Compensation for Preventive Detention Barred Where Criminal Case Closed Due to Statute of Limitations Rather Than Acquittal

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă la 16 iunie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, să se constate nelegalitatea măsurilor preventive dispuse în privinţa sa, în perioada 9 decembrie 2014 - 9 martie 2015, precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 euro, echivalentă în RON, reprezentând daune materiale, respectiv a sumei de 300.000 euro, echivalentă RON, cu titlu de daune morale, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin privarea nelegală de libertate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 539-541 C. proc. pen., pe cele ale art. 53 alin. (3) din Constituţia României, precum şi pe prevederile art. 5 paragr. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 98 din 20 martie 2024, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 5313 din 17 decembrie 2025, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 98 din 20 martie 2024 pronunţate de Tribunalul Argeş, secţia civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 5313 din 17 decembrie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea acesteia, iar, în rejudecare, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin motive de recurs încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură, civilă, recurentul a susţinut că hotărârea recurată conţine considerente contradictorii.

În argumentarea acestei afirmaţii, recurentul a arătat că judecata realizată de curtea de apel nu a fost una concretă şi efectivă, în sensul prevederilor art. 6 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 479 alin. (1) raportate la art. 22 alin. (6) din acelaşi act normativ, în condiţiile reiterării analizei sumare şi subiective a instanţei de fond şi în lipsa unei examinări proprii a cauzei, prin raportare la motivele de apel invocate.

În acest context, a solicitat să se constate că în cuprinsul hotărârii recurate nu se regăsesc considerente pertinente şi concludente, care, corelate cu motivele de apel, să reflecte o analiză completă a tuturor criticilor invocate, motivarea fiind lacunară şi neconformă exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) şi ale) art. 6 alin. (1) C. proc. civ.

În egală măsură, a arătat că modalitatea instanţei de apel de a respinge, fără o analiză pertinentă şi obiectivă, motivele de apel formulate cu privire la stabilirea încadrării juridice pentru care s-a dispus clasarea cauzei penale, în baza art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a), b) şi d) teza a II-a C. proc. pen., în dosarul penal nr. x/2023, l-a împiedicat să îşi susţină criticile invocate, deşi avea acest drept, potrivit art. 13 alin. (1) coroborat cu art. 391 şi cu art. 479 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurentul a opinat că, pentru stabilirea cu exactitate a cadrului procesual şi a motivelor de fapt şi de drept, determinante în calea de atac a apelului, faţă de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., era necesar ca instanţa de apel să facă distincţie între temeiul de drept în baza căruia s-a dispus clasarea cauzei penale în privinţa sa, în dosarul penal nr. x/2023, şi cel avut în vedere de organul de urmărire penală raportat la ceilalţi inculpaţi.

Deşi, în expunerea considerentelor hotărârii recurate instanţa de apel a constatat şi a reţinut o contradicţie între temeiul de drept în baza căruia s-a dispus clasarea cauzei penale şi motivele expuse relativ la această măsură prin ordonanţă, de către organul de urmărire penală, recurentul a învederat că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii, dând o interpretare proprie şi subiectivă dispoziţiilor normative avute în vedere la adoptarea soluţiei în dosarul penal.

Concret, a afirmat că instanţa de apel s-a raportat la prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., deşi în cuprinsul ordonanţei de clasare emise la 13 februarie 2023, comunicate exclusiv recurentului, se menţionase că temeiul de drept în baza căruia s-a dispus clasarea cauzei în privinţa sa a fost art. 16 alin. (1) lit. a), b) şi d) teza a II-a din acelaşi act normativ.

Totodată, a susţinut că argumentele expuse în considerentele hotărârii recurate sunt contradictorii situaţiei de fapt şi de drept care au stat la baza adoptării ordonanţelor de clasare emise în dosarul penal nr. x/2023, instanţa de apel reţinând eronat că între ordonanţele de clasare din 13 februarie 2023 şi din 16 februarie 2023 nu există nicio diferenţă, cu excepţia temeiului de drept pentru care s-a dispus clasarea.

Această constatare a instanţei de apel a fost apreciată că nu este legală, pe motiv că nu exista vreo justificare pentru a se considera că un procuror cu experienţă din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism poate să emită, pentru fiecare inculpat, ordonanţe de clasare la date diferite, conţinând temeiuri juridice distincte.

În situaţia în care se dispusese clasarea cauzei în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., pentru toţi inculpaţii din dosarul penal nr. x/2023, a apreciat că organul de urmărire penală trebuia să emită, la aceeaşi dată, o singură ordonanţă de clasare, în considerarea aceloraşi temeiuri de drept, pe care să o comunice tuturor inculpaţilor.

De asemenea, a apreciat că nu avea obligaţia de a solicita lămuriri cu privire la erorile conţinute de ordonanţa din 13 februarie 2023, în această ipoteză profitându-i orice dubiu legat de situaţia de fapt şi de drept reţinută de organul de urmărire penală, în considerarea principiul in dubio pro reo.

Făcând referire la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., la cele ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dar şi la jurisprudenţa instanţei de contencios european în materia dreptului la un proces echitabil, din perspectiva modalităţii de motivare a hotărârilor judecătoreşti (cauzele Albina/Boldea contra României), recurentul a arătat, în esenţă, că, prin decizia recurată, instanţa de apel a nesocotit, într-o manieră imputabilă, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv pe cele ale art. 501 alin. (1) din cod, pronunţând o hotărâre care cuprinde motive contradictorii şi care este nemotivată cu privire la aspectele esenţiale de drept, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi act normativ fiind aplicabile.

Prin motive de recurs circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat statuările Curţii Constituţionale, din decizia nr. 136 din 3 martie 2021, prin care s-a reţinut că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal, soluţionat prin clasare, în baza art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi act normativ sau achitare este neconstituţională.

Concret, a afirmat că nelegalitatea deciziei recurate rezidă în aplicarea greşită a normei de drept material incidente, respectiv în faptul că a constatat că instanţa civilă nu poate aprecia asupra nelegalităţii hotărârilor prin care s-a dispus arestarea preventivă, deoarece, în acest caz, ar exercita controlul judiciar în materie penală, ceea ce nu este posibil.

Recurentul a învederat că instanţa de apel nu a fost învestită cu soluţionarea unei cereri privind examinarea nelegalităţii încheierilor prin care s-a dispus arestarea preventivă, ci cu o cerere privind stabilirea despăgubirilor aferente aplicării unei asemenea măsuri, într-un dosar penal soluţionat prin clasare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a), b) şi d) teza a II-a C. proc. pen.

Recurentul s-a considerat îndreptăţit la repararea prejudiciului suferit ca urmare a privării de libertate dispuse cu încălcarea legii, cu atât mai mult cu cât la art. 52 alin. (3) din Constituţia României este reglementat dreptul la reparaţie ce are ca premisă eroarea judiciară, relevante în acest sens fiind, în opinia sa, prevederile art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Invocând o nepronunţare a instanţei de apel asupra dreptului său la repararea prejudiciului rezultat din eroarea judiciară, recurentul a afirmat încălcarea dispoziţiilor art. 8 din Convenţie, încălcare ce reiese, din perspectiva sa, din imposibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul Statul Român, prin Ministerul Finantelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând, în esenţă, că în mod corect a reţinut instanţa de apel că în cuprinsul ordonanţei de clasare nu s-a precizat că fapta penală pentru care recurentul a fost cercetat nu există, că aceasta nu a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de lege sau că ar exista o cauză de nepedepsire, întinderea reparaţiei presupunând dovedirea consecinţelor negative cauzate persoanei vătămate prin adoptarea unei asemenea măsuri. Totodată, a afirmat că instanţa civilă nu poate îndrepta erorile conţinute de actele de procedură întocmite într-un dosar penal şi nici nu le poate interpreta.

6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului în şedinţa publică de la 23 octombrie 2025, când a rămas în pronunţare asupra acestuia, pronunţarea fiind amânată succesiv, la 6 noiembrie 2025, respectiv la 20 noiembrie 2025, în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (1) C. proc. civ.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a prevederilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În esenţă, criticile recurentului, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., vizează, pe de o parte, nemotivarea corespunzătoare dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod a hotărârii instanţei de apel, pe de altă parte, încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor de drept material incidente, cu precădere a aspectelor statuate de Curtea Constituţională prin decizia nr. 136 din 3 martie 2021, apreciate ca fiind aplicabile situaţiei litigioase.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei."

Cazul de casare în discuţie, în ipoteza invocată, presupune o motivare necorespunzătoare, contrară dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care atribuie instanţei obligaţia de a expune obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi argumentele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile formulate. Aşadar, dacă aceste criterii au fost respectate, deşi în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile părţilor, hotărârea nu este susceptibilă de reformare prin prisma motivului de recurs cercetat.

Textul legal evocat impune ca fiecare împrejurare reţinută de instanţă să fie justificată prin intermediul probaţiunii administrate.

Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că motivarea hotărârilor implică răspunsul dat de judecător fiecăruia dintre argumentele părţilor procesului. Chiar dacă art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului impune instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată. Obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupune o expunere a argumentelor care, prin conţinutul lor, sunt de natură să influenţeze soluţia.

Analizată prin prisma acestui cadru normativ, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului, că hotărârea atacată cu recurs respectă obligaţia legală de motivare, considerentele acesteia nefiind contradictorii.

Strict sub aspectul motivării, se constată că, prioritar examinării apelului, curtea a notat că, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., urma să examineze hotărârea apelată în limitele stabilite expres de apelantul-reclamant.

Concret, a remarcat că, prin apelul formulat, reclamantul a criticat hotărârea tribunalului sub două aspecte: unul vizând greşita reţinere a faptului că, în privinţa sa, clasarea s-a dispus în dosarul penal în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., iar altul referindu-se la neanalizarea, de către prima instanţă, a nelegalităţii măsurilor preventive privative de libertate.

În acelaşi context, instanţa de apel a notat că reclamantul nu a înţeles să critice soluţia tribunalului cu privire la condiţiile de detenţie, astfel că a constatat că aceste dezlegări au intrat în puterea lucrului judecat, conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ.

Examinând primul motiv de apel - prin care reclamantul criticase hotărârea tribunalului din perspectiva greşitei reţineri a incidenţei statuărilor Curţii Constituţionale de la paragr. 52, din decizia nr. 136 din 3 martie 2021, precum şi a aprecierii, în sensul că, faţă de soluţia de clasare a cauzei, dispusă în dosarul penal nr. x/2023, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a), b) şi d) teza a II-a C. proc. pen., pentru obţinerea reparării prejudiciului cauzat prin instituirea măsurilor preventive, era necesar că partea reclamantă să solicite continuarea procesului penal, conform art. 18 din acelaşi act normativ - curtea a reţinut că, în motivarea ordonanţei din 13 februarie 2023, emise în dosarul nr. x/2023, invocată în susţinerea demersului judiciar, nu s-a precizat că fapta pentru care a fost cercetat apelantul nu există, că nu este prevăzută de legea penală, că nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege sau că ar exista o cauză de neimputabilitate, ci s-a consemnat că intervenise prescripţia răspunderii penale.

Remarcând existenţa unei contradicţii între norma de drept indicată şi motivarea ordonanţei de clasare, curtea a dat eficienţă acestora din urmă, reţinând că temeiul clasării, faţă de intervenirea prescripţiei răspunderii penale, este, de fapt, art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., iar nu art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi act normativ, cum susţinuse reclamantul.

În aceste condiţii, a reţinut că instanţa de fond a aplicat corect legea, atunci când a arătat că, în cauză, îşi găsesc aplicabilitatea statuările Curţii Constituţionale, din decizia nr. 136/03.03.2021, paragr. 52, prin care s-a constatat că, atunci când procesul penal este soluţionat prin aplicarea uneia dintre cauzele de încetare, prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., care, în sine, împiedică instanţa să soluţioneze fondul cauzei, dreptul la repararea pagubei nu subzistă, pentru că acuzaţia penală nu a fost soluţionată pe fond, procesul penal încetând din motive procedurale sau substanţiale care au împiedicat soluţionarea sa.

Referitor la temeiul de drept menţionat în ordonanţă, potrivit căruia s-a dispus clasarea cauzei penale, curtea a notat că instanţa civilă nu poate îndrepta erorile din actele de procedură întocmite într-un dosar penal şi nici nu le poate da o altă interpretare, reclamantul fiind singurul în măsură să sesizeze organele de urmărire penală cu privire la inadvertenţele privitoare la motivare şi la temeiul de drept, conţinute de ordonanţa de clasare, pentru a se dispune corectarea greşelilor semnalate.

Totodată, a constatat că între ordonanţa emisă la 16 februarie 2023 şi cea din 13 februarie 2023 nu existau diferenţe, excepţie făcând temeiul de drept reţinut, motivul clasării dispuse în dosarul penal nr. x/2023 constând în intervenirea prescripţiei răspunderii penale.

Referitor la privarea nelegală de libertate, faţă de temeiul juridic pe baza căruia s-a fundamentat soluţia de clasare a cauzei penale, instanţa de apel a reţinut incidenţa prevederilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen., care condiţionează constatarea nelegalităţii măsurii preventive privative de libertate de emiterea unei ordonanţe a procurorului, de revocare a măsurii reţinerii ori de clasare, a unei încheieri definitive a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei judecătoreşti, dispuse în acelaşi sens, precum şi a unei hotărâri definitive de achitare.

Enunţând paragr. 54 al deciziei nr. 136/2021 pronunţate de Curtea Constituţională, prin care s-a reţinut că obligaţia organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) C. proc. pen., de a se pronunţa, prin hotărâri definitive, asupra legalităţii măsurilor preventive dispuse pe parcursul procesului penal corespunde standardului de protecţie prevăzut la art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, a remarcat că, în mod corect a procedat tribunalul la verificarea legalităţii măsurii arestării preventive prin raportare la hotărârile judecătoreşti pronunţate sub acest aspect, pe parcursul procesului penal.

Cu toate acestea, a subliniat că analiza motivelor care au stat la baza instituirii măsurilor privative de libertate, inclusiv din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, este apanajul exclusiv al instanţei penale, instanţa civilă neputând cenzura dacă acestea corespund legii penale, întrucât, în caz contrar, ar acţiona ca o instanţă de control judiciar al hotărârilor pronunţate de o instanţă penală.

Înalta Curte, examinând modalitatea în care instanţa de apel a analizat apelul formulat de reclamant, constată că hotărârea atacată respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., referitoare la obligativitatea expunerii motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, astfel că nu se poate reţine o motivare necorespunzătoare a acesteia.

Dimpotrivă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a răspuns criticilor referitoare la soluţia tribunalului, de respingere a cererii de chemare în judecată, apreciind că, deşi în cauza penală care a format obiectul dosarului penal nr. x/2023 s-a dispus clasarea pentru intervenirea prescripţiei răspunderii penale, reclamantul nu a solicitat continuarea procesului penal, prin care să urmărească pronunţarea unei soluţii care să îl disculpe în fond şi care să-i deschidă dreptul la despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate.

De asemenea, a examinat şi criticile prin care reclamantul contestase aspectul reţinut de instanţa de fond cu privire la temeiul juridic în baza căruia, prin ordonanţă, s-a dispus încetarea procesului penal, curtea validând această constatare, care a fost în sensul că, în dosarul penal menţionat, clasarea cauzei s-a dispus în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, iar nu pentru una dintre cauzele prevăzute la lit. a)-d) ale aceluiaşi articol, cum eronat acesta afirmase.

Pronunţarea soluţiei în apel s-a făcut prin prisma probaţiunii administrate, curtea examinând judicios situaţia de fapt şi actele de procedură întocmite în dosarul penal, cu precădere ordonanţa din 13 februarie 2023, şi reţinând că, potrivit considerentelor acesteia, nu se justifica admiterea cererii de chemare în judecată, astfel că o interpretare greşită de către instanţa de fond a prevederilor legale incidente nu a fost identificată.

Totodată, examinată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că soluţia pronunţată în calea ordinară de atac nu este rezultatul unei contrarietăţi a considerentelor hotărârii recurate, deoarece, în argumentarea motivelor pentru care a respins apelul reclamantului şi a menţinut hotărârea instanţei de fond, a reţinut că, faţă de temeiul juridic pe baza căruia soluţia de clasare a fost adoptată, acesta nu este îndreptăţit la repararea prejudiciului cauzat prin aplicarea măsurilor preventive de libertate, principiul rolului activ în aflarea adevărului al judecătorului, stipulat la art. 22 C. proc. civ., fiind, aşadar, respectat.

Contrar alegaţiilor recurentului, considerentele hotărârii criticate nu conţin aspecte antagonice, situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel fiind corelată cu normele de drept aplicabile, pe baza cărora raţionamentul juridic s-a conturat, hotărârea pronunţată fiind motivată adecvat şi corespunzând standardului de motivare instituit prin art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., situaţia de fapt şi de drept fiind enunţată cu claritate, curtea răspunzând tuturor criticilor invocate în calea ordinară de atac.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat cauza sub toate aspectele relevante, astfel că neînsuşirea de către judecător a argumentelor reclamantului nu echivalează cu o motivare necorespunzătoare sau contradictorie a hotărârii recurate.

Hotărârea pronunţată nu prezintă carenţe de motivare, ci conţinând repere exacte ale judecăţii realizate în conformitate cu situaţia de fapt dedusă judecăţii, a normelor juridice aplicabile şi a probatorului propus şi administrat, a cărui evaluare s-a făcut prin raportare la dispoziţiile art. 479 C. proc. civ. şi a principiului disponibilităţii procesului civil, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nefiind, aşadar, incident.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentului, că decizia nr. 136 din 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă situaţiei litigioase pendinte, raportat la temeiul juridic în baza căruia s-a dispus, în privinţa sa, clasarea cauzei penale care a format obiectul dosarului penal nr. x/2023 - art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Referitor la controlul de constituţionalitate exercitat prin decizia nr. 136 din 3 martie 2021 de către Curtea Constituţională, prin raportare la dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, se constată că acesta a vizat ipoteza referitoare la existenţa unei măsuri preventive privative de libertate care îndeplineşte cerinţele de legalitate cuprinse în C. proc. pen. şi la art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenţie şi care, deşi a fost dispusă potrivit legii, a devenit nedreaptă ca urmare a pronunţării unei soluţii de respingere pe fond a acuzaţiei formulate în materie penală.

Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, încalcă art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza I din Constituţie.

În cauza pendinte, procesul penal în care recurentul a fost cercetat pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat şi complicitate la săvârşirea infracţiunii de camătă (prevăzute de art. 367 alin. (1) şi (3) şi art. 48 raportat la art. 351 C. proc. pen.), a fost clasat, conform ordonanţei din 16 februarie 2023, în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Elocvente în această ipoteză analizată sunt aspectele statuate de Curtea Constituţională la paragr. 52 din decizia nr. 136 din 3 martie 2021, în sensul că, "atunci când procesul penal este soluţionat prin aplicarea uneia dintre cauzele de încetare [art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen..], care în sine împiedică instanţa să soluţioneze fondul cauzei, dreptul la repararea pagubei nu subzistă pentru că acuzaţia penală nu a fost soluţionată pe fond, procesul penal încetând din motive procedurale sau substanţiale care au împiedicat soluţionarea sa. În aceste cazuri, persoana poate solicita continuarea procesului penal, conform art. 18 din C. proc. pen., pentru a obţine o soluţie de achitare, care dă dreptul la despăgubiri. Desigur, dreptul la repararea pagubei este şi rămâne garantat în situaţia în care privarea de libertate a fost dispusă cu încălcarea legii într-o cauză soluţionată prin aplicarea motivelor de încetare a procesului penal sau prin condamnarea persoane."

Aşadar, în absenţa obţinerii, în procedura prevăzută de art. 18 C. proc. pen., cu referire la art. 319 alin. (1) din acelaşi act normativ (conform cărora, dacă procurorul dispune clasarea cauzei din motive precum amnistia, prescripţia, retragerea plângerii prealabile, renunţarea la urmărirea penală sau existenţa unei cauze de nepedepsire, suspectul sau inculpatul are dreptul să ceară continuarea urmăririi penale într-un termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanţa de soluţionare), a unei soluţii de achitare în privinţa faptelor penale pentru care se declanşase urmărirea penală, prin raportare la statuările obligatorii ale Curţii Constituţionale, de la paragr. 52 din decizia nr. 136 din 3 martie 2021, materialul probator de la dosar nu are aptitudinea de a releva faptul că măsura arestării preventive sau măsura arestului la domiciliu au constituit o privare nedreaptă de libertate.

Ca atare, în mod corect instanţa de apel a validat concluzia primei instanţei, în sensul că cererea reclamantului, cu privire la acordarea daunelor morale pentru privarea nelegală de libertate este neîntemeiată, de vreme ce s-a constatat că decizia nr. 136 din 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, privind calificarea perioadei de arest preventiv ca privare nedreaptă de libertate, nu este aplicabilă situaţiei litigioase raportat la temeiul juridic în baza căruia s-a dispus încetarea procesului penal pentru recurent (art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.).

De altfel, în calea de atac a recursului, s-au confirmat constatările instanţei de apel cu privire această ordonanţă, de care recurentul s-a prevalat în susţinerea demersului judiciar, mai precis faptul că era varianta în lucru şi nefinalizată a ordonanţei din 16 februarie 2023, prin care urmărirea penală din dosarul penal nr. x/2023 a fost finalizată printr-o soluţie de clasare, în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. pentru toţi inculpaţii, deci şi în privinţa recurentului A., acesta fiind singurul act procedural cu relevanţă în cauză, care a produs efecte juridice, respectiv sistarea urmăririi penale şi încetarea măsurilor preventive. În acest context, este de reţinut că, la solicitarea recurentului, acestuia i s-a recomunicat ordonanţa din data de 16 februarie 2023, în care temeiul juridic al achitării a fost corect indicat, ordonanţa constituind obiect al plângerii formulate la instanţa penală. Prin încheierea penală nr. 240 din 18 iunie 2025, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Argeş, secţia penală a constatat că temeiul juridic al clasării a fost corect aplicat, neexistând premisele schimbării soluţiei în sensul aplicării prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 5313 din 17 decembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 5313 din 17 decembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 noiembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.