Spouse’s challenge to notarized transfers as fraud on succession law allowed and remanded for retrial.

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele aspecte:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 8 septembrie 2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se constate nulitatea actului de lichidare a regimului comunităţii legale între soţi, autentificat sub nr. x/30.09.2019, a convenţiei matrimoniale între soţi-regimul separaţiei de bunuri, autentificată sub nr. x/30.09.2019, a actului de partaj autentificat sub nr. x/30.09.2019, precum şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.09.2019, iar, în subsidiar, să se dispună rezoluţiunea acestui din urmă contract, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1823 din 23 decembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 1710A din 20 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul, ca nefondat.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 30 ianuarie 2025, a formulat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei recurate şi, rejudecând cauza, admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că decizia cuprinde considerente contradictorii, întrucât la pagina 50 s-a reţinut că reclamanta nu a dovedit cauza ilicită a actelor juridice şi că, potrivit materialului probator, scopul încheierii acestora a fost de a clarifica situaţia bunurilor comune ale soţilor în timpul vieţii defunctei C. şi de a reglementa modalitatea de împărţire, tocmai pentru a evita ivirea unor disensiuni între moştenitori. Or, acest scop ilicit a fost invocat prin motivul de apel întemeiat pe dispoziţiile art. 956 din C. civ., care sancţionează cu nulitatea absolută actele de înstrăinare a unor drepturi ce ar putea fi dobândite la deschiderea moştenirii, în condiţiile în care, prin actele autentificate sub nr. x/2019 şi nr. y/2019, au fost înstrăinate drepturi pe care pârâtul le-ar fi putut dobândi la moartea defunctei C., fiind evidentă încălcarea prevederilor art. 956 din C. civ.

Recurenta-reclamantă a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material, sens în care a învederat următoarele:

(i) Instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, prevederile art. 956 din C. civ., limitând aplicabilitatea motivului de nulitate doar la anumite acte juridice şi adăugând la lege, întrucât reclamanta nu trebuia să probeze caracterul ilicit al cauzei actelor juridice prin care s-au înstrăinat către intimat drepturi pe care acesta le-ar fi putut dobândi la deschiderea moştenirii defunctei C., din moment ce, în cazul încălcării dispoziţiilor art. 956 din C. civ., cauza ilicită este prezumată absolut, sancţiunea nulităţii absolute fiind prevăzută chiar de lege. Prin depunerea la dosar a testamentului autentificat sub nr. x din 23 septembrie 2019, s-a făcut dovada că drepturile dobândite de intimat, prin actele autentificate sub nr. x/2019 şi nr. y/2019, ar fi fost dobândite de acesta şi la deschiderea moştenirii, într-o perioadă de 3 luni.

Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 956 din C. civ. nu este limitată doar la actele reţinute de instanţa de apel, ci se aplică şi în cazul actelor juridice prin care se înstrăinează drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii. Ca atare, prevederile art. 956 din C. civ. sunt aplicabile şi nu puteau să fie înlăturate de instanţa de apel, din moment ce, prin actele autentificate sub nr. x/2019 şi nr. y/2019, s-au înstrăinat, în beneficiul intimatului, drepturi pe care aceasta le-ar fi putut dobândi la deschiderea moştenirii defunctei C., adică exact situaţia prohibită de art. 956 din C. civ.

(ii) Instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 1.239 alin. (2) din C. civ. şi a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., în condiţiile în care, deşi, în cadrul primului motiv de apel, s-a invocat nulitatea atât pentru lipsa cauzei, cât şi pentru nevalabilitatea şi fictivitatea cauzei, totuşi instanţa de apel s-a pronunţat doar asupra lipsei cauzei.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, prin cererea de chemare în judecată nu s-a negat faptul că o persoană poate să dispună în mod liber, în timpul vieţii, de bunurile sale şi nici posibilitatea abstractă a unei persoane de a încheia atât acte între vii, cât şi pentru cauza de moarte, ci s-a subliniat că dreptul de dispoziţie cu privire la încheierea actelor juridice poate fi exercitat numai în condiţiile legii, neputând fi menţinute acte a căror cauză este fictivă.

Ca atare, ceea ce trebuia analizat de instanţa de apel este dacă o persoana poate să încheie atât acte între vii, cât şi acte pentru cauză de moarte, cu privire la aceleaşi bunuri, în beneficiul aceleiaşi persoane, din perspectiva valabilităţii cauzei şi a încălcării dispoziţiilor imperative ale art. 956 din C. civ.

Din această perspectivă, cele patru acte juridice nu au o cauză valabilă, întrucât, cu doar 7 zile înainte, defuncta întocmise, în favoarea aceleiaşi persoane, un testament, prin care îi lăsase întreaga sa avere, context în care nu are importanţă faptul că cele două categorii de acte produc efecte juridice la momente diferite, relevantă fiind, sub aspectul realităţii şi valabilităţii cauzei, împrejurarea că părţile nu aveau de ce să încheie astfel de acte, întrucât drepturile tranzacţionate urmau a fi dobândite oricum prin testament.

Întrucât, prin administrarea probei cu testamentul, a fost răsturnată prezumţia existenţei unei cauze valabile, revenea intimatului sarcina de a proba motivul şi scopul încheierii celor patru acte juridice. Or, instanţa de apel nu a analizat că intimatul nu a probat care a fost cauza încheierii actelor între vii.

Totodată, instanţa de apel a confundat cauza juridică a actelor cu scopul lor imediat, nefiind suficient să reţină că actul de lichidare şi cel de partaj urmăreau încetarea indiviziunii, iar contractul de vânzare-cumpărare viza transferul proprietăţii în schimbul unui preţ, ci trebuia să examineze şi mobilul determinant, respectiv scopul concret urmărit de părţi la încheierea acestor acte.

(iii) Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.090 din C. civ. şi a încălcat prevederile art. 22 alin. (2) şi (4) din C. proc. civ.

Părţile au încheiat actele între vii pentru a paraliza sau reduce efectele unei acţiuni în anularea sau reducţiunea testamentului, adică pentru eludarea dispoziţiilor art. 1.090 din C. civ., care interziceau defunctei să transmită intimatului mai mult de un sfert din moştenire. Deşi s-a susţinut că actele juridice atacate constituie liberalităţi în favoarea intimatului, prohibite de art. 1.090 din C. civ., totuşi instanţa de apel a tratat această critică superficial, apreciind că nu există liberalităţi, iar, în privinţa contractului de vânzare-cumpărare, că nu ar fi fost sesizată cu o acţiune în constatarea simulaţiei.

Pe de o parte, nu prezintă relevanţă faptul că actele prin care au fost făcute liberalităţi în favoarea intimatului nu poartă denumirea de donaţie sau legat, astfel că trebuia analizat conţinutul concret al fiecărui act dedus judecăţii. Dacă s-ar fi efectuat o atare analiză, ar fi reieşit că diferenţa valorică dintre loturile rezultate în urma partajului este de 70.200 euro (60,36% din valoarea bunurilor acordate defunctei), reprezentând o liberalitate prohibită de art. 1.090.

Pe de altă parte, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat a se constata fictivitatea preţului menţionat în contractul de vânzare-cumpărare, în sensul că acesta nu a fost cerut şi plătit în realitate, ceea ce reprezintă un element cert al deghizării totale a contractului, fiind o formă a simulaţiei. În acord cu art. 22 alin. (4) şi (6) din C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să analizeze dacă actul de vânzare-cumpărare este simulat şi dacă acesta conţine o liberalitate în favoarea intimatului, oprită de art. 1.090 din C. civ. (iv) Instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 1.225 din C. civ. şi a încălcat prevederile art. 7 şi art. 984 alin. (2) din C. proc. civ., tratând, în mod greşit, motivul de nulitate a actului de partaj autentificat sub nr. x/30.09.2019, în condiţiile în care există o disproporţie semnificativă între prestaţiile copărtaşilor (60,36% din valoarea bunurilor acordate defunctei), ceea ce determină anularea actului pentru nevalabilitatea obiectului său, în condiţiile art. 1.225 din C. civ., indiferent dacă mai există şi alte remedii juridice pe care părţile actului de partaj le-ar avea la dispoziţie. Mai mult, prestaţiile părţilor din actul de partaj sunt în disonanţă cu dispoziţiile art. 984 alin. (2) din C. proc. civ., care statuează, în mod imperativ, că, atunci când loturile nu sunt egale în valoare, ele se întregesc printr-o sumă de bani (sultă).

Totodată, foştii soţi au indus în eroare notarul, arătând că doar bunurile indicate în cuprinsul actului de partaj fac obiectul proprietăţii comune. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, reclamanta nu are la dispoziţie alte remedii juridice pentru completarea masei succesorale cu bunurile omise de către părţile actului de partaj voluntar, întrucât în partajul succesoral nu pot fi introduse drepturile devălmaşe, ci trebuie cerut mai întâi partajul bunurilor comune. Or, foştii soţi au făcut deja acest partaj prin actul autentificat sub nr. x/2019 (v) Instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 270 alin. (2) din C. proc. civ. şi ale art. 1.650 şi art. 1.660 din C. civ.

Pe de o parte, instanţa de apel a atribuit, în mod nejustificat, valoare probatorie declaraţiei din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare privind plata unui avans de 10.000 euro, deşi s-a probat faptul că intimatul nu dispunea de fondurile băneşti necesare la data încheierii actului.

Pe de altă parte, s-a demonstrat că suma de 84.000 euro, menţionată ca diferenţă de preţ, este fictivă, vânzătoarea neavând intenţia reală de a o încasa. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, intimatul nu a achitat defunctei restul preţului în cuantum de 84.000 euro, ci a restituit acesteia, prin intermediul unui mecanism fraudulos (cunoscut sub denumirea "suveică"), sumele pe care aceasta i le-a transferat anterior, pentru a crea aparenta plăţii preţului, din moment ce părţile au plimbat prin conturi aceeaşi sumă de 41.000 euro.

Or, prezintă importanţă, sub aspectul valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare, sursa din care au provenit sumele de bani cu care a fost achitat preţul, întrucât acestea nu pot fi puse la dispoziţie chiar de către vânzător. Deşi sarcina probei faptului pozitiv îi revenea intimatului, acesta nu a dovedit că şi-a alimentat contul bancar cu alte sume decât cele virate de către vânzătoare şi că ar fi achitat, în mod real, preţul cu bani care îi aparţineau. În aceste condiţii, actul de vânzare-cumpărare este nul absolut, întrucât îi lipseşte preţul.

(vi) Instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 1.549 şi art. 1.550 din C. civ., întrucât, în ipoteza în care s-ar admite, prin absurd, că menţiunea din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2019 face dovada achitării avansului în cuantum de 10.000 euro, contractul este supus rezoluţiunii, deoarece nu a fost plătită diferenţa de preţ de 84.000 euro, din moment ce această sumă a provenit de la vânzătoare.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 8 aprilie 2025, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, pentru următoarele considerente de drept:

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii, întrucât, la pagina 50, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că nu s-a dovedit cauza ilicită a actelor juridice, iar, pe de altă parte, că scopul încheierii acestora a fost clarificarea situaţiei bunurilor comune ale soţilor şi reglementarea modului de împărţire, pentru a evita disensiunile între moştenitori. A învederat recurenta-reclamantă că tocmai acest scop ilicit l-a invocat, în condiţiile în care, prin actele juridice contestate, au fost înstrăinate drepturi pe care intimatul-pârât le-ar fi putut dobândi la moartea soţiei sale.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Având în vedere exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se reţine că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic. În plus, motivarea trebuie să fie clară, coerentă şi să nu conţină elemente contradictorii, pentru a permite părţilor să deceleze raţionamentul logico-juridic pe care se fundamentează soluţia, iar instanţei ierarhic superioare să exercite controlul, în cadrul căii de atac exercitate.

În cauză, plecând de la prevederile art. 1.239 din C. civ., care instituie două prezumţii legale relative - existenţa şi valabilitatea cauzei -, instanţa de apel a reţinut că sarcina de dovedi caracterul ilicit al cauzei actelor juridice contestate revenea reclamantei, care însă nu a făcut o astfel de probă.

În continuare, având în vedere că s-a invocat nevalabilitatea cauzei din perspectiva faptului că părţile contractante ar fi urmărit să împartă o succesiune nedeschisă, instanţa de apel a validat interpretarea primei instanţei, în sensul că dispoziţiile art. 956 din C. civ. nu sunt incidente, întrucât actele juridice contestate nu au ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri viitoare.

Contrar susţinerilor din memoriul de recurs, aceste considerente nu sunt contradictorii, raţionamentul instanţei de apel fiind clar şi coerent, în sensul că sarcina probei cauzei ilicite a unui act juridic civil incumbă celui care o invocă, însă recurenta-reclamantă nu a dovedit cauza ilicită prin prisma dispoziţiilor art. 956 din C. civ., nefiind vorba despre acte asupra unei moşteniri nedeschise.

Din moment ce instanţa de apel a reţinut că nu sunt incidente prevederile art. 956 din C. civ., rezultă că nu prezintă relevanţă, în economia speţei, cauza ilicită întemeiată pe acest text legal, astfel că nu se poate reţine existenţa unor considerente contradictorii din această perspectivă.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a dezvoltat mai multe critici, prin care a argumentat că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, normele de drept material cuprinse la art. 956, art. 1.090, art. 1.225, art. 1.239 alin. (2), art. 1.549, art. 1.550, art. 1.650 şi art. 1.660 din C. civ.

Criticile vor fi analizate în ordinea pe care logica juridică o impune.

La pct. 2.3 din memoriul de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel a confundat cauza imediată cu cauza mediată a actelor juridice, că a aplicat eronat prevederile art. 1.239 alin. (2) din C. civ. şi că a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., în condiţiile în care, deşi, în cadrul primului motiv de apel, s-a invocat nulitatea actelor juridice atât pentru lipsa cauzei, cât şi pentru nevalabilitatea ei, totuşi instanţa de apel a analizat doar lipsa cauzei. A învederat recurenta-reclamantă că, din perspectiva valabilităţii cauzei, instanţa de apel trebuia să analizeze dacă o persoană poate să încheie atât acte între vii, cât şi acte pentru cauză de moarte, cu privire la aceleaşi bunuri, în beneficiul aceleiaşi persoane.

Criticile sunt nefondate, întrucât instanţa de apel nu a confundat cauza imediată cu cauza mediată, a analizat motivele de apel referitoare la lipsa cauzei şi a aplicat, în mod corect, prevederile art. 1.239 alin. (2) din C. civ.

În construcţia voinţei juridice, cauza reprezintă scopul urmărit de părţi prin încheierea actului juridic şi este definită de art. 1.235 din C. civ. ca fiind "motivul care determină fiecare parte să încheie contractul". Motivul determinant despre care face vorbire textul legal este tocmai obiectivul urmărit de persoana care încheie un act juridic, şi anume ca efectele lui să se producă aşa cum rezultă din conţinutul său, conform art. 1.272 din C. civ.

Şi în reglementarea noului C. civ., noţiunea de cauză include cauza imediată (causa proxima) şi cauza mediată (causa remota), însă cauza imediată, care se raportează la natura actului juridic, are o utilitate limitată, de vreme ce rolul ei a fost preluat, în mare parte, de obiectul actului juridic (art. 1.225 alin. (1) din C. civ.), astfel că, odată calificat actul juridic, cauza imediată rezultă din însăşi natura astfel identificată, fiind obiectivă, abstractă şi invariabilă. În schimb, cauza mediată este subiectivă, concretă, variabilă şi vizează motivele concrete pentru care o persoană alege să încheie un anumit act juridic.

Contrar susţinerii recurentei-reclamante, instanţa de apel nu a confundat cele două elemente ale cauzei actului juridic civil, ci, în cadrul considerentelor expuse la paginile 49-50 ale deciziei recurate, a analizat cauza actelor juridice contestate în litigiu, prin raportare la motivele de apel invocate.

Plecând de la dispoziţiile art. 1.236 alin. (1) din C. civ., se reţine că, pentru a fi considerată validă, cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală. Este de observat că, spre deosebire de art. 966 din C. civ. de la 1864 ("obligaţia fondată pe o cauză falsă nu poate avea niciun efect"), în noul C. civ. nu s-a mai reţinut condiţia potrivit căreia cauza trebuie să fie reală, chestiunile legate de falsitatea cauzei, adică de modul în care părţile se raportează la realitate, fiind preluate în art. 1.207, care reglementează viciul de consimţământ al erorii.

Referitor la prima condiţie legală, existenţa cauzei presupune existenţa motivului determinant al încheierii actului juridic civil. Potrivit art. 1.239 alin. (1) şi (2) din C. civ., existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară, chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută în actul juridic.

Contrar susţinerii recurentei-reclamante, instanţa de apel a analizat lipsa cauzei din perspectiva ambelor aspecte ce au fost invocate prin cererea de apel, şi anume că C. ştia că suferă de o boală incurabilă, fiind posibil să decedeze în viitorul apropriat, astfel că nu putea obţine niciun beneficiu prin încheierea celor patru acte juridice, precum şi că aceasta lăsase un testament, prin care îl instituise legatar universal pe intimatul-pârât, astfel că drepturile tranzacţionate prin actele juridice inter vivos urmau a fi, oricum, dobândite de către intimatul-pârât, la momentul deschiderii succesiunii.

Recurenta-reclamantă a susţinut că actele juridice contestate nu au cauză valabilă, întrucât, cu doar câteva zile înainte, defuncta întocmise, în favoarea intimatului-pârât, un testament, prin care îi lăsase întreaga sa avere mobilă şi imobilă, context în care părţile nu aveau de ce să încheie actele respective, întrucât drepturile tranzacţionate urmau a fi dobândite, oricum, prin testament.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că dreptul de a dispune de patrimoniu în timpul vieţii şi dreptul de a dispune pentru cauză de moarte nu se exclud reciproc, având finalităţi diferite şi momente diferite la care îşi produc efectele juridice. Pe de o parte, actele juridice încheiate în timpul vieţii modifică patrimoniul fie imediat, fie temporizat, însă necondiţionat de moartea autorului, iar, pe de altă parte, testamentul reprezintă actul juridic unilateral prin care o persoană îşi exprimă voinţa de a-şi transmite patrimoniul, în starea în care se va afla la data decesului, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă. Astfel cum a reţinut instanţa de apel, deşi actele juridice privesc acelaşi patrimoniu, emolumentul acestuia este diferit, prin raportare la momentul producerii efectelor juridice, astfel că nu se poate reţine lipsei cauzei actelor juridice inter vivos, pentru simplul fapt că se încheiase anterior un testament.

Instanţa de apel a observat că, în ipoteza în care nu s-ar fi încheiat actul de lichidare a regimului matrimonial şi actul de partaj între soţi, intimatul-pârât nu ar fi obţinut aceleaşi drepturi în baza testamentului, întrucât în patrimoniul defunctei ar fi intrat cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra apartamentelor nr. x şi nr. 7, situate pe D. nr. 80, iar, în situaţia în care nu s-ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare, intimatul-pârât ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din Timişoara cu titlu gratuit, iar nu în schimbul unui preţ. În ceea ce o priveşte pe C., instanţa de apel a reţinut că, la încheierea celor patru acte juridice, aceasta a avut în vedere avantajele patrimoniale obţinute prin tranzacţionarea bunurilor, iar nu pe cele obţinute de către celălalt contractant ori faptul că acesta este beneficiarul unui testament, care, oricum, urma să producă efecte după încetarea sa din viaţă şi numai cu privire la bunurile care se aflau în patrimoniul succesoral.

Conchizând, instanţa de apel a arătat că scopul încheierii celor patru acte juridice a fost acela de a clarifica situaţia bunurilor comune ale soţilor în timpul vieţii numitei C. şi de a reglementa modalitatea de împărţire a acestora, pentru a se evita ivirea unor disensiuni între moştenitori.

În acest context, se reţine că instanţa de apel a analizat şi a reţinut, în mod corect, existenţa cauzei, urmând ca acele argumente ale recurentei-reclamante, care aduc în discuţie caracterul ilicit al cauzei, să fie dezlegate infra.

La pct. 2.2 din memoriul de recurs, s-a învederat că dispoziţiile art. 956 din C. civ. nu se aplică doar actelor reţinute de către instanţa de apel, ci şi actelor prin care se înstrăinează drepturi ce s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii, astfel cum sunt actele autentificate sub nr. x/30.09.2019 şi nr. y/30.09.2019, prin care au fost înstrăinate, în favoarea intimatului-pârât, drepturi pe care aceasta le-ar fi putut dobândi la data deschiderii moştenirii soţiei sale, în baza testamentului autentificat sub nr. x/23.09.2019.

Şi această critică este nefondată, întrucât, în mod corect, instanţa de apel a stabilit domeniul de aplicare a art. 956 din C. civ. şi a conchis că acestea nu sunt incidente în cauză, deoarece cele patru acte juridice contestate nu au ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise. După cum a observat şi instanţa de apel, recurenta-reclamantă face confuzie între actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise şi actele juridice încheiate de cel care lasă moştenirea, cu privire la bunuri aflate în patrimoniul său, de care poate dispune, în mod liber, oricând în timpul vieţii.

Libertatea testamentară, adică dreptul de a dispune de patrimoniu pentru cauză de moarte, şi, în mod corelativ, libertatea de a moşteni se pot exercita în anumite limite, stabilite imperativ de lege, printre acestea regăsindu-se oprirea actelor asupra unei succesiuni viitoare, chiar dacă persoana despre a cărei moştenire este vorba şi-ar da consimţământul la încheierea actului (aşa-numitele "pacte familiale"). Ca atare, prezumtivul moştenitor poate dispune de drepturile dobândite prin moştenire doar de la data deschiderii succesiunii, moment la care are loc transformarea dreptului său succesoral eventual (care reprezintă o simplă speranţă, posibilitate, expectativă) într-un drept subiectiv civil actual.

În acest context, art. 956 din C. civ., ce poartă denumirea marginală "Actele juridice asupra moştenirii nedeschise", reglementează că "dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la acestea, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii".

Această interdicţie legală se justifică prin aceea că actul juridic asupra moştenirii viitoare poate trezi dorinţa morţii (votum mortis) celui care va lăsa moştenirea, iar, în ipoteza în care de cuius este parte contractantă, se contravine şi principiului revocabilităţii dispoziţiilor pentru cauză de moarte (legatele).

În toate cazurile, drepturile de această natură, fiind eventuale, sunt incerte, cel puţin din punct de vedere valoric. În plus, există şi un considerent de natură psihologică, respectiv necesitatea de a proteja prezumtivul moştenitor împotriva riscului unui abuz de influenţă sau împotriva leziunii, întrucât, necunoscând, la data încheierii actului, întinderea drepturilor sale viitoare, potenţialul moştenitor ar putea să renunţe la ele, sub presiunea altor potenţiali comoştenitori, ori ar putea să le cedeze unui terţ, pentru un profit imediat, mai mic decât valoarea reală a drepturilor sale la data deschiderii moştenirii.

Pentru ca actul să intre sub incidenţa interdicţiei instituite la art. 956 din C. civ., trebuie să aibă ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri viitoare şi să nu fie, în mod expres, permis de lege (de exemplu, sunt permise partajul de ascendent făcut prin donaţie, substituţiile fideicomisare, liberalităţile reziduale, clauza de preciput). Odată întrunite aceste condiţii, actul juridic este interzis, pentru că poartă asupra unui drept succesoral incert, în legătură cu care nu se ştie dacă va deveni actual la data deschiderii moştenirii, indiferent dacă are ca obiect patrimoniul succesoral (universalitatea moştenirii sau cotă-parte din aceasta) sau bunuri determinate din moştenire ori dacă potenţialul moştenitor ar culege succesiunea în calitate de moştenitor legal sau de legatar.

Enumerarea cuprinsă în art. 956 din C. civ. nu este limitativă, ci exemplificativă, în sensul că sunt prezentate câteva exemple (se foloseşte adverbul "precum"), considerate de către legiuitor ca fiind reprezentative.

Pe lângă acceptarea sau renunţarea la moştenire, anterior deschiderii ei, în categoria actelor juridice interzise intră şi renunţarea la rezerva succesorală înainte de deschiderea moştenirii, renunţarea anticipată la dreptul privind reducţiunea liberalităţilor excesive sau la dreptul de a pretinde raportul donaţiilor, împărţeala între potenţialii moştenitori a unei succesiuni nedeschise, convenţia prin care unul sau mai mulţi copii s-ar obliga, în timpul vieţii părintelui lor, să respecte sau nu testamentul lăsat de către acesta.

Totodată, sub interdicţia legală intră şi actele prin care se înstrăinează drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii (de exemplu, încheierea între un potenţial moştenitor şi un terţ a unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un bun succesoral, anterior deschiderii moştenirii), precum şi actele prin care se promite înstrăinarea unor astfel de drepturi.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, actele juridice contestate nu reprezintă "acte prin care se înstrăinează drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii", în sensul dispoziţiilor art. 956 din C. civ., ci sunt acte valabile, încheiate de cel care lasă moştenirea (C.), cu privire la bunuri din patrimoniul său, de care poate dispune, în mod liber, oricând în timpul vieţii sale, după cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel.

Împrejurarea că intimatul-pârât ar fi putut dobândi bunurile respective la momentul deschiderii succesiunii defunctei C., în baza testamentului autentificat sub nr. x/23.09.2019, nu este suficientă pentru a atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 956 din C. civ.

Pentru a fi în prezenţa unui act juridic asupra unei moşteniri nedeschise, este obligatoriu să aibă ca obiect drepturi eventuale cu privire la o succesiune viitoare. Această condiţie legală nu este îndeplinită în ipoteza celor două acte indicate de recurenta-reclamantă, în condiţiile în care, prin actul autentificat sub nr. x/30.09.2019, soţii au convenit partajarea bunurilor comune, ce au fost dobândite în timpul căsătoriei, iar, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.09.2019, C. a vândut intimatului-pârât un bun propriu, respectiv spaţiul comercial situat în Timişoara, pentru preţul de 94.000 euro. Prin aceste două acte juridice nu se înstrăinează drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii, astfel cum, în mod eronat susţine recurenta-reclamantă, raportându-se exclusiv la testamentul autentificat sub nr. x/23.09.2019 şi ignorând faptul că obiectul lor nu este reprezentat de drepturi succesorale eventuale asupra unei moşteniri viitoare.

În realitate, cele două acte juridice reprezintă expresia libertăţii de a contracta (art. 1.169 din C. civ.), precum şi a dreptului de a dispune, în mod liber, de bunurile aflate în patrimoniu (art. 553 alin. (4) din C. civ.).

În considerarea celor expuse, nu poate fi primită critica potrivit căreia instanţa de apel nu ar fi ţinut seama de conţinutul art. 956 din C. civ. şi ar fi limitat aplicabilitatea acestui text legal doar la anumite acte juridice.

Din moment ce actele juridice în discuţie nu intră sub incidenţa art. 956 din C. civ., devin lipsite de relevanţă susţinerile recurentei-reclamante, potrivit cărora nu trebuia să probeze caracterul ilicit al cauzei actelor juridice prin care s-au înstrăinat intimatului-pârât drepturi pe care acesta le-ar fi putut dobândi la deschiderea moştenirii defunctei C..

La pct. 2.4 din memoriul de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 1.237 din C. civ., în condiţiile în care părţile au încheiat actele juridice contestate prin fraudă la lege, respectiv pentru eludarea dispoziţiilor imperative ale art. 1.090 din C. civ.

Critica este fondată şi atrage incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Înlăturând motivele de apel invocate cu privire la cauza ilicită, sub forma fraudei la lege, instanţa de apel a reţinut, în sinteză, următoarele argumente:

- prin raportare la dispoziţiile art. 1.090 din C. civ., niciunul dintre actele juridice contestate nu are caracterul unei liberalităţi, astfel că nu se poate vorbi despre existenţa unor liberalităţi excesive, menite să încalce drepturile succesorale ale descendentului, sau despre fraudarea legii, cu atât mai mult cu cât efectul încheierii acestor acte nu l-a reprezentat diminuarea nepermisă a patrimoniului defunctei C., în timpul vieţii sale;

- pretinsa lipsă de echivalenţă valorică dintre loturile atribuite părţilor actului de partaj nu poate fi analizată din perspectiva art. 1.090 din C. civ.

- nu poate fi primită susţinerea că cele patru acte juridice au fost încheiate pentru a paraliza sau reduce efectele unei acţiuni în anularea sau în reducţiunea testamentului autentificat sub nr. x/23.09.2019;

- prin art. 1.088-1.090 din C. civ., legiuitorul a urmărit protejarea moştenitorilor rezervatari, însă, pentru a se putea discuta despre reducţiunea liberalităţilor excesive, este necesar să se realizeze un calcul matematic, prin efectuarea operaţiunilor prevăzute la art. 1.091 din C. civ., în scopul de a se stabili dacă liberalitatea încalcă sau nu rezerva succesorală.

Recurenta-reclamantă a combătut acest raţionament, învederând, sub un prim aspect, că actele juridice contestate au fost încheiate pentru a paraliza sau a reduce efectele unei acţiuni în reducţiunea testamentului autentificat sub nr. x/23.09.2019, adică pentru eludarea dispoziţiilor art. 1.090 din C. civ.

Susţinerile recurentei-reclamante sunt întemeiate, întrucât, în contextul situaţiei de fapt reţinute de către instanţele de fond, se constată că actele juridice contestate în litigiu reprezintă mijlocul folosit de părţile contractante pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative (art. 1.090 din C. civ.), având o cauză ilicită, sub forma fraudei la lege, în sensul art. 1.237 din C. civ.

În argumentarea acestei concluzii, se impune, cu prioritate, prezentarea situaţiei de fapt relevante, astfel cum a fost reţinută de către instanţele de fond.

În urma analizelor medicale efectuate de C., prin buletinul de investigaţii din 16.09.2019 s-au constatat leziuni nodulare splenice şi adenopatii subdiafragmatice, posibil în cadrul unui limfom. Diagnosticul cu limfom malign a fost stabilit prin buletinul de analiză nr. x/22.10.2019, chimioterapia fiind administrată începând cu 23.10.2019.

Prin testamentul autentificat sub nr. x/23.09.2019, C. a lăsat întreaga sa avere mobilă şi imobilă soţului său (intimatul-pârât).

La 30 septembrie 2019, C. şi intimatul-pârât au încheiat următoarele acte juridice:

- actul de lichidare a regimului comunităţii legale între soţi, autentificat sub nr. x prin care au convenit lichidarea regimului comunităţii de bunuri şi cota de contribuţie la dobândirea bunurilor devălmaşe de 50% pentru fiecare soţ, urmând ca aceste bunuri să devină prin convenţie bunuri comune pe cote-părţi de câte 1/2. C. a declarat că deţine, ca bun propriu dobândit înainte de căsătorie, dreptul de proprietate asupra spaţiului comercial situat la parterul imobilului din Timişoara, judeţ Timiş. Ambii soţi au declarat că nu deţin bunuri proprii dobândite în timpul căsătoriei şi că au în patrimoniul comun devălmaş dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. x, situat la subsolul şi parterul imobilului din Bucureşti, str. x, dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. x, situat în Bucureşti str. x, şi cota indiviză de 1/4 din garajul de la demisolul clădirii situate în Bucureşti.

- convenţia matrimonială cu privire la regimul separaţiei de bunuri, autentificată sub nr. x, prin care au convenit să adopte regimul matrimonial al separaţiei de bunuri, reglementat de art. 360-365 C. civ.

- actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x prin care au convenit partajarea bunurilor comune în următoarea modalitate: intimatului-pârât i s-a atribuit apartamentul nr. x, situat la subsolul şi parterul imobilului din Bucureşti, str. x, cu menţiunea că terenul aferent construcţiei rămâne în proprietatea doamnei C., soţul având drept de superficie; lui C. i s-au atribuit apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, str. x, şi cota indiviză de 1/4 din garajul de la demisolul clădirii situate în Bucureşti, str. x. Părţile au declarat că nu mai au nicio pretenţie, prezentă sau viitoare, unul faţă de celălalt.

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x prin care C. a vândut intimatului-pârât spaţiul comercial situat la parterul imobilului din Timişoara, judeţul Timiş, mai puţin terenul aferent, cu privire la care s-a stabilit un drept de folosinţă în favoarea intimatului-pârât. Preţul vânzării a fost stabilit la suma de 94.000 euro şi părţile au declarat că, la data încheierii contractului, a fost plătită suma de 10.000 euro, restul de preţ urmând a fi achitat până la 1 octombrie 2020.

C. a decedat la 3 ianuarie 2020, lăsând ca moştenitori, potrivit certificatului de calitate de moştenitor nr. 17/20.02.2020, pe recurenta-reclamantă, în calitate de fiică dintr-o căsătorie anterioară, şi pe intimatul-pârât, în calitate de soţ supravieţuitor şi legatar universal, conform testamentului autentificat sub nr. x/23.09.2020.

Plecând de la această situaţie de fapt, se reţine că, potrivit art. 1.236 alin. (2) din C. civ., "cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice". Dintre cele două elemente care intră în structura cauzei, doar scopul mediat (causa remota) poate fi ilicit, nu şi scopul imediat (causa proxima), întrucât acesta din urmă este stabilit pe principalele categorii de acte juridice civile, în timp ce scopul mediat, ca element subiectiv concret al cauzei, ar putea să nu fie în concordanţă cu o normă legală onerativă sau cu ordinea publică.

Conform art. 1.237 din C. civ., "cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative". Ca atare, în reglementarea actualului C. civ., frauda la lege are o recunoaştere expresă, însă nu ca o instituţie proprie, ci ca o formă în care se prezintă cauza ilicită. Art. 1.237 prevede un caz particular al cauzei ilicite, care se manifestă nu în legătură cu modul intrinsec de formare a contractului (întrucât acesta este valabil încheiat), ci cu modul extrinsec de raportare a contractului faţă de incidenţa unei norme legale imperative, care ar fi fost aplicabilă în defavoarea cel puţin a uneia dintre părţile contractante, dacă nu s-ar fi încheiat contractul. Cu alte cuvinte, există fraudă la lege atunci când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul pentru care au fost edictate, ci pentru eludarea unor norme legale imperative, fiind vorba despre o nesocotire ocultă a legii, prin abaterea unor dispoziţii legale de la sensul şi spiritul lor.

Potrivit art. 1.090 din C. civ.:

"(1) Liberalităţile neraportabile făcute soţului supravieţuitor, care vine la moştenire în concurs cu alţi descendenţi decât cei comuni lor, nu pot depăşi un sfert din moştenire şi nici partea descendentului care a primit cel mai puţin. (2) Dacă defunctul nu a dispus prin liberalităţi de diferenţa dintre cotitatea disponibilă stabilită potrivit art. 1.089 şi cotitatea disponibilă specială, atunci această diferenţă revine descendenţilor. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, când descendentul menţionat la alin. (1) a fost dezmoştenit direct, iar de această dezmoştenire ar beneficia soţul supravieţuitor."

Aceste dispoziţii legale reglementează cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor, atunci când vine la moştenire în concurs cu descendenţii dintr-o căsătorie anterioară a defunctului, astfel cum este situaţia în speţă, intimatul-pârât fiind soţul supravieţuitor, iar recurenta-reclamantă fiind fiica defunctei C. din căsătoria anterioară cu E..

Raţiunea reglementării legale rezidă în ocrotirea copiilor defunctului dintr-o căsătorie anterioară împotriva influenţelor şi presiunilor pe care soţul din ultima căsătorie ar putea să le exercite asupra părintelui recăsătorit, determinându-l pe acesta din urmă să-i facă liberalităţi în detrimentul copiilor.

Într-adevăr, una din constantele dreptului succesoral o constituie protecţia copiilor dintr-o căsătorie anterioară a defunctului împotriva liberalităţilor exagerate pe care părintele lor le-ar face în favoarea soţului dintr-o căsătorie ulterioară. În acest sens, la par. 42 al deciziei nr. 4 din 14 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că "preocuparea pentru protecţia descendenţilor dintr-o căsătorie anterioară a defunctului împotriva liberalităţilor exagerate pe care părintele lor le-ar face în favoarea soţului dintr-o căsătorie ulterioară îşi are originea în dreptul roman, fiind regăsită ulterior şi în vechiul drept francez (edictul cancelarului Michel de l’Hopital din anul 1558 sau Edictul celei de-a doua căsătorii); dispoziţia legală cuprinsă în acest edict a fost preluată, cu unele modificări, de art. 1.098 din C. civ. francez şi, mai apoi, împrumutată de către legiuitorul român, prin art. 939 din C. civ. din 1864".

Dispoziţiile art. 1.090 din C. civ. interzic liberalităţile neraportabile făcute soţului supravieţuitor în limita cotităţii disponibile ordinare, instituind o cotitate disponibilă specială, egală cu partea descendentului care a luat mai puţin (limită variabilă), cel mult un 1/4 din moştenire (limită maximă). Aceste prevederi legale nu protejează doar interesul particular al descendenţilor dintr-o căsătorie anterioară a defunctului, ci şi un interes general, ce vizează protejarea rezervei succesorale a copiilor, fiind vorba despre o normă legală imperativă (onerativă), de la care părţile nu pot deroga.

În cauză, instanţa de apel a reţinut că niciunul dintre actele juridice contestate nu are caracterul unei liberalităţi şi că, pentru a se putea discuta despre reducţiunea liberalităţilor excesive, este necesar să se realizeze un calcul matematic, prin efectuarea operaţiunilor prevăzute la art. 1.091 din C. civ., în scopul de a se stabili dacă liberalitatea încalcă sau nu rezerva succesorală.

Se constată că instanţa de apel a plecat de la o premisă greşită, întrucât în litigiu nu s-a învederat depăşirea cotităţii disponibile speciale a soţului supravieţuitor, ci s-a invocat frauda la lege, argumentându-se că actele juridice inter vivos au fost încheiate în scopul eludării art. 1.090 din C. civ.

În atare condiţii, instanţa de apel nu era ţinută a analiza dacă vreunul dintre actele juridice contestate are caracterul unei liberalităţi neraportabile, prin care se încalcă limita cotităţii disponibile speciale, ci dacă, în ansamblul actelor juridice ce au fost încheiate cu 3 luni înainte de a surveni decesul numitei C., părţile contractante au urmărit, în realitate, eludarea dispoziţiilor imperative ale art. 1.090 din C. civ.

Date fiind circumstanţele factuale ale speţei, este corectă susţinerea recurentei-reclamante, în sensul că cele patru acte juridice, aflate într-o strânsă corelaţie, au fost încheiate pentru a eluda dispoziţiile art. 1.090 din C. civ.

Având în vedere succesiunea şi natura actelor juridice, reiese că părţile contractante au urmărit ca intimatul-pârât să dobândească, în proprietate exclusivă, apartamentul nr. x, situat în imobilul din Bucureşti, str. x, precum şi spaţiul comercial situat în imobilul din Timişoara, str. x, astfel încât aceste imobile să nu mai intre în masa succesorală rămasă de pe urma defunctei C., fiind transmise, cu 3 luni înainte de decesul acesteia, prin acte juridice între vii.

Or, dacă nu s-ar fi încheiat cele patru acte juridice şi, la momentul dezbaterii succesiunii, s-ar fi dat eficienţă testamentului autentificat sub nr. x/23.09.2019, prin care intimatul-pârât a fost instituit legatar universal, liberalitatea, fiind neraportabilă, ar fi avut caracter excesiv şi ar fi fost supusă reducţiunii, din moment ce defuncta C. nu putea să transmită intimatului-pârât, prin testament, mai mult decât cotitatea disponibilă specială (1/4), la care se adaugă rezerva legală a soţului supravieţuitor (1/8).

În atare condiţii, este fondată susţinerea recurentei-reclamante că, în realitate, părţile contractante au urmărit eludarea dispoziţiilor imperative ale art. 1.090 din C. civ., fiind conştiente de cauza ilicită a celor patru acte juridice, astfel că acestea sunt nule absolut, conform art. 1.238 alin. (2) din C. civ.

Întrucât actele juridice contestate sunt lovite de nulitate absolută, pentru fraudă la lege, din considerente de logică juridică nu se mai impune analiza criticilor dezvoltate la pct. 2.5-2.7 din memoriul de recurs, întrucât acestea privesc, în mod individual, actul de partaj autentificat sub nr. x/30.09.2019 şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat nr. x/30.09.2019.

Faţă de aceste considerente, constatând că este fondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza prevederilor art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de către reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1710A din 20 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2025.