Lawyer-client termination: unilateral client renunciation is not an illicit contract breach precluding specialized jurisdiction or compensation

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 07.09.2018, reclamanţii Cabinet de Avocat A. şi A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C.:

1. obligarea pârâţilor, în principal, la repararea prejudiciilor (onorarii şi cheltuieli) cauzate reclamantului Cabinet de Avocat A. prin denunţarea unilaterală, nejustificată, intempestivă, ilicită şi imorală a contractului de asistenţă juridică nr. x/03.06.2010, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x/29.02.2017, denunţare concretizată prin notificarea transmisă la 18.09.2018; în subsidiar, obligarea pârâţilor la executarea obligaţiilor de plată cu privire la onorarii şi cheltuieli, astfel cum acestea au fost asumate contractual.

2.obligarea pârâţilor la plata onorariilor forfetare şi de succes cuvenite pentru munca prestată şi rezultatele obţinute, precum şi cheltuielile efectuate, conform contractului de asistenţă juridică nr. x/03.06.2010 şi actului adiţional, care sunt următoarele:

2.1.onorariu forfetar 280.000 euro şi onorariu de succes 378.000 euro, totalizând 658.000 euro, echivalent RON la data plăţii, munca reclamantului fiind integral prestată, iar rezultatul scontat integral atins prin încasare direct în dosarul de executare silită numărul 34/2016;

2.2.suma 4.894.190,96 RON (1/2 din cuantumul total al sumei reprezentând dobânzi legale acordate de instanţa de judecată) astfel cum aceasta este prevăzută în contractul x/29.02.2016, determinată prin calcularea cotei de 1/2 la suma acordată pârâţilor prin hotărârea executorie nr. 613/06.06.2017, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2017 (înainte de strămutare nr. 862/44/2012 şi nr. 862/44/2012*);

2.3. acordarea dobânzii legale în raport de scadenţele ce vor fi reţinute pentru fiecare sumă datorată în parte;

2.4.cheltuielile efectuate în interesul pârâţilor, nerestituite, estimate provizoriu la suma de 200.000 RON urmând ca acestea să fie ajustate pe măsura administrării probelor şi efectuării expertizelor de specialitate;

3.obligarea pârâţilor la plata beneficiului nerealizat, potrivit art. 1531 şi 1532 alin. (2) C. civ., reprezentând onorariul de succes de 1/2 din sumele reprezentând dobânzi legale pe care le-ar fi încasat pârâţii în dosarul nr. x/2016 dacă nu ar fi denunţat intempestiv unilateral contractul de asistenţă juridică, ulterior renunţând (prin netimbrare) la căile de atac extraordinare promovate, astfel pierzând şansa de a încasa dobânzile cuvenite legal;

4.obligarea pârâţilor la plata anatocismului, începând cu data introducerii acţiunii şi până la data achitării efective şi integrale a dobânzilor aferente debitului principal, în condiţiile menţionate în capătul II - 2.3 de cerere, conform art. 1489 C. civ.

5.obligarea pârâţilor la plata daunelor morale în cuantum de 100.000 euro (câte 50.000 euro pentru fiecare pârâţi) în echivalent RON la data plăţii, având în vedere că denunţarea unilaterală a contractului de asistenţă juridică a adus reclamantului prejudicii morale;

6.obligarea pârâţilor la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentei cauze (taxă de timbru, onorariul experţi, onorariu de avocat), conform art. 451-455 C. proc. civ.

La 05.10.2018, reclamanţii au formulat precizări la acţiune, prin care au învederat următoarele:

- referitor la capătul 1 de cerere, au arătat că este reprezentat de pretenţia concretă ca pârâţii, astfel cum prevede 2032 C. civ., în principal să repare prejudiciile produse prin revocarea nejustificată şi intempestivă a mandatului avocaţial şi în subsidiar, să execute obligaţiile de plată, potrivit contractului de mandat, cele două obligaţii fiind două căi distincte şi alternative de reparare ale unuia şi acelaşi prejudiciu;

- cu privire la punctele 2.1. şi 2.2., au arătat că acestea nu reprezintă un petit autonom, ci doar explicarea capătului 1 de cerere, prin prisma contractului de asistenţă juridică, neexistând o valoare a obiectului cererii, aceasta neexistând autonom;

- cu privire la punctul 2.3., obiectul îl reprezintă cererea de acordare a dobânzii legate-aferentă debitelor principale (capătul 1 de cerere), de la data scadenţei şi până la data plăţii efective şi integrale a tuturor sumelor datorate;

- cu privire la punctul 2.4., obiectul acestui capăt de cerere îl reprezintă recuperarea cheltuielilor efectuate de avocat în perioada 2010-2017 în interesul clienţilor, pe care aceştia după denunţarea contractului intempestivă şi nejustificată nu le-au recunoscut, dorind implicit să nu le achite, deşi le-au profitat şi acestea se cuvin mandatarului avocat conform legii şi contractului;

- referitor la capătul 3 de cerere, au arătat că este reprezentat de beneficiul nerealizat al Cabinetului de Avocat A., ca urmare a denunţării intempestive a contractului avocaţial nr. x/3.06.2010 modificat prin actul adiţional nr. x/29.02.2017, beneficiul nerealizat având un caracter eventual faţă de procesele în curs de judecată (dosar nr. x/2016) şi sumele deja încasate, dar litigioase la acest moment;

- referitor la capătul 4 de cerere, au arătat că este reprezentat de acordarea anatocismului aferent dobânzii legale de la punctul 2.3 al acţiunii, respectiv capitalizarea dobânzii legale începând cu data introducerii acţiunii, potrivit art. 1489 alin. (2) C. civ., sumele nefiind determinate la acest moment;

- obiectul capătului 5 al acţiunii îl constituie repararea daunelor morale pricinuite ambilor reclamanţi prin denunţarea nejustificată şi intempestivă a contractului de asiestenţă juridică, denunţarea având drept unic scop lipsirea avocatului de onorariile cuvenite. Au înţeles să modifice capătul 5 al cererii introductive, diminuând cuantumul sumei solicitate, prin obligarea pârâţilor la repararea daunelor morale cauzate Cabinetului de Avocat A., evaluate provizoriu la suma de 5.000 euro, urmând a fi suportate în solidar de către pârâţi, precum şi obligarea pârâţilor, la acoperirea repararea daunelor morale pricinuite persoanei fizice - A. - avocat, pe care le-au evaluat provizoriu la suma de 5.000 euro în privinţa daunelor ce provin din atingerea demnităţii, onoarei şi reputaţiei, la care se adaugă 5.000 euro pentru daune morale, altele decât cele anterior menţionate;

- reclamanţii au arătat, cu privire la dobânda legală, că aceasta este accesorie capetelor principale de cerere în ipoteza în care acestea se vor dovedi actuale prin raportare la dosarul nr. x/2018 şi dosarul nr. x/2018 al BEJ D., privind executarea silită a contractului avocaţial.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 528/12.04.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea şi a obligat pe reclamant la plata, către pârâţi, a sumei de 8330 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1178/A/26.09.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii Cabinet de Avocat A. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 528/12.04.2022 şi a încheierilor interlocutorii din 10.01.2020, 09.04.2021, 04.06.2021, 15.10.2021, 16.11.2021, respectiv 15.12.2021, toate pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă. A obligat apelantul-reclamant la plata, către intimatul-pârât B., a sumei de 3570 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 11.09.2023 şi a deciziei civile nr. 1178/A/26.09.2023 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5), 6) şi 7) C. proc. civ., reclamanţii Cabinet de Avocat A. şi A..

Recursul împotriva încheierii de şedinţă din 11.09.2023 a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 6) C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ., recurentul a învederat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 476 alin. (1), art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (2) din C. proc. civ.

A arătat recurentul că încuviinţarea sau respingerea unor mijloace de probă propuse spre a fi administrate are loc în cadrul normativ procesual definit de art. 258, art. 255 C. proc. civ., criteriile legale fiind utilitatea, pertinenţa şi concludenţa. În cauză, instanţa de apel a omis analiza probelor propuse pe baza acestor criterii legale utilizând un raţionament logic străin de cadrul normativ (insuccesiunea probelor).

Art. 22 alin. (2) C. proc. civ. prevede că judecătorul cauzei are obligativitatea administrării probelor în scopul aflării adevărului, putând chiar dispune probe din oficiu. Art. 16 C. proc. civ. consacră nemijlocirea ca principiu al procesului civil, dreptul la apărare presupunând, potrivit art. 13 alin. (2) din acelaşi cod, dreptul de a propune şi a administra probe.

Cât timp apelul şi acţiunea de primă instanţă au fost respinse, ca nedovedite, normele de procedură enunţate mai sus, de interes public, dar şi privat, au fost încălcate şi consecinţa acestor încălcări este imposibilitatea reclamanţilor de a dovedi propriile pretenţii, fiind incidente prevederile art. 174-179 din C. proc. civ., iar vătămarea nu poate fi remediată în recurs, astfel că se impune casarea, conform art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., în vederea luării unei hotărâri legale cu privire la admiterea/respingerea probelor urmată de soluţionarea cauzei, în condiţiile în care partea are posibilitatea concretă de a dovedi pretenţiile sale.

În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., recurentul a învederat că insuccesiunea probelor constatată de către instanţa de apel reprezintă un concept străin de criteriile prevăzute de art. 255 C. proc. civ.. Apreciază că cererea de probe a fost tratată ca având caracterul unei excepţii ce nu ar fi putut fi unită cu fondul apelului, instanţa constatând că apelul e nefondat fără a permite administrarea probelor. Raţiunea administrării probelor în calea de atac este tocmai demonstrarea temeiniciei apelului şi a fondului, fiind de la sine înţeles că,fără probe, nu poţi demonstra ceea ce susţii nici in abstracto, dar nici în concret.

Recursul împotriva deciziei civile nr. 1178/A/26.09.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5), 6) şi 7) C. proc. civ. şi a vizat următoarele aspecte:

I. În mod greşit a fost menţinută soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei de necompetenţă materială, critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 6) C. proc. civ.

În acest sens, recurentul a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel antrenează legislaţia profesională, Statutul profesiei de avocat, art. 2, art. 108 ori art. 201 spre a justifica o anume competenţă a instanţei de judecată. Statutul profesiei este un act infralegislativ emis de către Consiliul UNBR şi nu face decât să reglementeze raporturile dintre avocaţi şi profesie, astfel cum prevede art. 1 din Legea nr. 51/1995. Aşadar trimiterea la acest act normativ în scopul susţinerii unei anume competenţe sau naturi a activităţii avocatului nu poate genera efecte în planul competenţei materiale.

Instanţa de apel nu lămureşte de ce art. 3 alin. (1) C. civ. nu vizează activitatea avocatului, profesionist ce contractează cu orice altă persoană servicii cu reglementare specială în Legea nr. 51/1995.

Instanţa de apel a soluţionat greşit problema competenţei materiale, deoarece a creat o lex tertia prin compararea unor norme de ierarhie diferită şi cu domeniu de aplicare distinct, ajungând astfel la o concluzie contrară interpretării obligatorii stabilite prin Decizia în interesul legii nr. 18/2016. Această decizie stabileşte drept criterii obiective ale competenţei tribunalelor specializate obiectul şi natura cauzei, trimiţând la art. 225, 226 şi 227 din Legea nr. 71/2011. Criteriile legale sunt exemplificative şi nu limitative ori restrictive.

Contractul a cărui neexecutare corespunzătoare de către pârâţii C. şi E. a generat prezentul litigiu, este perfectat cu un profesionist, Cabinet de Avocat A., şi se încadrează în sfera obiectivă a art. 3 alin. (2) C. civ.. Acest aspect nu poate fi irelevant, fiind obiectiv şi cu sediu normat în dreptul pozitiv, contrar celor reţinute de către instanţa de apel.

Instanţa de apel nu a analizat deloc criticile aduse motivării primei instanţe. Hotărârea Colegiului de conducere a Tribunalului Bucureşti cu nr. 3/16.01.2015 nu poate constitui izvor de drept cu privire la stabilirea competenţei, putând avea, cel mult, valenţa unei norme de punere în aplicare, cu caracter administrativ, la nivelul instanţei. De altfel, tocmai potrivit prevederilor acestei Hotărâri de Colegiu (art. 4) sunt cauze care intră în categoria litigiilor cu profesionişti acelea izvorâte din raporturile juridice dintre profesionişti precum şi dintre profesionişti şi alte persoane fizice.

Instanţa de apel nu a analizat deloc criticile aduse motivării primei instanţe, care a tratat problema competenţei exclusiv faţă de calitatea de profesionist a reclamantului Cabinet de Avocat A., omiţând obiectul şi natura litigiului. Prin încheierea de şedinţă s-a consemnat că "Reclamanţii (...) invocă necompetenţa materială procesuală a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă (...) raportat la calitatea de profesionist a reclamantului Cabinet de Avocat A.", iar în dezbateri argumentaţia a vizat modul în care a acţionat reclamantul Cabinet de Avocat A., obiectul, natura, valoarea şi efectele contractului de asistenţă juridică.

Potrivit Deciziei în interesul legii nr. 18/2016, "Competenţa materială procesuală a Tribunalelor/Secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de articolul 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare."

Sub aspectul interpretării art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, în opinia recurentului, obiectul şi natura litigiului atrag competenţa secţiei specializate privind profesioniştii (mutatis mutandis Decizia în interesul legii nr. 13/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 1309/30.12.2020).

Recurentul apreciază că referitor la acest aspect hotărârea este şi nemotivată.

II. Instanţa de apel nu motivează criticile privind încheierea din 09.04.2021. Instanţele anterioare au preferat să respingă probele propuse şi să le ignore pe cele administrate, manifestând o inexplicabilă reticenţă în a cunoaşte adevărul cauzei, critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ.

III. Instanţa de apel respinge, în mod global, apelul împotriva încheierilor de şedinţă din 04.06.2021 şi 07.06.2021, apreciind generic că toate criticile împotriva acestor încheieri sunt nefondate, cu o motivare insuficientă şi contradictorie, critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 6) C. proc. civ.

IV. Instanţa de apel a analizat şi respins apelul împotriva încheierii din 15.10.2021, deşi aceasta nu există fizic la dosar, critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 6) C. proc. civ.

Lipsa încheierii din 15.10.2021 nu poate fi substituită de alte acte de procedură, iar inexistenţa acesteia atrage nulitatea încheierilor ulterioare.

V. Tot din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 6) C. proc. civ., s-a învederat că motivele de apel împotriva încheierii din 07.06.2021 vizează nelegalitatea sentinţei pronunţate în cauză (încălcarea principiului continuităţii şi obligaţia judecătorului de a soluţiona pricina ce i-a fost repartizată) şi au fost prezentate de către recurent împreună cu motivele de apel împotriva încheierii din 04.06.2021, iar nulitatea acestor încheieri nu a fost analizată.

La 03.06.2021 a fost înregistrat în dosarul cauzei referatul grefierului de şedinţă, potrivit căruia s-a procedat la dezataşarea de la dosar a filelor x din ultimul volum sub pretextul ataşării acestora în mod eronat încă de la data de 09.04.2021.

Ulterior, la 04.06.2021, s-a înregistrat la fila cu nr. 626 din ultimul volum, cererea de abţinere a doamnei judecător F. "având în vedere că din eroare, la dosarul cauzei, împreună cu înscrisurile depuse de părţi la dosar la termenul din 09.04.2021, grefierul a cusut două file reprezentând o fişă de lucru întocmită de judecător, pe care am avut-o în sală la termenul, de judecată şi pe care o prezint judecătorului care va soluţiona cererea de abţinere". De precizat însă că la momentul strigării cauzei cererea de abţinere nu exista fizic în dosar. În mod surprinzător, deşi doamna judecător F. cunoştea pretinsul caz de incompatibilitate (cel mai târziu de la data de 03.06.2021, data referatului de la fila x), la strigarea cauzei a întrebat dacă părţile sunt prezente şi interogatoriile sunt pregătite. Abia după primirea răspunsului pozitiv doamna judecător F. a formulat oral declaraţia de abţinere.

Astfel, la 04.06.2021, prezenţi fiind pârâţii C. şi B. pentru a fi administrat interogatoriul, doamna judecător F. a formulat cerere de abţinere orală direct în şedinţă (nu anterior) arătând că un înscris ar fi fost cusut la dosarul cauzei, înscris ce însă nu a existat la dosarul cauzei fiind dezataşat şi neputând fi niciodată consultat de părţi. Faţă de această împrejurare cauza a fost înaintată F3 (completul imediat următor) pentru a se soluţiona cererea de abţinere. În lipsa înscrisului respectiv însă, abţinerea nu are nici un temei real, nici un suport material (existent în realitatea obiectivă) ceea ce atrage nulitatea încheierii de abţinere, deoarece art. 42. alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. vizează îndoielile părţii care formulează recuzarea, iar nu un motiv de abţinere obiectiv care să poată fi invocat de judecător. În plus, lipsa documentului din dosar conduce la concluzia că s-a încălcat art. 19 C. proc. civ., judecătorul neavând facultatea de a decide unilateral să se retragă de la judecată pentru un motiv ce nici juridic, nici material nu există.

Potrivit art. 5 C. proc. civ. "Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii". De asemenea, art. 19 stabileşte că "judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinic, în condiţiile legii", ambele dispoziţii legale fiind încălcate prin înlăturarea/retragerea nemotivată şi fără niciun temei de drept sau de fapt a doamnei judecător F. de la soluţionarea cauzei, lipsind astfel recurentul de dreptul la un tribunal imparţial şi echidistant.

Prin urmare, încheierea interlocutorie din 04.06.2021, de abţinere în baza unui înscris inexistent este nulă, întrucât s-a încălcat principiul continuităţii prevăzut de art. 19 C. proc. civ. şi regulile de repartizare aleatorie, nulitate ce se răsfrânge şi asupra încheierii din 07.06.2021, nulă deoarece analizează un înscris ce nu se regăseşte la dosar.

Nulitatea încheierii de şedinţă din 04.06.2021 nu a fost analizată de către instanţa de apel, deşi aceasta era argumentată, iar admiterea acesteia conduce în mod direct la admiterea apelului declarat împotriva sentinţei nr. 528/2022, cu trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul articolului 480 alin. (3) din C. proc. civ.. Instanţa de apel a indicat câteva argumente de facto, ce nu constituie însă o motivare propriu-zisă, din care mai degrabă rezultă inadmisibilitatea apelului pe motivul inatacabilităţii încheierii de abţinere. Această motivare intră, totodată, în totală contradicţie cu dispozitivul deciziei din apel potrivit căruia apelul împotriva încheierilor interlocutorii a fost respins ca nefondat.

VI. Soluţia de respingere a apelului sub aspectul criticilor aduse încheierii din 15.12.2021, prin care s-a respins cererea de recuzare a domnului judecător G. este nelegală, critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 6) C. proc. civ.

Instanţa de apel a motivat insuficient, nu există o reglementare în dreptul pozitiv care să permită suprimarea oricărui drept procesual (inclusiv acela de a pune concluzii), ori să consacre un principiu general al echilibrului procesual constând în aceea că, deşi o parte necitată este prezentă, aceasta va fi împiedicată să pună concluzii spre a nu genera un dezechilibru. Raţionamentul instanţei de apel este unul contrar normelor procedurale, recuzarea vizează conduita instanţei, a judecătorului şi nu implică partea potrivnică, care nu are şi nu poate avea rol de intervenient în beneficiul judecătorului. Imparţialitatea se află în patrimoniului judecătorului cauzei şi în mod abstract aparţine funcţiei de judecată a instanţelor, partea adversă neavând rol de apărător în dezbaterea recuzării.

Motivul acestei îngrădiri abuzive a dreptului de acces la instanţă a fost confuz, menţionându-se că şedinţa este în cameră de consiliu şi că s-a decis ca judecătorul să nu fie audiat (evident teza egalităţii de arme procesuale nu ar putea opera între judecătorul recuzat şi parte). Deşi prezent, avocat A. a fost împiedicat de judecător, deliberat, să ia cuvântul spre a expune propriile concluzii orale ce făceau parte integrantă din dreptul de a recuza instanţa. Aspectele se susţin prin audierea înregistrării şedinţei de judecată. O atare decizie menţinută în apel, încalcă prevederile art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, art. 5 alin. (1) şi (2), art. 6,7,14,15,17,19, 20 C. proc. civ., texte ce sunt reglementări la nivel de principiu vizând ocrotirea unor valori de interes public, aşadar, atrăgând toate, nulitatea absolută a încheierii de şedinţă potrivit art. 174, 175 C. proc. civ. şi pe cale de consecinţă, casarea.

Nelegalitatea încheierii de recuzare rezultă din simpla comparare a încheierii din 07.06.2021, când acelaşi Tribunal, analizând o cerere de abţinere pe baza unui act ce nu există în dosar, a stabilit un anume standard de imparţialitate în aplicarea art. 42 pct. 13) C. proc. civ., standard care însă, în faţa unor încălcări flagrante, dovedite, ale legii şi spulberarea aparenţei de imparţialitate prin conduita judecătorului, a rămas inaplicabil.

Încheierea de respingere a recuzării ca şi decizia instanţei de apel sunt nemotivate, aceasta făcând o analiză prea abstractă şi prea generală legată de imparţialitate.

Probele sunt tratate ca aspecte de fond ce nu ar putea conduce la formularea unei recuzări (inadmisibilitate), iar pe de altă parte, deşi recurentul a expus toate faptele, mijloacele de probă (înregistrările de şedinţă), instanţa a motivat absolut generic în sensul că nu a fost identificată o conduită care să ateste părtinirea.

Conduita ostilă şi flagrant abuzivă a fost dovedită, întreg circuitul acestei cauze ridicând serioase semne de întrebare, cu toate acestea probele lipsesc din motivarea şi analiza instanţei de apel, care a pronunţat, astfel, o decizie nemotivată.

Recurentul a solicitat expres instanţei de apel ca în considerarea efectului deplin devolutiv al căii de atac să analizeze legalitatea şi temeinicia cererii de recuzare prin prisma motivelor indicate în cele 3 memorii, iar lipsa acestei analize în cadrul motivării atrage şi aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ.

VII. Analiza comasată cu fondul cauzei a tuturor motivelor de procedură ce vizau admiterea sau respingerea unor mijloace de probă este nelgală, critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 6) C. proc. civ.).

Instanţa de apel nu a realizat o analiză completă devolutiv privind legala încuviinţare/revenire/administrare a mijloacelor de probă (asupra celor admise revenindu-se), comasarea acestui aspect cu fondul reprezentând nemotivare, întrucât aspectele procesuale au rămas astfel nesoluţionate.

Recurentul a criticat încheierea din 16.11.2021 prin care judecătorul cauzei, deşi era ţinut de caracterul interlocutoriu al încheierii de admitere a probelor, a dispus, contrar legii, revenirea asupra probei cu raportul de expertiză, încercând, prin procedeul revenirii, eliminarea şi a probei cu interogatoriu (în cazul acestei probe nu a mai dispus revenirea, nemotivând decizia sa de a respinge propria propunere de revenire).

Instanţa de apel a respins, ca nedovedită în parte, acţiunea în pretenţii care, deşi avea bază probatorie cu înscrisuri, fiind depuse în format electronic, putea fi demonstrată şi prin expertiză, care tocmai în acest scop fusese admisă.

La termenul din 16.11.2021, judecătorul cauzei, din oficiu, fără vreo cerere a părţilor în acest sens, a invocat prevederile art. 259 C. proc. civ. spre a dispune revenirea asupra probei cu interogatoriu, dar şi asupra probei cu expertiza tehnică contabilă, fără a oferi părţilor nicio motivare. Nicio măsură procesuală nu poate fi discreţionară, fiind necesară motivarea ei şi discutarea în contradictoriu. De asemenea, prima instanţă a revenit şi asupra audierii martorului încuviinţat H., punând în vedere reclamanţilor obligaţia de a indica un alt martor, dar utilizând în acest scop un alt procedeu nelegal, nu cel din art. 259 C. proc. civ.

Potrivit art. 259 C. proc. civ., revenirea asupra probei se poate dispune numai dacă au fost administrate alte probe, care au suplinit utilitatea celor dintâi. Magistratul a menţionat generic alte mijloace de probă (aşa cum rezultă din transcrierea şedinţei) fără a indica însă, înscrisurile, sau hotărârea judecătorească ce ar conduce legal la necesitatea revenirii asupra probei.

VIII. Soluţia primei instanţe de înlăturare a martorului H. este nelegală, iar instanţa de apel nu a soluţionat acest aspect, critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 6) C. proc. civ.

Instanţa de apel a respins proba cu interogatoriu fără motivare, încălcând aceleaşi prevederi legale în materia probelor, şi nemotivând propria decizie asupra legalităţii administrării probei cu interogatoriul (încheierea de şedinţă) sau a temeiniciei sentinţei în condiţiile nelegalei administrări, respingeri, reveniri asupra probelor.

Aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3) C. proc. civ. este nelegală, înlăturarea mijloacelor de probă deja încuviinţate prin încheiere interlocutorie nefiind posibilă ulterior momentului încuviinţării probei, respectiv încheierii din 09.04.2021, pentru criteriile ce vizează admisibilitatea/inadmisibilitatea probei testimoniale. În acest caz se produce o confuzie între revenirea asupra probei (art. 259 C. proc. civ.) şi inadmisibilitatea probei (art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).

IX. Întrebările din interogatoriul administrat domnului I. au fost respinse nemotivat, critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 6) C. proc. civ.

Denegarea de dreptate este interzisă, iar art. 5 C. proc. civ. nu prevede expres, dar împiedică, prin caracterul principial ce guvernează aplicarea oricăror prevederi procesuale, înlăturarea probelor esenţiale dezlegării corecte a cauzei.

La termenul din 16.11.2021, judecătorul G. a suprimat deliberat şi direct proba cu interogatoriul administrat, manifestările sale aducând atingere solemnităţii şedinţei şi prestigiului justiţiei. Judecătorul nici măcar nu a citit întrebările din interogatoriu integral, a făcut permanent comentarii lipsite de respect şi politeţe la adresa reclamanţilor, a răspuns în locul părţilor, a înlăturat nenumărate întrebări fără o motivare reală. Aceste motive impun casarea, admiterea apelului, anularea încheierii precum şi a interogatoriului şi rejudecarea la fond în faţa unei instanţe imparţiale şi obiective. Desigur, aceste aspecte incontestabile, impuneau admiterea probei cu interogatoriul în apel (probă a cărei aptitudine de a conduce la dezlegarea cauzei prin aflarea adevărului a fost grav avariată de distrugerea deliberată a caracterului de surpriză tocmai prin nelegala administrare).

Instanţa de apel a lăsat nesoluţionat motivul de apel reprezentat de pct. 5.5 din memoriul de apel, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

X. Instanţa de apel nu motivează şi nu soluţionează realmente obiectul acţiunii, astfel cum a fost modificat, critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., tratând pretenţiile exclusiv în sfera beneficiului nerealizat, deşi ulterior modificării şi precizării acţiunii reclamanţii au indicat în mod exact sfera art. 1532 alin. (2) C. civ., respectiv pierderea şansei de a obţine un avantaj. Acest prejudiciu este supus reparării proporţionale cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a creditorului. Nu există nicio motivare asupra şansei câştigării litigiilor, nicio analiză asupra acestora, iar caracterul speculativ, sau pur speculativ ori iluzoriu, cum îl precizează instanţa, nu poate fi reţinut in abstracto, deoarece şansa se referă la ipoteza abstractă de a se ajunge la un anume rezultat, şi nu la despăgubiri acordate în cazul atingerii acelui rezultat.

De asemenea, decizia recurată este nemotivată şi cu privire la problema aplicării prevederilor C. civ. în materia mandatului avocaţial, în special a Legii nr. 51/1995, Statutului profesiei, act infralegislativ cu normativitate restrânsă, C. civ. - materia mandatului, şi raportat la contractul părţilor a cărui forţă obligatorie impune o anume conduită. Astfel, motivele de apel, paragraful 8, 8.1, 8.2, 8.3, 8.4, 8.5, 8.6, 8.7, nu au fost analizate în mod complet, ci expediate prin reţinerea prevalenţei dreptului clientului la denunţare unilaterală/absolut şi necondiţionat. Forţa obligatorie a contractului relativă la conduita părţilor nu a fost analizată, analiza clauzei de nedenunţare, analiza motivelor şi faptelor ce au generat denunţarea contractului la 6 zile de la încasarea integrală a unor sume, pe care la alte 7 zile pârâţii le-au transferat în conturile proprii, nu a mai fost efectuată. Judecata cauzei era necesar a avea loc în mod particular concret, nu abstract generic rezultând că, practic, pentru astfel de situaţii ar exista o jurisdicţie specială, nu acţiunea de drept comun, care totuşi a fost respinsă pe fond, şi nu ca inadmisibilă.

Este nemotivată şi analiza instanţei asupra ilicitului contractual, când în realitate se decide că nu poate fi analizată pe fond existenţa unei conduite ilicite cu ocazia denunţării contractului avocaţial (reţinându-se în mod ocolit inadmisibilitatea acţiunii) pe motiv că denunţarea este permisă ad nutum. Existenţa unor prevederi în Legea nr. 51/1995 - lege specială, nu restrânge dreptul fundamental la repararea oricărei despăgubiri la categoriile expres indicate în art. 28 alin. (1) din legea specială. Dreptului la despăgubiri al oricăreia dintre părţi îi este aplicabil principiul reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de către art. 1385 C. civ.. Or, norma specială prevede că denunţarea nu are caracter exonerator de răspundere, indicând exemplificativ şi nu restrictiv, categoriile de sume ce sunt datorate indiferent de denunţare. Nici legea specială nici cea generală nu exclud analiza culpei, a prestaţiilor şi a posibilităţii existenţei de prejudicii ce necesită reparare. Instanţa nu motivează decât aparent, în tot cazul insuficient şi vădit contradictoriu.

XI. Instanţa de apel nu a răspuns motivului de apel privind autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1193/08.03.2019 pronunţată în dosar nr. x/2018, şi, totodată, a încălcat autoritatea de lucru judecat a acestei sentinţe, critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 7) C. proc. civ.

Decizia instanţei de apel este nemotivată sub aspectul soluţionării motivului 8.8. din memoriul de apel, prin care recurentul a invocat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1193/08.03.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018.

În mod eronat, instanţa de apel expediază acest motiv cu justificarea că ar fi unul exegetic, probabil prin aceasta urmărind a spune că nu există un folos practic urmărit în economia admiterii apelului. Instanţa a omis însă orice motivare asupra a ceea ce s-a solicitat. Pe cale de autoritate de lucru judecat recurentul a indicat faptul că instanţa a stabilit totuşi definitiv (16.06.2020) că pârâţii au refuzat în mod ilicit să recunoască o plată valabilă, în acest scop contestând-o, în mod nelegal.

În aceste condiţii, caracterul exegetic nu există, după cum, potrivit autorităţii de lucru judecat, nu a existat vreodată o dublă executare, aşadar instanţa a lăsat nemotivată decizia sa, deşi, prin apel, recurentul a arătat că elementele culpabile, ilicite, prin raportare la contractul avocaţial - respectiv contestarea unei plăţi cuvenite, refuzul de plată, corectitudinea procedurii executării silite generată tocmai de conduita culpabilă a reclamanţilor, erau aspecte ce ar fi trebuit analizate atent şi în raport de acestea, motivată admiterea sau respingerea acestui element, propriu zis, autoritatea de lucru judecat.

Mai mult, instanţa de apel reţine că ar fi existat o dublă executare contrar exact acestor considerente, încălcând ea însăşi autoritatea de lucru judecat în mod nemotivat. Se reţine, fără legătură cu modul în care a fost formulat motivul 8.8 din apel, că nu ar exista autoritate de lucru judecat asupra unei plăţi (deşi executarea silită reprezintă tocmai plată forţată). Instanţa de apel nu observă prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., ce vizează şi orice chestiune litigioasă (una şi aceeaşi creanţă) caracterul datorat, exigibilitatea, refuzul de plată fiind elemente ce stabileau culpa pârâţilor de o manieră apriorică şi peste care instanţa nu putea să treacă.

XII. Instanţa de apel nu motivează aspectul dobânzilor legale şi al altor accesorii sau al daunelor morale, critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ.. Era necesar a fi identificată suma cuvenită Cabinet de Avocat A., când şi dacă a fost plătită benevol sau forţat, când era exigibilă. Accesoriile trebuiau acordate indiferent de calea urmată, prejudiciul prin neplata la termen existând. Inadmisibilitatea căii urmate raportată la executarea silită nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ., iar din ansamblul hotărârii rezultă că apelul a fost respins pe fond, nicidecum ca inadmisibil.

XIII. Instanţa de apel a respins motivul de apel (9 din memoriul de apel) privind cheltuielile efectuate în interesul clienţilor, prin ignorarea oricăror probe şi a dovezile propriu-zise ale cheltuielilor (înscrisuri depuse în fond şi apel) şi expertiză (respinsă în fond şi apel), concluzionând că nu a existat o estimare concretă nici a sumei de 300 RON/dosar. La dosarul cauzei a fost depusă situaţia completă a dosarelor, copii ale înscrisurilor, taxelor, ce demonstrează volumul şi numărul acestora şi ce puteau fi evaluate numai pe cale de expertiză, în marea lor parte. Cu toate acestea, instanţa de apel nu motivează în nici un fel respingerea, iar această insuficienţă atrage casarea din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la 16.12.2024, intimaţii-pârâţi au invocat excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., arătând că prin recursul promovat se doreşte reluarea judecăţii pe fond, iar nu analiza unor chestiuni de nelegalitate.

În subsidiar, intimaţii-pârâţi au arătat că în mod legal instanţa de apel a considerat că nu se mai impune administrarea unor alte mijloace de probă (interogatorii, martori) decât cele constând în înscrisuri.

Daunele morale, astfel cum sunt solicitate de Cabinet de Avocat A. şi Avocat A., se referă la imaginea, prestigiul profesional şi blocarea evoluţiei activităţii formei de exercitare a profesiei de la nivelul anului 2013 şi până la data denunţării unilaterale a contractului de asistenţă juridică.

Recurenţii nu au arătat, în legătură cu încheierea din 11.09.2023, care sunt normele de procedură încălcate, susceptibile de a determina nulitatea necondiţionată, conform art. 176 C. proc. civ., şi nici cum neadministrarea probei cu expertiza contabilă ori cenzurarea interogatoriului administrat intimaţilor ar fi fost de natură a schimba în tot hotărârea instanţei de fond.

Pretenţiile în bani, constând în onorarii pretinse de recurentul Cabinet de Avocat A. au fost deja soluţionate definitiv, în dosarele nr. x/2017 şi nr. y/2018

Insuccesiunea probelor se referă la ordinea în care acestea urmează a fi administrate. În apel, probele a căror administrare se dorea de către recurenţi nu vizau motivele de apel, ci judecata pe fond, nefiind utilă, pertinentă şi concludentă administrarea acestora, după cum este menţionat şi în încheierea din 11.09.2023.

Interpretarea dată de instanţă cu privire la calitatea de profesionist a recurentului şi obiectul cauzei reprezintă o critică de netemeinicie, iar nu de nelegalitate. Natura litigiilor este una civilă, din perspectiva naturii juridice a raporturilor dintre avocat şi client, iar forma profesiei este reglementată de Legea nr. 51/1995, şi nu de Legea nr. 31/1990.

Criticile privind încheierile din 09.04.2021, 04.06.2021 şi 07.06.2021 nu se referă la soluţia instanţei de fond, ci la soluţia primei instanţe şi nu sunt dezvoltate aspecte de nelegalitate.

La termenul din 15.10.2021 nu a existat nicio şedinţă de judecată, astfel încât nu putea exista o încheiere aferentă, la acea dată realizându-se doar un act administrativ prin care părţilor li se aducea la cunoştinţă faptul desfiinţării completului, cauza urmând a fi repartizată, ciclic, la un alt complet.

Termenul din 15.10.2021 a fost acordat în urma repartizării dosarului ca urmare a admiterii abţinerii prin încheierea din 07.06.2021, termenul fiind acordat la 16.06.2021. Însă, până ca acea şedinţă să aibă loc, a fost adoptată Hotărârea colegiului de conducere din 12.10.2021 prin care completul căruia i s-a repartizat cauza după abţinere a fost desfiinţat .Prin urmare, acest termen a rămas fără efecte şi nu a mai avut nicio relevanţă în economia dosarului, dosarul fiind repartizat ciclic prin procesul-verbal din 18.10.2021, completului F7. Cât timp un termen de judecată nu este asociat soluţionării dosarului şi se află într-un interval de timp vizat de proceduri administrative ale instanţei, de desfiinţare a unui complet şi repartizare a dosarelor, nu se poate reţine efectul nulităţii subsecvente a restului încheierilor.

Procedura recuzării impune analiza cererii de recuzare în camera de consiliu, fără citarea părţilor, astfel încât critica privind o pretinsă interzicere a avocatului A. de a lua cuvântul într-o şedinţă nepublică demonstrează atât necunoaşterea dispoziţiilor procedurale, cât şi o supraevaluare a propriilor drepturi procesuale.

Cu privire la revenirea asupra probelor şi la cenzurarea interogatoriului administrat pârâţilor, intimaţii arată că argumentele invocate de instanţa de apel sunt legale şi temeinice. Mai mult, cu privire la interogatoriul administrat pârâţilor, Tribunalul Galaţi, unde s-a realizat comisia rogatorie în faţa căreia s-a administrat interogatoriul intimatului pârât C., a cenzurat, la rândul său, întrebările în număr excesiv adresate acestuia, ceea ce demonstrează că, într-adevăr, recurenţii au formulat întrebări cu depăşirea tezei probatorii admise, având şi caracter excesiv.

Cu privire la autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1193/2019, care în opinia recurenţilor nu a fost avută în vedere de instanţa de apel, intimaţii învederează că nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi: de părţi, cauză şi obiect, deoarece judecata în dosarul nr. x/2018 a avut un alt obiect decât judecata din prezentul dosar. Mai mult, recurentul Cabinet de Avocat A. a fost obligat la restituirea şi respectiv întoarcerea executării pentru sumele încasate nelegal, drepturile sale neputând fi analizate în mod separat, prin raportare numai la sentinţa civilă din dosarul nr. x/2019, aşa cum judicios a constatat şi instanţa de apel

De asemenea, dat fiind că hotărârile privind plăţile vizate de pretenţiile din prezenta cauză au fost pronunţate în cadrul contestaţiilor la executare, nu există identitatea de obiect care să justifice reţinerea autorităţii de lucru judecat ca efect negativ al hotărârii judecătoreşti, prima instanţă dând o dezlegare corectă şi în acest caz.

Nu poate fi reţinută nici temeinicia criticilor privind dobânzile datorate prin raportare la suma de 658.000 euro şi anatocismul, acestea având caracter accesoriu faţă de pretenţia principală dedusă judecăţii, astfel cum rezultă din structura cererii de chemare în judecată, din împrejurarea că în mai multe rânduri reclamanţii au evaluat capetele de cerere la 0 RON, întrucât scopul urmărit era doar conservarea unor sume deja încasate şi, în ultimul rând, pentru că daunele moratorii ale unor sume executate silit se recuperează prin mijloacele procesuale puse la dispoziţie de capitolul privind executarea silită şi presupune demersuri adresate executorului şi instanţei de executare

Cu privire la onorariile de succes deduse din dosarele nr. x/2017 şi nr. y/2016, intimaţii arată că, referitor la primul dosar, aprecierea privind insuficienta pregătire profesională a noului avocat al intimaţilor este o pură speculaţie şi nu este asociată cu un alt element al litigiului care măcar să ridice semne de întrebare asupra acestei chestiuni, cum ar fi fost de exemplu aprecierea probării insuficiente a pretenţiei. Aceeaşi este şi situaţia din dosarul nr. x/2016, unde chiar avocatul reclamant a reprezentat intimaţii care au pierdut în apel, după soluţionarea definitivă a procesului fiind la latitudinea acestora modul în care vor să exercite eventuale căi extraordinare de atac. Şi în acest caz prejudiciul este construit pe elemente iluzorii şi se îndepărtează flagrant de la realitatea că se pretinde jumătate din sume neîncasate efectiv de către intimaţi, ci exclusiv ca urmare a neformulării unei contestaţii în anulare.

Cu privire la cheltuielile efectuate în interesul clienţilor, se constată că prin motivele de apel se invocă expedierea a două emailuri şi depunerea unui extras de cont, fără însă a combate efectiv argumentaţia primei instanţe referitoare la faptul că acestea nu au fost individualizate, astfel încât să permită asocierea cu contractul de asistenţă juridică şi actul adiţional şi cu cheltuieli efectuate în interesul soluţionării dosarelor, cum sunt deplasări la termene ori costuri de cazare, ori sume achitate în numele intimaţilor în calitate de clienţi.

Au mai fost invocate cheltuieli cu plata taxelor de timbru şi a expertizelor şi o sumă de 300 RON pe dosar, însă nu au fost indicate înscrisurile în susţinerea acestora, iar acest capăt de cerere nu a avut niciodată o estimare concretă, expertiza fiind doar o lucrare tehnică aptă să folosească în interesul litigiului cunoştinţele unui specialist, fără însă a putea suplini lipsa probării cu înscrisuri a unei pretenţii.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Intimaţii-pârâţi au formulat punct de vedere la raport prin care au reiterat excepţia de nulitate a recursului şi au precizat că solicită cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 RON. Au mai arătat că cererea de recurs a fost depusă la dosar în format incomplet, numai paginile impare, solicitând analiza recursului în acest context. Au învederat şi că recursul este inadmisibil, prin raportare la lipsa calităţii procesuale active a recurentului pentru alte pretenţii decât daunele morale.

Prin încheierea din 11.06.2025, completul de filtru a respins excepţia de nulitate a recursului invocată de către intimaţii-pârâţi prin întâmpinare.

A admis în principiu recursul declarat de reclamanţii Cabinet de Avocat A. şi A. împotriva încheierii din 11 septembrie 2023 şi a deciziei civile nr. 1178/A din 26 septembrie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.

A stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la 19.11.2025, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor, când instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 11.09.2023, de amânare a pronunţării, Înalta Curte reţine că o primă critică este subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., text legal potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

O a doua critică este subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea recurată este nelegală atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Astfel, recurentul învederează că, omiţând să analizeze probele pe baza criteriilor reglementate de art. 258 şi 255 din C. proc. civ., instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 476 alin. (1), art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (2), dar şi art. 22 alin. (2), art. 16, art. 13 alin. (2) din C. proc. civ. şi a utilizat un raţionament străin de cadrul normativ, respectiv cel privind insuccesiunea probelor.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 255 C. proc. civ., "(1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului. (2) Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui. (3) Uzanţele, regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi trebuie probate, în condiţiile legii, de către cel care le invocă. Regulamentele şi reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instanţei. (4) La cererea instanţei, autorităţile competente sunt obligate să îi comunice, în termenul stabilit, toate informaţiile, înscrisurile ori reglementările solicitate."

De asemenea, potrivit art. 258 C. proc. civ., "(1) Probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere. (2) încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora. (3) Instanţa va putea limita numărul martorilor propuşi."

Înalta Curte evocă că, prin încheierea de amânare a pronunţării de la termenul din 11.09.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a pus în discuţia părţilor probele solicitate prin cererea de apel, respectiv înscrisurile depuse la dosar, interogatoriul intimaţilor-pârâţi, proba testimonială cu doi martori, soluţia unei instanţe penale, prin care a fost admisă o contestaţie la tergiversare, decizia civilă nr. 970/2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Reclamanţii apelanţi au solicitat instanţei de apel şi emiterea unei adrese către organul de urmărire penală la care era înregistrată plângerea penală a intimatului B. formulată împotriva reclamanţilor, pentru a se comunica toate înscrisurile din acel dosar, cu motivarea că o componentă a daunelor morale solicitate o reprezintă inclusiv formularea de acuzaţii false la adresa acestora.

În condiţii de publicitate, contradictorialitate şi oralitate, în temeiul dispoziţiilor art. 255 şi art. 258 din C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că probe similare sunt invocate şi ca motive de apel ce fundamentează o eventuală necercetare a fondului, situaţie faţă de care a apreciat că singura probă ce se impune a fi administrată este cea cu înscrisuri, urmând ca, în eventualitatea în care apelul cu privire la probe va fi găsit întemeiat, eventuala reformare a încheierilor instanţei de fond cu acest obiect să fie avută în vedere şi prin raportare la hotărârea judecătorească atacată, conform regulilor procedurale.

În aceleaşi condiţii de legalitate şi cu o motivare corespunzătoare, instanţa de apel a reţinut că nu se impune efectuarea unei adrese către Parchet referitoare la dosarul penal în cadrul căruia a fost admisă contestaţia la tergiversare, "probatoriul administrat şi împrejurarea că s-au invocat motive de apel cu privire la insuficienţa probelor, urmând a fi avute în vedere în contextul soluţionării apelului."

Prin urmare, Înalta Curte subliniază că cererea de probatorii formulată de apelanţi a fost pusă în discuţia părţilor şi a fost analizată de către instanţa de apel cu respectarea dispoziţiilor art. 255 şi art. 258 din C. proc. civ., iar înlăturarea unora dintre probele solicitate s-a realizat în condiţii de legalitate (publicitate, oralitate, contradictorialitate), după deliberare, şi cu o motivare corespunzătoare.

Împrejurarea că recurenţii sunt nemulţumiţi de soluţia dată de către instanţa de apel cererii de probatorii, ori de argumentele ce au fundamentat îndepărtarea unora dintre probele solicitate, nu determină, de plano, incidenţa cazurilor de casare invocate, câtă vreme instanţa de recurs nu identifică încălcarea vreunei reguli de procedură, care să atragă sancţiunea nulităţii, specifică motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ. şi nici o motivare străină cauzei, care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ.

Conceptul de insuccesiune a probelor utilizat de către instanţa de apel în motivarea respingerii anumitor probe nu reprezintă un aspect de nelegalitate, care să contureze o motivare străină de cauza pendinte, cum eronat pretind recurenţii, ci reprezintă o chestiune ce ţine de terminologia juridică de care instanţa de apel a înţeles să se prevaleze în motivarea sa, reprezentând, în realitate, ordinea în care urmează a fi administrate probatoriile, în contextul în care probe similare fuseseră invocate şi ca motive de apel, iar analiza instanţei asupra acestor chestiuni nu se putea realiza decât o dată cu dezbaterea apelului.

Dispoziţiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură prevăd că "(1) Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept. (2) În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă. (3) Prin apel este posibil să nu se solicite judecata în fond sau rejudecarea, ci anularea hotărârii de primă instanţă şi respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepţii sau trimiterea dosarului la instanţa competentă."

Înalta Curte constată că dispoziţiile legale antereferite reglementează caracterul devolutiv al apelului a cărui eventuală încălcare nu se poate realiza prin respingerea unei cereri de probatorii pusă în discuţia părţilor cu respectarea normelor procesuale, astfel încât nu se poate reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. cu privire la acestea.

Dispoziţiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. statuează că "Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.", iar dispoziţiile art. 479 alin. (2) reţin că "Instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2)."

Deşi recurenţii pretind o încălcare a normelor de drept procesual anterior menţionate, cu trimitere la probele respinse de către instanţa de apel cu prilejul dezbaterilor, Înalta Curte relevă că dispoziţiile legale menţionate supra normează tocmai posibilitatea instanţei de apel de a încuviinţa doar acele probe, pe care le va aprecia necesare, posibilitate contestată de către recurenţi prin prisma motivelor de recurs invocate, dar pe care instanţa de recurs le apreciază ca nefiind incidente, potrivit considerentelor anterior expuse.

Art. 13 din C. proc. civ. are următorul conţinut:

"(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. (3) Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. (4) Instanţa poate dispune înfăţişarea în persoană a părţilor, chiar atunci când acestea sunt reprezentate."

Art. 16 din C. proc. civ. prevede că "Probele se administrează de către instanţa care judecă procesul, cu excepţia cazurilor în care legea stabileşte altfel."

Art. 22 din C. proc. civ. reglementează rolul activ al judecătorului, respectiv:

"(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. (3) Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii. Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunţa la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretenţiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie. (4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. (5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora. (6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. (7) Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă."

Înalta Curte constată că aceste dispoziţii legale au fost invocate pur formal, recurenţii nu au indicat, în concret, modalitatea în care, prin cenzurarea probatoriilor propuse cu prilejul cercetării cauzei în apel, instanţa ar fi încălcat normele procesuale antereferite, astfel încât nu pot fi reţinute aspecte de nelegalitate, din perspectiva motivelor de recurs invocate.

În ce priveşte afirmaţia recurenţilor în sensul că instanţa de apel a respins calea de atac fără a permite administrarea probelor, aceasta, pe de o parte, nu are corespondent în realitatea juridică a dosarului, întrucât instanţa de apel a admis proba cu înscrisuri, iar pe de altă parte, nu reflectă decât nemulţumirea recurenţilor faţă de faptul că probele solicitate de aceştia în apel au fost admise doar în parte, nefiind aptă să conducă la reformarea încheierii recurate.

Prin urmare, soluţia instanţei de apel de a proroga analizarea acelor probatorii, care se suprapuneau cu criticile pe probe din motivele de apel, cu prilejul dezbaterii pe fond a căii de atac, este una conformă legii, prin care s-a evitat, la acel moment procesual, o eventuală antepronunţare asupra apelului.

Pentru aceste considerente, criticile formulate împotriva încheierii de şedinţă din 11.09.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă vor fi respinse, ca nefondate, nefiind incident niciunul dintre motivele de casare invocate.

Referitor la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1178/A/26.09.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, Înalta Curte relevă că acesta a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., text legal potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea recurată este nelegală atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea recurată este nelegală atunci când a fost încălcată autoritatea de lucru judecat.

Printr-o primă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 6) din C. proc. civ., s-a învederat că, încălcând regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi fără a analiza criticile aduse hotărârii de fond, instanţa de apel a menţinut, în mod greşit, soluţia de respingere a excepţiei de necompetenţă materială respinsă de prima instanţă, prin încheierea interlocutorie din 10.01.2020.

În acest sens, recurenţii apreciază că raporturile juridice deduse judecăţii nu sunt unele de natură juridică, ci sunt cele specifice profesioniştilor.

Contrar susţinerilor recurenţilor, potrivit cărora Statutul profesiei de avocat reprezintă un act infralegislativ fără relevanţă în ce priveşte competenţa materială a instanţei, Înalta Curte constată că acesta este un act normativ care, în coroborare cu Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, dar şi cu art. 3 din C. civ. din 2009, demonstrează că activitatea avocatului şi raportul juridic cu clientul său este de natură civilă, iar nu se încadrează în categoria relaţiilor cu profesioniştii.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat "Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie promovarea şi apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice, de drept public şi de drept privat.", iar potrivit art. 108 din acelaşi act normativ, "(1) Dreptul avocatului de a asista, a reprezenta ori a exercita orice alte activităţi specifice profesiei se naşte din contractul de asistenţă juridică, încheiat în formă scrisă între avocat şi client ori mandatarul acestuia. (2) Forma, conţinutul şi efectele contractului de asistenţă juridică sunt stabilite prin prezentul statut."

Art. 201 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat stabileşte că "Actul constitutiv şi statutul societăţii profesionale cu răspundere limitată, încheiate în condiţiile Legii şi ale prezentului statut, sunt guvernate de legea civilă."

Prin urmare, câtă vreme contractul de asistenţă juridică este reglementat de Statutul profesiei de avocat, conform art. 108 alin. (2) din Statut, iar actul constitutiv şi statutul societăţii profesionale cu răspundere limitată încheiate în condiţiile legii şi ale Stattului sunt guvernate de lege civilă, pe cale de consecinţă, raporturile juridice decurgând din relaţia avocatului cu clienţii săi sunt supuse legii civile, aşa cum stipulează dispoziţiile legale anterior menţionate.

Potrivit art. 3 C. civ., "(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. (2)Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.(3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una ori mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea sau înstrăinarea de bunuri ori în prestarea de servicii, indiferent dacă are ori nu un scop lucrativ."

Contrar susţinerilor recurenţilor în sensul că instanţa de apel nu lămureşte de ce dispoziţiile art. 3 alin. (1) C. civ. nu vizează activitatea avocatului, Înalta Curte constată că textul legal a fost analizat prin coroborare cu dispoziţiile art. 2 alin. (1), art. 108 alin. (1) şi (2), art. 201 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, dar şi cu Decizia în interesul legii nr. 18/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care trimite la dispoziţiile art. 225, art. 226 şi art. 227 din Legea nr. 7/2011.

Analizând aceste acte normative din perspectiva criticii, cu care a fost învestită, instanţa de apel a concluzionat, în mod corect, că finalitatea Deciziei 18/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost de a clarifica partajarea competenţelor secţiilor civile numai în funcţie de obiect, iar nu în funcţie de calitatea părţilor de profesionist ori neprofesionist, că din coroborarea normelor mai sus citate se constată că activitatea avocatului şi raportul juridic cu clientul este de natură civilă, nu din sfera raporturilor cu un profesionist şi că, potrivit Legii 51/1995 şi Statutul profesiei de avocat, contractul de asistenţă juridică încheiat de către intimaţi este un contract numit şi are natura juridică a unui mandat civil.

De asemenea, în mod corect, instanţa de apel a stabilit că din sistematizarea mandatului prevăzută de C. civ. din 2009 se observă contractele numite specifice raporturilor juridice în care sunt implicaţi profesioniştii, acestea fiind comisionul, consignaţia, expediţia, agenţia şi intermedierea, nefiind reglementate, în categoria profesioniştilor, raporturile juridice ale avocatului cu clientul său decurgând din contractul de asistenţă juridică.

Raportându-se la conţinutul art. 201 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, instanţa de apel a concluzionat, în acord cu dispoziţiile legale incidente, că acest text legal prevede că şi în cazul societăţii de avocatură este incidentă legea civilă, iar nu Legea nr. 31/1990 referitoare la societăţile comerciale, toate societăţile de avocatură fiind guvernate numai de reglementările din C. civ. referitoare la persoana juridică, la care se adaugă legislaţia specială privind profesia.

Contrar susţinerilor recurenţilor, care denaturează considerentele instanţei devolutive, instanţa de apel nu a respins motivul de apel în temeiul Hotărârii de Colegiu nr. 3/2015, ci în temeiul dispoziţiilor legale anterior menţionate şi subliniind că nicio formă de activitate profesională din avocatură nu este guvernată de Legea nr. 31/1990.

De asemenea, contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel nu a creat o lex tertia, ci a stabilit dispoziţiile legale incidente problemei litigioase supuse judecăţii în calea de atac şi a pronunţat soluţia adoptată pe baza acestora, cu o motivare corespunzătoare.

În confirmarea caracterului civil al contractului de asistenţă juridic, se poate invoca şi Decizia în interesul legii nr. 18/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care expune considerente ce susţin raţionamentul juridic al instanţei de apel, respectiv:

"168. În mod asemănător, dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc drept criterii în funcţie de care se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii obiectul şi natura acestora, prezentând o enumerare exemplificativă a patru categorii de litigii. Se constată că textul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările următoare, nu indică in terminis, în afară de natura şi obiectul litigiului, alte criterii în funcţie de care se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate ori, după caz, tribunale specializate.

173. Interpretarea în sens contrar, dată de instanţele de judecată care au calificat litigiile nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din C. proc. civ., conform cărora "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

174. În realitate, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, pentru determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate, se va ţine seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare."

Contrar susţinerilor recurenţilor, motivarea instanţei de apel nu este limitată la calitatea de profesionist a reclamantului Cabinet de Avocat A., ci s-a raportat, aşa cum sunt şi considerentele cuprinse în decizia în interesul legii menţionată (invocată şi de către recurenţi), la obiectul şi natura litigiului, respectiv la raporturile juridice dintre avocat şi clientul său, astfel cum sunt reglementate de legislaţia specială (Statutul avocatului şi Legea nr. 51/1995), care prevede că aceste raporturi sunt supuse legii civile.

Faţă de cele arătate, critica cu acest obiect, va fi respinsă, ca nefondată.

Printr-o a doua critică, se învederează, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., că instanţa de apel nu a motivat criticile privind încheierea din 09.04.2021.

Înalta Curte reţine că prin încheierea de şedinţă din 09.0.2021, au fost dezbătute cererile de probatorii formulate de părţi, respectiv reclamanţii au solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, obligarea pârâţilor să depună, în copie, plângerile penale la care au făcut referire, ataşarea dosarului nr. x/2017, interogatoriul pârâţilor, proba testimonială cu doi martori (J. şi H.) şi expertiză contabilă, iar pârâţii au solicitat proba cu înscrisuri.

În ce priveşte solicitările reclamanţilor, tribunalul a încuviinţat doar proba cu înscrisurile aflate deja la dosarul cauzei, interogatoriul doar cu privire la capătul de cerere privind daunele morale, proba cu un martor şi expertiza contabilă.

Întrucât criticile din apel împotriva acestei încheieri au vizat modalitatea de administrare a probatoriilor, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, următoarele:

"Cu privire la fondul cauzei şi la criticile împotriva încheierilor premergătoare în partea acestora din urmă referitoare la probe, se constată astfel cum s-a indicat şi în şedinţa din 11.09.2023, că motivele de apel referitoare la probatoriul insuficient nu pot fi validate decât dacă analiza criticilor referitoare la fond arată o insuficienţă a dovezilor pentru soluţionarea completă a cauzei."

Prin urmare, motivelor de apel ale recurenţilor îndreptate împotriva încheierii de încuviinţare a probatoriilor din data de 09.04.2023, li s-a dat o dezlegare jurisdicţională prin însăşi motivarea pe fond a apelului, care nu se mai impune a fi reluată, întrucât motivul de recurs vizează o pretinsă nemotivare referitor la care instanţa de recurs reţine că nu se susţine, potrivit celor arătate.

Cu referire la acelaşi aspect, al criticilor formulate împotriva încheierii de încuviinţare a probatoriilor, instanţa de apel a concluzionat în sensul că "probatoriul administrat a fost suficient raportat la modul de construire al pretenţiilor de către apelanţi, de fapt, cererea putând fi soluţionată chiar şi doar în baza înscrisurilor de la dosar. Dat fiind că în urma examinării fondului prin prisma argumentelor de mai sus nu se constată că erau necesare probe suplimentare pentru elucidarea tuturor aspectelor, rezultă că toate criticile privind încuviinţarea şi administrarea probatoriului sunt neîntemeiate."

Prin urmare, instanţa devolutivă a apreciat că probatoriile administrate de către prima instanţă erau suficiente pentru soluţionarea pe fond a cauzei, nefiind utile sau pertinente alte mijloace probatorii, întrucât înscrisurile depuse în susţinerea pretenţiilor au fost suficiente pentru lămurirea raportului juridic civil concret dedus judecăţii.

În aceste condiţii, Înalta Curte evocă faptul că această critică va fi respinsă, ca nefondată.

Printr-o a treia critică, se învederează că, respingând în mod global apelul împotriva încheierilor de şedinţă din 04.06.2021 şi 07.06.2021, instanţa de apel a realizat o motivare insuficientă şi contradictorie, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 6) din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în susţinerea acestei critici, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. a fost invocat pur formal, recurenţii neindicând care este regula de procedură a cărei încălcare este sancţionată cu nulitatea, ce nu a fost respectată sau încălcată de către instanţa de apel, astfel încât instanţa de recurs se află în imposibilitatea exercitării controlului de legalitate, iar critica nu poate fi primită.

În ce priveşte motivarea insuficientă şi contradictorie, recurenţii se limitează să redea, în forma citării, anumite paragrafe din considerentele hotărârii instanţei de apel, fără a indica, în mod punctual şi concret, în ce constă insuficienţa acestor considerente ori contradictorialitatea lor. Întrucât afirmaţia în acest sens este una generală şi abstractă, iar analiza de legalitate trebuie să poarte asupra unor elemente concrete şi precise, nici această critică nu poate fi primită.

Printr-o a patra critică se arată că instanţa de apel a analizat şi respins apelul împotriva încheierii din 15.10.2021, deşi aceasta nu există fizic la dosar, fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 6) din C. proc. civ.. Lipsa încheierii din 15.10.2021 nu poate fi substituită de alte acte de procedură, iar inexistenţa acesteia atrage nulitatea încheierilor ulterioare.

Înalta Curte observă că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., ce sancţionează cu nelegalitatea hotărârea nemotivată, care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, este invocat pur formal, nefiind indicate, de către recurenţi, elemente concrete din care să rezulte lipsa motivării (dimpotrivă, recurenţii pretind că apelul a fost motivat cu privire la o încheiere inexistentă), o motivare contradictorie ori străină de natura cauzei, aşa cum impun dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., astfel încât nu se poate reţine incidenţa motivului de recurs invocat.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa nu a formulat considerente cu privire la o încheiere inexistentă, ci a arătat de ce inexistenţa acestui termen nu este de natură să atragă nulitatea încheierilor pronunţate ulterior, nulitate pretinsă de către recurenţi şi în prezenta cale extraordinară de atac, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., care însă nu pot fi primite.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:

"În ceea ce priveşte termenul din 15.10.2021, se constată că a fost acordat în urma repartizării dosarului, ca urmare a admiterii abţinerii prin încheierea din 7.06.2021, termenul fiind acordat la data de 16.06.2021.

Însă, până ca acea şedinţă să aibă loc a fost adoptată hotărârea colegiului de conducere din 12.10.2021 prin care completul căruia i s-a repartizat cauza după abţinere a fost desfiinţat .

Prin urmare, acest termen a rămas fără efecte şi nu a mai avut nicio relevanţă în economia dosarului, dosarul fiind repartizat ciclic prin procesul-verbal din 18.10.2021 completului F7.

Prin urmare, atât timp cât un termen de judecată nu este asociat soluţionării dosarului şi se află într-un interval de timp vizat de proceduri administrative ale instanţei de desfiinţare a unui complet şi repartizare a dosarelor, se constată că nu se poate reţine efectul nulităţii subsecvente a restului încheierilor."

În acord cu aceste statuări, Înalta Curte subliniază că instanţa devolutivă nu a motivat şi respins un apel îndreptat împotriva unei încheieri inexistente, cum eronat susţin recurenţii, ci a justificat de ce termenul din 15.10.2021 nu poate fi asociat soluţionării dosarului, deci, practic, de ce acelui termen nu îi poate fi asociată o încheiere de şedinţă.

Înalta Curte observă, pe de o parte, că aspectele de natură administrativă privind alocarea termenelor de judecată şi consecinţele valorificării sau nu ale acestora nu se circumscriu niciunuia din cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar pe de altă parte, că recurenţii invocă, practic, propria turpitudine, întrucât apelul împotriva unei încheieri, care nu există a fost declarat în cunoştinţă de cauză, chiar de către aceştia. Or, dacă recurenţii afirmă că încheierea respectivă nu există, se pune întrebarea firească de ce au exercitat calea de atac împotriva unui act procedural inexistent.

Pentru considerentele arătate, critica cu acest obiect va fi respinsă, ca nefondată.

Printr-o a cincea critică, se arată că nu a fost analizată nulitatea încheierii din 07.06.2021, determinată de nulitatea încheierii din 04.06.2021, susţinându-se incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 6) din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, prin încheierea din 04.06.2021, dosarul a fost înaintat la completul imediat următor, dat fiind declaraţia de abţinere formulată de preşedintele completului, doamna judecător F.. Prin încheierea din 07.06.2021, a fost admisă cererea de abţinere a doamnei judecător F. şi înaintat dosarul spre repartizare către un alt complet al secţiei a IV-a civilă a Tribunalului Bucureşti.

Recurenţii pretind ca fiind nulă încheierea din 04.06.2021, pentru lipsa de la dosar a înscrisului reprezentat de cererea de abţinere şi, pe cale de consecinţă, apreciază ca fiind nulă şi încheierea din 07.06.2021, prin care s-a admis cererea de abţinere, pronunţarea fiind dată în baza unui înscris inexistent la dosar.

Recurenţii invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., apreciind că nulitatea încheierilor menţionate atrage nulitatea hotărârilor pronunţate ulterior pentru încălcarea principiului continuităţii şi invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., apreciind că instanţa de apel nu analizat nulitatea încheierii din 07.06.2025.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 43 din C. proc. civ., "(1) Înainte de primul termen de judecată grefierul de şedinţă va verifica, pe baza dosarului cauzei, dacă judecătorul acesteia se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 41 şi, când este cazul, va întocmi un referat corespunzător. (2) Judecătorul care ştie că există un motiv de incompatibilitate în privinţa sa este obligat să se abţină de la judecarea pricinii. (3) Declaraţia de abţinere se face în scris de îndată ce judecătorul a cunoscut existenţa cazului de incompatibilitate sau verbal în şedinţă, fiind consemnată în încheiere."

Potrivit art. 19 din C. proc. civ., "Judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii."

De asemenea, dispoziţiile art. 51 alin. (6) C. proc. civ., stabilesc că "Dacă abţinerea sau, după caz, recuzarea a fost admisă, judecătorul se va retrage de la judecarea pricinii. În acest caz, încheierea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecător urmează să fie păstrate."

Având în vedere textele legale anterior menţionate, Înalta Curte constată că posibilitatea formulării declaraţiei de abţinere în formă orală este prevăzută de lege, iar prin încheierea din 04.06.2021 s-a consemnat declaraţia de abţinere a judecătorului învestit cu instrumentarea cauzei, situaţie faţă de care nu se poate identifica o cauză de nulitate din perspectiva criticii formulate de către recurenţi, a încheierii din 04.06.2021 şi, pe cale de consecinţă, nici a încheierii din 07.06.2021 (de admitere a cererii de abţinere).

În această situaţie, existenţa sau inexistenţa declaraţiei de abţinere în forma scrisă, ori antedatarea acesteia este irelevantă, câtă vreme dispoziţiile procedurale privind formularea cererii de abţinere au fost respectate, în condiţiile în care declaraţia de abţinere a fost formulată oral, fiind consemnată în cuprinsul încheierii de şedinţă.

Totodată, nu se poate reţine nici încălcarea principiului continuităţii, întrucât judecătorul referitor la care s-a admis cererea de abţinere, nu mai poate participa la actul jurisdicţional, conform art. 51 alin. (6) din C. proc. civ. anterior menţionat.

Faţă de cele arătate, instanţa de recurs nu identifică în cauza pendinte aspecte de nelegalitate subsumabile dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ.

În ce priveşte motivarea acestei critici de apel, Înalta Curte notează, contrar susţinerilor recurenţilor, că instanţa de apel a analizat motivul de apel cu care a fost învestită şi a răspuns aspectelor învederate de către reclamanţii apelanţi, iar împrejurarea că aceştia nu sunt mulţumiţi de argumentele instanţei de apel nu este aptă să atragă incidenţa motivului de nelegalitate invocat.

Astfel, referitor la antedatarea declaraţiei de abţinere, instanţa de apel a reţinut că niciun text de lege nu interzice judecătorului, care s-a abţinut prin declaraţie orală în şedinţa de judecată să depună după termenul de judecată precizări scrise în care să dezvolte această declaraţie. Aceasta e o manifestare unilaterală poate fi cenzurată doar de judecătorul care soluţionează declaraţia de abţinere şi în orice caz este lipsită de relevanţă pentru părţi, cât timp reglementările procedurale nu leagă abţinere de un anume termen de judecată.

Referitor la existenţa înscrisului şi detaşarea lui de la dosarul cauzei, instanţa de apel a reţinut că reprezintă o împrejurare care ţine de situaţia de fapt invocată în susţinerea cererii de abţinere a cărei apreciere este atributul suveran al judecătorului care soluţionează această declaraţia. Cât timp admiterea abţinerii nu poate fi atacată, nici stabilirea situaţiei de fapt, adică existenţa şi realitatea înscrisului nu poate fi cenzurată în acest apel.

A mai reţinut instanţa de apel că "Aceeaşi argumentaţie şi acelaşi rezultat se aplică şi criticilor privind încălcarea principiului continuităţii şi prejudicierii dreptului la o instanţă imparţială, ele fiind expresia nemulţumirii în urma admiterii abţinerii şi a modului de stabilire a situaţiei de fapt de către judecătorul care a soluţionat declaraţia de abţinere care a reţinut că notele de şedinţă desprinse de la dosar au existat."

În ce priveşte faptul că la termenul la care s-a formulat cererea de abţinere judecătorul a întrebat părţile dacă au pregătit interogatoriile solicitate, instanţa de apel a explicitat în mod corect că această obligaţie este stabilită sub sancţiunea decăderii, întrucât judecătorul, care s-a abţinut, avea obligaţii de a stabili anterior formulării declaraţiei, dacă obligaţia de a prezenta întrebările era îndeplinită la termen, urmând ca în funcţie de îndeplinirea ori neîndeplinirea acesteia, judecătorul căruia i se repartiza cauza ulterior admiterii abţinerii să stabilească dacă proba va mai fi administrată. Astfel, întrebarea viza conservarea unei situaţii cu o acurateţe cât mai mare, care să îi permită următorului judecător să aprecieze în ipoteza eventualei apariţii a unor perturbări procedurale referitoare la această probă.

Cu privire la nulitatea declaraţiei de abţinere din 04.06.2021, instanţa de apel a reţinut că judecătorul nu este obligat să îşi probeze această declaraţie, ci doar să aducă în atenţie acest incident legat de compunerea completului de judecată. Doar judecătorul care soluţionează abţinerea poate solicita probe ori lămuriri suplimentare, dat fiind că admiterea abţinerii nu este susceptibilă de căi de atac, nici acest demers premergător soluţionării nefiind atacabil,

Prin urmare, Înalta Curte decelează, din cuprinsul hotărârii supuse controlului judiciar, că instanţa de apel a expus raţionamentul logico-juridic cu privire la acest motiv de apel, iar critica recurenţilor privind o pretinsă nemotivare sub acest aspect nu se justifică şi va fi respinsă, ca nefondată.

Printr-o a şasea critică, se arată că soluţia de respingere a apelului împotriva încheierii din 15.12.2021, prin care s-a respins cererea de recuzare a domnului judecător G., este motivată insuficient şi contrară normelor procedurale, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 6) din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., recurenţii invocă încălcarea art. 5 alin. (1) şi (2), art. 6, art. 7, art. 14, art. 15, art. 17, art. 19, art. 20 din C. proc. civ., şi apreciază îngrădirea avocatului A. de a lua cuvântul la soluţionarea cererii de abţinere ca reprezentând o îngrădire nepermisă a liberului acces la justiţie, aspect motivat insuficient de către instanţa de apel.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 5 alin. (1) din C. proc. civ., "Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii", iar alin. (2) al aceluiaşi articol reţine că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă."

Din perspectiva textului legal nu se evidenţiază nicio încălcare a vreunei reguli de procedură, cererile recurenţilor fiind înregistrate şi soluţionate ca atare în toate etapele procesuale. Nemulţumirea recurenţilor privind soluţiile date cererilor, pe care le-au formulat se valorifică în cadrul căilor de atac prevăzute de lege, a căror exercitare însă nu conduce în mod automat la o rezolvare convenabilă acestora, dacă instanţa de judecată nu găseşte întemeiate sau fondate aspectele deduse judecăţii.

În continuare, Înalta Curte observă că art. 6 C. proc. civ. reglementează dreptul la un proces echitabil, art. 7 reglementează principiul legalităţii procesului civil, art. 14 reglementează principiul contradictorialităţii, art. 15 reglementează principiul oralităţii, art. 17 reglementează principiul publicităţii, art. 19 principiul continuităţii, iar art. 20 statuează că "Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege."

În cauză, niciunul din aceste texte legale, ce consacră principii generale fundamentale al procesului civil, nu au fost încălcate de către instanţa de apel, care a motivat într-o manieră amplă şi care se circumscrie exigenţelor dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., criticile aduse de către reclamanţi încheierii de şedinţă din 15.12.2021, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de recuzare formulată de aceştia cu privire la domnul judecător G..

De altfel, recurenţii nici nu indică în mod concret, în ce manieră s-ar fi putut realiza o asemenea încălcare a drepturilor procesuale, ci se limitează la a enumera textele de lege, afirmând în mod generic, că soluţia de respingere a cererii de recuzare menţinută în apel încalcă liberul acces la justiţie.

Prin urmare, critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. nu poate fi primită.

În ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., recurenţii învederează că atât încheierea de respingere a recuzării, cât şi decizia instanţei de apel sunt nemotivate, în sensul că aceste instanţe au realizat o analiză prea abstractă şi generală a chestiunilor cu care au fost învestite, instanţa de apel realizând chiar o motivare insuficientă.

Înalta Curte notează că analiza de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului nu poate purta asupra modalităţii în care a fost motivată încheierea, prin care a fost respinsă cererea de recuzare, care a fost contestată de către parte prin exercitarea căii de atac a apelului, cea care a răspuns acestei critici fiind instanţa de apel, prin decizia recurată în prezenta cauză. Doar această instanţă era competentă, în conformitate cu art. 51 din C. proc. civ., să soluţioneze calea de atac împotriva încheierii, prin care s-a respins cererea de recuzare formulată faţă de judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă.

Referitor la hotărârea instanţei de apel, Înalta Curte constată că aceasta se circumscrie exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. privind elementele pe care trebuie să le conţină motivarea pentru a fi conformă legii, instanţa de recurs neidentificând, în considerentele acestei hotărâri, insuficienţa sau abstractizarea pretinse de către recurenţi.

Prin motivele de apel cu acest obiect, reclamanţii au învederat instanţei de apel aceleaşi aspecte, pe care le deduc judecăţii şi în recurs, cu privire la îngrădirea liberului acces la justiţie prin împiedicarea avocatului de a lua cuvântul în cererea de recuzare, cu motivarea că şedinţa este în camera de consiliu iar, la rândul său, judecătorul recuzat nu a fost audiat, motivarea generală şi abstractă, ignorarea conduitei părtinitoare a judecătorului astfel cum aceasta reiese din înregistrarea şedinţei de judecată.

Răspunzând acestor critici formulate împotriva soluţiei de respingere a cererii de recuzare, referitor la neacordarea cuvântului avocatului asupra cererii de recuzare, instanţa de apel a reţinut, în mod judicios, că atât timp cât procedura nu prevede citarea părţilor, nu se poate reţine producerea unei vătămări din interzicerea de către judecător a luării cuvântului şi că în situaţia în care părţile nu sunt citate în considerarea unei reguli de procedură, luarea cuvântului astfel încât echilibrul să fie menţinut nu poate avea loc decât dacă toate persoanele implicate în litigiu au fost prezente în acea şedinţă de judecată.

Referitor la nemotivarea încheierii de recuzare, instanţa de apel a reţinut că judecătorul care a soluţionat acest incident a structurat motivele şi le-a oferit un răspuns punctual, nerezumându-se doar la a expune abstract standardul convenţional de imparţialitate.

A mai reţinut instanţa de apel că "Împrejurarea că referitor la unele chestiuni s-a argumentat că reprezintă chestiuni de nelegalitate ori de reformare a hotărârii în căile de atac nu echivalează cu neanalizarea pe fond a motivelor de recuzare, ceea ce este esenţial pentru controlul judiciar, fiind că judecătorul şi-a spus părerea cu privire la toate argumentele invocate în susţinerea incompatibilităţii. De asemenea, nicăieri în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se menţionează obligativitatea analizei punctuale a fiecărui argument, standardul în această materie permiţând structurarea argumentelor şi analiza sintetică, însă cu respectarea exigenţei de a răspunde motivelor importante."

Tot cu privire la pretinsa nemotivare a încheierii de recuzare, instanţa de apel a statuat că "Instanţa care a soluţionat recuzarea a structurat corect motivele în aspecte privind probele, critici privind conduita în şedinţă şi critici privind repartizarea aleatorie" şi că prin motivele de apel "este indicată vag nemotivarea şi nu este arătat în concret un aspect neanalizat şi care nu poate fi inclus în structurarea realizată de Tribunal".

Referitor la repartizarea aleatorie a cauzei după desfiinţarea completului, instanţa de apel a constatat că " nu există pentru că repartizarea din 18.10.2021 consemnată prin procesul-verbal din acea dată a avut loc în mod ciclic pentru că aceasta este maniera prevăzută de regulamentul instanţelor, oricum, acest aspect neavând nicio legătură cu incompatibilitatea judecătorului."

A mai reţinut instanţa de apel că aspectele punctuale inserate în memoriile de recuzare referitoare la abţinerea primului judecător din dosar reprezintă reluarea unor nemulţumiri anterioare şi criticile privind modul de consemnare a notelor de către grefier în şedinţa din 16.11.2021 nu au legătură cu magistratul vizat de recuzarea formulată la acest termen de judecată.

Din lecturarea acestor considerente ale instanţei de apel, care au răspuns motivelor de apel formulate împotriva soluţiei de respingere a cererii de recuzare, Înalta Curte relevă că motivarea instanţei de apel nu numai că nu este una insuficientă, lacunară sau abstractă, cum în mod eronat susţin recurenţii, ci este una punctuală, concretă şi obiectivată pe fiecare critică dedusă judecăţii, astfel încât motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. urmează a fi respins, ca nefondat.

Printr-o a şaptea critică, se învederează că analiza comasată cu fondul cauzei a tuturor motivelor de procedură ce vizau admiterea sau respingerea unor mijloace de probă este nelegală din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 6) din C. proc. civ., fiind incompletă (nemotivată), contrară normelor de procedură şi conducând la soluţionarea apelului în lipsa unor probe esenţiale.

În cadrul acestei critici, recurenţii fac trimitere la încheierea de şedinţă din 16.11.2021 (împotriva căreia a fost declarată calea de atac a apelului) în cadrul căreia, în temeiul art. 259 din C. proc. civ., în condiţii de nelegalitate, în opinia reclamanţilor, s-a revenit asupra probei cu interogatoriu, expertiză contabilă şi audierea martorului H., încuviinţate iniţial prin încheierea din 09.04.2021.

Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că criticile privind modalitatea de administrare şi interpretare a probatoriilor formulate prin motivele de apel şi reiterate prin motivele de recurs, excedează configuraţiei juridice a căii extraordinare de atac, în cadrul căreia pot fi analizate exclusiv chestiuni de nelegalitate ale hotărârii atacate, iar nu de netemeinicie, cum sunt cele referitoare la situaţia de fapt şi la probatorii.

Sub un al doilea aspect, Înalta Curte observă că, parte din probatoriile solicitate în calea de atac a apelului s-au suprapus cu motivele de apel referitoare la probatoriile administrate în primă instanţă, ceea ce a determinat măsura procesuală adoptată prin încheierea de şedinţă din 11.09.2023, în sensul cercetării lor cu prilejul dezbaterii apelului, măsură pe care instanţa de recurs, analizând motivele de recurs formulate împotriva acestei încheieri, a constatat-o ca fiind legală.

Împrejurarea că recurenţii sunt nemulţumiţi de această abordare nu se circumscrie motivelor de nelegalitate invocate, în soluţionarea apelului fiind administrate probele considerate necesare la termenul de propunere a probelor, lipsa de concludenţă a celorlalte probe, pe care recurenţii ar fi dorit să le administreze rezultând din dezbaterea pe fond a apelului.

Aşa cum s-a arătat printr-un considerent anterior, întrucât probele propuse de către reclamanţi au fost identice cu probele referitor la care aceştia au formulat o mare parte a motivelor de apel, încuviinţarea lor la termenul de probatorii ar fi echivalat cu o antepronunţare asupra criticilor deduse judecăţii prin motivele de apel, ceea ce nu este permis.

Prin urmare, soluţia instanţei de apel de a proroga analizarea acelor probatorii, care se suprapuneau cu motivele de apel, cu prilejul dezbaterii pe fond a căii de atac, este una conformă legii, prin care s-a evitat, la acel moment procesual, o eventuală antepronunţare asupra apelului.

Faţă de cele arătate, cu luarea în considerare şi a argumentelor prezentei instanţe de recurs expuse cu prilejul analizării motivelor de recurs formulate împotriva încheierii din 11.09.2023 a instanţei de apel, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica cu acest obiect.

Printr-o a opta critică, se învederează, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 6) din C. proc. civ., că instanţa de apel nu a analizat critica privind înlăturarea martorului H., aplicarea art. 315 alin. (1) pct. 3) din C. proc. civ. de către prima instanţă fiind nelegală.

Referitor la această critică, Înalta Curte observă că reprezintă o reiterare a criticii din apel cu acelaşi obiect, sens în care constată, similar unui considerent anterior, că aceasta excedează configuraţiei juridice a căii extraordinare de atac, în cadrul căreia pot fi analizate exclusiv chestiuni de nelegalitate ale hotărârii atacate, iar nu de netemeinicie, cum sunt cele referitoare la situaţia de fapt şi la probatorii, situaţie faţă de care aspectele învederate nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ.

În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., Înalta Curte notează că şi în ce priveşte această critică de apel, cu prilejul încuviinţării probatoriului la termenul din 11.09.2023, instanţa de apel a apreciat că analiza sa se impune a fi făcută odată cu fondul apelului şi, întrucât din dezbateri a rezultat că înscrisurile existente la dosar şi probele administrate până la acel moment sunt suficiente pentru ca instanţa să-şi formeze convingerea, instanţa de apel a constatat, prin decizia recurată, în mod corect, că "dat fiind că în urma examinării fondului prin prisma argumentelor de mai sus nu se constată că erau necesare probe suplimentare pentru elucidarea tuturor aspectelor, rezultă că toate criticile privind încuviinţarea şi administrarea probatoriului sunt neîntemeiate."

Prin urmare, critica cu acest obiect va fi respinsă, ca nefondată, nefiind incidente motivele de casare invocate.

Printr-o a noua critică, se arată că întrebările din interogatoriul administrat domnului I. au fost respinse nemotivat, iar instanţa de apel a lăsat nesoluţionat motivul de apel întemeiat pe art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (pct. 5.5 din memoriul de apel), critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 6) din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că şi această critică reprezintă o reiterare a unor aspecte de netemeinicie deduse judecăţii prin motivele de apel cu privire la probe şi aspecte de fapt, care nu poate face obiect al controlului de legalitate specific instanţei de recurs, sens în care nu poate fi analizată din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ.

În ce priveşte pretinsa nesoluţionare a punctului 5.5 din memoriul de apel, critică subsumată motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin această critică, apelanţii reclamanţi au învederat că încheierea de şedinţă din data de 16.11.2021 este nelegală, sub aspectul tuturor soluţiilor pronunţate asupra probelor.

Modalitatea de administrare a interogatoriului, dar şi toate aspectele de probatorii, obiect al încheierii de şedinţă din 16.11.2021, fac parte din acele chestiuni referitor la care instanţa de apel a apreciat că urmează a fi avute în vedere cu prilejul analizării pe fond a apelului şi asupra cărora s-a pronunţat chiar în motivarea apelului, în sensul că "...probatoriul administrat a fost suficient raportat la modul de construire a pretenţiilor de către apelanţi, de fapt, cererea putând fi soluţionată chiar şi doar în baza înscrisurilor de la dosar. Dat fiind că în urma examinării fondului prin prisma argumentelor de mai sus nu se constată că erau necesare probe suplimentare pentru elucidarea tuturor aspectelor, rezultă că toate criticile privind încuviinţarea şi administrarea probatoriului sunt neîntemeiate."

Faţă de cele arătate, critica cu acest obiect va fi respinsă, ca nefondată.

Printr-o a zecea critică, se arată că instanţa de apel nu motivează obiectul acţiunii, astfel cum a fost modificat, tratând pretenţiile reclamanţilor exclusiv în sfera beneficiului nerealizat, deşi ulterior modificării şi precizării acţiunii au fost indicate dispoziţiile art. 1532 alin. (2) C. civ. privind pierderea şansei de a obţine un avantaj, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, s-a învederat că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, sub aspectul aplicării prevederilor C. civ. în materia mandatului avocaţial, în special a Legii nr. 51/1995, Statutului profesiei de avocat, motivele de apel de la punctul 8, subpunctele 8.1-8.7 nefiind analizate complet, ci expediate prin reţinerea prevalenţei dreptului clientului la denunţare unilaterală, absolut şi necondiţionat.

În opinia recurenţilor, hotărârea recurată este nemotivată şi în ce priveşte analiza instanţei asupra ilicitului contractual, respectiv, instanţa de apel a decis că nu se poate analiza pe fond existenţa unei conduite ilicite, întrucât denunţarea este permisă ad nutum.

Cu titlu general, Înalta Curte reţine că din prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., rezultă elementele, pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru a fi conformă legii, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea, în considerentele acesteia, a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces şi constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, presupunând indicarea, cu suficientă claritate, a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în cauza pendinte, este îndeplinită.

Astfel, întrucât instanţa de apel, urmare a analizării raporturilor juridice dintre părţi din perspectiva problemelor de drept deduse judecăţii prin motivele de apel, a statuat în sensul că "vor fi înlăturate motivele de apel privind comiterea de către intimaţi a unei fapte ilicite contractuale", în cauză nu se mai impunea analiza privind pierderea şansei de câştig, deoarece o astfel de chestiune presupunea tocmai, existenţa unei culpe contractuale, care însă nu a fost identificată în cauză de către instanţa de apel.

Prin urmare, faptul că instanţa de apel nu a mai analizat aspectul învederat de către recurenţi nu reprezintă o omisiune în sensul nemotivării, ci o consecinţă firească statuării că în litigiul pendinte nu a fost identificată o culpă contractuală.

În ce priveşte dreptul clientului la renunţare unilaterală, despre care recurenţii afirmă că nu a fost analizat dintr-o perspectivă mai largă, cu luarea în considerare, eventual, a condiţiilor răspunderii răspunderii civile delictuale, Înalta Curte observă că instanţa de apel a reţinut că, deşi dreptul comun prevede că doar mandatarul are dreptul să renunţe la mandat (articolul 2030 alin. (1) lit. b) şi articolul 2034 din C. civ. din 2009), legea specială reglementând contractul de asistenţă juridică prevede în mod suplimentar că şi clientul are dreptul să renunţe la contractul de asistenţă juridică, nu doar avocatul (articolul 28 alin. (2) din Legea 51/1995 şi articolul 147 din Statutul profesiei de avocat).

În acest sens, instanţa de apel a menţionat că faptul că legea specială a înţeles să dea dreptul clientului să nu mai continue raporturile contractuale cu avocatul nu echivalează cu lipsa oricăror consecinţe patrimoniale. Legea 51/1995 nu a înţeles să dea drepturi potestative clientului din toate punctele de vedere, ci exclusiv să nu oblige o persoană să fie reprezentată de un avocat cu care nu mai doreşte să aibă raporturi contractuale ca efect al alegerii acestuia în considerarea calităţilor personale ale acestuia.

În consecinţă, instanţa de apel a concluzionat, în mod judicios, prin raportare la normele juridice antereferite că denunţarea unilaterală a contractului de asistenţă juridică este un drept prevăzut de legea specială în favoarea clientului şi nu reprezintă, prin ea însăşi, o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, după cum nici nu exonerează clientul de sumele de bani datorate avocatului său, în măsura în care acestea sunt datorate şi neachitate şi, bineînţeles, dovedite.

A mai reţinut instanţa de apel că "chiar dacă ne plasăm în subsidiar în planul instituţiei revocării mandatului invocată de către apelanţi, din coroborarea articolului 2031 alin. (1) cu articolul 2032 din C. civ. din 2009 rezultă că inclusiv mandatul declarat irevocabil poate fi revocat de către mandant, caracterul nejustificat ori intempestiv influenţând sfera prejudiciilor şi a compensaţiilor datorate în urma acestei opţiuni, fără însă a îi conferi caracter ilicit."

Prin urmare, contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a răspuns criticilor deduse judecăţii, prin motivele de apel indicate de către recurenţi ca fiind pretins neanalizate (critici care au vizat obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat prin denunţarea nejustificată a contractului de asistenţă juridică), atât din perspectiva legii speciale, cât şi din perspectiva dreptului comun, critica sub acest aspect neputând fi primită.

Înalta Curte reaminteşte însă că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate.

Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi, implicit, respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului, care a stat la baza pronunţării soluţiei.

În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile textului de lege mai sus menţionat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat, iar nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestit. Aceasta presupune că instanţa de judecată trebuie să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept, care se pun în cauza dedusă judecăţii, iar nu în mod punctual, tuturor susţinerilor părţilor care, în general, sunt mai ample decât problemele de drept deduse în concret judecăţii.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat, în mod constant, că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 08.06.2006), exigenţe convenţionale care în cauza de faţă sunt îndeplinite.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel nu a reţinut că denunţarea unilaterală prevăzută de legea specială este exoneratoare de răspundere, ci doar că nu se plasează în sfera ilicitului contractual, apreciind că atât timp cât Legea nr. 51/1995 extinde dreptul de renunţare şi în favoarea clientului, regula generală a efectului patrimonial al renunţării se aplică prin asemănare şi în sens invers, referitor la despăgubirile pe care mandantul client le datorează mandatarului avocat.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este conformă exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. în ce priveşte motivarea, situaţie faţă de care criticile cu acest obiect vor fi respinse, ca nefondate.

Printr-o a unsprezecea critică, se arată că instanţa de apel nu a răspuns motivului de apel privind autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1193/08.03.2019 pronunţate de Judecătoria Sector 1 Bucureşti, în dosarul nr. x/2018, şi, totodată, a încălcat autoritatea de lucru judecat a acestei sentinţe, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 7) din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că prin motivul de apel 8.8 s-a arătat, de către apelanţii-reclamanţi, că sentinţa civilă nr. 1193/08.03.2019 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2018, are autoritate de lucru judecat în cauză, că denunţarea contractului de asistenţă juridică este una ilicită, că prestaţia avocaţială era integral efectuată, suma integral încasată (4,2 miloane de euro), iar onorariul de 658.000 euro era cert, lichid şi exigibil.

Înalta Curte observă că dosarul în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1193/08.03.2019 a avut ca obiect contestaţia la executare formulată de către C. şi B. (intimaţii-pârâţi din prezenta cauză) în contradictoriu cu intimatul Cabinet de Avocat A., în cadrul dosarului de executare nr. 70/2018, contestaţie la executare formulată cu privire la sumele consemnate prin contractul de asistenţă juridică nr. x/03.06.2010 şi la actul adiţional la acesta nr. 1/29.02.2016, a cărui denunţare unilaterală creatoare de prejudicii se invocă în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că hotărârea judecătorească menţionată nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7) din C. proc. civ.. Fiind în mod corect reţinută lipsa autorităţii de lucru judecat, în mod evident, rezultă că hotărârea instanţei de apel este şi motivată asupra acestui aspect, nefiind incident nici motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit art. 430 C. proc. civ.:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.".

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar raţiunea reglementării anterior menţionate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorităţii de lucru judecat şi de a împiedica instanţele să dea soluţii contrare în dosare diferite.

Dupa cum se poate observa efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect, cu aceeaşi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifica efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat care are drept consecinţă respingerea acţiunii în temeiul acestei excepţii, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.

În ceea ce priveşte condiţia identităţii de părţi, obiect şi cauză, anume evitarea contradicţiilor dintre hotărârile judecătoreşti, Înalta Curte reţine că aceasta reprezintă o cerinţă care valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi în condiţiile identităţii de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".

Cu privire la autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1193/08.03.2019 pronunţate de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2018, în mod corect instanţa de apel a reţinut că "o hotărâre cum este cea din dosarul nr. x/2018 care constată stinsă creanţa la data pronunţării acesteia nu reprezintă dovada unei plăţi pe parcursul procesului pentru ca petitul să rămână fără obiect, ci puterea de lucru judecat a acesteia este aptă să susţină situaţia de fapt referitoare la pretinderea unei sume deja achitate la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată, cu consecinţe asupra temeiniciei, astfel cum a reţinut prima instanţă."

A mai reţinut instanţa de apel că, "dat fiind că hotărârile privind plăţile vizate de pretenţiile din prezenta cauză au fost pronunţate în cadrul contestaţiilor la executare, nu există identitatea de obiect care să justifice reţinerea autorităţii de lucru judecat, ca efect negativ al hotărârii judecătoreşti, prima instanţă dând o dezlegare corectă şi în acest caz."

Prin urmare, instanţa de apel a expus raţionamentul logico-juridic cu privire la problema de drept a autorităţii de lucru judecat, astfel cum a fost dedusă judecăţii prin motivele de apel, situaţie faţă de care critica recurenţilor din perspectiva nemotivării nu are corespondent în realitatea juridică a cauzei.

Împrejurarea că prin considerentele expuse, cu referire la suma de 658.000 euro, instanţa de apel a statuat că "se constată că această sumă a fost încasată de două ori în cadrul a două dosare de executare diferite" nu poate fi apreciată drept o încălcare a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1193/08.03.2019 pronunţate de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2018, cum eronat pretind recurenţii, câtă vreme în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile, care să atragă incidenţa acestei instituţii juridice, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Având în vedere argumentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile cu acest obiect, în cauză nefiind incidente motivele de casare invocate.

Printr-o a doisprezecea critică, se arată că instanţa de apel nu motivează aspectul dobânzilor legale şi al altor accesorii sau al daunelor morale, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte constată că lipsa analizei acestui aspect nu se datorează unui viciu de motivare, astfel cum eronat pretind recurenţii, ci reprezintă o consecinţă firească a faptului că instanţa de apel a apreciat ca nefondate capetele principale de cerere privind acordarea sumelor în raport de care s-a solicitat acordarea dobânzilor.

Respingerea acordării sumelor de bani aferente capetelor principale de cerere, astfel cum sunt menţionate în cererea de chemare în judecată precizată, şi care nu se mai impun a fi redate în prezentele considerente, face inutilă motivarea asupra dobânzilor şi accesoriilor ce s-ar fi acordat corelativ acestor sume.

În mod similar, întrucât în cauză nu a fost constatată o culpă contractuală, care să atragă acordarea de daune morale, neacordarea acestora nu se motivează în mod distinct, ci rezultă din constatarea inexistenţei culpei intimaţilor în denunţarea unilaterală a contractului de asistenţă juridică.

Acordarea daunelor morale era condiţionată, subsidiară, admiterii pretenţiilor recurenţilor-reclamanţi şi constatării că denunţarea unilaterală a contractului de asistenţă juridică de către intimaţii-pârâţi le este imputabilă, respectiv prejudiciabilă pentru recurenţii-reclamanţi, lucru care în cauză nu s-a realizat.

Astfel, întrucât demersul judiciar al recurenţilor-reclamanţi a fost respins sub toate aspectele, nu se mai pune problema daunelor morale, prin urmare, nu se mai pune problema motivării neacordării acestora.

Daunele morale, asemenea dobânzilor, se află într-un raport de accesorialitate cu sumele solicitate pentru pretinsele prejudicii produse prin denunţarea unilaterală a contractului de asistenţă juridică, iar constatarea că în cauză nu există fapte care să atragă răspunderea civilă a intimaţilor-pârâţi, exclude de plano, analiza cererilor accesorii (daune morale dobânzi, etc.), fără ca prin aceasta să fie atrasă incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte va respinge această critică, ca nefondată.

Printr-o ultimă critică, se arată că instanţa de apel a respins motivul de apel privind cheltuielile efectuate în interesul clienţilor cu ignorarea probelor depuse la dosar în acest sens şi fără a motiva o astfel de respingere, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte observă că instanţa a analizat aceste aspecte, reţinând, tocmai, lipsa dovezilor în ce priveşte sumele pretinse de către recurenţii-reclamanţi cu acest titlu.

Astfel, cu privire la cheltuielile efectuate în interesul clienţilor, instanţa de apel a reţinut că "prin motivele de apel se invocă în secţiunea 9.3 expedierea a două mailuri şi depunerea unui extras de cont, fără însă a combate efectiv argumentaţia primei instanţe referitoare la faptul că acestea nu au fost individualizate, astfel încât să permită asocierea cu contractul de asistenţă juridică şi actul adiţional şi cu cheltuieli efectuate în interesul soluţionării dosarelor cum sunt deplasări la termene ori costuri de cazare ori sume achitate în numele intimaţilor în calitate de clienţi."

De asemenea, cu privire la sumele aferente taxelor de timbru şi expertizelor, instanţa de apel a reţinut că "la punctul 9.7 au mai fost invocate cheltuieli cu plata taxelor de timbru şi a expertizelor şi o sumă de 300 RON pe dosar însă nu au fost indicate înscrisurile în susţinerea acestora şi în plus acest capăt de cerere nu a avut niciodată o estimare concretă, expertiza fiind doar o lucrare tehnică aptă să folosească în interesul litigiului cunoştinţele unui specialist, fără însă a putea suplini lipsa probării cu înscrisuri a unei pretenţii."

Având în vedere aceste considerente ale instanţei de apel, nu se poate reţine nemotivarea sau ignorarea probelor, astfel cum eronat susţin recurenţii-reclamanţi, critica formulată fiind nefondată, iar motivul de casare invocat lipsit de incidenţă.

Faţă de soluţia ce se va pronunţa şi având în vedere că intimaţii-pârâţi au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, fundamentul plăţii cheltuielilor de judecată fiind dat de culpa procesuală în care se află partea care a pierdut procesul. Întrucât intimaţii-pârâţi au dovedit cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat în cuantum de 10.000 RON, respectiv intimatul-pârât C. cu factura nr. x/17.12.2024, ce atestă plata sumei de 5000 RON reprezentând onorariu de avocat, aflată la dosar, iar intimatul-pârât B. cu factura nr. x/17.12.2024, ce atestă plata sumei de 5000 RON reprezentând onorariu de avocat, aflată la dosar, Înalta Curte va obliga pe recurenţii-reclamanţi să plătească intimaţilor-pârâţi sumele menţionate, în cuantumul arătat.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi Cabinet Avocat A. împotriva încheierii din 11 septembrie 2023 şi a deciziei nr. 1178/A din 26 septembrie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi va obliga pe recurenţii-reclamanţi să plătească intimatului-pârât C. suma de 5000 RON şi intimatului-pârât B. suma de 5000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi Cabinet Avocat A. împotriva încheierii din 11 septembrie 2023 şi a deciziei nr. 1178/A din 26 septembrie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi să plătească intimatului-pârât C. suma de 5000 RON şi intimatului-pârât B. suma de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2025.