin adresa din 6 decembrie 2019 (anexa nr. 18 la acţiune) indisponibilizarea întregii creanţe urmărite, inclusiv cheltuielile de executare stabilite de executor în raport cu creanţa urmărită, adică în total suma de 297.276.20 RON. În consecinţă, existau sume de bani în conturile sale la această bancă, suficiente pentru a acoperi întreaga sumă urmărită silit; faptul că la 6 decembrie 2019 disponibilul era de 101.605,48 RON nu înseamnă că numai această sumă era urmăribilă sau poprită, ci că aceasta era suma disponibilă imediat, la momentul înfiinţării popririi - 6 decembrie 2019. Restul până la concurenţa sumei indisponibilizate se disponibiliza ulterior, pe măsura ajungerii la termen a depozitelor sau a lichidării acestora înainte de termen - voluntar sau pe cale judiciară -, existând certitudinea recuperării integrale a creanţei urmărite silit din conturile la aceasta bancă.

În combaterea considerentelor instanţei de apel privind legalitatea conduitei executorului, sub un prim aspect, a apreciat irelevanţa motivării în raport cu chestiunea dedusa judecăţii, deoarece nu a susţinut că executorul nu poate popri venituri viitoare datorate de terţul poprit în baza unor raporturi juridice stabilind în sarcina sa creanţe succesive, astfel că sunt lipsite de sens atât analiza, cât şi soluţionarea criticilor sale prin trimiterea la dispoziţiile art. 781 şi la art. 784 din C. proc. civ.

A criticat încălcarea de către executor a dispoziţiilor art. 629 alin. (1) şi 783 alin. (2) din C. proc. civ., deoarece acesta a înfiinţat şi menţinut popriri la toate instituţiile de credit la care a avut deschise conturi, precum şi la Casa de Pensii, deşi poprirea la E. asigura realizarea acestor creanţe, chiar dacă s-ar fi produs la data scadentei depozitului (18 mai 2020). Deşi legea permite indisponibilizarea/poprirea numai în limita creanţei urmărite (care era de 297.276,20 RON), integral indisponibilizată la E. S.A., executorul a indisponibilizat aceeaşi sumă şi la celelalte bănci, astfel că suma totală indisponibilizată şi poprită din conturile sale a fost de 5 ori mai mare decât cea necesară realizării creanţei, ceea ce reprezintă un grav abuz, ce i-a produs o vătămare însemnată deoarece i-a paralizat dreptul de dispoziţie asupra tuturor fondurilor băneşti, dreptul de a mai efectua orice operaţiuni bancare.

Soluţia instanţei de apel nu ţine seama nici de contextul de fapt şi de drept în care a avut loc executarea silită (imposibilitatea obiectiva de a obţine pe cale judiciară o soluţie asupra legalităţi titlului executoriu şi executării silite din cauza efectelor stării de urgenţă în plan judiciar - suspendarea judecăţii cauzelor civile prin decret prezidenţial), nici de dreptul de a nu fi executat silit câtă vreme a exercitat căile de atac ce ar fi suspendat de drept executarea silită.

Aşa cum a reţinut instanţa supremă analizând legalitatea şi temeinicia unor cereri în materia executării silite, "instanţa are obligaţia de a asigura un just echilibru între interesele debitorului şi interesele creditorului" (Secţia a II-a civilă, decizia nr. 192 din 31 ianuarie 2018 - obligaţie care revine în egală măsura şi executorului ce instrumentează o procedura execuţională, potrivit art. 5 din Legea nr. 188/2000. Or, poziţia sa a fost dezechilibrată în raport cu cea a creditorilor.

5. În ce priveşte fapta ilicită a executorului, constând în pornirea executării silite pentru o sumă mai mare decât cea determinată în raport cu creanţa stabilită prin titlul executoriu, majorând în acest fel şi cuantumul cheltuielilor de executare şi producând un folos injust atât creditorilor, cât şi sieşi, criticile din apel au vizat mai multe chestiuni de nelegalitate a actelor executorului, după cum urmează:

Referitor la modalitatea de majorare a cuantumului creanţei urmărite prin modificarea valorii nominale a creanţei, a arătat că titlul executoriu prevede obligaţia pârâţilor să plătească reclamanţilor suma de 246.328 RON (59.858 euro), reprezentând contravaloare apartament nr. x situat în Bucureşti, str. x, etaj l. Prin dispozitiv nu se prevede nicio actualizare şi nicio altă modificare în raport cu vreun alt criteriu a valorii nominale a sumei stabilite în sarcina pârâţilor debitori (între care şi recurentul-reclamant), suma nominală fiind stabilită în RON, iar nu în euro la cursul BNR din ziua plăţii.

Prin încheierea din 14 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, executorul a admis cererea creditorilor şi a dispus înregistrarea dosarului de executare pentru recuperarea creanţei de 59.858 euro sau echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, generând astfel o sumă mult mai mare decât cea prevăzută în titlul executoriu (285.522 RON în loc de 246.328 RON); această sumă a fost avută în vedere în cererea de încuviinţare a executării silite adresată instanţei de executare.

Executorului nu îi este permis să modifice valoarea nominală a creanţei, ci doar să o actualizeze în condiţiile art. 628 alin. (3) din C. proc. civ., în raport cu indicele de inflaţie, iar nu de cursul valutar (cum au solicitat creditorii prin cererea de executare silită, admisă de executor). Astfel că, transformând - în mod nelegal şi în absenta unui titlu executoriu în acest sens - suma de 59.858 euro în RON la cursul BNR din ziua întocmirii actelor de executare silită, executorul a executat o creanţa nominală de 285.522 RON (stabilită la cursul valutei euro la 27 noiembrie 2019 de 4,72 RON - conform procesului-verbal din 27 noiembrie 2019), adică o creanţă cu aproape 40.000 RON mai mare decât cea prevăzută în titlul executoriu, încălcând dispoziţiile art. 629 alin. (1) din C. proc. civ.

Motivul său de apel vizând această chestiune a fost respins cu o amplă motivare având ca idee centrală respectarea principiului legalităţii în faza de executare silită, precum şi faptul că, pentru suma menţionată de executor în încheierea din 14 octombrie 2029, instanţa de executare a încuviinţat executarea prin încheierea din 29 octombrie 2019 .

Interpretarea dată de instanţa de apel textelor normative invocate în motivarea deciziei recurate şi considerentelor deciziei nr. 895/2015 a Curţii Constituţionale este subiectivă şi nu tine seama de temeiurile de drept ce trebuiau analizate în raport cu cauza cu care a fost învestită.

Analiza cadrului normativ în care se circumscrie situaţia de fapt dedusă judecăţii trebuia să pornească de la principiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a executorului judecătoresc şi ţinând seama de calitatea de profesionist a acestuia în îndeplinirea obligaţiilor impuse de C. proc. civ.

Instanţa de apel trebuia să observe că legea a fost încălcată de executor, prin întocmirea încheierii din 14 decembrie 2019, stabilind un cuantum al creanţei urmăribile mai mare decât cel stabilit prin titlu executoriu (aspect pe care, de altfel, instanţa de apel îl recunoaşte implicit. Concluzia că executorul a încălcat dispoziţiile art. 622 alin. (1) şi (2), art. 628 alin. (1), art. 629 alin. (1), art. 632 din C. proc. civ. - toate acestea limitând executarea la cuantumul creanţei stabilit prin titlul executoriu - este evidentă şi caracterizează ca fiind ilicită.

Legalitatea executării silite nu înseamnă, cum greşit afirmă instanţa de apel, respectarea dispoziţiilor încheierii de încuviinţare a executării silite, ci respectarea legii (art. 625 din C. proc. civ.).

Motivarea instanţei de apel pe tema controlului de legalitate al executării silite exercitat prin intermediul instanţei de executare prin emiterea încheierii de încuviinţare a executării silite nu este pertinentă, deoarece, pe de o parte, chestiunea de neconstituţionalitate pe care a analizat-o şi rezolvat-o instanţa de contencios constituţional a fost cu totul alta (lipsa de legitimitate a executorului de a încuviinţa el însuşi executarea silita). Pe de altă parte, prin raportare la reglementările în materia răspunderii civile delictuale, chiar îndeplinirea unei activităţi permise sau impuse de lege sau de ordinul superiorului (adică, în speţa, permisiunea începerii executării data de instanţa de executare) nu exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei (art. 1364 din C. civ.). În aprecierea vinovăţiei se ţine seama, potrivit art. 1358 din C. civ., de calitatea de profesionist a executorului autor al prejudiciului produs recurentului-reclamant prin încălcarea legii, precum şi de faptul că, potrivit art. 1357 alin. (2) din C. civ., autorul răspunde şi pentru cea mai uşoară culpă.

În plus, faptul ca încuviinţarea executării silite a fost dată pentru o altă sumă decât cea stabilită prin titlul executoriu este tot rezultatul conduitei ilicite a executorului judecătoresc pentru că acesta a solicitat încuviinţarea astfel, potrivit încheierii sale din 14 octombrie 2019, iar instanţa de executare, din neglijenta/uşurinţă, nu a verificat/nu a sesizat (ne)conformitatea cererii de încuviinţare cu menţiunile titlului, pronunţând încheierea din 29 octombrie 2019, astfel cum i-a fost solicitată de executor. Sub acest aspect, ambele conduite (atât a executorului, cât şi a instanţei de executare) au contribuit la producerea rezultatului păgubitor pentru recurentul-reclamant, generând o formă de răspundere solidară, iar nu înlăturarea răspunderii executorului pe considerentul că a pus în aplicare o încheiere a instanţei (de revăzut şi în acest context dispoziţiile art. 1364 din C. civ.).

Încheierea de încuviinţare a executării silite este afectată de acelaşi motiv de nelegalitate ca şi încheierea executorului din 14 decembrie 2019 (încuviinţarea executării pentru o sumă mai mare decât cea stabilita prin titlul executoriu); numai că, faţă de dispoziţiile art. 712 alin. (3) din C. proc. civ. care permit cenzurarea încheierii de încuviinţare a executării exclusiv pe calea contestaţiei la executare (a cărei judecată a fost suspendată), încheierea de încuviinţare şi-a produs efectele (nelegale) până când a fost anulată în procedura de soluţionare a contestaţiei la executare.

Imposibilitatea de a supune controlului de legalitate încheierea de încuviinţare a executării nu înseamnă că aceasta a fost legală şi a determinat în acest fel şi legalitatea actelor executorului încuviinţate, ci că ambele acte reprezintă fapte culpabile care atrag, în solidar, răspunderea pentru prejudicierea recurentului-reclamant, în temeiul art. 1382 din C. civ.

În ce priveşte majorarea nelegală a cheltuielilor de executare în cuprinsul încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare din 27 noiembrie 2019, decizia instanţei de apel este, de asemenea, nelegală. Aceleaşi critici de nelegalitate arătate mai-sus sunt valabile faţă de identitatea considerentelor pentru care instanţa de apel a înlăturat motivele sale de apel. Nelegalitatea operaţiunii de conversie a sumei din euro în RON a creanţei urmărite s-a replicat şi în cuantumul cheltuielilor de executare (onorariul executorului) pe care executorul le-a stabilit în raport cu suma nelegal rezultată din conversia valutară, majorate în mod nelegal la suma de 11.370,45 RON.

Determinarea onorariului executorului prin raportare la suma de 58.958 euro la cursul BNR din ziua întocmirii procesului-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare este nelegală, întrucât nu aceasta este întinderea obligaţiei executate silit; stabilirea cheltuielilor de executare trebuia făcută la suma de 246.328 RON stabilită prin titlu. Aşa fiind, onorariul maxim al executorului, potrivit art. 39 lit. d) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti şi pct. 3 din anexa la Ordinul 2550/C din 14 noiembrie 2006, este de 7.763,28 RON fără TVA, iar nu 8.155 RON fără TVA, cum a stabilit executorul. Trebuie ţinut seama de faptul că poprirea înfiinţată de executor pe conturile sale a fost pentru întreaga creanţă stabilită de acesta - 285.222 RON + 11.370,45 RON cheltuieli de executare -, cu consecinţa că fondurile sale financiare i-au fost indisponibilizate într-o măsură mult mai mare decât cea care rezultă din executarea legală a titlului executoriu.

Distinct de prejudiciul material produs prin majorarea valorii creanţei urmărite, este cert că a suferit de pe urma acestei fapte ilicite o pagubă morală (care trebuie apreciată în contextul global al întregii proceduri execuţionale pornita împotriva sa pe baza unui titlu obţinut prin frauda creditorilor, pe care nu a putut să o împiedice prin demersurile judiciare prevăzute de lege - din cauza suspendării judecăţii cauzelor civile în perioada stării de urgenţă.

În ceea ce priveşte celelalte sume ocazionate cu executarea silită, critica sa din apel nu a vizat caracterul rezonabil al acestor cheltuieli de executare, ci faptul că nu au fost dovedite, relevante fiind prevederile art. 670 alin. (2) şi (4) din C. proc. civ.

6. Referitor la fapta executorului de a-şi fi atribuit integral cheltuielile de executare din sumele obţinute din poprirea conturilor sale (11.370,45 RON), deşi a recuperat numai o parte din creanţele urmărite (mai puţin de 1/2 din suma urmărită silit), instanţa de apel a apreciat licită conduita intimatului cu motivarea, fondată pe dispoziţiile art. 864 din C. proc. civ., că legea stabileşte un rang de preferinţă al cheltuielilor de executare, care se reţin de executor înaintea eliberării către creditor a sumei realizate din executare.

Dispoziţiile art. 864 din C. proc. civ. au fost însă aplicate greşit, în condiţiile în care executarea silită a fost pornită de doi creditori: D. şi F., iar distincţia făcută de legiuitor prin art. 864 şi art. 865 din C. proc. civ. a fost reluată şi de instanţa de apel în considerentele de la fila x.

Este adevărat că, în cazul mai multor creditori art. 865 lit. a) din C. proc. civ. stabileşte un rang de preferinţă al cheltuielilor de executare, însă executorul nu şi le poate atribui decât după parcurgerea procedurii prevăzute de art. 869 şi art. 874-876 din acelaşi cod - adică obligatoriu după fixarea unui termen pentru depunerea titlurilor de creanţă de către alţi creditori, întocmirea proiectului de distribuire a sumelor, comunicarea acestui proiect atât creditorilor, cât şi debitorului, soluţionarea eventualelor contestaţii formulate împotriva proiectului de distribuire.

Rezultă că nicio plată - nici cea având ca obiect cheltuielile de executare - nu se poate face înainte de întocmirea proiectului de distribuire şi expirarea termenului de formulare a obiecţiunilor împotriva acestuia, iar în cazul în care s-a formulat contestaţie împotriva proiectului, după soluţionarea contestaţiei la proiectul de distribuire, contestaţie care suspendă de drept plata creanţei potrivit art. 876 alin. (3) din C. proc. civ.

În concluzie, temeiul de drept pe care se fundamentează soluţia instanţei de apel nu este aplicabil, hotărârea fiind dată cu aplicarea greşită a legii, iar temeiul de drept aplicabil situaţiei de fapt, art. 865 din C. proc. civ., a fost încălcat de către executor, cu consecinţa ilicităţii conduitei sale.

7. Cu referire la prejudiciul moral, respingerea pretenţiilor recurentului-reclamant a fost motivată de instanţa de apel pe considerente ţinând de inexistenţa faptelor ilicite săvârşite de intimatul-pârât. Trecând peste afirmaţia referitoare la recuperarea prejudiciului pe temeiul art. 643 din C. proc. civ., din moment ce s-a dovedit insolvabilitatea constantă a creditorilor urmăritori din dosarul de executare nr. 82/2019, soluţia asupra chestiunii reparaţiei prejudiciului moral este nelegală pentru aceleaşi considerente pentru care a criticat şi soluţia de respingere a apelului său pe considerentul că faptele ilicite imputate executorului nu există.

În concluzie, dacă recursul va fi admis, cu consecinţa constatării conduitei ilicite a executorului judecătoresc, atunci şi reparaţia prejudiciului moral produs prin această conduită se impune, faţă de considerentele arătate în fata instanţelor de fond, urmând a fi avute în vedere într-o eventuală rejudecare.

8. Nelegală este şi soluţia instanţei de apel şi în ce priveşte admiterea cererii intimatului-pârât de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată în apel (3.500 RON), reprezentând onorariul avocatului ce l-a reprezentat în faţa curţii de apel. În cursul dezbaterilor în fata instanţei de apel, avocatul-intimatului (d-nul G.) a depus în dovedirea cheltuielilor de judecată contractul de asistenţă juridică încheiat între acesta şi clientul sau, menţionând pe originalul contractului încasarea cheltuielilor (cu motivarea că nu are asupra sa chitanţa atestând plata). Avocatul recurentului-reclamant s-a opus admiterii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, cu motivarea că acestea nu sunt dovedite (susţineri consemnate în încheierea de dezbateri din 26 septembrie 2024).

Instanţa de apel a admis cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată, considerând că s-a făcut dovada acestor cheltuieli cu contractul de asistenţă juridică raportat la dispoziţiile art. 281 din C. proc. civ., care însă nu sunt aplicabile. Conform dispoziţiilor art. 273 din C. proc. civ., contractul de asistenţă juridică este un act sub semnătură privată, care face dovada între părţi asupra menţiunilor pe care le cuprinde, fără a putea fi opus recurentului-reclamant - terţ faţă de contract, prin raportare la principiul relativităţii contractelor prevăzut de art. 1280 din C. civ.

Lipsa puterii doveditoare a acestui înscris faţă de recurentul-reclamant (terţ faţă de contract) rezultă şi din condiţia recunoaşterii înscrisului de cel căruia i se opune sau prezumţiei legale de a fi recunoscut de cel căruia i se opune spre a face dovada raporturilor juridice pe care le constată.

Raportat la menţiunea făcută de creditor pe originalul contractului de asistenţă - "cheltuieli încasate", aceasta nu face nici măcar între părţi dovada achitării de către debitorul obligaţiei de plată a onorariului de avocat, ci a unor cheltuieli. Cum menţiunea olografa a avocatului se referă la încasarea cheltuielilor, iar nu la încasarea onorariului convenit, liberaţiunea se produce cu privire la debitul menţionat a fi încasat - cheltuieli, nu la onorariu, astfel că nici în raportul juridic obligaţional dintre intimat şi avocat nu se face dovada plăţii de către intimat a onorariului de avocat.

Realitatea efectuării de către intimat a plăţii reprezentând onorariul avocatului ce 1-a reprezentat în apel poate fi făcută numai cu înscris autentic, în conformitate cu art. 270 coroborat cu art. 269 alin. (1) din C. proc. civ.

Dovada plăţii onorariului de avocat se face cu înscrisurile care constituie documente justificative în evidenţa financiar-contabilă a avocatului, având în vedere că acesta acţionează în calitate de agent economic - prestator de servicii liber profesionist, desfăşurând o activitate economică, activitate care constă în oferirea de bunuri sau servicii pe o piaţă liberă.

În conformitate cu prevederile art. 109 din Codul de procedură fiscală coroborate cu punctele 24-26 din Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 2534/2015, întrucât facturarea era obligatorie raportat la art. 6 lit. a) din Codul de procedură fiscală, dovada efectuării cheltuielilor de judecată în raportul avocat - client (ambii profesionişti, persoane impozabile) trebuia să se facă conform normelor dreptului fiscal (factura + chitanţa sau ordin de plata prin virament bancar/extras cont bancar).

În susţinerea acestei critici a invocat jurisprudenţa instanţei supreme, relevante fiind: deciziile civile nr. 1378 din 23 aprilie 2010 şi nr. 2676 din 30 octombrie 2009, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă şi decizia civilă nr. 1319 din 24 martie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru aceste motive, recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, ţinând seama de toate motivele şi temeiurile invocate în legătură cu atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât B., menţionând ca va solicita obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat constatarea nulităţii căii de atac, întrucât motivele formulate nu se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. şi reprezintă doar reiterări ale criticilor aduse în cererea de chemare în judecată şi în apel, fără a viza legalitatea hotărârii instanţei de apel.

De asemenea, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, formulând următoarele apărări:

În mod eronat a susţinut recurentul-reclamant că instanţa de apel nu a analizat criticile sale referitoare la dispoziţiile art. 468 alin. (5) din C. proc. civ., având în vedere că judecata cauzei a fost supusă dispoziţiilor C. proc. civ. de la 1865, respectiv art. 284 alin. (5) a fost analizat. Hotărârea care a fost atacată cu apel de către partea recurentă era irevocabilă (sentinţa civilă nr. 23445/2012 era irevocabilă prin decizia civilă nr. 639R din 6 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă), astfel că executorul judecătoresc nu putea cunoaşte dacă apelul declarat era în termen sau dacă va fi admis, din moment ce doar instanţa sesizată cu o cale de atac ar fi putut să aprecieze asupra caracterului executoriu al titlului. Prin urmare, nicio dispoziţie legală nu îl obliga să suspende executarea silită.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 883 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., criticile sunt nefondate, întrucât norma se referă la sumele creanţelor contestate sau asupra celor care s-au dispus măsuri asigurătorii în cazul întocmirii proiectului de distribuţie, ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât a existat o singură creanţă. Sub acest aspect, recurentul-reclamant doar reiterează motivele de apel.

Referitor la indisponibilizarea tuturor conturilor bancare, în mod corect E. S.A. a poprit doar suma de 101.605,48 RON, fiind realizată doar parţial creanţa. Suma de 297.276,20 RON era blocată la bancă şi debitor într-un depozit la termen, fiind astfel justificată poprirea pe toate conturile până la concurenţa sumei datorate. Cu adresa din 9 decembrie 2019 executorul i-a comunicat reclamantului situaţia popririlor, respectiv că a fost blocată doar suma de 101.605,48 RON.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, prin cererea de chemare în judecată şi prin cea de executare silită, creditorii au cerut executarea sumei de 70.000 euro, ambele faze ale procesului fiind guvernate de principiul disponibilităţii.

În ceea ce priveşte cheltuielile de executare silită, criticile sunt nefondate deoarece nu există vreo interdicţie cu privire la conversia creanţei din euro în RON, iar riscul insolvabilităţii este suportat de creditor. La determinarea cheltuielilor de executare în sumă de 11.370,45 RON, au fost incluse şi sumele de 500 RON - avans creditori, şi 600 RON reprezentând cheltuieli cu serviciile poştale şi comunicarea actelor de procedură. Astfel, cheltuielile de executare au fost stabilite potrivit legii, iar eventualele greşeli se remediază pe calea contestaţiei la executare.

Criticile dezvoltate de recurentul-reclamant nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar în ceea ce priveşte pct. 8 al aceluiaşi text de lege, nu au fost indicate norme de drept material, ci doar norme de procedură civilă.

De asemenea, sunt nefondate susţinerile referitoare la prejudiciul moral, având în vedere că nu s-a dovedit săvârşirea unei fapte ilicite cu ocazia efectuării actelor de executare silită.

Dacă executorul a săvârşit neregularităţi în actele de executare silită, acestea se remediază pe calea contestaţiei la executare, fără a putea constitui fapte ilicite cauzatoare de prejudicii materiale sau morale. În acest sens, se indică încheierea din 25 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul penal nr. x/2022

Concluzionând, intimatul-pârât reiterează o parte din apărările formulate şi subliniază că în dosarul de executare nr. 82/2019 nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 833 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.. În dosarul civil nr. x/2019, ce a avut ca obiect contestaţia la executare, a fost contestată doar o parte din creanţă, respectiv suma de 40.000 RON, iar nici măcar această sumă nu putea fi suspendată de la distribuire pentru că se contesta o hotărâre irevocabilă. Dacă ar fi procedat astfel, executorul ar fi fost reclamat de creditor pentru abuz în serviciu. Executorul judecătoresc nu a acţionat cu intenţia de a îl frauda pe debitor şi a obţine foloase pentru el ori pentru creditori.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate în apel, precizează că a depus, în copie, chitanţa privind onorariul de avocat, întrucât cea originală a fost pierdută.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, faţă de conţinutul explicit al susţinerilor din cuprinsul cererii de recurs, expus în sinteză în cele ce preced, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de unele consideraţii preliminare privind cauza recursului.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).

Totodată, principiul legalităţii căilor de atac impune a se reţine că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părţile şi nici instanţele de control judiciar nefiind îndreptăţite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condiţiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea şi judecata căilor de atac efectiv promovate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost analizat de instanţele inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond. Aceasta şi pentru că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Împrejurarea că recurentul a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor şi, respectiv, a situaţiei de fapt, nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunţate în precedent şi a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ.

II.1. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în esenţă, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a efectuat o analiză incompletă şi parţială a aspectelor deduse judecăţii prin cererea de apel, examinarea acesteia oprindu-se la critica referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 284 alin. (5) din C. proc. civ. 1865, lăsând, practic, neanalizate celelalte chestiuni invocate sub aspectul efectului suspensiv al apelului deduse din dispoziţiile art. 468 alin. (5) C. proc. civ. 2010.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Astfel, deşi apelul este o cale devolutivă de atac, în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, adică a problemelor de fapt şi de drept care au fost supuse judecăţii în faţa primei instanţe, astfel cum se prevede la art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., totuşi el are două limitări legale.

Pe de o parte, art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că "instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului, în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Acest text de lege consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căreia instanţa de apel este ţinută să judece în limitele criticilor invocate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt şi/sau de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate, expres sau implicit, de către apelant.

Desigur, în situaţia în care motivele de apel invocate sunt incomplete, lacunare sau confuze, instanţa de apel, în virtutea rolului său activ (art. 22 alin. (2), alin. (4) şi alin. (5) din C. proc. civ.), respectând principiile disponibilităţii (art. 9 din C. proc. civ.) şi contradictorialităţii (art. 14 din C. proc. civ.), precum şi dreptul la apărare (art. 13 din C. proc. civ.), va extrage esenţialul din criticile generice şi argumentaţiile implicite, decelând finalitatea motivelor de apel invocate de parte, dincolo de imperfecţiunea termenilor folosiţi ori de insuficienta structurare a cererii de apel.

În toate cazurile, limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, presupun ca instanţa de apel să se raporteze la criticile de apel invocate şi să nu rejudece cauza dincolo de acestea, respectând principiul disponibilităţii, precum şi prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., conform cărora "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel".

Pe de altă parte, conform art. 478 din C. proc. civ. "(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. (2) Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. (…) (3) În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. (4) Părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe (…)".

Acest text de lege consacră regula tantum devolutum quantum iudicatum, potrivit căreia apelul, chiar dacă provoacă o nouă judecată în fond, rămâne o cale de atac de reformare, prin care se verifică legalitatea şi temeinicia hotărârii, fiind firesc ca un atare control să se refere la ceea ce s-a judecat în primă instanţă.

Având a respecta limitele devoluţiunii, astfel cum au fost prezentate supra, instanţa de apel este ţinută să respecte, în egală măsură, principiile fundamentale ale procesului civil, astfel cum impune art. 20 din C. proc. civ.

În dezacord cu cele susţinute de către recurentul-reclamant, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a nesocotit aceste dispoziţii legale, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, examinând cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că printre motivele invocate de reclamant în susţinerea pretenţiei sale se arată că "Atât sub imperiul vechiul C. proc. civ. din 1865 (art. 284 alin. (5) - ce a constituit legea procesuală care a guvernat soluţionarea dosarului nr. x/2007, finalizat prin sentinţă, cât şi sub imperiul noului C. proc. civ. (art. 468 alin. (5), apelul declarat în termen suspendă executarea hotărârii de prima instanţă, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege."

Ulterior, prin apelul formulat împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Bucureşti, reclamantul a susţinut nelegalitatea şi netemeinicia acesteia reluând întocmai argumentele invocate prin cererea de chemare în judecată sub aspectul în analiză, arătate supra.

Răspunzând acestui motiv de apel, curtea de apel l-a respins ca neîntemeiat dezvoltând considerente ample în decizie la fila 42(ultimele 2 paragrafe) şi fila 43(integral), analiza instanţei de apel având în vedere ambele norme legale astfel cum au fost invocate de apelantul reclamant.

Oricum, suplimentar acestei constatări, Înalta Curte observă că argumentaţia reclamantului este doar una formală întrucât, pe de o parte, atât sub incidenţa vechiul C. proc. civ., cât şi în concepţia noii legi de procedură civilă, efectul termenului de apel, cât şi al apelului exercitat în termen, erau similar reglementate.

În fine, referitor la acelaşi aspect, relevant este şi faptul că hotărârii care a constituit titlu executoriu, respectiv sentinţa civilă nr. 23445/10.12.2012 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti pronunţată în dosarul nr. x/2007, sub aspectul căii de atac şi efectelor acesteia, aplicabile îi erau prevederile C. proc. civ. de la 1865 astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 27 din noul C. proc. civ.

În acest cadru procesual, judecând în această manieră, instanţa de apel a dat eficienţă principiului tantum devolutum quantum appellatum, consacrat legislativ de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., precum şi principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 din acelaşi act normativ, respectiv al dreptului la un proces echitabil şi al dreptului la apărare, reglementate de art. 6 şi art. 13 din C. proc. civ., procedând, corect, la examinarea cererii de apel în raport de obiectul învestirii sale.

În acest context, Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a pronunţat asupra motivului de apel cu care a fost învestită, fără a se reţine o nesocotire a prevederilor art. 477 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ., contrar susţinerilor recurentului-reclamant.

Chiar dacă analiza efectuată de instanţa de apel şi soluţia pronunţată îl nemulţumesc pe recurent, acest aspect nu este de natură să determine incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sunt nefondate şi criticile prin care se susţine interpretarea şi aplicarea greşită a art. 284 alin. (5) din C. proc. civ. 1865 în ceea ce priveşte obligaţia pârâtului de a constata suspendarea de drept a executării silite, la momentul la care a fost încunoştinţat despre faptul că reclamantul a declarat apel împotriva titlului executoriu.

În concret, în susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant solicită să se constate că sunt greşite considerentele curţii de apel prin care se statuează că nu există nici o dispoziţie legală care să legitimeze executorul judecătoresc să aprecieze asupra respectării termenului de declarare a apelului arătând că textul analizat de instanţa de apel - art. 284 alin. (5) C. proc. civ. 1865 - se adresează direct şi nemijlocit organului care instrumentează procedura de executare silită.

Înalta Curte constată că recurentul evaluează eronat considerentele criticate din decizia curţii de apel, dând valoare de principiu acestora prin desprinderea lor de contextul particular al cauzei de faţă.

În acest sens, potrivit statuărilor de fapt ale instanţelor de fond, se constată că prin sentinţa civilă nr. 23445/10.12.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2007, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea formulată de D. şi F., în contradictoriu cu pârâţii A., H. şi I. şi a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamanţi a sumei de 246.328 RON (59.858 euro), reprezentând contravaloare apartament nr. x, situat în Bucureşti, str. x, bl. A.

Împotriva acestei sentinţe au fost exercitate căi de atac, de alte părţi decât reclamantul din cauza de faţă, respinse irevocabil prin Decizia nr. 639R/06.12.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin cererea creditorilor D. şi F., înregistrată la data de 14.10.2019 pe rolul BEJA B. şi J., aceştia au solicitat executarea silită a obligaţiei prevăzută în titlul executoriu împotriva reclamantului.

Prin încheierea din data de 29.10.2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/2019, a fost încuviinţată executarea silită a reclamantului din prezenta cauză, prin toate formele prevăzute de lege, în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 23445/10.12.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, până la concurenţa sumei de 59.858 euro, la care se adaugă cheltuielile de executare.

Cererea de apel formulată de reclamantul din prezenta cauză împotriva sentinţei civile nr. 23445/10.12.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a fost înregistrată (potrivit considerentelor deciziei civile nr. 811R/10.12.2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă - f. x - 53 dosar TB), la data de 06.12.2019, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV -a civilă, la data de 21.02.2020, sub nr. x/2020.

Astfel, se observă faptul că, la data formulării cererii de apel împotriva sentinţei civile ce reprezenta titlu executoriu în procedura execuţională demarată de creditorii C., executarea silită fusese încuviinţată de către instanţa de executare, prin încheierea pronunţată la data de 29.10.2019.

Aşadar, în speţă, executorul judecătoresc a fost sesizat cu o cerere de executare silită a unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească faţă de care se constatase de către instanţa de executare care a încuviinţat executarea silită că îndeplineşte toate condiţiile pentru a fi pusă în executare silită, inclusiv caracterul său definitiv la acel moment.

Or, în acest context factual, în mod corect a apreciat curtea de apel că nu se poate pretinde executorului judecătoresc să constate că mai există părţi care erau în termen a formula apel în condiţiile în care litigiul în care se pronunţase titlul executoriu parcursese deja căile de atac, hotărârea titlu executoriu purtând menţiunea că este irevocabilă prin Decizia nr. 639R/06.12.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, aspectele invocate de recurent reprezentând, într-adevăr, chestiuni care necesitau o rezolvare jurisdicţională din partea instanţelor învestite cu respectiva cale de atac.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiaşi caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se pretinde nelegalitatea deciziei curţii de apel pentru motivul că aceasta nu a analizat susţinerile din apel vizând obligaţia executorului judecătoresc ca în exercitarea funcţiei sale să respecte drepturile ambelor părţi, potrivit art. 5 din legea nr. 188/2000.

Verificând legalitatea deciziei recurate din perspectiva criticii în analiză, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin cererea de apel, în cadrul motivului de apel prin care se susţine că în mod nelegal prima instanţă a apreciat că pârâtul nu a încălcat dispoziţiile art. 629 alin. (1), respectiv art. 783 alin. (2) C. proc. civ., apelantul a argumentat şi că refuzând restrângerea popririlor care excedau cuantumului creanţei urmărite, pentru a nu îi bloca mijloacele financiare de trai, executorul şi-a încălcat obligaţia de a asigura un just echilibru între interesele debitorului şi interesele creditorului, care îi incumba potrivit art. 5 din Legea nr. 188/2000.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată însă că instanţa de apel a analizat în detaliu motivul de apel invocat(încălcarea de către executor a dispoziţiilor art. 629 alin. (1), respectiv art. 783 alin. (2) C. proc. civ.), considerentele prin care se răspunde acestui motiv de apel regăsindu-se la fila 45(începând cu paragraful 5), fila 46(integral) şi fila x (primul paragraf) din decizia recurată.

Chiar dacă nu a analizat explicit această afirmaţie a reclamantului, Înalta Curte consideră că prin considerentele expuse curtea de apel a răspuns implicit acestei susţineri a apelantului arătând la fila x paragraful final că "menţiunea din cuprinsul adresei băncii, referitor la faptul că s-a procedat la indisponibilizarea conturilor până la concurenţa sumei menţionată în adresa de înfiinţare a popririi (297.276 RON), nu confirmă susţinerea apelantului - reclamant, în sensul că menţinerea tuturor celorlalte popriri au fost excesive şi abuzive, întrucât, simpla deţinere a unor conturi bancare, nu conferă garanţia intrării, pe viitor, în contul debitorului poprit a vreunor sume de bani. De asemenea, menţiunea inserată în corespondenţa terţului poprit cu Biroul executorului judecătoresc, în sensul că debitorul figurează cu depozit ce are scadenţa în data de 18.05.2020, fără a indicarea sumei aflată în acel depozit, nu impunea executorului obligaţia a solicita ridicarea popririlor înfiinţate la alte instituţii. Chiar şi în condiţiile în care banca ar fi comunicat executorului judecătoresc suma cu care figura apelantul - reclamant în acel depozit, nu dădea posibilitatea executorului judecătoresc să solicite ridicarea celorlalte popriri, având în vedere că scadenţa acelui depozit era la data de 18.05.2020 (aproximativ 6 luni de la data înfiinţării popririi)."

II.2. Printr-un alt motiv de recurs se susţine nelegalitatea deciziei instanţei de apel pretinzându-se că aceasta a interpretat eronat dispoziţiile art. 883 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. recurentul criticând considerentele din decizia recurată prin care s-a statuat că dispoziţiile legale evidenţiate au în vedere contestaţia împotriva proiectului de distribuire reglementat de art. 876 din C. proc. civ., iar nu la sumele contestate în contestaţia la executare.

Potrivit art. 883 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. "(1) Sumele corespunzătoare creanţelor contestate sau acelora pentru care s-au înfiinţat măsuri asigurătorii, precum şi cele reclamate în condiţiile prevăzute la art. 692 alin. (6), dar nerecunoscute, în tot sau în parte, de debitor, vor fi consemnate spre a fi plătite ulterior. (2) După rămânerea definitivă a hotărârii de soluţionare a contestaţiei sau a celei date asupra acţiunii pe baza căreia s-a înfiinţat măsura asigurătorie, executorul, la cererea debitorului sau a creditorului interesat, va dispune, potrivit hotărârii respective, fie eliberarea sumelor corespunzătoare creanţei contestate ori alocate pe bază de măsură asigurătorie, fie distribuirea lor, în condiţiile legii, între creditorii rămaşi neîndestulaţi. Suma rămasă se va elibera debitorului."

Invocând nesocotirea de către executorul judecătoresc a acestor dispoziţii legale, prin cererea de apel recurentul a susţinut că întrucât înregistrase pe rolul instanţelor contestaţia la executare(dosar nr. x/2019 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti) creanţa pentru care creditorii pornise executarea silită reprezenta o creanţă contestată, în sensul dispoziţiilor legale evidenţiate în precedent, astfel încât executorul judecătoresc nu trebuia să elibereze creditorilor sumele colectate în timpul executării, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei la executare.

Răspunzând acestui motiv de apel, instanţa de apel a reţinut că "noţiunea de contestaţie menţionată în cuprinsul acestor dispoziţii legale are în vedere contestaţia prevăzută de dispoziţiile art. 876 alin. (3) C. proc. civ., unde se prevede, în mod expres, faptul că această contestaţie (formulată de cel nemulţumit de proiectul de distribuire, în termen de 5 zile de la data întocmirii procesului-verbal prevăzut la alin. (2), suspendă de drept plata creanţei sau a părţii din creanţa contestată. A accepta interpretarea apelantului - reclamant, în sensul că eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin urmărirea silită, ar trebui realizate doar după soluţionarea contestaţiei la executare, ar echivala cu instituirea unui caz de suspendare a executării silite neprevăzut de lege."

Contrar alegaţiilor recurentului, Înalta Curte consideră că interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor criticate este corectă.

În acest context, Înalta Curte notează că dispoziţiile art. 883 C. proc. civ. nu pot fi interpretate singular, ci sistematic prin raportare la ansamblul normelor cuprinse C. proc. civ. în care sunt integrate.

Astfel, se constată că textul legal de referinţă este cuprins în Titlul II - Urmărirea silită asupra bunurilor debitorului(executarea silită indirectă) - Capitolul III - Eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin urmărirea silită, Secţiunea a 3-a - Plata sumei rezultate din urmărirea silită, această din urmă secţiunea reglementând, practic, ultima etapă a executării silite indirecte.

Condiţiile generale ce trebuie îndeplinite pentru plata sumelor corespunzătoare creanţelor creditorilor participanţi în executarea silită sunt reglementate de art. 879 C. proc. civ.

Potrivit acestui din urmă temei legal "(1)Dacă prin lege nu se dispune altfel, plata sumei rezultate din executare se poate dispune numai după expirarea termenului de depunere a titlurilor de creanţă ori, după caz, la data expirării termenului de formulare a obiecţiunilor împotriva proiectului de distribuire. (2) Executorul se va pronunţa asupra plăţii sumei arătate la alin. (1) prin încheiere executorie, dată fără citarea părţilor. (3) Suma rămasă se va elibera debitorului."

Din textul enunţat rezultă că plata valabilă a creanţelor este condiţionată, atât de expirarea termenului fixat de executorul judecătoresc pentru depunerea titlurilor de creanţă potrivit art. 869 C. proc. civ., cât şi de expirarea termenului de formulare a obiecţiunilor la proiectul de distribuire.

Articolele care succed celui analizat în C. proc. civ. reglementează modul în care se face plata diferitelor categorii de creanţe, plata creanţelor contestate fiind normată în cuprinsul art. 883 din C. proc. civ., având conţinutul expus supra.

Interpretarea noţiunii juridice de creanţă contestată prevăzută în art. 883 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. trebuie făcută prin raportare atât la dispoziţiile art. 879 C. proc. civ. şi, mai departe, la dispoziţiile art. 876 alin. (2) şi (3), respectiv art. 877, ambele din C. proc. civ.. Aceasta pentru că, după cum mai sus s-a arătat, plata sumelor rezultate din executare către creditori nu se poate face anterior expirării termenului de formulare a obiecţiunilor împotriva proiectului de distribuire, iar formularea obiecţiunilor cu privire la care nu se reuşeşte concilierea în condiţiile art. 875 alin. (2) C. proc. civ. naşte dreptul autorului obiecţiunilor(care poate fi debitorul, dar şi creditorii) la formularea contestaţiei prevăzută de art. 875 alin. (3), contestaţie care are ca efect suspendarea plăţii sumelor aferente creanţelor contestate.

Faptul că dispoziţiile art. 883 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că eliberarea sau distribuirea sumelor corespunzătoare creanţei contestate se va face doar după rămânerea definitivă a hotărârii de soluţionare a contestaţiei şi nu după rămânerea definitivă a încheierii dată de instanţă asupra suspendării în condiţiile art. 876 alin. (3) nu este de natură a conduce la o altă interpretare, aceasta reprezentând doar opţiunea legiuitorului cu privire la plata creanţelor într-o asemenea situaţie, contestatorul a cărui cerere este respinsă urmând a răspunde potrivit art. 876 alin. (4) C. proc. civ.

Prin urmare, faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că este fără fundament susţinerea recurentului potrivit căruia contestaţia la executare propriu-zisă pe care a formulat-o, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, ar fi determinat suspendarea plăţii sumelor colectate prin poprire către creditorii urmăritori.

II.3. Sunt, de asemenea, nefondate şi criticile prin care se invocă interpretarea şi aplicarea greşită a art. 876 alin. (3) cu referire la art. 864, art. 865 şi art. 869 din C. proc. civ. în ceea ce priveşte refuzul executorului de a întocmi proiect de distribuire a sumelor rezultate din poprirea conturilor recurentului.

În esenţă, în susţinerea acestui motiv de recurs se arată că art. 876 din C. proc. civ. prevede obligativitatea întocmirii proiectului de distribuire în toate cazurile în care exista mai mulţi creditori, fără a distinge după cum aceştia au creanţe individuale sau comune, de aceeaşi natura sau diferite, ori rezultate dintr-un singur titlu sau din mai multe titluri executorii.

Prealabil, Înalta Curte constată că, deşi recurentul pretinde că dispoziţiile art. 876 alin. (3) prevăd obligativitatea întocmirii de către executor a proiectului de distribuire, în fapt, întocmirea acestui act procedural execuţional este reglementată de art. 874 C. proc. civ., instanţa de recurs observând că, în realitate, recurentul susţine că întrucât executorul nu a întocmit proiectul de distribuire în condiţiile art. 874 C. proc. civ., care, în opinia sa, era obligatoriu în procedura de executare declanşată de creditori, a fost privat de dreptul de a-l contesta în temeiul art. 876 alin. (3) C. proc. civ. cu efectul suspendării plăţii creanţei către creditori cel puţin până la momentul pronunţării instanţei de executare asupra menţinerii suspendării în condiţiile acestui din urmă temei legal.

În armonie cu instanţa de apel, raportat la contextul factual al speţei, Înalta Curte consideră că dispoziţiile legale relevate au fost corect interpretate de instanţa de prim control judiciar.

Astfel, instanţa de recurs observă că dispoziţiile art. 874 C. proc. civ. se impun a fi interpretate sistematic prin raportare la alte norme legale cu care se află în legătură(indicate chiar de recurent în cererea de recurs), dar şi teleologic identificând scopul avut în vedere de norma juridică vizată.

Or, în raport de aceste metode de interpretare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a statuat corect că scopul avut în vedere de legiuitor, în reglementarea obligativităţii întocmirii proiectului de distribuire potrivit art. 874 Co procedură civilă, a fost acela de a stabili ordinea de preferinţă a creditorilor, astfel cum este ea prevăzută de dispoziţiile art. 865 - 868 C. proc. civ., această măsură fiind instituită, în principal, pentru protejarea intereselor creditorilor.

Suplimentar, Înalta Curte notează că dispoziţia legală de referinţă are în vedere situaţia în care mai mulţi creditori cu creanţe proprii, distincte, în baza aceluiaşi titlu executoriu sau a unor titluri diferite, fie au pornit executarea silită, fie au intervenit în executare.

Nu aceasta era însă situaţia în dosarul de executare nr. 82/2019 al BEJA B. şi J.. Astfel, potrivit statuărilor instanţelor de fond, deşi în cauză existau doi creditori (C.), executarea silită a fost pornită în baza unui singur titlu executoriu din care rezulta că obiectul creanţei deţinută de creditori era acelaşi, prin hotărârea judecătorească ce a constituit titlu executoriu recurentul - reclamant din prezenta cauză fiind obligat, în solidar cu alte persoane, la plata către intimaţii - pârâţi a unei sume de bani reprezentând valoare de înlocuire a unui bun comun devălmaş.

Prin urmare, faţă de particularităţile speţei, Înalta Curte concluzionează că în mod legal a apreciat curtea de apel că nu era necesară întocmirea de către executor a unui proiect de distribuire, dispoziţiile legale criticate fiind corect interpretate de instanţa de prim control judiciar, consecinţa acestei deducţii fiind constatarea caracterului nefondat al argumentelor analizate.

II.4. Printr-o altă critică recurentul invocă nelegalitatea soluţiei instanţei de apel şi în ce priveşte interpretarea dată dispoziţiilor art. 629 alin. (1) şi 783 alin. (2) din C. proc. civ.

În esenţă, în susţinerea acestui motiv de recurs se arată că executorul a procedat nelegal atunci când a refuzat să desfiinţeze popririle excesive înfiinţate asupra conturilor sale bancare (conturi curente şi depozite) la 5 instituţii de credit şi asupra veniturilor datorate cu titlu de pensie şi indemnizaţie specială, în condiţiile în care poprirea înfiinţată la terţul poprit E. S.A. asigura integral realizarea creanţei creditorilor şi recuperarea cheltuielilor de executare stabilite de pârâtul intimat, iar concluzia contrară la care a ajuns curtea de apel este în coliziune cu dispoziţiile legale arătate în precedent.

Înalta Curte constată că argumentele dezvoltate de recurent în susţinerea acestui motiv de recurs nu reprezintă critici de nelegalitate aduse deciziei instanţei de apel, ci nemulţumiri ale recurentului faţă de concluzia la care a ajuns curtea de apel pe baza analizării probelor administrate cu privire la limitele popririlor înfiinţate de executorul judecătoresc.

Altfel spus, prin alegaţiile susţinute recurentul pretinde instanţei de recurs ca reanalizând şi reapreciind probele avute în vedere şi de curtea de apel să concluzioneze că măsurile de poprire dispuse de executorul judecătoresc au fost excesive întrucât creditorii îşi puteau îndestula creanţa prin popririle dispuse asupra fondurilor sale deţinute la o singură bancă.

Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentului-reclamant nu pot fi primite şi analizate, întrucât privesc aspecte de fapt, prin criticile invocate, în realitate, pretinzându-se instanţei de recurs să procedeze ea înseşi la analiza actelor de executare silită efectuate de executorul judecătoresc, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt în cauză.

Se observă, în mod evident, că, prin argumentele în analiză, recurentul-reclamant nu critică modalitatea în care instanţa de apel a interpretat sau a aplicat în cauză prevederile art. 629 alin. (1) şi 783 alin. (2) din C. proc. civ., ci repune în discuţie chestiuni de fapt care nu pot face obiectul controlului în recurs întrucât în această cale extraordinară de atac se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele prevăzute, expres şi limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Scopul recursului transcende, aşadar, interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea şi coroborarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, le poate reaprecia şi completa (în apel).

Cu alte cuvinte, nu pot fi supuse cenzurii instanţei de recurs acele argumente invocate în cererea de recurs prin care se critică situaţia de fapt şi se oferă o interpretare proprie a mijloacelor de probă administrate în cauză cu scopul stabilirii caracterului excesiv al măsurilor de poprire dispuse de executorul judecătoresc.

Exercitându-şi atribuţia de determinare a faptelor relevante pentru justa soluţionare a cauzei, deşi sub aspectul analizat decizia recurată cuprinde, într-adevăr şi considerente supra abundente, instanţa de apel a stabilit că situaţia conturilor debitorului recurent, rezultată din relaţiile comunicate executorului de terţul poprit prin corespondenţa purtată, nu dădea posibilitatea executorului judecătoresc să solicite ridicarea celorlalte popriri.

Această apreciere a instanţei de apel nu poate fi cenzurată în recurs, întrucât se bazează exclusiv pe evaluarea unor elemente de fapt, determinabile doar în urma coroborării mijloacelor de probă administrate.

Reaprecierea în recurs a mijloacelor de probă administrate în faţa instanţelor de fond, pentru a conchide în sensul aplicării greşite de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 629 alin. (1) şi 783 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum, în realitate, urmăreşte recurentul-reclamant, nu echivalează cu exercitarea controlului de legalitate a deciziei civile recurate, ci presupune reevaluarea situaţiei de fapt şi stabilirea alteia noi, la care să fie aplicate prevederile legale invocate, ceea ce nu este permis în calea de atac extraordinară a recursului.

Pentru a stabili dacă executorul avea dreptul de a dispune ridicarea celorlalte popriri înfiinţate, instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele factuale ale cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba despre evaluarea unor aspecte de fapt, iar nu despre interpretarea şi/sau aplicarea greşită a normelor juridic, astfel că nu este fondată critica analizată din perspectiva motivului de casare invocat.

II.5. Considerentele expuse supra la pct. II.4. sunt valabile şi cu privire la criticile prin care se invocă nelegalitatea deciziei curţii de apel sub aspectul dezlegărilor date motivelor de apel vizând pornirea executării silite pentru o sumă mai mare decât cea determinată în raport cu creanţa stabilită prin titlul executoriu, majorând în acest fel şi cuantumul cheltuielilor de executare şi producând un folos injust atât creditorilor, cât şi executorului însuşi.

Astfel, sub aspectul sumei pentru care a fost pornită executarea silită, pretinzând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 622 alin. (1) şi (2), art. 628 alin. (1), art. 629 alin. (1) şi art. 632, toate din C. proc. civ., care ar fi fost nesocotite de executorul judecătoresc şi astfel s-ar justifica fapta ilicită săvârşită de acesta în sensul art. 1349 şi art. 1357 alin. (1) C. civ., recurentul dezvoltă argumente prin care se susţine, în realitate, netemeinicia deciziei, acesta sugerând instanţei de recurs să reanalizeze dispozitivul titlului executoriu, cererea de executare silită, încheierea prin care executorul judecătoresc a admis cererea creditorilor şi a dispus înregistrarea dosarului de executare, încheierea de încuviinţare a executării silite, şi precum alte acte de executare întocmite de executorul judecătoresc, pentru a constata în acest fel încălcarea de către acesta a dispoziţiilor legale relevate şi, mai departe, identificarea conduitei ilicite a acestuia, condiţie pentru atragerea răspunderii sale civile delictuale.

În ce privesc cheltuielile de executare, similar, sub pretextul că decizia instanţei de apel ar fi fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 39 lit. d) din Legea nr. 188/2000, a pct. 3 din Anexa la Ordinul ministrului justiţiei nr. 2550/C/14.11.2006, respectiv art. 670 alin. (2) şi (4) din C. proc. civ., recurentul provoacă instanţa de recurs la verificarea aceloraşi înscrisuri arătate anterior pentru stabilirea sumei pentru recuperarea căreia trebuia efectuată executarea silită, identificarea onorariului cuvenit executorului pe baza dovezilor din dosarul de executare, verificarea onorariului stabilit de acesta prin încheierea dată în cursul executării silite şi, în continuare, constatarea nesocotirii de către executor a dispoziţiilor legale mai sus menţionate cu consecinţa stabilirii caracterului ilicit al faptei executorului în vederea antrenării răspunderii acestuia pe temei delictual civil.

Înalta curte constată însă că, în mod evident, prin argumentele în analiză, recurentul-reclamant nu critică modalitatea în care instanţa de apel a interpretat sau a aplicat în cauză prevederile legale indicate, ci repune în discuţie chestiuni de fapt care nu pot face obiectul controlului în recurs întrucât în această cale extraordinară de atac, după cum deja s-a arătat, se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele prevăzute, expres şi limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

II.6. Nefondată este şi critica prin care se susţine nelegalitatea deciziei curţii de apel din perspectiva nereţinerii caracterului ilicit al faptei executorului de a-şi fi atribuit integral cheltuielile de executare din sumele obţinute prin poprirea conturilor recurentului, deşi a recuperat mai puţin de jumătate din cuantumul creanţei urmărite.

Referitor la această critică Înalta Curte constată că, deşi invocă aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 684 C. proc. civ., recurentul dezvoltă apărări prin care, în concret, se susţine faptul că în procedura executării silite era obligatorie întocmirea proiectului de distribuire potrivit art. 876 alin. (3) C. proc. civ., iar în lipsa acestuia şi înainte de expirarea termenului de formulare a obiecţiunilor la acest proiect prevăzut de acelaşi temei legal, nici o plată nu se putea face, nici măcar cea având ca obiect cheltuielile de executare.

Or, cu privire la necesitatea întocmirii proiectului de distribuire în cadrul executării silite care a făcut obiectul dosarului de executare nr. 82/2019 al BEJA B. şi J., Înalta Curte s-a pronunţat în cuprinsul prezentei decizii cu ocazia analizării unul alt motiv de recurs astfel cum rezultă din considerentele expuse supra la pct. II.3, astfel că nu se mai impune reluarea argumentelor acolo arătate, acesta menţinându-şi valabilitatea şi prin raportare la critica în analiză.

II.7. În ce privesc susţinerile recurentului vizând nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul soluţiei date cererii prin care a solicitat obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral, Înalta Curte constată că în cuprinsul acestora nu pot fi identificate argumente care să reprezinte critici de nelegalitate ce ar putea fi subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi suspuse astfel analizei instanţei de recurs.

II.8. În fine, printr-o ultimă critică, recurentul susţine nelegalitatea deciziei curţii de apel sub aspectul obligării sale la plata către intimatul pârât a cheltuielilor de judecată din apel reprezentând onorariul avocatului care l-a reprezentat pe cel din urmă în apel.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul susţine, în esenţă, că instanţa de apel l-a obligat în mod greşit la plata onorariului de avocat cu titlu de cheltuieli lor de judecată în lipsa dovezilor corespunzătoare care să ateste plata acestuia.

Astfel, s-a arătat că instanţa de apel a admis cererea de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, considerând că, raportat la dispoziţiile art. 281 din C. proc. civ., s-a făcut dovada acestor cheltuieli cu contractul de asistenţă juridică care poartă menţiunea avocatului de încasare a cheltuielilor, cu toate că avocatul recurentului-reclamant s-a opus admiterii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, cu motivarea că acestea nu sunt dovedite.

Se mai susţine că potrivit dispoziţiilor art. 273 din C. proc. civ., contractul de asistenţă juridică este un act sub semnătură privată, care face dovada între părţi asupra menţiunilor pe care le cuprinde, fără a putea fi opus recurentului-reclamant - terţ faţă de contract.

De asemenea, raportat la menţiunea făcută de creditor pe originalul contractului de asistenţă - "cheltuieli încasate", aceasta nu face nici măcar între părţi dovada achitării de către debitorul obligaţiei de plată a onorariului de avocat, ci a unor cheltuieli. Cum menţiunea olografa a avocatului se referă la încasarea cheltuielilor, iar nu la încasarea onorariului convenit, liberaţiunea se produce cu privire la debitul menţionat a fi încasat - cheltuieli, nu la onorariu, astfel că nici în raportul juridic obligaţional dintre intimat şi avocat nu se face dovada plăţii de către intimat a onorariului de avocat.

A mai arătat recurentul că realitatea efectuării de către intimat a plăţii reprezentând onorariul avocatului ce l-a reprezentat în apel poate fi făcută numai cu înscris autentic, în conformitate cu art. 270 coroborat cu art. 269 alin. (1) din C. proc. civ., ori cu înscrisuri care constituie documente justificative în evidenţa financiar-contabilă a avocatului.

Din examinarea argumentelor invocate de recurent în susţinerea acestui motiv de recurs Înalta Curte constată că acesta dezvoltă două categorii de apărări respectiv: a)alegaţii vizând admisibilitatea probei cu originalul contractului de asistenţă juridică purtând menţiunea creditorului avocat "cheltuieli încasate" şi semnătura acestuia; b) afirmaţii vizând modul de apreciere de către instanţa de apel a probatoriului prin care s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată în apel de către intimatul pârât.

Dintre acestea doar criticile prin care se antamează aspecte vizând admisibilitatea probei pot face obiect de analiză pentru instanţa de recurs. Aceasta pentru că aprecierea măsurii în care partea a făcut dovada cheltuielilor de judecată reprezintă o problemă de temeinicie care se rezolvă pe baza probelor administrate cauzei şi nu una de legalitate.

Astfel, încălcarea normelor de procedură privind încuviinţarea şi administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului instanţei de recurs, însă în ceea ce privesc criticile de recurs în analiză, doar cele subsumate lit. a) care privesc legalitatea (admisibilitatea) probei pot fi cenzurate în recurs, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., a cărui incidenţă nu se poate reţine în cauză după cum se va arăta în continuare.

Astfel, potrivit art. 452 C. proc. civ. "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Din examinarea dispoziţiei legale de referinţă, Înalta Curte constată că aceasta nu reglementează vreo derogare sub aspectul regimului probelor care se pot administra pentru dovedirea cheltuielilor de judecată, în concret norma neimpunând ca dovada unei anumite categorii de cheltuieli, cum este onorariul avocatului, să se facă doar cu înscris autentic.

Pe de altă parte, conform art. 250 C. proc. civ. "Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege."

Totodată, potrivit art. 258 alin. (1) C. proc. civ. "Probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.", iar conform art. 255 din acelaşi act normativ "(1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului."

Or, în cauza de faţă, pentru dovedirea existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului din apel intimatul pârât a administrat proba cu înscrisuri reprezentând contractul de asistenţă juridică, încheiat între pârât şi avocat, purtând menţiunea avocatului de încasare a cheltuielilor însoţită de semnătura acestuia, după cum anterior s-a expus, probă legală, admisibilă, raportat la dispoziţiile legale evidenţiate în precedent.

Pe de altă parte, după cum s-a anticipat mai sus, aspectele legate de utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probelor propuse a fi administrate în apel nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa legală de a repune în discuţie şi de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmăreşte, în realitate, recurentul prin criticile subsumate lit. b) de mai sus.

Împrejurarea că, în urma aprecierii probelor administrate, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de către recurent pune în discuţie o eventuală greşită stabilire a situaţiei de fapt, critică ce nu poate fi, însă, analizată în recurs, faţă de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate. De altfel, art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forţei probante a materialului probatoriu încuviinţat, acest aspect neputând forma obiectul controlului de legalitate.

Din acest motiv, aceste critici numerotate sub lit. b) de mai sus exced limitelor controlului jurisdicţional prezent, limite configurate exclusiv de legalitatea hotărârii, date fiind prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect normele de drept procedural invocate, în cauză nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1044A din 24 octombrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Având în vedere soluţia asupra recursului şi faptul că intimatul-pârât a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat (2000 RON) pentru care a depus acte doveditoare, se constată că recurentul -reclamant este parte căzută în pretenţii în conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi va fi obligat să plătească acestuia suma de 2000 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1044A din 24 octombrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2025.