Appeal dismissed for failure to establish causal link between workplace homicide and agent duties under employer liability

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secţia I civilă la 11 martie 2022 (ca urmare a declinării competenţei teritoriale de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 46 din 14 ianuarie 2022), reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâţilor Spitalul Judeţean de Urgenţă Slatina, Consiliul Judeţean Olt şi Ministerul Sănătăţii la plata sumei de 150.000 euro pentru fiecare reclamant, cu titlu de daune morale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin încheierea de şedinţă din 14 aprilie 2022, Tribunalul Olt, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliul Judeţean Olt şi a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 46 din 14 ianuarie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Sănătăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 602 din 7 decembrie 2023, Tribunalul Olt, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Slatina, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, au formulat apel reclamanţii.

Prin decizia civilă nr. 42 din 12 februarie 2025, în opinie majoritară, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins apelul, ca nefondat.

În opinie separată, preşedintele completului a apreciat că se impune admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii şi obligării pârâtului la plata către fiecare reclamant a sumei de 150.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, conform cursului comunicat de B.N.R.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 28 aprilie 2025, au formulat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că sunt străine de natura cauzei considerentele prin care s-au reţinut următoarele aspecte: fapta prepusului nu are legătură cu exerciţiul funcţiei încredinţate şi nu a fost săvârşită în interesul comitentului, nefiind vorba despre depăşirea atribuţiilor de serviciu, ci despre o acţiune fără legătură cu funcţia; exercitarea funcţiei încredinţate prepusului nu a ocazionat, în mod hotărâtor, comiterea faptei, întrucât fapta putea fi produsă şi în afara locului de muncă şi al programului de lucru; stabilirea caracterului de accident de muncă nu deschide calea acţiunii întemeiate pe art. 1.373 din C. civ., întrucât, în baza art. 44 din Legea nr. 319/2006, angajatorul poate răspunde pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligaţiei de a asigura sănătatea şi securitatea lucrătorilor, însă nu în calitate de comitent; angajarea unei persoane cu tulburări psihice poate atrage răspunderea pentru fapta proprie a pârâtului, nu în calitate de comitent; victima nu putea să aibă încrederea deplină că prepusul comite fapta sub îndrumarea, direcţia şi controlul comitentului.

Recurenţii-reclamanţi au invocat şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel, în opinie majoritară, a interpretat şi aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 1.373 din C. civ., sens în care au învederat, în sinteză, următoarele argumente:

Instanţa de apel a interpretat, în mod restrictiv, condiţiile legale pentru angajarea răspunderii comitentului, considerând că fapta prepusului, deşi a fost săvârşită la locul de muncă şi în timpul programului de lucru, nu are nicio legătură cu exerciţiul funcţiei încredinţate. Interpretarea este una restrictivă, întrucât răspunderea comitentului intervine şi când prepusul a acţionat prin deviere de la funcţia sa, adică prin depăşirea limitelor şi chiar prin exerciţiul abuziv al funcţiei, cu condiţia ca fapta să fie în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate sau, cel puţin, să existe aparenţa că prepusul a acţionat, în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile, în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor. Important este ca prepusul să îşi desfăşoare activitatea sub îndrumarea, direcţia şi controlul comitentului.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în cauză există legătură între fapta ilicită a prepusului şi atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate, aceasta fiind o legătură de timp (omorul a fost săvârşit în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu), de loc (omorul a fost săvârşit la locul de muncă) şi de mijloace (criminalul s-a folosit de sala de tratament în care se afla cu victima şi a blocat uşa sălii, pentru a nu fi împiedicat de alte persoane aflate la serviciu să-şi ducă la bun sfârşit planul). Totodată, în biletele de adio depuse la dosarul penal nr. x/2018 se relatează anumite fapte ce sugerează un conflict de natură profesională şi, chiar dacă susţinerile criminalului nu pot fi verificate, pentru a se stabili dacă au legătură cu realitatea, totuşi acestea duc cu gândul la un conflict apărut în sfera relaţiilor de la locul de muncă şi în legătură cu îndatoririle de serviciu. Este absurd să se pretindă că agresorul nu avea înscrisă în fişa postului, printre atribuţiile de serviciu, uciderea victimei, art. 1.373 alin. (1) din C. civ. fiind interpretat foarte restrictiv.

Având ca fundament ideea de garanţie, răspunderea obiectivă a comitentului nu poate fi înlăturată decât prin proba unei cauze străine: forţa majoră, cazul fortuit, fapta victimei sau fapta unui terţ, care nu se regăsesc în cauză, astfel că pârâtul trebuie să răspundă pentru obligaţia de garanţie, din moment ce fapta sa prejudiciabilă a fost săvârşită în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, în sensul că omorul a fost comis în timpul programului de muncă al victimei şi al agresorului, la locul de muncă al acestora şi folosindu-se încăperea şi bunurile materiale din sediul secţiei de psihiatrie.

Obligaţia de garanţie a comitentului priveşte şi răspunderea sa pentru menţinerea în funcţie a prepusului, care suferea de afecţiuni psihice dovedite, despre care pârâtul avea cunoştinţă. Astfel, în cauză s-a probat că prepusul a fost internat de două ori în secţia de psihiatrie (unde a fost angajat cu contract de muncă, în funcţia de infirmier), fiind diagnosticat cu tulburare organică de personalitate, fond mixt, cu decompensări depresive anxioase sau disforice frecvente, iar de fiecare dată i s-a prescris tratament medical de specialitate.

Din dosarul medical pus la dispoziţie de medicul de familie reiese că prepusul a fost consulat la domiciliu la 13 august 2017, prezentând tulburări de somn, nelinişte şi agitaţie. De asemenea, martorii au declarat că prepusul reacţiona agresiv, atunci când se supăra, că devenea violent, dacă nu îşi lua tratamentul de specialitate sau consuma alcool, şi că era o persoană cu care nu se putea comunica, fiind evitat de colegi, din cauza comportamentului său. Cu toate acestea, la controalele medicale anuale, acesta a fost declarat apt pentru desfăşurarea atribuţiilor, iar alte examinări periodice nu au fost efectuate, fiind de neînţeles cum pârâtul, în calitate de angajator, a permis ca agresorul să-şi continue activitatea. Dacă pârâtul i-ar fi desfăcut contractul individual de muncă, atunci fapta nu s-ar fi întâmplat în cadrul unităţii medicale, motiv pentru care pârâtului i se poate imputa, cel puţin, o culpă morală pentru că a angajat şi a menţinut în funcţie o persoană care prezenta grave tulburări psihice şi care a fost reclamată de mai multe ori pentru comportamentul său în timpul serviciului, însă reprezentanţii Spitalului nu au reacţionat.

Pe de altă parte, prin procesul-verbal de cercetare nr. x din 13 septembrie 2018, Inspectoratul Teritorial de Muncă Olt a reţinut că decesul numitei C. este un accident de muncă mortal, astfel că devin aplicabile dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 319/2006, conform cărora angajatorii răspund patrimonial, potrivit legii civile, pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă. Or, singura formă de răspundere patrimonială a angajatorului, prevăzută de legislaţia civilă, este răspunderea comitentului pentru faptele prepuşilor, conform art. 1.373 din C. civ.

În ce priveşte cauza exoneratoare de răspundere, prevăzută de art. 1.373 alin. (3) din C. civ., aceasta nu este incidentă în cauză. În primul rând, intimatul nu a dovedit că victima a cunoscut că agresorul a ucis-o fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, neexistând indicii în acest sens, fiind chiar un caz de probatio diabolica, atât timp cât victima a decedat, de faţă fiind numai agresorul, care imediat s-a sinucis, astfel că nu se poate dovedi ce a crezut victima în legătură cu mobilul crimei. La fel de bine, nu este imposibil nici ca victima să fi crezut că agresorul, coleg de serviciu, se răzbună pe ea, ca urmare a unor conflicte de natură profesională, astfel cum se deduce din biletele de adio, ceea ce exclude aplicarea dispoziţiilor art. 1.373 alin. (3) din C. civ.. În al doilea rând, victima şi-a dat seama că este ucisă în legătură cu serviciul, din moment ce agresorul a comis fapta la locul de muncă şi în timpul programului de lucru, folosindu-se de sala de tratament.

Prin urmare, sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului.

5. Apărările formulate în cauză

La 20 iunie 2025, intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

1. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia cuprinde motive străine de natura cauzei, sens în care au făcut trimitere la considerentele prin care instanţa de apel a reţinut, în opinie majoritară, următoarele aspecte: fapta prepusului nu are legătură cu exerciţiul funcţiei încredinţate şi nu a fost săvârşită în interesul comitentului, nefiind vorba despre depăşirea atribuţiilor de serviciu, ci despre o acţiune fără legătură cu funcţia; exercitarea funcţiei încredinţate prepusului nu a ocazionat, în mod hotărâtor, comiterea faptei, întrucât fapta putea fi produsă şi în afara locului de muncă şi al programului de lucru; stabilirea caracterului de accident mortal de muncă nu deschide calea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 1.373 din C. civ., întrucât, în baza prevederilor art. 44 din Legea nr. 319/2006, angajatorul poate răspunde pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligaţiei de a asigura sănătatea şi securitatea lucrătorilor, însă nu în calitate de comitent; angajarea şi menţinerea în funcţie a unei persoane cunoscute ca având tulburări psihice poate atrage răspunderea pârâtului pentru fapta sa proprie, nu în calitate de comitent; victima nu putea să aibă încrederea deplină că prepusul comite fapta sub îndrumarea, direcţia şi controlul comitentului.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

În sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 teza finală din C. proc. civ., motivele străine de natura cauzei reprezintă acele argumente care nu au nicio legătură cu situaţia de fapt şi de drept a litigiului, în sensul că sunt irelevante pentru soluţionarea acestuia. Or, considerentele criticate de recurenţii-reclamanţi cuprind raţionamentul logico-juridic care a stat la baza pronunţării opiniei majoritare în apel, fiind evident că au legătură directă cu faptele relevante dovedite şi cu normele de drept aplicabile litigiului, din moment ce transpun tocmai analiza instanţei de apel, în opinie majoritară, asupra motivelor de apel invocate, precum şi a apărărilor formulate.

Recurenţii-reclamanţi au invocat, în mod formal, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza finală din C. proc. civ., în realitate fiind nemulţumiţi de modalitatea în care instanţa de apel, în opinie majoritară, a interpretat şi a aplicat prevederile art. 1.373 din C. civ. şi ale art. 44 din Legea nr. 319/2006. În acest context, nu se poate reţine existenţa unor motive străine de natura cauzei, decizia fiind motivată corespunzător, cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2.1. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut, sub un prim aspect, că instanţa de apel, în opinie majoritară, a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 1.373 din C. civ., referitoare la răspunderea comitentului.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit art. 1.373 din C. civ.:

"(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. (2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia. (3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate."

Din economia acestor norme legale rezultă că răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a prepusului său este obiectivă, nefiind condiţionată de vinovăţie, şi are ca fundament ideea de garanţie, adică îndatorirea comitentului de a garanta că activitatea pe care o organizează şi o conduce în interesul său nu va cauza prejudicii terţilor. Suportul obligaţiei de garanţie este riscul de activitate, asociat cu ideea de echitate, întrucât, angajând prepuşi, care desfăşoară activităţi în interesul său, comitentul creează pentru terţi riscul de a fi prejudiciaţi, prin faptele ilicite ale prepuşilor.

De asemenea, răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a prepusului său este principală şi autonomă (individuală), adică nu este accesorie răspunderii proprii a prepusului pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa şi nici nu se grefează pe aceasta, astfel că victima sau, după caz, moştenitorii săi îl pot chema în judecată numai pe comitent, pentru a fi obligat să repare prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a prepusului său.

Pentru angajarea răspunderii civile a comitentului pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a prepusului său, trebuie îndeplinite mai multe condiţii, dintre care unele sunt de drept comun, iar altele au caracter special.

Referitor la cerinţele generale ale răspunderii civile, victima trebuie să dovedească doar trei dintre acestea, şi anume prejudiciul, fapta ilicită a prepusului şi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. Întrucât art. 1.373 din C. civ. nu impune şi condiţia vinovăţiei prepusului, rezultă că victima este ţinută să dovedească vinovăţia acestuia numai atunci când îl cheamă în judecată pe prepus, singur sau împreună cu comitentul.

Condiţiile speciale pot fi decelate în urma coroborării celor trei alineate ale art. 1.373 din C. civ., rezultând că acestea constau în (i) existenţa raportului de prepuşenie, precum şi (ii) existenţa legăturii dintre fapta ilicită şi prejudiciabilă a prepusului şi atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

În ce priveşte prima condiţie specială, reperele raportului de prepuşenie se regăsesc în dispoziţiile art. 1.373 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora comitentul este persoana fizică sau juridică care exercită o putere de direcţie, supraveghere şi control asupra prepusului, în virtutea unui contract sau în temeiul legii; corelativ, prepusul este acea persoana fizică care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări, în interesul comitentului sau al altuia, aflându-se sub puterea de direcţie, supraveghere şi control a comitentului. Ca atare, prepusul se află sub autoritatea comitentului, fiind subordonat funcţional acestuia, în sensul că are obligaţia de a-i urma instrucţiunile şi directivele.

A doua cerinţă specială, şi anume ca fapta ilicită a prepusului să aibă legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate de către comitent, este prevăzută, în mod expres, la art. 1.373 alin. (1) teza finală din C. civ., text care trebuie să fie coroborat cu alin. (3), în cadrul căruia se prevede că nu se poate angaja răspunderea comitentului dacă acesta dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. După cum s-a statuat în doctrină şi în practica judiciară, această cerinţă trebuie interpretată în limite raţionale, pentru a nu fi excesivă şi a nu fi denaturat scopul avut în vedere de legiuitor.

În primul rând, condiţia este îndeplinită atunci când prepusul a săvârşit fapta ilicită acţionând în interesul comitentului sau la ordinul său, în interesul altuia, dar în limitele stricte ale atribuţiilor ce alcătuiesc conţinutul funcţiei sale, cu respectarea întocmai a instrucţiunilor şi dispoziţiilor comitentului.

În al doilea rând, cerinţa în discuţie este îndeplinită şi atunci când prepusul a acţionat prin deviere de la funcţia sa, prin depăşirea atribuţiilor ce intră în conţinutul funcţiei şi chiar prin exerciţiul abuziv al funcţiei, cu condiţia ca fapta ilicită să aibă legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate de către comitent (art. 1.373 alin. (1) teza finală din C. civ.) sau să fi existat cel puţin aparenţa că prepusul a acţionat, în momentul săvârşirii faptei ilicite prejudiciabile, în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate şi în interesul comitentului (art. 1.373 alin. (3) din C. civ., interpretat per a contrario).

Cu alte cuvinte, comitentul va răspunde şi atunci când prepusul a acţionat prin depăşirea atribuţiilor funcţiei sau chiar abuzând de funcţia sa, însă numai dacă victima a fost de bună-credinţă la momentul când s-a săvârşit fapta, în sensul că nu a cunoscut şi nici nu putea să cunoască această împrejurare, având convingerea deplină că prepusul a acţionat în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate şi în interesul comitentului.

În schimb, astfel cum stipulează art. 1.373 alin. (3) din C. civ., această condiţie legală nu este îndeplinită dacă se dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, faptul că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, adică în afara interesului comitentului.

Chestiunea litigioasă în cauză derivă din modalitatea în care instanţa de apel, în opinie majoritară, a interpretat şi a aplicat prevederile art. 1.373 din C. civ., sub aspectul condiţiei speciale privind legătura dintre fapta ilicită a prepusului şi atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate de către comitent.

Astfel, instanţa de apel, în opinie majoritară, a reţinut că această condiţie nu este îndeplinită, întrucât fapta prepusului de a o ucide pe colega sa, deşi a fost săvârşită la locul de muncă şi în timpul programului de lucru, nu are legătură cu exerciţiul funcţiei încredinţate (cea de infirmier), adică cu atribuţiile stabilite prin fişa postului (transportul alimentelor, transportul pacienţilor, igienizarea spaţiilor persoanelor îngrijite, asigurarea igienei corporale şi a lenjeriei persoanelor îngrijite), nefiind vorba despre depăşirea limitelor atribuţiilor de serviciu, ci despre o acţiune ilicită a prepusului care nu are nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiei sale şi care putea fi săvârşită şi în afara locului de muncă şi a programului de muncă.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că interpretarea pe care instanţa de apel, în opinie majoritară, a dat-o prevederilor art. 1.373 din C. civ. este restrictivă şi nu poate fi primită, învederând că, astfel cum s-a reţinut în cadrul opiniei separate, mijloacele de probă administrate atestă faptul că între fapta ilicită a prepusului şi atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate de comitent există o legătură de timp (omorul a fost săvârşit în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu), de loc (omorul a fost săvârşit la locul de muncă) şi de mijloace (prepusul s-a folosit de sala de tratament şi a blocat uşa sălii, în scopul de a nu fi împiedicat de alte persoane să-şi ducă la îndeplinire planul).

Au mai învederat recurenţii-reclamanţi că, în cuprinsul biletelor de adio depuse la dosarul penal nr. x/2018, sunt relatate fapte ce sugerează un conflict de natură profesională şi, chiar dacă susţinerile nu pot fi verificate, pentru a se stabili dacă au legătură cu realitatea, totuşi acestea duc cu gândul la un conflict apărut în sfera relaţiilor de la locul de muncă şi în legătură cu îndatoririle de serviciu, ceea ce face ca fapta prejudiciabilă săvârşită de prepus să aibă legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiei încredinţate de comitent.

Susţinerile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate, întrucât instanţa de apel, în opinie majoritară, a realizat o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1.373 din C. civ., prin raportare la circumstanţele faptice.

Astfel, chiar dacă abominabila faptă a fost săvârşită de către prepus la locul de muncă şi în timpul programului de lucru (tura de noapte), aceste împrejurări nu sunt suficiente pentru a se ajunge la concluzia că fapta ilicită are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiei de infirmier, încredinţate de către comitent. "Legătura" la care face referire art. 1.373 alin. (1) din C. civ. presupune ca săvârşirea faptei ilicite să nu fi fost posibilă dacă nu s-ar fi încredinţat prepusului funcţia respectivă, în sensul că funcţia a procurat instrumentul faptei ilicite sau prilejul care a înlesnit săvârşirea acesteia, ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât fapta ilicită putea fi săvârşită oricând şi oriunde, adică şi în afara locului de muncă şi a programului de serviciu.

Referitor la existenţa unui conflict apărut în sfera relaţiilor profesionale şi în legătură cu îndatoririle de serviciu, se constată că o atare împrejurare de fapt nu a fost reţinută şi valorificată de instanţele de fond, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate, astfel că nu poate fi avută în vedere de instanţa de recurs, cu ocazia exercitării controlului de legalitate a deciziei.

În considerarea celor expuse, se reţine că este vorba despre o corelaţie ocazională, pur întâmplătoare, iar nu despre o legătură de cauzalitate sau, cel puţin, despre o conexiune necesară între fapta ilicită a prepusului şi atribuţiile sau scopul funcţiei încredinţate, prepusul acţionând din proprie iniţiativă, în afara îndatoririlor de serviciu şi în interesul său personal, fără nicio legătură cu interesul comitentului şi cu activitatea organizată şi coordonată de acesta.

A accepta interpretarea recurenţilor-reclamanţi, inspirată din opinia separată a preşedintelui completului de apel, înseamnă a extinde nejustificat răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat prin fapta prepusului. Or, nu aceasta este intenţia legiuitorului, care, în cuprinsul art. 1.373 alin. (1) din C. civ., a prevăzut, în mod clar, că obligaţia comitentului de a repara prejudiciul cauzat de prepusul său intervine doar atunci când fapta săvârşită de acesta are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

Ocrotirea intereselor patrimoniale ale recurenţilor-reclamanţi, care sunt copiii victimei şi care, fără niciun dubiu, au suferit un intens prejudiciu moral, cauzat de fapta abominabilă a prepusului, nu se poate realiza decât în limitele şi cu respectarea condiţiilor legale. Or, în raport cu situaţia de fapt ce a rezultat în urma coroborării mijloacelor de probă administrate, instanţa de apel, în opinie majoritară, a constatat, în mod legal, că fapta ilicită comisă de către prepus nu are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiei încredinţate. Nefiind îndeplinită una dintre condiţiile speciale prevăzute de art. 1.373 din C. civ., nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a prepusului său.

Instanţa de apel, în opinie majoritară, a mai reţinut, valorificând şi declaraţiile martorilor, că sunt incidente prevederile art. 1.373 alin. (3) din C. civ., întrucât victima nu putea să aibă încrederea deplină că prepusul comitea fapta atroce sub îndrumarea, direcţia şi controlul comitentului.

Recurenţii-reclamanţi au învederat că această cauză exoneratoare de răspundere nu este incidentă în cauză, întrucât intimatul nu a dovedit că victima a cunoscut că agresorul a ucis-o fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, neexistând indicii în acest sens, fiind chiar un caz de probatio diabolica, atât timp cât victima a decedat, de faţă fiind numai agresorul, care imediat s-a sinucis, astfel că nu se poate dovedi ce a crezut victima în legătură cu mobilul crimei. Atare susţineri nu pot fi primite, fiind evident, pentru orice om rezonabil, că prepusul a acţionat din proprie iniţiativă şi fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiei încredinţate

Pentru aceleaşi considerente, nu pot fi primite nici ipotezele învederate de către recurenţii-reclamanţi, în sensul că victima a crezut că agresorul se răzbună pe ea, din cauza unor conflicte de natură profesională, sau că şi-a dat seama că este ucisă în legătură cu serviciul, din moment ce agresorul a ales să comită fapta la locul de muncă şi în timpul programului de lucru.

Au mai arătat recurenţii-reclamanţi că obligaţia de garanţie include şi răspunderea intimatului, în calitatea sa de comitent, pentru angajarea şi menţinerea în funcţie a prepusului, care suferea de afecţiuni psihice dovedite.

Nici această susţinere nu este fondată, întrucât răspunderea comitentului este o formă de răspundere pentru fapta altuia, iar nu pentru propria sa faptă, fiind corectă concluzia instanţei de apel, în opinie majoritară, în sensul că opţiunea de a fi angajat şi menţinut în funcţie o persoană diagnosticată cu tulburări psihice poate atrage răspunderea pentru fapta proprie a intimatului, nu şi răspunderea întemeiată pe dispoziţiile art. 1.373 din C. civ.

2.2. Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel, în opinie majoritară, a interpretat, în mod greşit, art. 44 din Legea nr. 319/2006.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Astfel cum au reţinut ambele instanţe de fond, prin procesul-verbal de cercetare nr. x din 13 septembrie 2018, Inspectoratul Teritorial de Muncă al Judeţului Olt a calificat decesul numitei C. drept accident de muncă mortal, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 5 lit. g) coroborat cu art. 30 alin. (1) lit. q) din Legea nr. 319/2006.

În acest context, recurenţii-reclamanţi au învederat că dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 319/2006 au fost interpretate, în mod greşit, de către instanţa de apel, în opinie majoritară, argumentând că singura formă de răspundere patrimonială a angajatorului, prevăzută de legislaţia civilă, este răspunderea comitentului pentru fapta ilicită a prepusului (art. 1.373 din C. civ.).

Conform prevederilor art. 44 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 26 iulie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, "angajatorii răspund patrimonial, potrivit legii civile, pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestaţiile asigurărilor sociale de stat".

Potrivit art. 5 lit. g) din aceeaşi lege, prin accident de muncă se înţelege "vătămarea violentă a organismului, precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces", iar, conform art. 30 alin. (1) lit. q), "în sensul art. 5 lit. g), este accident de muncă şi accidentul suferit de o persoană aflată în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, ca urmare a unei agresiuni".

Se constată că instanţa de apel, în opinie majoritară, nu a interpretat, în mod greşit, aceste dispoziţii speciale, atunci când a reţinut că angajatorul poate răspunde pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligaţiei de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor săi, însă nu în calitate de comitent, atât timp cât fapta comisă de prepus nu are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, ci pentru propria sa faptă. Contrar celor susţinute de recurenţii-reclamanţi, legislaţia civilă nu prevede o singură formă de răspundere patrimonială a angajatorului, şi anume răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate prin fapta prepusului (art. 1.373 din C. civ.), putând fi atrasă răspunderea angajatorului pentru prejudiciile cauzate şi prin fapta sa proprie, în măsura în care sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 1.357-1.371 din C. civ.

Ca atare, interpretarea pe care recurenţii-reclamanţi o dau prevederilor speciale ale art. 44 din Legea nr. 319/2006 este eronată, întrucât, atunci când fac trimitere la legea civilă, acestea nu se referă exclusiv la răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate prin fapta prepusului, neputând fi primită critica potrivit căreia instanţa de apel, în opinie majoritară, ar fi interpretat, în mod greşit, prevederile art. 44 din Legea nr. 319/2006.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 42/2025 din 12 februarie 2025 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2025.