Donation contract nullity for illicit cause: intent to shield assets from criminal recovery rather than gratify

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 16.03.2023 sub nr. x/2023, reclamanta Camera de Comerţ şi Industrie a României (CCIR) a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B. şi C., constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/14.07.2014 de către SPN D., cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1236, 1238 alin. (2) C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta B. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin întâmpinare, pârâtul A. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei de interes.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 960/11.07.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesual active şi excepţia lipsei de interes invocate de către pârâţi, ca neîntemeiată. A respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 59/A/27.01.2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul reclamantei Camera de Comerţ şi Industrie a României (CCIR) împotriva sentinţei civile nr. 960/11.07.2024 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă. A schimbat sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis acţiunea. A constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/14.07.2014 de către SPN D.. A obligat pârâţii A. şi C. la plata, către reclamantă, în solidar, a sumei de 27.659,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în prima instanţă. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate. A luat act că apelanta reclamantă solicită cheltuielile de judecată efectuate în apel pe cale separată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 59/A/27.01.2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recursuri distincte, pârâţii E. şi C..

Recurentul-pârât E. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5), 6) şi 8) C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi pronunţarea unei hotărâri conforme legii.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că împrejurările, în care a fost încheiat contractul de donaţie a cărui nulitate se solicită precum şi situaţia din dosarul penal în care recurentul a figurat ca inculpat sunt fapte cunoscute ce reprezintă temeiul unei prezumţii legale conform art. 328 C. proc. civ., ce nu mai trebuie dovedite.

În acest context, în mod eronat reţine instanţa de apel că admisibilitatea prezumţiei nu este dată de audierea efectivă a unui martor în cauză, ci de admisibilitatea probei. Prezumţia judiciară poate fi primită numai în cazurile în care faptul necunoscut se întemeiază pe un fapt cunoscut, vecin şi conex, care trebuie dovedit şi că dovada rezultă din depoziţiile unor martori, în caz contrar, dacă faptele sunt considerate de lege ca fiind dovedite din fapte cunoscute care rezultă din înscrisuri sau alte probe administrate în cauză, ne găsim în prezenţa prezumţiei legale, care nu poate fi înlăturată decât printr-o probă contrară administrată în cauză. Este cert stabilit de legiuitor că o prezumţie legală nu poate fi înlăturată printr-o prezumţie judiciară. În cauză, prezumţia legală rezultă din probe, constând din înscrisurile oficiale administrate şi din declaraţii interogatorii, probe care nu au fost înlăturate prin probe contrare, ceea ce ar fi constituit unica posibilitate legală de a fi înlăturată prezumţia legală în condiţiile în care probele contrare anulau şi desfiinţau probele care au generat proba prezumţiei legale.

În combaterea considerentului instanţei de apel potrivit, căruia la data încheierii contractului recurentul a avut reprezentarea mentală a faptului că poate fi tras la răspundere pentru prejudiciul produs şi de aceea a încheiat contractul de donaţie (pentru ca bunul să nu poată fi urmărit în dosarul penal), recurentul învederează că o astfel de susţinere este lipsită de temei juridic şi nedovedită. Dovada intenţiei directe reţinută în penal nu poate constitui, scoasă din contextul dezbaterilor penale, o probă în altă cauză.

Mai învederează recurentul că situaţia din 19.03.2014, care a condus la demiterea sa nu are nicio legătură cu situaţia din 26.10.2015, când i s-a adus la cunoştinţă calitatea de suspect, iar încheierea unui act de partaj voluntar cu soţia sa a fost determinată de starea de sănătate (suspect de cancer).

Elementele faptice reţinute de către instanţa de apel ca dând naştere unei prezumţii judiciare simple în sensul că actul nu a fost încheiat cu scopul de a-şi gratifica fiica, ci de a împiedica bunul respectiv să fie urmărit în dosarul penal pentru acoperirea unui eventual prejudiciu sunt nelegale din perspectiva art. 329 C. proc. civ. şi produc o vătămare care nu poate fi remediată decât prin desfiinţarea hotărârii.

Mai arată recurentul că proba prezumţiei judiciare nu a fost invocată de reclamantă în judecarea fondului, nici prin cerere şi nici în instanţă, motiv pentru care în primul grad de jurisdicţie nu a existat dezbatere pe această probă, fiind înfrânt principiul contradictorialităţii prevăzut în art. 14 C. proc. civ.

Până la momentul aducerii la cunoştinţă a acuzaţiilor penale (26.10.2015), recurentul nu prefigura că există un impediment legal sau moral la încheierea contractului de donaţie, nu avea niciun debit faţă de vreo persoană fizică sau juridică, astfel încât nu se poate reţine că există vreo cauză ilicită sau imorală la încheierea actului.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că statuarea instanţei de apel în sensul că nu are relevanţă data de 26.10.2015, data la care a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva recurentului, reprezintă o motivare contradictorie în raport de considerentele aceleiaşi instanţe, prin care s-a reţinut că actul de donaţie din 14.07.2014 a fost încheiat în mod fraudulos, întrucât recurentul avea reprezentarea mentală că este posibilă iniţierea unor demersuri legale în vederea blocării prejudiciului produs reclamantei.

Pe de altă parte, motivele sunt străine de natura cauzei, în sensul că natura cauzei este reprezentată de legalitatea încheierii unui contract de donaţie la 14.07.2014 şi motivele ce puteau modifica soluţia fondului impuneau a se proba şi stabili: dacă la data încheierii contractului părţile erau libere să dispună de bunurile lor; dacă există probe din care să rezulte că scopul urmărit nu era acela de a gratifica, ci de a frauda legea; dacă există fraudă la lege, cauză ilicită şi imorală sau conivenţă între contractanţi.

Or, probele dovedesc că între contractul de donaţie încheiat la 14.07.2014 şi ancheta penală declanşată la 19.03.2014, respectiv demiterea recurentului la 04.06.2014 nu există nicio legătură, iar statuările instanţei de apel în sensul că pregătirea juridică a recurentului îi permitea să prevadă posibila evoluţie a anchetei penale, chiar dacă nu i se comunicase în mod oficial, calitatea de suspect şi că donaţia a fost încheiată pentru a pune imobilul la adăpost de o eventuală urmărire silită reprezintă simple supoziţii, fără suport probator, fără legătură cu realitatea şi străine de natura cauzei.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 14, art. 1236 alin. (1), (2), (3), art. 1238 alin. (2) C. civ.

În acest sens, recurentul învederează că instanţa de apel nu motivează în ce manieră dispoziţiile legale menţionate au fost încălcate de către părţile contractului de donaţie. La data de 14.07.2014 nu exista niciun prejudiciu produs reclamantei, dispoziţiile art. 1236 şi art. 1238 alin. (2) C. civ. nu se sprijină pe faptele concrete ale cauzei, iar până la data de 26.10.2015 (data punerii în mişcare a acţiunii penale) recurentul nu a avut cunoştinţă că faptele activităţii sale sunt interpretate ca fapte penale, astfel încât la data încheierii contractului de donaţie nu putea avea o reprezentare mentală a posibilităţii de pierdere a bunului obiect al acelui contract, cum eronat pretinde instanţa de apel.

Prezumţia judiciară prevăzută de art. 329 C. proc. pen. a fost reţinută de către instanţa de apel împotriva tuturor probelor administrate la prima instanţă, în condiţiile în care în apel nu s-a procedat la administrarea de probe noi.

Recurenta-pârâtă C. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5), 6), 7) şi 8) C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a concluzionat, în baza unor raţionamente pe care le-a catalogat drept prezumţii judiciare simple, că scopul încheierii contractului de donaţie autentificat sub nr. x/14.07.2014 a fost acela de a scoate bunul donat din patrimoniul intimatului pârât A. şi de a zădărnici orice încercare de recuperare a prejudiciului creat în activitatea desfăşurată de către acesta în cadrul COR, iar nu intenţia de a o gratifica pe donatară, prezumţia de existenţă şi validitate a cauzei fiind astfel răsturnată. Prin argumentele oferite, instanţa de apel a denaturat noţiunea şi modul de aplicare a prezumţiilor, legale şi judiciare, reglementate ca mijloace de probă în cadrul procesului civil de dispoziţiile art. 327-329 din C. proc. civ.

În cauză, reclamanta a invocat prezumţiile judiciare în cadrul motivelor de apel, fără a le invoca la fond şi fără a propune alte probe decât cele administrate în faţa primei instanţe, probe care nu puteau naşte prezumţii judiciare, încercând să inducă eroare, considerând că faptul cunoscut îl reprezintă fapte din activitatea pârâtului anterioare datei de 14.07.2014 la care a fost încheiat contractul de donaţie, fapte de care recurenta şi mama sa nu aveau cunoştinţă în momentul semnării actului. Instanţa de apel a preluat această teză, considerând că dovada săvârşirii unor fapte penale în dauna patrimoniului CCIR de către pârât rezultă din conţinutul sentinţei penale nr. 165/03.08.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia penală în dosarul nr. x/2016, astfel cum a rămas definitivă prin decizia penală nr. 325/03.11.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, iar printr-un raţionament vicios, a concluzionat că pârâtul cunoştea caracterul penal al acestor fapte încă de la data desfăşurării activităţii sale la CCIR, ba mai mult, că a împărtăşit şi membrilor familiei sale aceste fapte şi posibilele lor consecinţe de ordin civil sau penal.

Dar faptul cunoscut, în accepţiunea dispoziţiilor art. 327 din C. proc. civ., trebuie să aibă un caracter obiectiv, să poată fi dovedit prin orice mijloace de probă şi să rezulte din conduita părţilor anterioară încheierii actului de donaţie, iar nu un caracter eminamente subiectiv, propriu gândurilor şi ideilor care compun universul interior al unei persoane, acolo unde nimeni nu poate pătrunde.

Instanţa de apel nu a avut în vedere un fapt cunoscut atunci când a concluzionat cu privire la scopul mediat al încheierii contractului de donaţie, ci un fapt necunoscut, o stare de conştiinţă imposibil de cunoscut în lipsa unor manifestări exterioare care să-i trădeze prezenţa, respectiv o aşa-zisă "reprezentare mentală a faptului că poate fi tras la răspundere pentru prejudiciul produs şi că este posibil să fie întreprinse măsuri în vederea recuperării acestuia cu privire la patrimoniul său".

Referitor la această presupusă reprezentare mentală pe care ar fi avut-o pârâtul, nu există niciun element de ordin obiectiv care să justitifice o asemenea supoziţie, probatoriul administrat în cauză dovedind contrariul, respectiv că pârâtul a trăit permanent cu convingerea că actele şi faptele sale au deplină acoperire legală, neavând niciun motiv să creadă că ar putea deveni subiectul unei anchete penale.

Reprezentarea mentală a faptului că este posibilă iniţierea unor demersuri legale în vederea recuperării prejudiciului cauzat reclamantei reprezintă doar o presupunere, o supoziţie formulată în baza unor constatări post-factum ale organelor judiciare, iar nu rezultatul evaluării unor elemente de ordin obiectiv, concomitente sau anterioare datei la care a fost încheiat contractul de donaţie, această ipotetică reprezentare mentală constituind în sine un fapt necunoscut, în accepţiunea legii, câtă vreme nu a fost dovedit faptul conex, anume că pârâtul cunoştea, la data încheierii contractului de donaţie, că este cercetat penal în legătură cu potenţiale fapte cauzatoare de prejudiciu în dauna patrimoniului CCIR.

Dacă în cazul pârâtului instanţa de apel s-a raportat la existenţa unor fapte din perioada în care a exercitat mandatul de preşedinte al CCIR, considerând că acesta nu putea să nu-şi dea seama de caracterul lor penal şi de posibilitatea de a fi tras ulterior la răspundere pentru săvârşirea lor, în cazul recurentei şi al mamei sale, argumentul suprem al instanţei în reţinerea conivenţei la scoaterea bunului donat din patrimoniul pârâtului este concentrat într-o singură propoziţie:

"acestea puteau realiza chiar la data încheierii actului de donaţie că activitatea lui A. în cadrul CCIR urmează să fie verificată, iar, în eventualitatea constatării unor nereguli, acesta era pasibil de răspundere penală sau civilă".

Însă conivenţa trebuie dovedită şi nu presupusă, iar reclamanta trebuia să aducă probe convingătoare în acest sens.

Recurenta arată că a locuit în această casă încă de la momentul construcţiei, casa a fost gândită şi construită pentru recurentă, aceasta având posesia şi folosinţa şi dobândind dreptul de dispoziţie ulterior, în urma donaţiei.

Recurenta nu cunoştea faptele pârâtului, în materialitatea lor, nu putea cunoaşte nici caracterul lor penal (stabilit fiind de o hotărâre definitivă abia în 2020), iar în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată de către pârât ca preşedinte al CCIR, nu avea niciun indiciu cu privire la eventuale nereguli de natură să atragă răspunderea sa penală sau civilă la momentul încheierii donaţiei.

Instanţa distorsionează adevărul atunci când reţine, în considerentele hotărârii, că "nu prezintă relevanţă pentru determinarea atitudinii subiective a părţilor la încheierea actului juridic a împrejurării că fiica, respectiv soţia, nu au cunoscut cu exactitate acuzaţiile ce se aduc intimatului pârât sau dacă faptele concrete pentru care acesta fusese arestat preventiv şi ulterior plasat în arest la domiciliu, erau cele prin care a fost prejudiciat bugetul apelantei reclamante".

Raţionamentul care a condus instanţa de apel la concluzia că "cele două semnatare ale actului juridic (mamă şi fiică) au procedat la încheierea actului de donaţie în conivenţă cu intimatul pârât A., cu scopul de a scoate bunul donat din patrimoniul acestuia şi de a zădărnici orice încercare de recuperare a prejudiciului creat în activitatea desfăşurată de către acesta în cadrul CCIR", nu reprezintă o prezumţie judiciară, întrucât nu se întemeiază pe un fapt cunoscut, ci pe o supoziţie aleatorie, neavând nici greutatea şi nici puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel reţine, pe de o parte că "atât donatoarea F., cât şi donatara C., având cunoştinţă la momentul încheierii actului de donaţie de faptul că prin scoaterea imobilului din patrimoniul comun al G. se blochează posibilitatea organelor penale de a dispune măsuri asigurătorii în privinţa sa, cât şi a apelantei reclamante de a proceda la o eventuală executare silită a acestuia, în caz de condamnare a intimatului pârât A.", iar pe de altă parte, că "nu prezintă relevanţă pentru determinarea atitudinii subiective a părţilor la încheierea actului juridic a împrejurării că fiica, respectiv soţia, nu au cunoscut cu exactitate acuzaţiile ce se aduc intimatului pârât sau dacă faptele concrete pentru care acesta fusese arestat preventiv şi ulterior plasat în arest la domiciliu, erau cele prin care a fost prejudiciat bugetul apelantei reclamante", alegaţii care sunt contradictorii. Astfel instanţa reţine despre recurentă şi mama sa că aveau cunoştinţă la încheierea actului de donaţie, iar câteva rânduri mai jos reţine că nu au cunoscut.

A cunoaşte faptul că prin scoaterea imobilului din patrimoniul comun al G. sunt împiedicate organele judiciare să dispună măsuri asigurătorii şi CCIR să procedeze la o eventuală executare silită, înseamnă a cunoaşte faptul că urmează a fi pusă în mişcare acţiunea penală împotriva pârâtului pentru fapte penale cauzatoare de prejudiciu în dauna patrimoniului CCIR, dar tocmai această situaţie este contrazisă în paragraful următor, acolo unde se arată că nu recurenta nu a cunoscut cu exactitate acuzaţiile aduse pârâtului sau dacă faptele concrete pentru care acesta fusese arestat preventiv şi ulterior plasat în arest la domiciliu, erau cele prin care a fost prejudiciat bugetul reclamantei.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel ignoră decizia nr. 325/03.11.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat că reclamanta creditoare a pârâtului nu se poate îndestula dintr-un bun ce aparţine recurentei, instanţa ridicând sechestrul judiciar instituit.

În cauză, operează puterea de lucru judecat, întrucât hotărârea instanţei de apel, de anulare a contractului de donaţie în vederea recuperării prejudiciului cauzat reclamantei de către debitorul A., tatăl recurentei, prin îndestularea cu acest imobil donat recurentei, contrazice hotărârea definitivă din 03.11.2020 a Înaltei Curţi din dosarul nr. x/2016, care a decis privitor la acelaşi creditor (reclamanta), în baza aceleiaşi creanţe, contra aceluiaşi debitor A., privitor la acelaşi bun (imobilul în cauză), că reclamanta nu se poate îndestula în baza creanţei pârâtului din acest bun, care aparţine recurentei, luând decizia de ridicare a sechestrului asigurător instituit atunci în baza confiscării extinse, decizie care nu a fost atacată de reclamantă în acel dosar.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.236, art. 1.238 alin. (2) şi art. 1.239 alin. (2) din C. civ., prezumţia existenţei unei cauze valabile nefiind răsturnată prin proba contrară, caracterul licit şi moral al cauzei rezultând din intenţia sinceră a părinţilor de a-şi gratifica fiica, scopul mediat fiind acela de a-i asigura o locuinţă, intenţie care a existat încă de la data emiterii autorizaţiei de construcţie, întrucât recurenta nu deţinea niciun imobil în proprietate, locuind cu chirie în Bucureşti.

Astfel, deşi reclamanta solicită constatarea nulităţii absolute în temeiul dispoziţiilor art. 1.236 şi art. 1.238 alin. (2) din C. civ., susţinând existenţa unei cauze ilicite şi imorale ca motiv determinant al încheierii contractului de donaţie, motivele de fapt se referă la o cauză de inopozabilitate a actului juridic civil, respectiv la situaţia unui act valabil încheiat, dar care este lipsit de efectele în vederea căruia a fost încheiat dacă părţile au acţionat în frauda creditorilor, susţinându-se:

"Acest contract de donaţie a fost încheiat de către părţile semnatare, exclusiv, cu scopul nelegitim şi imoral de a se crea o stare de insolvabilitate pârâtului, A., astfel încât acesta să nu poată fi supus executării silite în vederea recuperării prejudiciilor cauzate subscrisei...".

Deşi nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, pentru ca acţiunea să fie admisă trebuie dovedit, primo, caracterul ilicit sau imoral al cauzei care a determinat fiecare parte să încheie actul, secundo, caracterul comun al cauzei ilicite sau imorale ori, în caz contrar, faptul că cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască.

Aceasta întrucât este absolută nulitatea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocroteşte un interes general, spre deosebire de nulitatea relativă, care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocroteşte un interes particular, individual ori personal.

În motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta nu a indicat nicio dispoziţie legală sau normă de ordine publică pe care părţile să o fi nesocotit la încheierea contractului de donaţie, astfel încât cauza să dobândească un caracter ilicit, situaţie reţinută în mod absolut corect de instanţa de fond, dar ignorată total de instanţa de apel.

De asemenea, reclamanta nu a arătat nici motivele pentru care cauza ar fi fost imorală, respectiv contrară bunelor moravuri, căci în discuţie nu este moralitatea ca principiu etic, la care se raportează reclamanta atunci când pretinde că actul a fost încheiat cu rea-credinţă, pentru a se crea o stare de insolvabilitate unuia dintre pârâţi, ci regulile de conduită a căror respectare s-a impus cu necesitate, printr-o experienţă şi practică îndelungată, precum respectul datorat fiinţei umane şi vieţii sale private, demnitatea persoanei umane şi a corpului uman, morala sexuală etc, tendinţa fiind ca fostele norme considerate ca aparţinând sferei bunelor moravuri să devină norme ale ordinii publice de protecţie a persoanei (art. 61 şi urm. din C. civ.).

Aşadar, întrucât motivul antamat în petitul acţiunii nu intră în sfera ilicitului şi nici a imoralităţii, în accepţiunile conferite de lege, jurisprudenţă şi doctrina juridică acestor noţiuni, ci este un motiv supus unei reglementări distincte (art. 1.562 - 1.565 din C. civ.), instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii la cazul dedus judecăţii.

La data încheierii contractului de donaţie, recurenta locuia deja în imobilul donat de aproape 3 ani, încheierea actului făcându-se la finalizarea formalităţilor privind intabularea, cât şi ca urmare a agravării stării de sănătate a pârâtului, agravare cauzată de situaţia arestului.

La momentul încheierii actului de donaţie, nu existau niciun fel de elemente care să prefigureze calitatea de creditor al COR, fiind cu desăvârşire exclusă intenţia prejudicierii acesteia prin înstrăinarea bunului.

Recurenta nu a avut cunoştinţă până la data de 26.10.2015 (deci la un an după încheierea donaţiei), despre faptul că pârâtul este cercetat într-o cauză penală ce vizează prejudicierea patrimoniului COR, astfel că nu se poate susţine că la 14.07.2014, când a fost încheiat contractul de donaţie, a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască motivul de anulabilitate a contractului invocat de către reclamantă, respectiv presupusa intenţie a pârâtului de a-şi crea o stare de insolvabilitate.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea la recursul pârâtului E. înregistrată la 26.06.2025, intimata-reclamantă Camera de Comerţi şi Industrie a României a invocat excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Referitor la excepţia de nulitate, intimata-reclamantă a arătat că motivele de recurs sunt indicate pur formal şi nu se încadrează în motivele de casare invocate, recurentul urmărind în realitate să provoace o nouă judecată asupra fondului, fapt nepermis în calea de atac a recursului.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ. nu conţine nicio critică de nelegalitate a hotărârii atacate care să poată fi încadrată în motivul de casare invocat. Recurentul face o descriere amplă a probelor administrate la fond şi a situaţiei de fapt, aspecte care nu mai pot fi analizate la acest moment procesual.

De altfel, recurentul nu arată, concret, nici norma legală procedurală încălcată de către instanţa de apel prin decizia pronunţată şi nici modalitatea în care a fost încălcată această normă.

În ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., recurentul nu arată, concret, nici care sunt pretinsele contradicţii de argumentare, raţionament sau de aplicare a legii care s-ar regăsi în considerentele hotărârii atacate şi nici care sunt motivele străine de pricină pe care s-ar fundamenta decizia din apel.

Din nou, recurentul face o prezentare absolut subiectivă a situaţiei de fapt şi o analiză critică asupra probelor administrate.

Referitor la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., dezvoltarea acestui motiv de recurs nu conţine nicio critică efectivă şi concretă a hotărârii atacate, ci conţine citate din considerentele acesteia, citate din normele legale şi aprecieri generale pe marginea textelor de lege.

Pe fondul recursului, arată că motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ. este neîntemeiat, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ., instanţa de apel a arătat, în concret, care sunt elementele faptice care au dat naştere unei prezumţii judiciare simple, reţinând pregătirea juridică a părţilor actului, înstrăinarea, în aceeaşi perioadă şi a altui bun imobil de către recurent şi conivenţa celorlalte părti ale actului de donaţie.

Totodată, recurentul nu arată concret norma procedurală încălcată de către instanţa de apel prin decizia pronunţată, iar criticile dezvoltate au ca obiect probele administrate şi situaţia de fapt, nicidecum o încălcare a legii care să atragă nulitatea.

Nefondat este şi motivul de recurs privind motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii, nu există, în considerentele deciziei recurate, contradicţii de raţionament, de apreciere a probelor, a situaţiei de fapt sau de aplicare a normelor legale în raport cu aceasta şi cererea de chemare în judecată.

În cauză, nu s-a procedat la o aplicare sau interpretare greşită a legii, instanţa de apel a arătat concret, prin raportare la probele administrate şi normele legale aplicabile (pretins a fi încălcate) că scopul urmărit, în conivenţă, de autorii contractului de donaţie anulat, nu a fost acela de a o gratifica pe donatară (recurenta C.), ci acela de a pune la adăpost bunul imobil donat de o viitoare urmărire în vederea recuperării prejudiciului cauzat reclamantei.

Instanţa de apel a evidenţiat cu acurateţe şi precizie juridică că, pentru a determina scopul mediat al încheierii actului de donaţie, nu prezintă nicio relevanţă, nici momentul la care recurenţii au aflat, oficial, de punerea în mişcare a acţiunii penale, şi nici momentul la care intimata-reclamantă a devenit creditorul donatorului, E., ci doar reprezentarea mentală (posibilitatea viitoare a demersurilor de recuperare a prejudiciului) avută de părţi la momentul perfectării donaţiei.

Prin întâmpinarea la recursul pârâtei C. înregistrată la aceeaşi dată, intimata-reclamantă a invocat aceeaşi excepţie de nulitate pentru neîncadrare şi a formulat aceleaşi apărări, dat fiind similaritatea celor două recursuri.

În plus, faţă de motivul privind autoritatea de lucru judecat, intimata-reclamantă a arătat că nu se poate discuta despre încălcarea unei autorităţi de lucru judecat şi nici despre existenţa şi încălcarea unei puteri a lucrului judecat, întrucât prin hotărârea invocată (nr. 325/2020 a Înaltei Curţi) a fost dispusă ridicarea unei măsuri asigurătorii instituite în procesul penal, asupra imobilului ce face obiectul contractului de donaţie, şi nicidecum nu a dezlegat problema juridică ce face obiectul cauzei de faţă. De altfel, chiar recurenta arată această situaţie în cuprinsul recursului său. Aşadar, între cele două pricini nu există nici identitate de obiect şi nici identitate de cauză. Pe cale de consecinţă, nu poate exista autoritate de lucru judecat, în sensul legii.

Pe de altă parte, nici puterea de lucru judecat nu poate exista, câtă vreme în cauza invocată a fost judecată legalitatea şi temeinicia unei măsuri asigurătorii, iar în cauza de faţă se apreciază asupra legalităţii încheierii unui act juridic, respectiv actul de donaţie autentificat sub nr. x/14.07.2014.

Recurenţii au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepţiei de nulitate, înlăturarea apărărilor din actul procedural şi admiterea recursurilor astfel cum au fost formulate.

Prin notele scrise înregistrate la 17.11.2025, recurentul E. a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenţii întemeiază recursurile formulate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ., motiv de casare incident în situaţia când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., motiv de casare incident când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7) C. proc. civ., motiv de casare incident atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., motiv de recurs incident când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Referitor la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., critică comună ambilor recurenţi, Înalta Curte constată că aceasta vizează modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra prezumţiilor judiciare, recurenţii apreciind, prin argumente similare, că instanţa de apel a denaturat noţiunea şi modul de aplicare a prezumţiilor, legale şi judiciare, reglementate de dispoziţiile art. 327-329 din C. proc. civ.

Subsumat acestei critici, recurenţii învederează, în esenţă, că în cazul particular al contractului de donaţie, cauza licită şi morală exprimată prin intenţia de a gratifica este prezumată de lege (prezumţie legală) şi, deşi poate fi înlăturată prin probă contrară, nu poate fi substituită cu o prezumţie judiciară, în lipsa unei probe testimoniale, din care să rezulte faptul cunoscut, care să aibă greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins, acesta fiind şi motivul pentru care legiuitorul a prevăzut expres, la finalul dispoziţiilor art. 329 din C. proc. civ., că prezumţiile judiciare pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.

Mai arată recurenţii că reclamanta a invocat abia în apel prezumţia judiciară, fără a motiva care sunt faptele cunoscute, vecine şi conexe, care să conducă la reţinerea unui fapt necunoscut, ca temei al prezumţiei judiciare, iar prezumţia nu a fost pusă în discuţia părţilor, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 14 din C. proc. civ. ce reglementează principiul contradictorialităţii.

Critica nu poate fi primită şi urmează a fi respinsă, ca nefondată.

În ce priveşte modalitatea de invocare a prezumţiilor judiciare, Înalta Curte reţine că la pagina 6 din motivele de apel formulate de către reclamantă, aceasta învederează că dispoziţiile art. 327 şi 329 din C. proc. civ. sunt aplicabile cauzei şi au fost pe deplin ignorate de către judecătorul fondului.

În respectarea caracterului devolutiv al apelului şi a limitelor în care se desfăşoară judecata în această cale de atac, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 476-478 din C. proc. civ., instanţa de apel a analizat critica anterior menţionată, care a fost adusă la cunoştinţa recurenţilor prin efectul comunicării motivelor de apel.

Recurenţii (intimaţi în calea de atac a apelului) au formulat întâmpinări ample, iar recurentul E. a răspuns acestei critici prin întâmpinarea proprie (pagina 50 dosar apel), dar şi prin notele scrise formulate (pagina 64 dosar apel).

Prin urmare, nu se poate susţine că aspectele deduse judecăţii în apel cu privire la prezumţiile judiciare nu au fost cunoscute şi dezbătute de către părţi, câtă vreme prin actele procedurale formulate şi depuse în termenul legal, critica cu acest obiect a apelantei-reclamante a fost combătută, lucru reţinut şi prin considerentele deciziei recurate.

Faţă de cele arătate, dispoziţiile art. 14 din C. proc. civ. au fost pe deplin respectate, conţinutul textului legal fiind următorul: (1) Instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel. (2) Părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea. (3) Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părţile au obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză. (4) Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu. (5) Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate. (6) Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii."

Cum în cauză apărările părţilor au fost aduse la cunoştinţa acestora în mod reciproc şi au fost preluate ca atare de către instanţă, împrejurarea că la momentul concluziilor orale nu au fost expuse, punctual, toate aspectele conţinute în memoriul de apel, respectiv în întâmpinările formulate în cauză, este lipsită de relevanţă din perspectiva incidenţei motivului de nelegalitate invocat, atâta timp cât părţile şi-au expus punctele de vedere în scris cu privire la aspectele de drept invocate şi câtă vreme în decizia recurată poziţiile procesuale ale părţilor au fost consemnate, iar în fundamentarea soluţiei adoptate instanţa de apel a răspuns inclusiv acelor elemente, care nu au mai fost reiterate şi prin concluziile orale.

Modalitatea în care partea înţelege să expună oral apărările, pe care le-a formulat şi în scris nu poate fi imputată instanţei de judecată, concluziile orale reprezentând, în general, un rezumat al punctelor de vedere formulate în scris care, de altfel, în cauza pendinte, au fost avute în vedere de către instanţă la momentul expunerii raţionamentului logico-juridic conţinut în hotărârea recurată. Oricum, instanţa de judecată are obligaţia legală de a analiza toate suţinerile părţilor consemnate în actele procedurale (motive de apel/întâmpinări) chiar dacă acestea nu mai sunt reiterate în totalitate prin concluziile orale formulate, întrucât se presupune că, prin susţinerile orale, se prezintă în mod concis şi în rezumat apărările formulate, fără a fi obligatoriu dezvoltarea în mod exhaustiv a acestora în faţa instanţei de judecată.

În ce priveşte modalitatea în care instanţa de apel a dat eficienţă prezumţiilor judiciare reglementate de art. 327-329 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită.

Astfel, art. 327 din C. proc. civ. explică prezumţiile ca fiind "consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut." Rezultă că prezumţiile sunt opinii întemeiate pe aparenţe, ipoteze sau deducţii. Potrivit definiţiei precitate, prezumţiile sunt mijloace de probă indirecte, consecinţele sau concluziile fundamentate pe acestea presupunând, eo ipso, probarea anterioară a unui fapt vecin şi conex cu faptul necunoscut ce este relevat prin mijlocirea prezumţiei. Cu alte cuvinte, prezumţia este mijlocul de probă prin care, cunoscând faptul vecin şi conex cu faptul necunoscut, în temeiul unui raţionament inductiv sau deductiv, se ajunge la afirmarea existenţei faptului ce se doreşte a fi dovedit.

Dispoziţiile art. 328 din C. proc. civ., consacră prezumţiile legale:

"(1) Prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care se întemeiază aceasta. (2) Prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel", iar dispoziţiile art. 329 din C. proc. civ., consacră prezumţiile judiciare:

"În cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori."

Prezumţiile legale (art. 328 C. proc. civ.) evocă rolul legiuitorului în construcţia raţionamentului ce se impune a fi preluat de judecător sau de partea care îl învederează, în timp ce prezumţiile judiciare (art. 329 C. proc. civ.) sunt cele "lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului", susceptibile de a fi aplicate, "numai dacă au greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins" şi numai dacă în cauză este admisibilă proba testimonială.

În ce priveşte prima condiţie ca prezumţia judiciară să fie incidentă, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurenţilor, că aceasta este îndeplinită.

Solicitarea de constatare a nulităţii contractului de donaţie autentificat sub nr. x/14.07.2014 a intervenit prin raportare la soluţia dispusă în cadrul dosarului penal nr. x/2016, soluţionat prin sentinţa penală nr. 165/F/03.08.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 325/A/03.11.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

În cadrul acestui dosar penal, s-a reţinut că recurentul-pârât E. a fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea faptelor de folosire a influenţei sau a autorităţii în scopul obţinerii unor foloase materiale, în formă continuată (11 acte materiale), pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată (5 acte materiale) şi pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată (7 acte materiale), acesta fiind obligat la plata, către partea civilă Camera de Comerţ şi Industrie a României (CCIR), a unor daune materiale în cuantum de 53.823.942,46 RON, dintre care 48.301.870,58 RON singur, iar 5.522.071,88 RON, în solidar cu ceilalţi inculpaţi condamnaţi în respectivul dosar.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa penală a reţinut, în esenţă, că în perioada 2008-2014, în calitate de preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a României (CCIR), folosindu-se de prerogativele funcţiei, precum şi de influenţa dobândită în această calitate, recurentul-pârât a întreprins demersuri pentru obţinerea de foloase materiale personale şi pentru persoane din anturajul său, în detrimentul entităţii pe care o reprezenta şi a H. S.A., unde CCIR era acţionar majoritar, prejudiciile totale fiind evaluate la 53.342.145,20 RON, respectiv 6.086.741,44 RON.

S-a reţinut de către instanţa penală faptul că recurentul-pârât E. a întreprins o serie de acte materiale, prin care şi-a însuşit sau a folosit resursele patrimoniale ale celor două entităţi contra unor sume derizorii în folosul fiicei sale, B., şi a ginerelui acestuia, I., că a semnat diferite acte prin care a redirecţionat sume de bani din bugetul CCIR către societăţi administrate de către fiica sa, B., şi ginerele său, către alte persoane apropiate lui, şi că şi-a însuşit în mod repetat sume din lichidităţile CCIR.

Între faptele reţinute în sarcina sa, instanţa penală a făcut referire şi la faptul că recurentul-pârât a cheltuit în mod arbitrar, în interes personal, suma de 47.599.382 RON (echivalentul a peste 10 milioane euro), din Fondul la dispoziţia biroului de conducere/Fondul la dispoziţia preşedintelui, prevăzut în bugetul CCIR, sumă ridicată în numerar de către acesta, precum şi faptul că a utilizat în scop personal suma de 702.487,68 RON (150.095,84 euro) din contul bancar al CCIR, fiind efectuate plăţi cu cardul către mai multe cazinouri pentru participarea acestuia la jocuri de noroc.

Instanţa penală a concluzionat că faptele recurentului-pârât E. au fost comise cu intenţie directă, acesta prevăzând şi urmărind producerea rezultatelor acţiunilor sale, respectiv obţinerea unor sume de bani pentru sine sau pentru persoanele din familia sa şi prejudicierea părţilor vătămate.

Aceste elemente sunt consemnate, cu autoritate de lucru judecat, în hotărârile penale pronunţate în dosarul penal nr. x/2016, atât sentinţa penală nr. 165/F/03.08.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, cât şi decizia penală nr. 325/A/03.11.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală fiind depuse, în copie, în dosarul de fond din prezenta cauză .

De necontestat este şi faptul că în perioada încheierii actului de donaţie (nr. 5036/14.07.2014), recurentul-pârât se afla în executarea unei măsuri privative de liberate, acesta fiind arestat la domiciliu în perioada 24.04.2014-29.08.2014, după ce anterior, din 19.03.2014, fusese arestat preventiv, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, pentru care a fost condamnat ulterior prin sentinţa penală nr. 35 F/27.02.2015 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Totodată, din luna martie 2014, acesta a fost înlăturat din funcţia de conducere pe care o ocupa în cadrul intimatei-reclamante, iar la momentul înlăturării sale erau deja depuse la organele de cercetare penală plângeri cu privire la activitatea sa în cadrul CCIR, activitatea de cercetare penală desfăşurându-se iniţial in rem.

În contextul factual anterior redat, împrejurarea că recurentul-pârât a aflat în mod oficial de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa la o dată ulterioară încheierii contractului de donaţie, respectiv la 28.10.2015, este lipsită de relevanţă din perspectiva valorificării prezumţiilor judiciare a căror legalitate este contestată în prezentul recurs, câtă vreme cercetarea penală a început la nivelul anului 2012 şi a vizat fapte petrecute în perioada 2008-2014.

În acest sens, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, Înalta Curte constată că din cuprinsul ordonanţei de aplicare a sechestrului asigurător din 20.10.2015 emisă de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie rezultă că încă din data de 25.05.2012 au fost formulate plângeri cu privire la o posibilă săvârşire a unor infracţiuni de abuz în serviciu de către mai multe camere de comerţ şi industrie judeţene (CCI Argeş, CCI Bacău, CCI Dolj şi CCI Prahova) împotriva conducerii Camerei de Comerţ şi Industrie a României, printre care şi recurentul-pârât, iar din cuprinsul rechizitoriului emis de către DNA în dosarul penal nr. x/2012 rezultă că împotriva acestuia a fost înregistrată o altă plângere cu privire la posibile fapte de abuz în serviciu, fals, înşelăciune şi deturnarea unor sume mari din bugetul CCIR încă din data de 08.08.2012, formulată de alte camere de comerţ şi industrie judeţene (Arad, Argeş, Bacău, Bihor, Buzău, Dolj, Harghita, Mureş, Prahova, Vâlcea) - dosar tribunal -, faptele reclamate fiind cele pentru care la data de 03.02.2014 s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi efectuarea urmăririi penale inclusiv faţă de recurentul-pârât.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, faptul necunoscut (reprezentarea mentală a recurentului-pârât că poate fi tras la răspundere pentru prejudiciul produs în cadrul dosarului penal anterior menţionat) a fost în mod corect stabilit de către instanţa de apel ca fiind real (recurentul-pârât era pe deplin conştient la momentul încheierii actului de donaţie de iminenţa unor eventuale măsuri asigurătorii în cadrul procesului penal), pe baza unor fapte cunoscute, care au fost comise anterior încheierii actului de donaţie contestat, fapte confirmate ulterior şi consemnate atât în hotărârile judecătoreşti penale depuse la dosar, cât şi prin rechizitoriul întocmit în dosarul penal, din care a rezultat că recurentul-pârât, pe parcursul urmăririi penale, a scos din patrimoniul său nu numai imobilul ce face obiectul contractului de donaţie, ci toate bunurile pe care le deţinea, în cuprinsul extrasului din rechizitoriu depus la dosar fiind făcută referire şi la faptul că acesta a transmis soţiei sale, F., cota parte din dreptul de proprietate ce îi revenea cu privire la imobilul situat în Iaşi, str. x prin încheierea unui act de partaj voluntar (dosar tribunal), transmiterea bunurilor deţinute de către acesta către membrii familiei prin acte cu titlu gratuit reprezentând, în concret, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, "manifestarea intenţiei sale de evita ca bunurile sale să facă obiectul măsurilor asigurătorii şi a unor eventuale acte de executare silită în vederea recuperării pagubei produse prin faptele sale de natură penală."

Întrucât recurenţii se prevalează de faptul că, în cadrul dosarului penal măsura sechestrului asupra bunului obiect al contractului de donaţie a fost ridicată, Înalta Curte reţine că această împrejurare este lipsită de relevanţă în analiza legalităţii contractului de donaţie, raţiunile pentru care măsura sechestrului nu a mai fost menţinută la acel moment fiind străine de obiectul prezentei cauze, urmând a se reveni asupra acestui aspect cu prilejul analizării unei alte critici de nelegalitate dedusă judecăţii în prezentul recurs, respectiv cea privind nerespectarea autorităţii de lucru judecat a deciziei penale nr. 325/A/03.11.2020, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Prin urmare, plecând de la faptele conexe cunoscute, respectiv săvârşirea de către recurent a unor acte materiale care reprezentau elementele constitutive ale infracţiunilor în formă continuată, condamnarea acestuia în mod definitiv şi irevocabil, încheierea unor acte translative de proprietate, prin care bunurile aflate în patrimoniul său au fost înstrăinate cu titlu gratuit şi cronologia acestora sunt probate şi necontestate. Toate aceste fapte conexe, pe târâm probatoriu pot fi valorificate prin utilizarea a două raţionamente juridice, respectiv inducţia în trecut a faptelor vecine şi conexe, şi deducţia existenţei faptului principal, prin legătura de conexitate cu primele, pentru a dovedi faptul necunoscut şi dificil de probat, respectiv întocmirea actului de donaţie în lipsa intenţiei de a gratifica.

Cu referire la cea de-a doua condiţie de aplicare a prezumţiei judiciare, cea privind admisibilitatea probei testimoniale Înalta Curte reţine, în acord cu statuările instanţei de apel, că este incidentă prezumţia judiciară, "chiar dacă în cauza de faţă nu au fost audiaţi martori, având în vedere că legea nu impune nici o interdicţie în ceea ce priveşte posibilitatea de a proba atitudinea subiectivă a unei părţi la încheierea unui act juridic, iar admisibilitatea prezumţiei nu este dată de audierea efectivă a unui martor în cauză, aşa cum susţine intimatul pârât, ci de admisibilitatea probei cu martori în cauza respectivă."

În ce priveşte critica potrivită căreia cauza contractului de donaţie este prezumată a fi una licită, prezumţie legală ce nu poate fi combătută printr-o prezumţie judiciară, Înalta Curte reaminteşte că prezumţiile sunt considerate mijloace de probă cu privire la existenţa unui fapt necunoscut, pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut, dată fiind legătura de conexitate dintre cele două fapte.

În timp ce la prezumţiile simple (judiciare), deplasarea obiectului probei de la faptul de dovedit la fapte conexe cu acesta se face de către judecător (situaţia din cauza pendinte), în cazul prezumţiilor legale, deplasarea obiectului probei se face de către legiuitor, cel care, prin normele edictate, stabileşte şi puterea doveditoare a prezumţiilor.

Astfel, întrucât ambele tipuri de prezumţii se bazează pe raţionamente logice, instanţa trebuie să verifice şi în cazul unei prezumţii legale (unde puterea doveditoare este presupusă de legiuitor) limitele raţionale ale aplicării ei, existenţa ipotezei care să atragă incidenţa acesteia.

Altfel spus, în prezenţa unei prezumţii legale, cum este cea reglementată de art. 1236 C. civ. privind cauza contractului, instanţa are de verificat, în raport cu datele concrete ale pricinii, dacă subzistă raţiunea textului de lege care instituie prezumţia legală.

În acest sens, prin Decizia nr. 5/22.01.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 186/28.02.2018, s-a reţinut:

"51. Cu referire punctuală la prezumţiile legale, ele se întemeiază pe observaţia, mai mult sau mai puţin exactă, a faptelor sociale, pentru că, în realitate, toate prezumţiile legale sunt prezumţii simple, ale omului, verificate în practică şi, prin voinţa legiuitorului, generalizate, sistematizate şi impuse judecătorului, aşa încât nu pot regla şi nu pot induce existenţa unor stări neverificabile în realitatea socială.

52. În funcţie de modalitatea în care, respectând exigenţele şi raţiunile edictării normei juridice, instanţa rezolvă aplicabilitatea prezumţiei legale la datele concrete ale cauzei cu care este învestită, aceasta va da efecte textului de lege (cu puterea doveditoare stabilită de legiuitor) sau, dimpotrivă, va face aplicarea unei prezumţii simple (judiciare), cu puterea doveditoare lăsată "la luminile şi înţelepciunea judecătorului".

Tocmai aceasta este situaţia din cauza pendinte, în care demersul judiciar al reclamantei este justificat de nelegalitatea cauzei contractului de donaţie şi a scopului urmărit de donator (evitarea executării bunurilor din patrimoniul propriu pentru acoperirea prejudiciului şi a instituirii măsurilor asigurătorii în cadrul procesului penal, iar nu intenţia de a gratifica, de esenţa contractului de donaţie), cadru procesual în care instanţa de judecată este chemată să verifice prezumţia legală, care este răsturnată prin intermediul elementelor folosite în cadrul prezumţiei judiciare, respectiv contextul factual reţinut prin hotărârile judecătoreşti penale, conduita părţilor, şi nu în ultimul rând, pregătirea juridică a acestora, de natură să creeze reprezentarea mentală cu privire la faptul că în cadrul unei anchete penale este posibil, ca în recuperarea prejudiciului produs prin infracţiune, să se dispună instituirea unor măsuri asigurătorii pentru recuperarea acestuia, etc.

În acest context, în mod corect a concluzionat instanţa de apel că recurentul-pârât nu a încheiat actul de donaţie a cărui nulitate absolută se invocă cu scopul de a-şi gratifica fiica, ci cu scopul de a evita ca imobilul ce face obiectul contractului să fie urmărit în vederea recuperării prejudiciului produs prin săvârşirea faptelor de natură penală şi că încheierea actului de donaţie cu scopul de a bloca posibilitatea apelantei reclamante de recuperare a prejudiciului enorm ce i-a fost cauzat prin fapte de natură penală săvârşite de către intimatul-pârât este unul ilicit şi contrar bunelor moravuri, fiind încălcate nu numai dispoziţiilor art. 14 C. civ., ci şi normele morale general acceptate în societate, neputând fi permis ca prejudiciul comis prin fapte pentru care intimatul-pârât a fost condamnat penal să rămână imposibil de recuperat, ca urmare a creării unei a stări de insolvabilitate a acestuia şi transmiterea bunurilor pe care le-a deţinut cu titlu gratuit membrilor propriei familii.

În deplină legalitate se află şi considerentele instanţei de apel privind pe fiica şi soţia recurentului-pârât, despre care, pe baza aceloraşi prezumţii reglementate de art. 329 din C. proc. civ., s-a reţinut că acestea aveau cunoştinţă, la momentul încheierii donaţiei de "faptul că prin scoaterea imobilului din patrimoniul comun al G. se blochează posibilitatea organelor penale de a dispune măsuri asigurătorii în privinţa sa cât şi a apelantei reclamante de a proceda la o eventuală executare silită a acestuia, în caz de condamnare a intimatului pârât A." şi că "dată fiind natura relaţiilor de familie existente între părţi cât şi pregătirea juridică a donatarei, care exercita la vremea respectivă profesia de notar public (dosar tribunal), acestea puteau realiza chiar la data încheierii actului de donaţie că activitatea lui A. în cadrul CCIR urmează să fie verificată, iar, în eventualitatea, constatării unor nereguli, acesta era pasibil de răspundere penală sau civilă."

A concluzionat instanţa de apel, în limitele învestirii şi în condiţii de legalitate, că "cele două semnatare ale actului juridic (mamă şi fiică) au procedat la încheierea actului de donaţie în conivenţă cu intimatul pârât A., cu scopul de a scoate bunul donat din patrimoniul acestuia şi de a zădărnici orice încercare de recuperare a prejudiciului creat în activitatea desfăşurată de către acesta în cadrul CCIR, prezumţia de existenţă şi de validitate a cauzei fiind astfel răsturnată."

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge critica întemeiată pe acest motiv de recurs, ca nefondată.

Referitor la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., Înalta Curte constată că textul legal menţionează trei ipoteze, care conduc la casarea unei hotărâri şi anume: a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă; b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurenţii trebuie să indice instanţei de recurs şi să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

În cauză, recurentul-pârât E. învederează o motivare contradictorie şi străină de natura cauzei, iar recurenta-pârâtă C. învederează o motivare contradictorie.

Astfel, recurentul-pârât E. arată că elementele reţinute de către instanţa de apel privind faptul că la momentul încheierii actului de donaţie se afla în executarea unei pedepse privative de libertate, că fusese demis din calitatea de preşedinte al CCIR, că la momentul demiterii (04.06.2014) existau mai multe plângeri împotriva CCIR şi că nu are relevanţă data de 26.10.2025 (când recurentul a aflat oficial de acuzaţiile penale care i se aduceau) sunt contradictorii, lipsite de legalitate şi de logică juridică.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că aceste aspecte au fost analizate de către instanţa de recurs în cadrul criticii de nelegalitate privind modalitatea de valorificare a prezumţiilor judiciare de către instanţa de apel, sens în care reluarea lor din perspectiva unei pretinse motivări contradictorii nu se mai impune, cu atât mai mult cu cât nu se evidenţiază o astfel de contradictorialitate în conţinutul considerentelor deciziei recurate.

În plus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă că nu există nicio contradicţie în motivarea instanţei devolutive, aşa cum pretinde în mod greşit recurentul, întrucât lipsa intenţiei de a gratifica la data întocmirii actului de donaţie nu depinde de momentul la care s-au formulat în mod oficial acuzaţiile aduse acestuia, ci de manifestarea sa voinţă în sensul micşorării activului patrimonial după ce a avut certudinea că organele judiciare au fost sesizate şi au luat la cunoştinţă de infracţiunile comise, ca efect al plângerilor penale formulate împotriva sa la începutul anului 2014.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că situaţia menţionată de recurent a fost reţinută de către instanţa de apel pe baza probelor administrate, inclusiv a prezumţiilor judiciare corect aplicate în cauza pendinte şi nu este de natură să contureze motive contradictorii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ.

Recurentul-pârât se limitează la a expune o succesiune de situaţii factuale, fără a indica, în concret, în ce constă contradictorialitatea pretins săvârşită de instanţa devolutivă, motivul de casare invocat nu este incident.

În ceea ce priveşte pretinsele motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că recurentul-pârât reiterează chestiuni de fapt şi aspecte privind cauza contractului de donaţie care, fie au fost analizate prin considerente anterioare, fie sunt subsumabile motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., în cadrul căruia vor fi analizate ca atare, nefiind identificate aspecte străine de natura cauzei în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă C. învederează, ca fiind o motivare contradictorie, reţinerea, de către instanţa de apel, pe de o parte, a faptului că recurenta şi mama sa aveau, la momentul încheierii donaţiei, reprezentarea faptului că prin scoaterea imobilului din patrimoniul comun al G. se blochează posibilitatea organelor penale de a dispune măsuri asigurătorii în privinţa sa cât şi a apelantei reclamante de a proceda la o eventuală executare silită a acestuia, în caz de condamnare a intimatului pârât A., iar pe de altă parte, a faptului că "nu prezintă relevanţă pentru determinarea atitudinii subiective a părţilor la încheierea actului juridic a împrejurării că fiica, respectiv soţia, nu au cunoscut cu exactitate acuzaţiile ce se aduc intimatului-pârât sau dacă faptele concrete pentru care acesta fusese arestat preventiv şi ulterior, plasat în arest la domiciliu, erau cele prin care a fost prejudiciat bugetul apelantei reclamante...".

Înalta Curte relevă că acest din urmă considerent al instanţei, pretins contradictoriu cu statuarea anterioară privind reprezentarea scopului ilicit al donaţiei pe care o aveau recurenta-pârâtă şi mama sa, este prezentat într-o modalitate incompletă şi eronată.

Astfel, considerentul respectiv are următorul conţinut:

"Contrar celor susţinute de către intimaţii pârâţi prin întâmpinare, nu prezintă relevanţă pentru determinarea atitudinii subiective a părţilor la încheierea actului juridic a împrejurării că fiica, respectiv soţia, nu au cunoscut cu exactitate acuzaţiile ce se aduc intimatului pârât sau dacă faptele concrete pentru care acesta fusese arestat preventiv şi ulterior, plasat în arest la domiciliu, erau cele prin care a fost prejudiciat bugetul apelantei reclamante, cât timp, dată fiind natura relaţiilor de familie existente între părţi cât şi pregătirea juridică a donatarei, care exercita la vremea respectivă profesia de notar public (dosar tribunal), acestea puteau realiza chiar la data încheierii actului de donaţie că activitatea lui A. în cadrul CCIR urmează să fie verificată, iar, în eventualitatea, constatării unor nereguli, acesta era pasibil de răspundere penală sau civilă.

Prin urmare, acest considerent, redat de către instanţa de recurs în forma lui reală, vine în justificarea considerentului anterior privind prefigurarea, de către recurenta-pârâtă şi mama sa, a scopului ilicit al încheierii actului de donaţie, neputând fi apreciat ca fiind o motivare contradictorie, cum eronat pretinde recurenta-pârâtă.

O astfel de prefigurare nu reprezintă cunoaşterea, în concret, a declanşării acţiunii penale împotriva recurentului-pârât ori a faptelor penale imputate acestuia, cum greşit afirmă recurenta-pârâtă, ci reprezintă, în logica firească, naturală, a unei persoane cu pregătirea juridică pe care o aveau recurenta-pârâtă şi mama sa, recunoaşterea existenţei posibilităţii ca în urma anchetei penale declanşată împotriva recurentului-pârât să fie dispuse şi măsuri procesuale, care să-i afecteze acestuia patrimoniul.

Conţinutul acuzaţiilor penale aduse recurentului-pârât este lipsit de relevanţă în contextul în care părţile contractante se aflau în raporturi de familie şi aveau o pregătire juridică, care le permitea să cunoască eventualele consecinţe ale situaţiei în care se afla recurentul-pârât la acel moment.

Întrucât în cauză nu se poate reţine o motivare străină sau contradictorie care să fi fost realizată de către instanţa de apel, iar susţinerile recurenţilor nu justifică incidenţa cazului de casare invocat, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile ce fundamentează acest motiv de recurs.

Referitor la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7) din C. proc. civ. din recursul pârâtei C., Înalta Curte constată că se pretinde, de către această recurentă, o încălcare a autorităţii de lucru judecat a deciziei penale nr. 325/03.11.2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosar nr. x/2016.

În acest sens, recurenta arată că hotărârea de anulare a contractului de donaţie este contrară deciziei nr. 325/03.11.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, care a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că reclamanta, în calitate de creditor al recurentului-pârât E. nu se poate îndestula din bunul aparţinând fiicei sale, care aparţine acesteia, prin ridicarea măsurii sechestrului asigurător instituit în baza confiscării extinse, decizie care nu a fost atacată de reclamantă în dosarul penal.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 430 din C. proc. civ.:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.".

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar raţiunea reglementării anterior menţionate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorităţii de lucru judecat şi de a împiedica instanţele să dea soluţii contrare în dosare diferite.

Dupa cum se poate observa efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect, cu aceeaşi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifica efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat care are drept consecinţă respingerea acţiunii în temeiul acestei excepţii, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.

În ceea ce priveşte condiţia identităţii de părţi, obiect şi cauză, anume evitarea contradicţiilor dintre hotărârile judecătoreşti, Înalta Curte reţine că aceasta reprezintă o cerinţă care valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi în condiţiile identităţii de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ. - "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".

În cauză însă, aceste dispoziţii legale nu sunt incidente nici din punctul de vedere al cadrului procesual în care s-au desfăşurat cele două judecăţi (civilă şi penală), nici din punctul de vedere al cauzei ce a determinat declanşarea celor două litigii şi nici în ce priveşte dezlegarea dată de către instanţa penală măsurii procesuale a sechestrului asigurător.

Astfel, în timp ce în prezenta cauză se deduce judecăţii solicitarea reclamantei de a se constata nulitatea contractului de donaţie autentificat sub nr. x/14.07.2014 pentru cauză ilicită, respectiv lipsa intenţiei de a gratifica, în cauza penală obiect al dosarului penal nr. x/2016 au fost deduse judecăţii o serie de fapte penale imputabile, printre alte persoane, şi recurentului-pârât din prezenta cauză, E..

Scopul procesului penal, obiect al dosarului nr. x/2016 era reprezentat de tragerea la răspundere penală a persoanelor, având calitatea de inculpaţi, pentru faptele penale reţinute în sarcina acestora, printre care şi recurentul-pârât E., în timp ce scopul procesului civil pendinte îl constituie verificarea legalităţii unui act cu titlu gratuit şi anume anularea contractului de donaţie pentru cauza ilicită, constând în intenţia donatorului de a sustrage bunul de la urmărirea lui de către partea civilă păgubită prin săvârşirea infracţiunii.

Prin urmare, nici părţile, nici obiectul pricinii nu se circumscriu dispoziţiilor art. 430-431 din C. proc. civ., pentru a se putea pune problema autorităţii de lucru judecat sau a puterii de lucru judecat în sensul solicitat de către recurenta-pârâtă.

În schimb, sunt incidente în cauză, dispoziţiile art. 28 din C. proc. pen., potrivit cărora "(1) Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite. (2) Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia."

Conform textului legal, toate elementele reţinute cu privire la faptă şi făptuitor, respectiv la persoana recurentului-pârât E. (inculpat în dosarul penal nr. x/2016) şi la faptele penale stabilite în sarcina acestuia, se impun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, acestea constituind, de altfel, elemente care au fundamentat prezumţiile judiciare pe baza cărora instanţa de apel a apreciat asupra cauzei de nulitate a contractului de donaţie invocate.

Totodată, Înalta Curte reţine că raţiunile pentru care a fost ridicată măsura sechestrului asigurător de către instanţa penală nu derivă dintr-o posibilă nevinovăţie a recurentului-pârât inculpat în acel dosar, ci din dispoziţii procesuale penale speciale, care au fost declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională.

Astfel, prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea C. pen. al României şi a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., a fost reglementată, prin dispoziţiile art. 1121 confiscarea extinsă, în care, la alin. (2) lit. a) se prevedea, drept condiţie a confiscării extinse, ca "valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit".

Textul legal a intrat în vigoare prin publicarea în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 258/19.04.2012, însă prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 11/15.01.2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 102/09.02.2015, s-a statuat că dispoziţiile art. 1121 alin. (2) lit. a) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea C. pen. al României şi a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.

Prin urmare, măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor recurentului-pârât inculpat în dosarul penal respectiv a fost ridicată în baza acestor dispoziţii legale, iar nu pentru că inculpatul ar fi fost nevinovat ori ar fi acoperit prejudiciul produs prin săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina sa.

Împrejurarea că măsura sechestrului asigurător a fost ridicată în cursul procesului penal pentru considerentele anterior arătate, nu împiedică partea civilă din dosarul penal (reclamanta din prezenta cauză) să procedeze la recuperarea prejudiciului produs de recurentul-pârât prin infracţiunea săvârşită, în orice modalitate prevăzută de legea civilă, fără ca prin aceasta să poată fi opusă autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, cum eronat susţine recurenta-pârâtă, câtă vreme paguba nu a fost reparată cu prilejul judecăţii penale.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte va respinge critica întemeiată pe acest motiv de recurs, ca nefondată.

Referitor la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambii recurenţi pretind că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 1236, art. 1238 alin. (2), art. 1239 alin. (2) C. civ.

Subsumat motivului de recurs invocat, recurenţii învederează, în esenţă, că prezumţia existenţei unei cauze valabile a contractului de donaţie nu a fost răsturnată prin probă contrară, caracterul licit şi moral al cauzei rezultând din intenţia sinceră a părinţilor de a-şi gratifica fiica, iar în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta nu a indicat nicio dispoziţie legală sau normă de ordine publică pe care părţile să o fi nesocotit la încheierea contractului de donaţie, astfel încât cauza să dobândească un caracter ilicit.

Mai arată recurenţii că, în cauză, erau incidente dispoziţiile art. 1562-1565 C. civ., iar nu dispoziţiile art. 1236, art. 1238 alin. (2), art. 1239 alin. (2) C. civ.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 1236 C. civ., "(1) Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală. (2) Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice.(3) Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri."

De asemenea, potrivit art. 1238 C. civ., "(1) Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice. (2) Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.", iar conform art. 1239 C. civ., "(1) Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută. (2) Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară."

Contrar susţinerilor recurenţilor, care afirmă că intimata-reclamantă nu a indicat vreo dispoziţie legală, care să fi fost nesocotită la încheierea contractului de donaţie, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată întemeiată în drept pe normele de drept material anterior menţionate, s-a învederat tocmai încălcarea acestor dispoziţii legale, dar şi a dispoziţiilor art. 14 C. civ. privind nesocotirea bunelor moravuri şi reaua-credinţă la încheierea contractului de donaţie.

Prin urmare, demersul judiciar al reclamantei s-a axat pe dovedirea cauzei ilicite la încheierea contractului de donaţie, respectiv lipsa intenţiei de a gratifica a donatorului, dublată de încercarea acestuia de a sustrage bunul obiect al donaţiei de la o eventuală executare silită derivând din recuperarea prejudiciului produs reclamantei prin infracţiunea reţinută în sarcina sa în procesul penal.

Instanţele anterioare au soluţionat pricina cu respectarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.", cererea de chemare în judecată fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1236, art. 1238 alin. (2), art. 1239 alin. (2) C. civ. şi motivată corespunzător temeiului de drept invocat.

Potrivit dispoziţiilor art. 1562 C. civ. (pretins incidente cauzei de faţă, invocate de către recurenţi), "(1) Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate. (2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate."

Textul legal reglementează acţiunea revocatorie (sau pauliană), instituţie juridică prin intermediul căreia un creditor poate cere instanţei să declare inopozabile (adică fără efect faţă de el) actele juridice făcute de debitor în scopul fraudării creditorului, cum ar fi acte care îl fac insolvabil, pentru a-l împiedica să-şi recupereze creanţa, necesitând dovada prejudiciului, fraudei debitorului şi, uneori, complicitatea terţului.

Întrucât însă calea judiciară aleasă de reclamantă nu corespunde cu aceste dispoziţii legale, rezultă că ele sunt străine de natura cauzei şi nu pot fi analizate în contextul în care învestirea instanţei s-a realizat din perspectiva unui alt temei juridic, aşa cum s-a arătat prin considerente anterioare.

În ce priveşte modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 1236, art. 1238 alin. (2), art. 1239 alin. (2) C. civ., Înalta Curte reţine că, în esenţă, actul juridic este manifestarea de voinţă a părţilor făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. Această intenţie este prefigurarea mentală a scopului urmărit a fi atins prin efectele actului juridic încheiat.

Cauza este imaginarea ab initio a efectelor ce se vor produce prin încheierea actului şi care vor duce la satisfacerea unor nevoi subiective, determinând părţile să se oblige juridic.

Cauza este, aşadar, scopul urmărit de părţi în momentul încheierii actului, este ceea ce face părţile să-şi exteriorizeze voinţa, adică ceea ce le determină pe acestea să-şi dea consimţământul şi astfel să se lege juridic prin crearea de raporturi juridice obligatorii.

Noţiunea de cauză cuprinde în conţinutul său două elemente, unul obiectiv, reprezentat de scopul direct şi imediat, şi unul subiectiv, reprezentat de scopul indirect şi mediat al hotărârii de a încheia actul.

Scopul direct şi imediat al actului juridic este caracterizat ca un element abstract, obiectiv care decurge din natura actului, fiind invariabil pentru toate contractele de acelaşi tip şi din aceeaşi categorie, în timp scopul indirect şi mediat al încheierii contractului este reprezentarea mobilului principal, care determină hotărârea de a contracta, prin urmare este un element concret, subiectiv şi variabil de la contract la contract în aceeaşi categorie de contracte.

Noul C. civ. prevede, în cadrul art. 1236, condiţiile pe care cauza trebuie să le îndeplinească pentru a fi valabilă, anume să existe, să fie licită şi morală.

Cauza este ilicită atunci când scopul urmărit de cel care se obligă contravine dispoziţiilor legale imperative şi ordinii publice. În acest sens, sunt dispoziţiile art. 1236 alin. (2) C. civ.

Verificarea caracterului licit al cauzei se poate realiza cu succes prin analizarea scopului imediat al contractului, dar mai ales a celui mediat, care, aşa cum s-a arătat deja, este subiectiv şi variabil de la contract la contract.

În cazul actelor cu titlu gratuit, cum este şi donaţia ce face obiectul litigiului de faţă, scopul imediat este surprins prin expresia animus donandi, anume intenţia de a gratifica, de a da fără a primi nimic în schimb.

Însă, mergând dincolo de acest scop imediat, angajamentul donatorului are şi un scop mediat pe care acesta caută să-l realizeze în cele din urmă. Acest scop poate fi unul licit şi moral sau, din contră, ilicit sau imoral.

În cauza pendinte, ceea ce s-a invocat prin cererea de chemare în judecată şi s-a analizat de către instanţele de fond a fost cauza ilicită a contractului de donaţie contestat, rezultată din intenţia donatorului de a sustrage bunul imobil ce a format obiectul acestuia de la o eventuală executare silită, determinată de recuperarea prejudiciului produs prin săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina sa în dosarul penal.

Existenţa cauzei ilicite a fost stabilită de către instanţa de apel în mod corect, pe baza prezumţiilor judiciare, fundamentate pe elementele faptice reţinute cu autoritate de lucru judecat de instanţele penale, cu luarea în considerare a pregătirii juridice a părţilor implicate (recurentul-pârât fiind fost judecător, avocat cu vastă experienţă, iar soţia acestuia fiind notar public) şi a raporturilor de rudenie dintre acestea.

În acest sens, în mod corect instanţa de apel a reţinut că, la momentul încheierii contractului de donaţie, recurentul-pârât E. avea reprezentarea mentală a posibilităţii instituirii unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor sale, dat fiind ancheta penală în curs de desfăşurare şi faptul că fusese deja înlocuit din funcţia de preşedinte al CCIR.

Apărările recurentului potrivit cărora acesta nu putea cunoaşte caracterul penal al faptelor săvârşite, întrucât activitatea sa era verificată şi aprobată de către organele colective de conducere ale reclamantei, nu se susţin în ansamblul cauzei, fiind sistematic, respinse, atât de instanţa penală, cât şi de instanţa de apel din prezenta cauză.

Scopul mediat al contractului de donaţie a fost reprezentat, aşadar, de evitarea urmăririi bunului de către reclamantă, parte civilă în dosarul penal în care recurentul-pârât a figurat ca inculpat şi în favoarea căreia recurentul-pârât a fost obligat la plata de daune materiale în cuantum de 53.823.942,46 RON, dintre care 48.301.870,58 RON singur, iar 5.522.071,88 RON, în solidar cu ceilalţi inculpaţi condamnaţi în respectivul dosar.

În condiţiile în care la momentul încheierii contractului de donaţie (14.07.2014), ancheta penală era în curs de desfăşurare (dosarul de urmărire penală fiind înregistrat la nivelul anului 2012), iar în perioada 24.04.2014-29.08.2014 recurentul-pârât s-a aflat în executarea unei măsuri privative de libertate, după ce anterior fusese arestat preventiv pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, este evident că acesta, în virtutea pregătirii sale juridice şi a experienţei personale în cariera de profesionist al dreptului, putea prefigura că poate fi tras la răspundere penală şi că, în cadrul răspunderii penale pot fi luate măsuri procesuale asigurătorii în vederea recuperării unor posibile prejudicii produse prin săvârşirea de infracţiuni.

Este fără relevanţă, în analiza acestei prefigurări, faptul că recurentul-pârât a luat cunoştinţă în mod oficial, de acuzaţiile aduse, la data de 26.10.2015, ulterior încheierii contractului de donaţie, întrucât ceea ce interesează în stabilirea atitudinii subiective a părţilor la încheierea actului de donaţie este capacitatea de a cunoaşte că este posibilă iniţierea unor demersuri legale în vederea recuperării prejudiciului cauzat reclamantei, demersuri ce s-ar finaliza, evident, cu diminuarea patrimoniului recurentului-pârât.

Or, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, recurentul-pârât avea această capacitate care, împreună cu contextul cauzal în care s-a realizat încheierea actului de donaţie, dovedesc că intenţia reală a recurentului-pârât nu a fost aceea de a gratifica pe fiica sa (recurenta-pârâtă C.), ci a fost aceea de a pune bunul obiect al contractului la adăpost de o eventuală urmărire silită din partea reclamantei (parte civilă în procesul penal obiect al dosarului nr. x/2016).

Lipsa intenţiei de a gratifica rezultă şi din conduita recurentului-pârât pe parcursul urmăririi penale, acesta înstrăinând nu numai bunul obiect al contractului de donaţie, ci toate bunurile pe care le deţinea, aşa cum rezultă din extrasul din rechizitoriu depus la dosar, potrivit căruia acesta a transmis soţiei sale, F., cota parte din dreptul de proprietate ce îi revenea cu privire la imobilul situat în Iaşi, str. x prin încheierea unui act de partaj voluntar (dosar tribunal), transmiterea bunurilor deţinute de către acesta către membrii familiei prin acte cu titlu gratuit reprezentând, în concret, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, "manifestarea intenţiei sale de evita ca bunurile sale să facă obiectul măsurilor asigurătorii şi a unor eventuale acte de executare silită în vederea recuperării pagubei produse prin faptele sale de natură penală."

Nu se poate reţine apărarea recurentului-pârât în sensul că, la momentul încheierii actului de donaţie, nu cunoştea că este cercetat penal, întrucât din cuprinsul ordonanţei de aplicare a sechestrului asigurător din 20.10.2015 emisă de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie rezultă că încă din data de 25.05.2012 au fost formulate plângeri cu privire la o posibilă săvârşire a unor infracţiuni de abuz în serviciu de către mai multe camere de comerţ şi industrie judeţene (CCI Argeş, CCI Bacău, CCI Dolj şi CCI Prahova) împotriva conducerii Camerei de Comerţ şi Industrie a României, printre care şi recurentul-pârât, iar din cuprinsul rechizitoriului emis de către DNA în dosarul penal nr. x/2012 rezultă că împotriva acestuia a fost înregistrată o altă plângere cu privire la posibile fapte de abuz în serviciu, fals, înşelăciune şi deturnarea unor sume mari din bugetul CCIR încă din data de 08.08.2012, formulată de alte camere de comerţ şi industrie judeţene (Arad, Argeş, Bacău, Bihor, Buzău, Dolj, Harghita, Mureş, Prahova, Vâlcea) - dosar tribunal -, faptele reclamate fiind cele pentru care la data de 03.02.2014 s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi efectuarea urmăririi penale inclusiv faţă de recurentul-pârât.

Caracterul ilicit al cauzei contractului de donaţie operează şi în ce priveşte donatoarea F., respectiv donatara C., întrucât acestea, în calitate de soţie şi fiică, aveau cunoştinţă despre situaţia în care se găsea soţul, respectiv, tatăl lor, recurentul-pârât E., şi anume că fusese arestat la domiciliu pentru săvârşirea unei fapte penale, actul notarial a cărui nulitate se invocă fiind încheiat prin deplasarea notarului la domiciliul recurentului-pârât E..

Astfel, contextul factual, raporturile de rudenie şi pregătirea juridică a părţilor sunt în măsură să conducă la convingerea instanţei că părţile au cunoscut iminenţa executării silite a bunului, obiect al contractului de donaţie, urmare a procesului penal în care recurentul-pârât E. a figurat în calitate de inculpat şi că acestea au acţionat de conivenţă, fiind animate nu de intenţia gratificării, condiţie esenţială pentru valabilitatea contractului de donaţie, ci de intenţia de a sustrage bunul de la o eventuală executare silită determinată de recuperarea prejudiciului de către partea civilă, reclamanta din prezenta cauză.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte confirmă considerentele instanţei de apel, cu privire la faptul că încheierea actului de donaţie cu scopul de a bloca posibilitatea apelantei reclamante de recuperare a prejudiciului enorm ce i-a fost cauzat prin fapte de natură penală săvârşite de către intimatul pârât este unul ilicit şi contrar bunelor moravuri, fiind încălcate nu numai dispoziţiilor art. 14 C. civ., ci şi normelor morale general acceptate în societate, neputând fi permis ca prejudiciul comis prin fapte pentru care intimatul pârât a fost condamnat penal să rămână imposibil de recuperat ca urmare a creării unei a stări de insolvabilitate a acestuia şi transmiterea bunurilor pe care le-a deţinut cu titlu gratuit membrilor propriei familii.

În concluzie, Înalta Curte reţine că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii prin intermediul motivelor de recurs nu sunt incidente cauzei pendinte, iar soluţia instanţei de apel, care a reţinut caracterul ilicit şi imoral al actului de donaţie, precum şi conivenţa părţilor la încheierea acestuia, în sensul eludării dispoziţiilor legale şi al normelor morale, este una justificată şi conformă legii.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii J. şi C. împotriva deciziei nr. 59/A din 27 ianuarie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii J. şi C. împotriva deciziei nr. 59/A din 27 ianuarie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 noiembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.