Simulation and real nature of loan contract: inadmissibility of *omissio medio* arguments on appeal and limits of cassation review of factual findings

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 05.04.2019 sub nr. x/2019 (disjunsă din dosar nr. x/2018), reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., declararea simulaţiei contractului de împrumut autentificat sub nr. x/17.08.2011 de notar public E. şi a contractului de garanţie reală imobiliară autentificat sub nr. x/13.08.2014 de acelaşi notar, constatarea nulităţii absolute a aceloraşi contracte autentice.

Prin sentinţa civilă nr. 2012/19.04.2019, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţiile civile.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1492/15.10.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea. A obligat reclamanţii la plata, către pârâţi, a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 9.333,98 de RON.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1268/A/11.12.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins cererea de constatare a formulării cu rea-credinţă a cererii de ajutor public judiciar de către apelanţi, ca neîntemeiată. A respins apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1492/15.10.2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1268/A/11.12.2024 şi a încheierii de şedinţă din 30.04.2024 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă, reclamanţii A. şi B., solicitând casarea deciziei şi a încheierii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel pentru stabilirea exactă a raporturilor juridice dintre părţile litigante.

În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din Codul de procedură civilă, recurenţii au arătat că soluţia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 479 alin. (1) raportat la art. 477 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenţii arată că instanţa de apel trebuia să realizeze o veritabilă cercetare judecătorească a fondului litigiului, analizând, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., inclusiv nulitatea contractului de împrumut (şi a celui de garanţie subsecvent) din perspectiva nerespectării caracterului real al împrumutului, în raport de dispoziţiile art. 1576 din vechiul C. civ., invocate la prima instanţă.

Or, instanţa de apel nu a examinat nulitatea contractului de împrumut faţă de nerespectarea prevederilor art. 1576 din vechiul C. civ., nu s-a realizat o judecată în apel a cererii de constatare a nulităţii contractului de împrumut (şi a celui de garanţie subsecvent) prin raportare la acest text de lege, nu există în cuprinsul deciziei atacate nicio menţionare a dispoziţiilor art. 1576 din vechiul C. civ.

Analiza respectării sau nerespectării prevederilor art. 1576 din vechiul C. civ. era esenţială pentru evaluarea temeiniciei pretenţiilor afirmate prin cerere, iar absenţa acestei examinări a lipsit partea de un mijloc de apărare principal şi a dus la efectuarea unei judecăţi cu neobservarea exigenţelor impuse de efectul devolutiv al apelului, dar şi la pronunţarea unei decizii nemotivate, care a ignorat norma de drept material evocată.

Viciul procedural subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5) Cod procedură civilă constă în încălcarea unor norme procedurale imperative, destinate garantării unor drepturi procedurale fundamentale de care trebuie să beneficieze părţile aflate în litigiu (dreptul la un proces echitabil, la analizarea cauzei în dubla jurisdicţie, la o cale de atac efectivă).

Motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) C. proc. civ. au fost structurate de către recurenţi în mod distinct, prin raportare la soluţionarea în apel a cererilor de constatare a simulaţiei, respectiv a nulităţii.

Astfel, în ce priveşte simulaţia, recurenţii au subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) Cod procedură civilă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1175 şi art. 1576 C. civ.

În acest sens, recurenţii au învederat că instanţa nu a reţinut existenţa acordului simulatoriu deşi, în considerarea datelor la care reclamantului i-au fost transferate în cont sumele de bani cu referire la contractul nr. x/17.08.2011, a conchis că înţelegerea părţilor avea în vedere atât sume virate anterior, cât şi sume virate ulterior, o lună mai târziu, (respectiv la 14.09.2011) datei autentificării actului notarial.

Întrucât instanţa de apel a constatat că părţile au avut în privinţa sumelor împrumutate, contemporan momentului autentificării contractului nr. x/17.08.2011, o înţelegere cu un conţinut diferit de cel exprimat în actul public, instanţa trebuia să constate caracterul simulat al contractului autentic.

Nu s-ar putea considera că reţinerea instanţei nu echivalează cu un acord simulatoriu, ci ar reprezenta doar o interpretare a voinţei exprimate de părţi în actul autentic, având în vedere, pe de-o parte, claritatea termenilor în care a fost formulat obiectul împrumutului în actul notarial şi, pe de altă parte, particularitatea contractului de împrumut de a fi un act real, în care remiterea sumelor de bani nu ţine de conţinutul acestuia (de drepturile şi obligaţiile părţilor), ci reprezintă o condiţie esenţială pentru încheierea sa valabilă, conform art. 1576 din vechiul C. civ.

Prin urmare, pe de-o parte, nu era nevoie de recurgerea la instituţia interpretării contractului de împrumut autentic, fiind un act clar, iar pe de altă parte, nici nu era posibilă interpretarea diferită a voinţei părtilor în privinţa obiectului împrumutului, valabilitatea acestuia fiind dată de chiar remiterea sumei împrumutate.

În considerarea dispoziţiilor art. 1576 din vechiul C. civ. pe care instanţa nu le-a aplicat în cauză, o înţelegere secretă în privinţa remiterii sumelor de bani obiect al împrumutului nu face altceva decât să deghizeze, să ascundă nerespectarea condiţiilor de valabilitate la semnarea contractului autentic nr. x/17.08.2011.

Dacă instanţa de apel ar fi dat eficienţă atât prevederilor art. 1576, cât şi prevederilor art. 1175 din vechiul C. civ., această înţelegere secretă nu putea reprezenta, din punct de vedere juridic, decât un acord simulator.

Tot în ce priveşte simulaţia, recurenţii au subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ. încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv caracterul lacunar, imprecis şi inconsistent al motivării deciziei atacate.

Arată recurenţii că instanţa trebuia ca, în aplicarea prevederilor art. 1576 din vechiul C. civ., nu doar să constate existenţa acordului simulatoriu, dar să şi lămurească suma de bani remisă în momentul autentificării contractului din 17.08.2011. Lămurirea acestui aspect este esenţială pentru a permite, mai departe, în etapa controlului de legalitate, evaluarea, de către instanţa de recurs, a modului de aplicare a dispoziţiilor art. 1175 din vechiul C. civ., în special în ceea ce priveşte întinderea efectelor simulaţiei. Or, instanţa de apel a lăsat necercetată tocmai această chestiune, a sumelor remise în momentul autentificării actului juridic. De fapt, instanţa de apel, prezentând poziţiile contradictorii ale părţilor sub acest aspect, s-a limitat să reţină că, având în vedere poziţiile antagonice ale părţilor, era necesar ca reclamanţii să probeze lipsit de dubiu acordul simulatoriu.

Recurenţii învederează faptul că părţile au poziţii antagonice nu înseamnă că instanţa nu trebuie să lămurească raporturile juridice dintre acestea pe motiv că ar fi în dubiu sau nu ar fi edificată. Procedând astfel, instanţa de apel a plasat în mod nepermis responsabilitatea actului de justiţie în sarcina apelanţilor-reclamanţi.

Apoi, cu privire la poziţiile antagonice ale părţilor, este de subliniat că prin încheierea din 22.01.2021, prima instanţa a pus în vedere acestora să formuleze şi să depună note de şedinţă, prin care să arate în mod expres şi fără echivoc, sumele de bani plătite şi, respectiv, încasate, aceste înscrisuri şi precizări urmând a fi indicate şi dovedite numai exclusiv pentru contractul de împrumut nr. x/17.08.2011. Conform acestei dispoziţii a instanţei, prin precizările depuse la dosar părţile şi-au detaliat poziţiile antagonice în această chestiune de drept, contrazicându-şi reciproc susţinerile, reclamanţii precizând expres că s-au remis de către intimaţi doar sumele virate prin transfer bancar, unele anterior, iar altele ulterior (respectiv la 14.09.2011) datei autentificării actului notarial din 17.08.2011.

Astfel, pe de o parte, instanţa de apel reia precizările prin care părţile îşi contrazic reciproc poziţiile cu privire la sumele remise în baza contractului din 17.08.2011 şi reţine în mod expres caracterul antagonic al poziţiilor acestora iar, pe de altă parte, aceeaşi instanţă constată că reclamanţii nu au contestat sumele pretins a fi împrumutate de către pârâţi şi plătite în numerar reclamanţilor.

Or, reluarea în hotărâre a poziţiilor divergente ale părţilor şi reţinerea expresă a caracterului lor antagonic este inconsistentă cu reţinerea caracterului necontestat al sumelor pretins a fi împrumutate.

Cum remiterea unei sume de bani cu titlu de împrumut reprezintă un act juridic, o chestiune de drept, rezultă că există o contradicţie între considerente de drept ale hotărârii, iar referirea la alte împrumuturi plătite în numerar reclamanţilor anterior încheierii contractului din 17.08.2011 sporeşte confuzia în context.

Criticile expuse relevă mai mult decât o redactare imprecisă şi inconsistentă a considerentelor hotărârii, ele pun în evidenţă o necercetare, o nelămurire de către instanţa; de apel a chestiunii sumelor remise în momentul autentificării contractului de împrumut din 17.08.2011.

În cauză, considerentele lacunare ale deciziei din apel fac imposibilă examinarea legalităţii soluţiei pronunţate de instanţa de apel, în condiţiile în care prin intermediul recursului se verifică numai legalitatea soluţiei criticate.

Prin această omisiune, decizia instanţei de apel nu permite evaluarea modului de aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1175 şi art. 1576 din vechiul C. civ. referitor la efectele simulaţiei şi nerespectarea caracterului real al împrumutului şi echivalează cu nemotivarea hotărârii sub acest aspect.

În ce priveşte nulitatea, recurenţii au subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ. încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv instanţa trebuia să analizeze şi să lămurească valabilitatea/nevalabilitatea contractului de împrumut în raport cu dispoziţiile art. 1576 C. civ., astfel cum s-a solicitat prin acţiune.

Întrucât nu autentificarea este forma cerută ad solemnitatem la încheierea contractului, rezultă că în cauză trebuie făcută distincţia între momentul autentificării contractului nr. x şi momentul încheierii împrumutului. Pentru ca aceste două momente să coincidă era necesar ca suma de bani împrumutată să fie remisă în momentul autentificării contractului de împrumut, respectiv la 17.08.2011. Având în vedere caracterul real al contractului de împrumut, remiterea sumei de bani nu reprezintă o simplă împrejurare de fapt, nici o chestiune pendinte de executarea contractului autentic, ci o condiţie pentru însăşi încheierea valabilă a împrumutului. Tot astfel, remiterea, la momentul autentificării actului, a sumei împrumutate, nu ţine doar de realitatea celor menţionate în cuprinsul său. Specificul solemn al acestui contract înseamnă că remiterea, tradiţiunea sumelor de bani menţionate în cuprinsul actului (notarial) reprezintă cerinţa legală pentru încheierea valabilă a contractului de împrumut, o condiţie de drept. Or, instanţa a lăsat necercetată chestiunea sumelor remise în momentul autentificării contractului de împrumut nr. x/17.08.2011, respingând apelul sub aspectul nulităţii pentru nerespectarea caracterului real doar prin invocarea faptului că reclamanţii nu au dovedit că au încheiat un contract de împrumut cu dobândă.

Procedând astfel, instanţa de apel a lăsat necercetată nulitatea contractului de împrumut (şi a celui de garanţie subsecvent), faţă de nerespectarea dispoziţiilor art. 1576 din vechiul C. civ., invocate la prima instanţă şi care nici măcar nu au fost menţionate în hotărâre.

Recurenţii precizează că cererea având ca obiect constatarea nulităţii contractului de împrumut (şi a celui de garanţie subsecvent) pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 1576 din vechiul C. civ. este formulată tocmai ca o solicitare în măsura în care nu s-ar reţine nulitatea pentru fraudă la lege şi cauză ilicită -deghizarea cauzei ilicite reale a actelor juridice - perceperea de dobânzi peste limita maximă permisă de lege şi garantarea plăţii cametei.

Prin urmare, absenţa acestei examinări a lipsit partea de un mijloc de apărare principal şi a dus la pronunţarea unei decizii nemotivate. Omisiunea instanţei constituie un viciu al hotărârii care se analizează ca o lacună a motivării din perspectiva dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b), întrucât nu permite instanţei de control judiciar evaluarea gradului în care devine operantă nulitatea pentru nerespectarea condiţiilor de validitate a contractului de împrumut în raport de incidenţa prevederilor art. 1576 din vechiul C. civ.

Tot în ce priveşte nulitatea, recurenţii au subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., încălcarea dispoziţiilor art. 1576 şi urm. din vechiul C. civ.

Instanţa de apel reţine că solicitarea de a se reţine nulitatea absolută pentru nerespectarea caracterului real al contractului de împrumut nu poate fi primită, întrucât apelanţii-reclamanţi nu au probat că, în realitate, au încheiat un contract de împrumut cu dobândă.

Recurenţii învederează că în măsura în care această unică menţiune s-ar dori o motivare a soluţiei date în apel sub aspectul nulităţii, decizia instanţei este criticabilă, întrucât instanţa de apel a încălcat în acest fel prevederile de drept material ce reglementează încheierea (valabilă) a contractului de împrumut - art. 1576 din vechiul C. civ., neaplicându-le în cauză. Aceasta întrucât analiza validităţii contractului nr. x/17.08.2011 sub aspectul respectării caracterului sau real trebuia făcuta în raport de norma cuprinsă în art. 1576 din vechiul C. civ., adică prin raportare la sumele remise în momentul autentificării sale şi nu prin raportare la împrejurarea, dacă s-a încheiat sau nu un contract cu dobândă sau la alte criterii.

Recurenţii au recurat şi încheierea de şedinţă din 30.04.2024, arătând că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ., în sensul că dispoziţia prin care instanţa de apel a luat act de transmiterea calităţii procesual-pasive de la defunctul C. la intimata D. a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 38 C. proc. civ.

În acest sens, recurenţii arată că, în cauză, nu s-a făcut dovada transmiterii calităţii procesuale pasive în cererea de constatare a nulităţii contractului de garanţie reală imobiliară nr. x/13.08.2014 de la defunctul C. la intimata D..

Contractul respectiv a dat naştere unui drept real de garanţie imobiliară, în patrimoniul defunctului aflându-se o cotă parte din acest drept real.

Nulitatea invocată ar lipsi retroactiv de efecte acest act, ducând la inexistenţa dreptului real imobiliar respectiv.

Rezultă că legitimarea procesuală pasivă în cererea de constatare a acestei nulităţi aparţine titularului dreptului real imobiliar respectiv şi, pentru a opera transmisiunea calităţii procesuale de la defunct la intimată, trebuia dovedit că a operat transferul în patrimoniul intimatei a cotei-părţi din dreptul real în discuţie ce a aparţinut defunctului. Or, actul depus de intimată în apel nu face dovada suficientă în acest sens. Aceasta întrucât mai era nevoie, astfel cum rezultă din chiar cuprinsul actului depus de intimată, ca dreptul real imobiliar respectiv să fie declarat la masa succesorală şi înregistrat într-un certificat imobiliar notarial doveditor. În actul depus de intimată se stipulează notarul a informat beneficiarii cu privire la obligaţia de a înregistra următoarele într-un certificat notarial, toate transferurile prin deces ale drepturilor reale asupra bunurilor imobile, care pot depinde de succesiune şi că beneficiarii solicită notarului să întocmească prezentul certificat şi se angajează să-i furnizeze toate informaţiile necesare la cererea sa.

Rezulta că, în lipsa declarării dreptului la masa succesorală şi înregistrării dreptului real imobiliar în certificatul imobiliar ca făcând parte din masa succesorală, intimata nu poate pretinde vreo cotă din bunul ascuns.

Scopul procesului civil este recunoaşterea dreptului subiectiv sau al altei situaţii juridice deduse judecăţii, iar desfăşurarea raţională şi eficientă a judecăţii presupune ca protecţia astfel acordată de organul jurisdicţional prin recunoaşterea ori realizarea dreptului subiectiv sau a interesului legal protejat să producă un folos părţii care a avut câştig de cauză, în sensul ca dispoziţia instanţei să poată fi pusă cu succes în executare de bună voie sau, în caz de opoziţie, cu concursul forţei coercitive a statului.

Judecata neputând continua în apel fără o corectă stabilire a cadrului procesual pe linie pasivă, rezultă că în raport de prevederile art. 174 alin. (1) şi (2), art. 176 C. proc. civ., dispoziţia instanţei de apel criticată este nulă, ca şi decizia pronunţată subsecvent în aceste condiţii.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la 25.04.2025, intimata-pârâtă D., în nume propriu şi în calitate de succesor al defunctului C., a invocat excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă, arătând că, deşi formal încadrat în drept, recursul vizează, în realitate, o greşită stabilire a situaţiei de fapt, astfel încât este lovit de nulitate conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ., arată că certificatul de moştenitor atestă faptul că unicul moştenitor al defunctului C. este soţia sa, respectiv intimata D.. Ca urmare, dispoziţia instanţei de apel de a lua act de transmiterea calităţii procesuale pasive de la defunctul C. către soţia sa, D. este legală.

Mai arată că art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre ce a fost atacată. Prin urmare, şi în calea de atac a apelului este pe deplin aplicabil principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, motiv pentru care instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţată de prima instanţă prin raportare la criticile invocate de către apelanţii-reclamanţi prin cererea de apel.

În motivarea apelului, nu se face nicio trimitere la nerespectarea dispoziţiile art. 1576 C. civ. de către judecătorul fondului. Or, recurenţii nu critică în mod concret sentinţa în ceea ce priveşte eventuala neanaliză a caracterului real al împrumutului în raport de dispoziţiile art. 1576 C. civ., fiind aduse critici pe fondul cauzei, respectiv de reinterpretare a probatoriului administrat în faţa instanţei de fond, ceea ce reprezintă o critica nouă, formulată omisso medio, adică fără a fi făcut obiectul analizei instanţei de apel, astfel încât este inadmisibilă, conform art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Mai mult, instanţa de apel a analizat susţinerile apelanţilor-reclamanţi, respectiv acelea că din cei 160.000 euro menţionaţi în contractul de împrumut au fost primiţi de la intimaţii-pârâţi doar 130.000 euro, diferenţa de 30.000 euro reprezentând dobânda, instanţa statuând că o astfel de critică este nedovedită.

În mod legal, instanţele de fond şi apel au reţinut corect situaţia de fapt şi de drept, în baza probatoriului administrat în cauză, iar situaţia factuală prezentată de către recurenţi este una parţială şi speculativă.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., arată că instanţa de apel motivează mecanismul simulaţiei cu trimitere la dispoziţiile art. 1175 C. civ. şi constată că nu sunt îndeplinite condiţiile legale, iar argumentele sunt redate in extenso. Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, pe baza probelor administrate (poziţia părţilor, interogatorii, martori, înscrisuri, contractul de împrumut, contractul de garanţie reală imobiliară), suma de 160.000 euro a fost remisă recurenţilor, iar susţinerea acestora că au primit doar 130.000 euro, iar 30.000 euro aveau regim de dobânzi, este nedovedită.

În motivarea hotărârii (pagina 12 paragraful 6), instanţa a reţinut transferurile efectuate în contul recurenţilor, respectiv data la care a fost creditat contul acestora din urmă. La pagina 12 paragraful 7 din hotărâre, instanţa de apel retine "astfel, de vreme ce contractul presupus simulat s-a încheiat la data de 17.08.2011, rezultă că înţelegerea părţilor avea în vedere şi unele sume plătite cu titlu de împrumut anterior contractului, respectiv 26.07.2011 şi 17.02.2011, după cum unele viramente ulterioare contractului poartă menţiunea împrumut personal conform act notarial x/17.08.2011".

La pagina 12 paragraful 8 din hotărâre se reţine că părţile, fiind parteneri de afaceri, au mai încheiat un contract de împrumut la 11.11.2014, respectiv contractul de împrumut nr. x, în care părţile au prevăzut că împrumutul este fără dobândă, nu se solicită garanţii speciale, suma se va restitui până la 10.11.2017, în aceeaşi monedă, prin numerar sau transfer bancar.

Or, sumele remise ulterior contractului de împrumut nr. x/17.08.2011 pentru care părţile au convenit să încheie un act adiţional, au făcut obiectul contractului de împrumut nr. x/11.11.2014.

Astfel, instanţele devolutive au analizat mijloacele de probă administrate în cauză şi au reţinut o situaţie de fapt cronologică, corectă, iar hotărârile întrunesc cerinţele cumulative prevăzute de art. 425 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., arată că recurenţii pretind că instanţa nu a reţinut existenţa acordului simulatoriu cu referire la sumele transferate în contul acestora şi că nu analizează validitatea contractului de împrumut sub aspectul respectării caracterului real, deoarece nu se menţionează nici măcar odată textul de lege, respectiv 1576 C. civ.

Critica nu se încadrează în cazul de casare invocat, întrucât se solicită o reapreciere parţială a prbatoriului administrat în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, iar părţile o pot critica doar pentru motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În cauză, se constată că unele dintre argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5), pct. 6) şi pct. 8) din C. proc. civ., invocându-se nemotivarea hotărârii, interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel că recursul urmează a fi analizat prin prisma acestor două motive de casare.

Având a analiza cu prioritate motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Recurentul-reclamant a invocat două critici care se subsumează acestui motiv de recurs: încălcarea dispoziţiilor art. 38 din C. proc. civ. privind transmiterea calităţii procesuale pasive de la defunctul C. la D. şi a dispoziţiilor art. 479 alin. (1) raportat la art. 477 alin. (2) Cod procedură civilă, întrucât instanţa nu a realizat o devoluţiune totală.

I. Prima critică se referă la încheierea de şedinţă din data de 30.10.2024, şi priveşte aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 38 din C. proc. civ. privind transmiterea calităţii procesuale pasive de la defunctul C., la D., cu motivarea că în patrimoniul defunctului se afla dreptul real de garanţie imobiliară, care nu a fost transmis prin certificatul de moştenitor.

Recurenţii susţin că pârâta nu a dobândit calitate procesuală pasivă în cererea de constatare a nulităţii contractului de garanţie reală imobiliară nr. x/13.08.2014, întrucât contractul a dat naştere unui drept real de garanţie imobiliară, care trebuia menţionat în cuprinsul certificatului de moştenitor pentru a fi transmis pe cale legală şi pentru a justifica calitatea procesuală pasivă a moştenitorului în prezentul litigiu.

Această susţinere este eronată.

În primul rând, Înalta Curte subliniază că recurenţii nu contestă calitatea de moştenitor a lui D. şi nici transmiterea calităţii procesuale pasive în cererea de constatare a simulaţiei/nulităţii absolute a contractului de împrumut.

În al doilea rând, prin utilizarea noţiunii de "calitate procesuală", în literatura juridică s-a făcut legătura între persoana reclamantului şi titularul dreptului subiectiv dedus judecăţii, precum şi între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic de drept substanţial, subliniindu-se necesitatea identificării acestor categorii de persoane.

În acest sens, a fost normată prin dispoziţiile art. 36 din Codul de procedură civilă o definiţie a calităţii procesuale:

"Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

În cazul situaţiilor juridice pentru a căror realizare calea justiţiei este obligatorie, calitatea procesuală activă aparţine celui care se poate prevala de acest interes, iar calitatea procesuală pasivă aparţine celui faţă de care se poate realiza interesul respectiv.

Reclamantul, fiind cel care porneşte acţiunea, trebuie să justifice atât calitatea sa procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a persoanei chemate în judecată, prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa.

În litigiul pendinte, calitatea procesuală pasivă a fost justificată în persoana defunctului, în calitate de creditor în cadrul raportului juridic obligaţional, care s-a născut între părţi, prin încheierea unui contract de împrumut.

În al treilea rând, calitatea procesuală a unei părţi poate fi transmisă, în cursul procesului, unei alte persoane, care nu a participat până atunci la proces. Prin transmiterea calităţii procesuale se înţelege trecerea calităţii procesuale de la persoana care o deţine asupra unei alte persoane, care primeşte în acest mod fie legitimarea activă, fie legitimarea pasivă de a continua procesul.

Calitatea procesuală activă poate fi transmisă pe cale legală sau pe cale convenţională.

Din punct de vedere al întinderii, transmiterea calităţii procesuale poate

să fie universală (dacă există un singur moştenitor legal sau un legatar universal, iar în cazul persoanei juridice, atunci când are loc o fuziune prin absorbţie sau o transformare), cu titlu universal (când există mai mulţi moştenitori legali ori un legatar cu titlu universal, sau se pune problema divizării totale ori parţiale a persoanei juridice) şi cu titlu particular (legatul cu titlu particular sau transmisiunea convenţională).

În cazul persoanelor fizice, transmisiunea legală se realizează prin moştenire, cu excepţia situaţiei în care este vorba despre drepturi cu caracter strict personal sau când legea prevede o altă soluţie în caz de deces al unei părţi.

În momentul în care una dintre părţile procesului a decedat, iar partea adversă a depus la dosar certificatul de deces, drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţii decedate se transmit în mod automat, odată cu dobândirea calităţii de moştenitor, cu condiţia de a se dispune introducerea acestora în cauză.

În al patrulea rând, se relevă că în patrimoniul defunctului, la data decesului, se afla un drept de creanţă, constând în dreptul la restituirea sumei împrumutate, precum şi o garanţie ipotecară- o ipotecă de rang 1 asupra imobilelor debitorului, nu un drept de proprietate. Acest patrimoniu, cu toate drepturile şi obligaţiile se transmit prin efectul legii succesorului universal, respectiv moştenitoarei D..

În conformitate cu art. 9 din Legea nr. 99/1999 aplicabilă, în raport de data încheierii contractului de garanţie imobiliară "(1) Garanţia reală care se reglementează prin acest titlu constituie un drept real, care are ca finalitate garantarea îndeplinirii oricărei obligaţii. (2) Garanţia reală acordă creditorului garantat dreptul de a-şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei înaintea oricărui creditor negarantat şi înaintea altor creditori ale căror garanţii reale sau drepturi asupra bunului afectat garanţiei au un grad de prioritate inferior, potrivit dispoziţiilor cuprinse în cap. III."

De asemenea, potrivit art. 11. "(1) Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, garanţia reală îi dă creditorului garantat dreptul de a intra în posesie sau de a reţine bunul afectat garanţiei şi dreptul de a-l vinde pentru a-şi obţine plata obligaţiei garantate".

Principalul efect al încheierii contractului de garanţie imobiliară constă în faptul că creditorul ipotecar dobândeşte dreptul de a-şi satisface creanţa sa neachitată de către debitor prin intrarea în posesie/reţinerea/valorificarea bunului ipotecat. Însă dreptul de proprietate asupra bunului afectat de o garanţie imobiliară rămâne în continuare în patrimoniul debitorului, nefiind dobândit de către creditorul ipotecar, la data încheierii contractului de garanţie.

Astfel, în patrimoniul creditorului decedat C. nu s-a aflat nicio cotă-parte din dreptul de proprietate asupra imobilelor ipotecate, ci doar dreptul real de garanţie imobiliară pentru a-şi satisface creanţa în ipoteza neachitării acesteia la scadenţă.

Referitor la menţiunile obligatorii ale certificatului de moştenitor şi natura juridică a acestuia, art. 1.133 din C. civ. prevede că "(1) Certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor, legal sau testamentar, precum şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia". Din interpretarea per a contario a normei juridice antereferite reiese că în certificatul de moştenitor nu este obligatoriu să se menţioneze drepturile de creanţă sau alte drepturi, cum ar fi drepturile reale de garanţie imobiliară, pe care defunctul le avea în patrimoniu la data decesului, fiind suficient să se facă dovada existenţei acestora cu actele juridice încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale.

În condiţiile în care defunctul nu a dobândit niciun drept de proprietate asupra bunului ipotecat, o asemenea menţiune era obligatoriu să fie inserată în cuprinsul certificatului de moştenitor, aşa cum susţin în mod greşit, recurenţii.

În aceste condiţii, este eronată susţinerea recurenţilor că D., în calitate de moştenitoare cu titlu universal a defunctului, nu îşi justifică calitatea procesuală pasivă, în cererea având ca obiect constatare a nulităţii contractului de garanţie reală imobiliară nr. x/13.08.2014 în lipsa menţiunilor din cuprinsul certificatului de moştenitor referitoare la cota-parte din dreptul real de garanţie imobiliară.

Prin urmare, având în vedere existenţa certificatului de moştenitor depus la dosar, prin care se justifică calitatea de moştenitor a lui D. faţă de defunctul C., precum şi cadrul procesual stabilit de către reclamanţi, în virtutea principiului disponibilităţii, precum şi natura drepturilor litigioase deduse judecăţii, se constată că au fost aplicate în mod corect, dispoziţiile art. 38 din C. proc. civ., nefiind întemeiată critica formulată.

II. Cu privire la a doua critică formulată, recurentul susţine că existenţa apelului şi a solicitării de a fi analizate toate motivele de nulitate invocate în faţa primei instanţe, impunea instanţei devolutive obligaţia de a realiza o veritabilă cercetare judecătorească a fondului litigiului, inclusiv nulitatea contractului de împrumut (şi a celui de garanţie subsecvent) din perspectiva nerespectării caracterului real al împrumutului, în raport de dispoziţiile art. 1576 din vechiul C. civ., invocate la prima instanţă.

Această critică formulată este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. "1) Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Din economia dispoziţiilor C. proc. civ. care reglementează instituţia apelului rezultă că acesta este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare.

Efectul devolutiv al căii de atac supuse analizei este limitat, printre altele, de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă. Apelul, deşi provoacă o judecată în fond a litigiului, reprezintă o cale de atac îndreptată împotriva unei hotărâri date de prima instanţă, deci un mijloc procedural de continuare a procesului, iar nu un mijloc de dezvoltare a cadrului procesual. Prin urmare, acest cadru, sub aspectul obiectului, cauzei şi părţilor, rămâne cel care a fost stabilit înaintea primei instanţe, astfel încât în apel nu se pot formula pretenţii noi. Aşa fiind, se observă că efectul devolutiv al apelului vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Înalta Curte notează că, prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a solicitat declararea simulaţiei contractului de împrumut autentificat sub nr. x/17.08.2011 de notar public E. şi a contractului de garanţie reală imobiliară autentificat sub nr. x/13.08.2014 cu privire la câtime sumei de bani împrumutate şi a dobânzii percepute, precum şi constatarea nulităţii absolute a aceloraşi contracte autentice pentru cauză ilicită şi imorală, respectiv perceperea de dobânzi peste limita maximă permisă de lege şi garantarea plăţii cametei prin fraudarea legii.

În subsidiar, a invocat nulitatea absolută parţială pentru nerespectarea caracterului real al contractului de împrumut în privinţa sumei de 30.000 Euro, ce nu a fost remisă.

Prin sentinţa civilă nr. 1492/15.10.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată, apreciind că nu s-a dovedit existenţa vreunei simulaţii şi nici a vreunei cauze de nulitate invocate, având în vedere situaţia de fapt, aşa cum a fost reţinută pe baza probatoriilor administrate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel recurenţii, care au formulat critici cu privire la considerentele instanţei referitoare la inexistenţa unei simulaţii a actelor autentice atacate şi cu privire la nereţinerea nulităţii, ca efect al cauzei ilicite şi a fraudei la lege.

Calea de atac a apelului este mijlocul procedural, prin care partea nemulţumită de hotărârea primei instanţe solicită instanţei ierarhic superioare reformarea hotărârii atacate.

În cuprinsul memoriului de apel, nu este menţionată nicio critică referitoare la dezlegările primei instanţe cu privire la nerespectarea caracterului real al contractului de împrumut, respectiv nerespectarea dispoziţiilor art. 1576 din C. civ.

Înalta Curte decelează că modul de soluţionare al nulităţii pentru nerespectarea caracterului real al contractului de împrumut pentru suma de 30.000 euro nu a fost criticat, prin apelul declarat de către reclamanţii A. şi B..

Împrejurarea că, în cuprinsul acestui act procedural, este menţionat generic că se solicită admiterea apelului şi a acţiunii pe fond pentru toate motivele invocate, pe care înţelege să le reitereze, nu poate fi apreciată ca având relevanţa unei critici efective formulate faţă de hotărârea primei instanţe sub aspectului modalităţii greşite de aplicare a dispoziţiilor art. 1576 din C. civ.. În realitate, din modalitatea de redactare a apelului declarat, având în vedere normele juridice invocate şi aspectele dezvoltate în cuprinsul acestuia, rezultă că ceea ce s-a criticat a fost modalitatea de soluţionare a capătului de cerere privind simulaţia şi nulitatea actelor autentice pentru cauză ilicită şi fraudă la lege.

În condiţiile în care apelantul formulează critici concrete cu privire la soluţia pronunţată de prima instanţă, atunci, devoluţiunea rămâne guvernată de principiul fundamental tantum devolutum quantum apellatum, adică instanţa de apel rejudecă în fapt şi în drept, ceea ce apelantul a înţeles să atace din hotărârea primei instanţe (art. 477 C. proc. civ.); este, desigur, o consecinţă a principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil atât în faţa primei instanţe, cât şi în etapa căilor de atac - ordinare sau extraordinare, precum şi în faza de executare silită.

Prin aplicarea acestui principiu, Înalta Curte evocă faptul că reclamanţii nu au formulat critici împotriva hotărârii primei instanţe referitor la nulitatea parţială a contractului de împrumut pentru nerespectarea caracterului real, împrejurarea faţă de care această critică este invocată direct în recurs, fiind omissio medio, motiv pentru care nu poate fi primită.

Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. este nefondat, pentru următoarele aspecte:

În cuprinsul dispoziţiilor indicate sunt menţionate trei ipoteze, care au drept efect casarea unei hotărâri şi anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurentul este ţinut să indice instanţei de recurs şi să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

În cuprinsul memoriului de recurs, se susţine acest motiv sub două aspecte, de pe o parte, se invocă lipsa motivării, întrucât instanţa de apel nu a expus considerentele, pentru care a înlăturat cauza de nulitate determinată de nerespectarea caracterului real al contractului de împrumut. Această omisiune, în accepţiunea recurenţilor, nu permite evaluarea modului de aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. art. 1175 si art. 1576 din vechiul C. civ. referitor la efectele simulaţiei şi nerespectarea caracterului real al împrumutului şi echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Pe de altă parte, se relevă existenţa unor considerente contradictorii cu privire la chestiunea sumelor remise în momentul autentificării contractului de împrumut.

Cu privire la primul aspect, Înalta Curte reiterează considerentele expuse anterior cu ocazia analizării motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. referitor la faptul că recurenţii invocă pentru prima oară direct în recurs - omissio medio- critici referitoare la soluţia pronunţată de către prima instanţă privind nulitatea contractului de împrumut pentru nerespectarea caracterului real.

În primul rând, se relevă că recurenţii au invocat, în principal, simulaţia contractului de împrumut şi nulitatea acesteia pentru cauză ilicită şi fraudă la lege pentru nerespectarea dispoziţiilor legale privind dobânda.

În al doilea rând, reclamanţii au recunoscut pe parcursul întregului proces, prin atitudinea procesuală reliefată în cuprinsul actelor procedurale faptul că au împrumut suma de 130.000 euro, contestând doar primirea sumei de 30.000 euro, motiv pentru care au solicitat numai în subsidiar, nulitatea parţială a contractului de împrumut.

În al treilea rând, prin motivele de apel, criticile formulate se referă la modalitatea de soluţionare a simulaţiei contractului de împrumut şi a nulităţii pentru fraudă la lege şi cauză ilicită, nefiind menţionată aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1576 din C. civ. în soluţionarea capătului de cerere subsidiar.

Cu privire la al doilea aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. (b) din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Potrivit art. 13 din C. proc. civ., dreptul la apărare este garantat, iar potrivit art. 6 "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii".

Art. 6 CEDO stabileşte că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.

Se reţine că procesul civil este guvernat de mai multe principii, în cauza de faţă relevante fiind principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii.

Astfel, procesul civil este creaţia părţii, care îl declanşează şi a părţii chemate în proces. Principiul contradictorialităţii constă în posibilitatea părţilor de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, care pot servi la soluţionarea pricinii deduse judecăţii, iar o altă formă de existenţă a acestui principiu se manifestă prin obligaţia instanţei de a supune discuţiei părţilor toate elementele cauzei deduse judecăţii, din această perspectivă, putându-se discuta de o întrepătrundere între principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare.

Mai mult, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia (CEDO cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Singura garanţie că instanţă a analizat susţinerile părţilor, argumentele şi probele administrate o reprezintă motivarea hotărârii judecătoreşti.

Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară şi precisă, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi al respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părţilor. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluţiei din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul şi intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părţile din dosar şi obiectul cauzei. (par. 171).

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel cum se reţine în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Curtea europeană a reţinut în jurisprudenţa sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deşi art. 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81].

Întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Corelativ obligaţiei de motivare a instanţei de judecată îi revine şi părţii nemulţumite de soluţia pronunţată de către instanţa de judecată, îndatorirea de a-şi expune propriul raţionament şi argumentele pentru a combate modul de soluţionare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare.

Aplicând aceste principii în cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că motivarea instanţei de apel este exhaustivă, fiind menţionate în mod clar şi coerent argumentele avute în vedere de instanţa devolutivă la soluţionarea cauzei.

Curtea de Apel Bucureşti a relevat situaţia de fapt stabilită, pe baza probatoriilor administrate în cauză şi a evidenţiat în mod logic şi coerent raţionamentul juridic, prin care şi-a întemeiat soluţia pronunţată.

Recurentul, prin criticile formulate, impută instanţei de apel faptul că nu a lămurit ce sume au remise în momentul autentificării contractului de împrumut, fiind preluate susţinerile contradictorii ale părţilor cu privire la existenţa unor împrumuturi anterioare.

Înalta Curte reţine că această critică este nefondată, întrucât instanţa devolutivă a analizat susţinerile părţilor, argumentând pe baza probatoriilor administrate în cauză (înscrisurile de la filele x, jud. şi filele x TB) că s-a făcut dovada remiterii sumelor împrumutate, prezentând detaliat cuantumul şi data la care au fost efectuate transferurile sumelor, fie în numerar, fie prin transfer bancar. De asemenea, a fost evocat şi contextul în care s-a realizat acest împrumut, respectiv faptul că părţile erau parteneri de afaceri şi că au desfăşurat de-a lungul timpul mai multe relaţii comerciale, care au presupus încheierea mai multor contracte de împrumut. Plecând de la situaţia de fapt, aşa cum a fost stabilită, pe baza probatoriilor administrate, s-a evocat faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru a constata simulaţia celor două contracte autentice sau nulitatea absolută pentru cauză ilicită sau fraudă la lege.

Înalta Curte relevă că au fost analizate toate susţinerile şi apărările formulate de către părţi, invocate prin motivele de apel şi întâmpinare. Astfel, instanţa de apel a statuat că "având în vedere poziţiile antagonice ale părţilor, era necesar ca în cauză apelanţii reclamanţi să probeze lipsit de dubiu acordul simulatoriu, respectiv că numai suma de 130000 euro reprezenta suma împrumutată, restul fiind în realitate dobânzi, or simplul fapt că s-a virat doar suma de 130 000 euro nu este o prezumţie suficientă pentru a stabili că doar această sumă a făcut obiectul împrumutului, în condiţiile în care s-au acordat şi sume cu titlu de împrumut în numerar, iar restituirea împrumutului s-a efectuat tot în numerar, după cum arată reclamanţii în cererea de chemare în judecată, referindu-se la restituirea unei sume de 78.000 euro până în luna august 2014, fără a depune vreun înscris doveditor în acest sens".

În plus, Înalta Curte constată că instanţa devolutivă a prezentat pe baza probatoriilor administrate în cauză argumentele pentru care nu a reţinut existenţa caracterului simulat al contractului de împrumut, sub aspectul câtimii sumei împrumutate sau nulitatea pentru nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la dobândă.

În realitate, recurenţii, prin motivele de recurs formulate, solicită reaprecierea probatoriilor administrate în faţa instanţei devolutive, cu scopul conturării unei situaţii de fapt diferite de cea reţinută de către Curtea de Apel Bucureşti, împrejurare care excede limitelor căii de atac extraordinare a recursului.

Faptul că recurenţii sunt nemulţumiţi de dezlegarea dată de către instanţă nu echivalează cu existenţa unei motivări contradictorii, aşa cum se pretinde, în mod eronat.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu există o lipsă a motivării şi nici o motivare contradictorie, în accepţiunea dispoziţiilor art. 488 alin. (6) din C. proc. civ., nefiind incident acest motiv de recurs.

Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.- aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1175 şi art. 1576 din vechiul C. civ. este nefondat, pentru următoarele aspecte:

În primul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reaminteşte că critica referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1576 din C. civ. din 1864 a fost formulată pentru prima oară direct în recurs-omissio medio, motiv pentru care aceasta excede controlului de legalitate în calea extraordinară a recursului.

În al doilea rând, instanţa notează că, în cuprinsul memoriului, sunt evocate aspecte care, în realitate, vizează netemeinicia deciziei recurate, solicitându-se reinterpretarea situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză pentru a se putea constata întrunite toate cerinţele prevăzute de lege pentru constatarea simulaţiei contractului de împrumut, astfel că nu pot fi analizate, întrucât în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din Codul de procedură civilă, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

În acest sens, pentru verificarea aplicării corecte a dispoziţiilor legale incidente în cauză- art. 1175 din C. civ. din 1864- instanţa de recurs va avea în vedere situaţia de fapt, aşa cum a fost stabilită, pe baza probatoriului administrat în cauză.

Astfel, potrivit contractului de împrumut autentificat sub nr. x/17.08.2011 de notar public E. - dosar Js1, reclamantul A. a împrumutat de la pârâţi "azi, data semnării şi autentificării prezentului act, suma de 160.000 de Euro...Noi, părţile contractante, precizam ca împrumutul se face fără dobândă şi fără alte condiţii în afara celor privind restituirea".

Demersul judiciar al reclamanţilor vizează aspectul că între părţi s-ar fi încheiat un contract de împrumut cu dobândă, dobânda fiind peste limita legală, construcţia juridică prezentată fiind o simulaţie prin deghizare parţială.

În cauza dedusă judecăţii, se invocă o simulaţie prin deghizare parţială, acesta fiind procedeul prin care ia naştere un raport juridic între părţi, însă altfel decât este el reflectat în actul public. Deghizarea parţială este, din punct de vedere tehnic, o simulaţie relativă, obiectivă, atunci când sunt ascunse numai anumite clauze sau efecte ale actului juridic.

Reclamantii pretind că au împrumutat, în realitate, suma de 130.000 de Euro, iar nu de 160.000 de Euro, cum în mod simulat s-a menţionat în contractul de împrumut şi în cel de garantie, împrumutul fiind dat cu o dobandă de 20% pe an (26.000 Euro/an) şi tocmai pentru a garanta plata acestei dobânzi în actul autentic s-a mentionat ca fiind împrumutată o suma cu 30.000 de Euro mai mare decât cea remisă în mod real. Până în luna august 2014, susţin reclamanţii, li s-au plătit împrumutatorilor dobânzi în sumă totală de 78.000 de Euro (26.000 euro/an). În august 2014, ca urmare a faptul că s-a garantat restituirea împrumutului prin contractul de garanţie reală imobiliară, împrumutul a fost prelungit pe încă trei ani.

Prin urmare, reclamanţii au susţinut că toate actele autentice sunt simulate atât în privinţa cuantumului împrumutului, cât şi în privinţa dobânzii percepute.

Instanţa de apel a statuat că nu s-a dovedit prin niciun mijloc de probă existenţa simulaţiei, constatând că nu s-a probat acordul simulator.

Înalta Curte decelează că dispoziţiile art. 1175 din C. civ. din 1864 au fost aplicate în mod corect.

Potrivit art. 1175 "Actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane".

Din punct de vedere teoretic, simulaţia reprezintă operaţiunea juridică ce constă în încheierea unui contract aparent menit să dea impresia creării unei situaţii juridice diferite de cea reală şi a unui alt contract secret, conţinând adevăratele raporturi juridice pe care părţile înţeleg să le stabilească în realitate. Scopul general şi abstract al oricărei simulaţii este acela al ascunderii de către părţi a cuprinsului ori existenţei acordului de voinţă reală faţă de terţi. Simulaţia, indiferent că prin aceasta se urmăreşte să se facă a se crede în existenţa unui act care nu există sau să ascundă natura actului real printr-un act aparent deghizat ori să marcheze adevăratele condiţii ale actului real sau persoanele care îl încheie, constituie un acord între părţile contractante pentru a ascunde adevărata convenţie intervenită între ele.

Sub aspect terminologic, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că denumirile de act public şi act secret, ca şi echivalentul semantic folosit pentru actul secret - anume contraînscrisul - trebuie înţelese în adevăratul lor sens juridic, actul juridic fiind manifestarea de voinţă prin care părţilor constituie, modifică sau sting un raport juridic. Aşadar, chiar când se vorbeşte despre contraînscris, nu se are în vedere un înscris (respectiv instrumentul probator al actului juridic în sens de negotium), ci se are în vedere negotium iuris, aşadar operaţiunea juridică.

De esenţa simulaţiei este acordul simulatoriu, respectiv voinţa părţilor de a simula, de a deghiza total sau parţial faţă de terţi adevăratele raporturi juridice dintre ele, prin întocmirea unui act public, care este în tot sau în parte nereal (ascunzând în tot sau în parte adevărata înţelegere) şi, de cele mai multe ori, a unui act secret care conţine adevărata înţelegere a părţilor. Acest act secret poate lipsi atunci când actul public este în întregime fictiv (ascunde faptul că nu există, în realitate, nicio operaţiune juridică). Cu alte cuvinte, de esenţa simulaţiei este actul public şi acordul simulatoriu, adică înţelegerea părţilor de a simula, respectiv de a crea o aparenţă în tot sau în parte neconcordantă cu adevărata înţelegere între părţi.

În ceea ce priveşte existenţa acordului simulatoriu, conform doctrinei şi practicii judiciare în materie, ideea de acord simulatoriu sugerează o reprezentare comună a părţilor, anterior încheierii actului public şi a actului secret, reprezentare comună în care părţile să orchestreze întreaga operaţiune a simulaţiei, adică să imagineze toate manoperele prin care se va disimula adevărata relaţie dintre ele faţă de terţi. Acordul simulatoriu este sinonim cu intenţia părţilor de a simula şi constă în voinţa lor ca acea operaţiune juridică să producă toate efectele juridice specifice simulaţiei.

Intenţia de a simula se obiectivizează în acordul simulator al părţilor acord care intervine cel mai târziu în momentul perfectării actului secret. În lipsa unui astfel de acord, nu suntem în prezenţa simulaţiei. Intenţia de a simula conţinută în acordul simulator din actul secret, este un element intern al simulaţiei care ţine de esenţa acestei operaţiuni juridice.

Dovada existenţei simulaţie de către părţile litigante putea fi realizată prin orice mijloc de probă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a administrat probatorii, respectiv proba testimonială pentru dovedirea existenţei acordului simulatoriu.

În urma administrării probatoriilor, instanţa devolutivă a statuat că nu s-a dovedit existenţa şi acordului simulator.

În litigiul pendinte, recurenţii, prin motivele de recurs, subliniază faptul că s-a probat existenţa unui acord simulatoriu, având în vedere modalitatea în care au fost remise sumele atât prin transfer bancar, cât şi prin numerar, precum şi împrejurarea că suma de 160.000 euro nu a fost transmisă printr-o plată unică, ci prin mai multe tranşe realizate de-a lungul unui interval de timp.

Înalta Curte reţine că aceste susţineri au fost cercetate de către instanţa devolutivă, care a analizat modalitatea în care au fost remise sumele împrumutate, faptul că acestea nu au fost plătite dintr-o dată, ci pe parcursul a câtorva luni şi a concluzionat că acestea nu reprezintă aspecte probatorii relevantă de natură a reflecta acordul simulator intervenit între părţi. Astfel, pe baza probatoriilor administrate, instanţa de apel a menţionat că nu s-a dovedit existenţa acordului simulator, nefiind administrate probe concludente în acest sens. Situaţia de fapt, aşa cum a stabilită de către instanţa devolutivă nu poate fi reinterpretată în calea de atac a recursului, aşa cum pretind în mod greşit recurenţii.

În consecinţă, recurenţii invocă existenţa unui acord simulatoriu, care în lipsa constatării unui înscris trebuie să fie dovedit prin mijloace probatorii administrate în cauză.

Faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel).

Instanţa supremă subliniază că situaţia de fapt este apanajul instanţele devolutive şi excede analizei instanţei de recurs, neputând fi criticată.

În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

În aceste condiţii, în lipsa unor probe suplimentare care ar fi putut fi administrate în recurs, în conformitate cu art. 492 din C. civ. şi a unor argumente concrete, prin care să se evidenţiază că nu au fost luate în considerare anumite mijloace de probă administrate în cauză, instanţa supremă nu poate reţine că s-a dovedit existenţa unui acord simulatoriu.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incidente motivele de recurs invocate, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

În temeiul art. 453 din C. proc. civ., va obliga pe obliga pe recurenţii-reclamanţi să plătească intimatei-pârâte D. cheltuieli de judecată în cuantum de 10.160 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva încheierii din 30 octombrie 2024 şi a deciziei civile nr. 1268/A din 11 decembrie 2024, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi să plătească intimatei-pârâte D. cheltuieli de judecată în cuantum de 10.160 RON.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 noiembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.