Cassation appeal annulled for failure to identify substantive law violations in tort liability claim based on fiscal expertize

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă la 03.08.2023, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B. şi C. S.R.L., obligarea acestora la acoperirea prejudiciului cauzat bugetului de stat prin faptele lor ilicite, astfel: pârâtul A., în solidar cu pârâta C. S.R.L. la plata sumei de 1.682.403 RON (debit principal) şi a sumei de 1.890.758 RON (dobânzi si penalităti calculate până la 01.08.2022- data finalizării raportului de expertiză judiciară), iar pârâtul B. (fost administrator al D. SRL) la plata sumei de 10.418 RON (debit principal) şi a sumei de 3.774 RON (dobânzi şi penalităţi calculate până la 14.08.2013-data insolventei societătii). Totodată, a solicitat obligarea pârâţilor la plata accesoriilor fiscale ale prejudiciilor cauzate bugetului de stat, constând în dobânzi şi penalităţi de întârziere, conform materiei fiscale (calculate de la data finalizarii raportului de expertiză, 01.08.2022), până la data acoperirii integrale a prejudiciului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat prevederile art. 1349, art. 1357, art. 1381-1383, art. 1385 C. civ., precum si celelalte dispozitii legale invocate în acţiune.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Argeş

Prin sentinţa civilă nr. 217/10.06.2024, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi lipsei calităţii procesuale pasive. A respins, ca neîntemeiată, acţiunea.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti

Prin decizia civilă nr. 1010/11.03.2025, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelul principal, formulat de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentant legal al Statului Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi şi apelul incident formulat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 217/10.06.2024 a Tribunalului Argeş.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1010/11.03.2025 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentant legal al Statului Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi, solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. privind interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul că instanţa de apel a apreciat greşit asupra condiţiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva existenţei faptei ilicite şi a caracterului cert al prejudiciului.

În acest sens, recurenta a arătat că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că prin proba expertizei contabile nu s-a dovedit existenţa faptei ilicite, respectiv faptul că expertiza nu a confirmat realitatea/fictivitatea operaţiunilor comerciale şi, în consecinţă, nu se poate dovedi nici existenţa prejudiciului. Subsumat aceleiaşi motivări, instanţa de apel reţine că, potrivit expertului, documentele justificative, reprezentând facturi, note de recepţie, contracte etc. au fost întocmite corespunzător normelor legale, sub aspectul formei, sens în care nu se poate dovedi fictivitatea operaţiunilor comerciale.

Recurenta învederează că potrivit art. 330 din C. proc. civ. şi art. 172 din C. proc. pen., instanţa de judecată sau organele de urmărire penală pot solicita părerea unor specialişti sau experţi pentru lămurirea, clarificarea sau evaluarea unor împrejurări necesare soluţionării unei cauze.

De asemenea, potrivit Standardului profesional nr. 35, pct. 3513.1. "Expertizele contabile constituie mijloace de probă ştiinţifică în elaborarea lor, expertul contabil trebuie să folosească metode specifice ştiinţei contabilităţii. Concluziile expertului contabil trebuie să fie fundamentate numai pe documente care atestă evenimente şi tranzacţii ce fac sau trebuie să facă obiectul recunoaşterilor, evaluărilor, clasificărilor şi prezentărilor contabile."

Potrivit aceleiaşi norme profesionale, pct. 3531.3, "(...) concluzia (răspunsul) expertului contabil (...) trebuie să fie precisă, concisă, fără echivoc, redactată într-o manieră analitică, ordonată şi sistematizată, fără a face aprecieri asupra calităţii documentelor justificative, a reprezentărilor (înregistrărilor) contabile, a expertizelor şi actelor de control (de orice fel) anterioare şi nici asupra încadrărilor juridice. Aceasta deoarece expertul contabil analizează evenimente şi tranzacţii şi nu încadrarea juridică a acestora."

Din interpretarea şi aplicarea textelor legale şi a normelor precitate, reiese că, prin proba expertizei contabile judiciare nu se tinde la dovedirea existenţei infracţiunii sau a faptei ilicite, în sensul de a fi menţionat sau de a rezulta dincolo de orice dubiu elementele constitutive ale acesteia (ex. operaţiunile înregistrate au fost reale sau operaţiunile înregistrate nu au fost reale), cum în mod greşit a interpretat instanţa de apel prin decizia recurată, aceste aspecte intrând în competenţa organelor de urmărire penală, fiind atestate prin actele încheiate de acestea (ex. ordonanţa de clasare).

De altfel, se arată în decizia recurată faptul că, potrivit expertului, obligaţiile de plată datorate bugetului de stat de către pârâta C. S.R.L. se confirmă numai în măsura în care organele de cercetare penală, prin tehnici şi metode specifice, constată că facturile înregistrate în contabilitate nu au la bază operaţiuni comerciale reale.

Recurenta arată că, întrucât instanţa de apel a înţeles să ia în considerare concluziile expertului potrivit cărora prejudiciul cauzat bugetului de stat de către pârâţi se dovedeşte în măsura în care se constată ca fiind fictive operaţiunile comerciale înregistrate în contabilitate, potrivit Ordonanţei de clasare nr. 99/D/P/2011 din 30.05.2023 a DIICOT-Biroul Teritorial Mehedinţi, din probele administrate pe parcursul urmăririi penale, a rezultat bănuiala rezonabilă că persoanele cercetate au săvârşit infracţiunile de constituire a unui grup infracţional organizat, evaziune fiscală în formă continuată, fals informatic, efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos şi delapidare.

Potrivit aceleiaşi ordonanţe, se reţine dincolo de orice dubiu că din probele administrate rezultă că inculpaţii/suspecţii faţă de care s-au instituit măsuri asigurătorii au săvârşit infracţiunea de evaziune fiscală, pentru care sunt cercetaţi, însă, se constată împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, sens în care în cauză se vor menţine măsurile asigurătorii dispuse, urmând ca acestea să înceteze de drept, potrivit art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., dacă persoana vătămată/partea civilă Statul Român, prin Administraţia Naţională de Administrare Fiscală, nu introduce acţiune în faţa instanţei civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei.

Recurenta precizează că prejudiciul cauzat bugetului de stat de către pârâţi şi pretins de către aceasta prin acţiune este rezultatul faptei de evaziune fiscală, iar potrivit ordonanţei de clasare, din probele administrate a rezultat fără dubiu că s-a săvârşit această faptă, sub toate elementele sale constitutive, care tind astfel la angajarea răspunderii civile delictuale, chiar dacă răspunderea penală a fost înlăturată sub incidenţa prescripţiei.

Recurenta critică şi motivarea instanţei de apel potrivit căreia prejudiciul cauzat bugetului de stat prin fapta pârâţilor nu are caracter cert, întrucât în cauză nu există o soluţie de condamnare. În acest sens, recurenta învederează că fapta ilicita acuzată de aceasta prin acţiune este una de fraudă fiscală, sens în care sediul materiei rezidă într-o normă penală specială, iar potrivit materiei penale, analizând în ansamblu elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, aceasta faptă este una de rezultat, per a contrario, în absenţa rezultatului urmărit de autor, fapta nu există, ea nefiind posibilă în varianta tentativei. În concluzie, existenţa faptei ilicite, identificată prin elementele constitutive ale faptei de evaziune fiscală, impune cu certitudine şi cauzarea unui prejudiciu.

În ceea ce priveşte motivarea instanţei de apel potrivit căreia prejudiciul pretins este incert, câtă vreme nu s-a ajuns la o soluţie de condamnare, aceasta contravine normei de drept. În această interpretare, ar însemna că partea vătămată ar avea deschisă calea acţiunii civile numai dacă acţiunea penală este admisă, acest aspect fiind prohibit în mod expres prin conţinutul normativ al art. 28 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., potrivit căruia, "Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite."

În opinia recurentei, aceste dispoziţii legale nu trebuie interpretate în mod restrictiv, în sensul identificării unei hotărâri definitive, ci în sensul avut în vedere de legiuitor pentru acele situaţii în care nu mai este posibilă angajarea răspunderii penale sub efectul încetării procesului penal, incluzând aici şi ordonanţele de clasare întemeiate pe dispoziţiile legale care împiedică exercitarea acţiunii penale, cum este cazul în speţă.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la 26.06.2025, intimata-pârâtă C. S.R.L. a invocat excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că prin memoriul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ. nu se critică încălcarea unor norme de drept material, ci se face trimitere la norme de drept procesual, iar celelalte critici vizează aspectele ce ţin de situaţia de fapt şi de administrarea probatoriilor.

În subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat şi arată că recurenta reclamantă trebuia ca în virtutea principiului onus probandi incubit actor să dovedească, în cauză, îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, faţă de împrejurarea că fiind dispusă o soluţie de încetare a procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f), adică pentru incidenţa prescripţiei, în acţiunea civilă se aplică art. 1365 C. civ.

Intimata invocă în apărare Raportul de Inspecţie fiscală din 31.08.2017, efectuat pentru perioada fiscală, în care au fost emise facturile în baza cărora se pretinde obligarea acesteia la plata sumei din acţiune, adică 2011 - 2012, prin care se constată că organul fiscal a efectuat inspecţia fiscală pentru perioada 01.01.2011-31.12.2016 (deci inclusiv perioada în care se susţine că s-a produs prejudiciul solicitat în prezenta acţiune), şi a conchis că există deficienţe în ceea ce priveşte respectarea legislaţiei fiscale, dar nu referitoare la societăţile şi tranzacţiile analizate în cauza pendinte, respectiv E. şi F. S.R.L. (conform ordinului de plată aflat la dosar, intimata a achitat sumele stabilite în sarcina sa prin raportul de inspecţie fiscală).

În acest fel, intimata, deşi nu avea sarcina probei, a demonstrat realitatea operaţiunilor comerciale şi că nu există temei pentru atragerea răspunderii civile delictuale, întrucât nu există o faptă ilicită şi nici prejudiciu.

Mai mult, prin Ordonanţa de clasare din 30.10.2023, cu privire la fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C. pen., adică atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului în facturi, soluţia dispusă de DIICOT a fost clasarea pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. c), respectiv "nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea."

Prin urmare, facturile emise de C. S.R.L. reprezintă documente justificative conform dispoziţiilor art. 155 alin. (1)3 şi (8) din Legea nr. 571/2003 şi dau drept de deducere, astfel încât în cauză nu există faptă ilicită.

Soluţia instanţei de apel este legală şi temeinică, prin raportare la împrejurarea că probele administrate de recurenta-reclamantă nu au dovedit caracterul fictiv al tranzacţiilor efectuate de intimată, iar pe de altă parte raportul de expertiză depus în cadrul probei cu înscrisuri a evidenţiat că "din punct de vedere fiscal, societatea C. S.R.L. a înregistrat în aceeaşi perioadă fiscală cheltuieli şi în contrapartidă venituri aferente acestor cheltuieli, în toate situaţiile menţionate veniturile fiind mai mari decât cheltuielile, fiind astfel înregistrat un profit impozabil ca urmare angajării acestor cheltuieli, profit declarat şi impozitat în mod corespunzător din punct de vedere fiscal", constatare care dovedeşte realitatea tranzacţiilor efectuate.

În consecinţă, nu există o "inexistenţă în realitatea obiectivă a raporturilor juridice comerciale" cum susţine recurenta-reclamantă, având în vedere că bunurile achiziţionate de la E. şi F. S.R.L. au fost revândute şi s-a realizat profit din revânzare pentru care s-a achitat impozitul pe profit.

Având în vedere că din raportul de expertiză depus la dosarul cauzei rezultă că C. S.R.L. a înregistrat venituri generate în consecinţă directă de cheltuielile cu achiziţia mărfurilor înscrise în facturile emise de E. şi F. S.R.L., prin refacturarea şi revânzarea ulterioară a acestora, în toate situaţiile menţionate veniturile fiind mai mari decât cheltuielile, fiind astfel înregistrat un profit impozabil ca urmare angajării acestor cheltuieli, profit declarat şi impozitat în mod corespunzător din punct de vedere fiscal, se face dovada deplină a existenţei mărfurilor pentru că nu pot fi revândute mărfuri inexistente.

Prin întâmpinarea înregistrată la 27.06.2025, intimatul-pârât A. a invocat excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apărările fiind similare cu cele ale intimatei-pârâte C. S.R.L., astfel încât nu se mai impune a fi redat conţinutul acestora.

Prin întâmpinarea înregistrată la 18.07.2025, intimatul-pârât B. a invocat excepţia de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat intimatul că, în anul 2013, organul fiscal a efectuat un control cu privire la activitatea D. S.R.L., verificând tranzacţia cu G. S.R.L. şi E.. În urma acestei verificări, organul fiscal nu a constatat că baza impozabilă a fost diminuată în mod nelegal sau că s-a dedus taxa pe valoarea adăugată în mod necorespunzător, astfel că nu a existat nicio măsură sancţionatorie, iar prin cererea de chemare în judecată, Statul Român nu aduce niciun argument contrar acestei situaţii.

În dosarul penal nu s-a dispus trimiterea în judecată şi nu există o hotărâre judecătorească care să stabilească săvârşirea infracţiunii, respectiv întinderea prejudiciului.

Raportul de expertiză este întocmit de organul de urmărire penală, probă la a cărei administrare intimatul a formulat obiecţiuni, care au fost respinse de procurorul de caz cu o motivare care denotă lipsa oricărei preocupări privitor la raţiunea comercială şi implicit fiscală a tranzacţiei dintre D. şi G. S.R.L., pe de o parte, şi D. S.R.L. şi E., pe de altă parte.

Statul Român prin organele subordonate ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală au realizat o cercetare specifică a operaţiunii din decembrie 2011, şi nu au găsit niciun element care să justifice stabilirea unei diferenţe de impozit pe profit şi, implicit, o diferenţă de TVA care D. S.R.L. să trebuiască să o plătească.

Existenţa acestei "inspecţii fiscale" limitează dreptul organului fiscal de a reveni asupra acestor constatări, iar, în acest sens, sunt dispoziţiile art. 118 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, cu referire la principiul unicităţii inspecţiei fiscale, care presupune că odată stabilită o anumită situaţie fiscală nu se mai poate reveni asupra acesteia. Mai mult, ulterior momentului din februarie 2013, organul fiscal nu a invocat dreptul de a realiza o reverificare a situaţiei fiscale a activităţii D. S.R.L., astfel că este absolut nejustificată dar şi neîntemeiată pretenţia acesteia de a plăti un prejudiciu "identificat" provizoriu de organele de urmărire penală.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei de nulitate, înlăturarea apărărilor din actele procedurale şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, în raport cu excepţia de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., invocată prin întâmpinările formulate în cauză, a cărei analiză este prioritară, conform dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul şi condiţiile expres prevăzute de lege.

În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. De asemenea, potrivit art. 488 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute la pct. 1-8 din acest text legal.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, astfel că părţile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În litigiul pendinte, verificând cererea de recurs, se constată că, deşi recurenta îşi întemeiază calea extraordinară de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. privind situaţia în care hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, aceasta nu dezvoltă critici, care să poată fi subsumate motivului de nelegalitate invocat.

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate menţionat, este necesar ca prin memoriul de recurs să fie indicate, în mod punctual, dispoziţii legale de drept material, care să fi fost încălcate de către instanţa de apel cu prilejul soluţionării criticilor deduse judecăţii ori să fi fost greşit interpretate şi, prin urmare, greşit aplicate litigiului pendinte.

Totodată, simpla indicare a unor texte de lege ca fiind greşit aplicate sau interpretate nu este suficientă pentru a atrage analiza de legalitate, ci este necesar a se arăta, în mod concret, în ce modalitate, prin hotărârea recurată, s-a realizat o astfel de încălcare.

În cauză însă, Înalta Curte constată că recurenta nu procedează la o astfel de menţionare a dispoziţiilor de drept material care să poată fi analizate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., ci face trimitere la dispoziţii de drept procesual, la dispoziţii conţinute într-un act profesional, precum şi la probatoriul administrat cu prilejul cercetării penale, respectiv la modalitatea în care acest probatoriu a fost valorificat de către instanţa de apel în cadrul cercetării judecătoreşti finalizată prin hotărârea recurată.

Astfel, recurenta face vorbire despre dispoziţiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., art. 172 C. proc. pen., pct. 3513.1 din Standardul profesional nr. 35, art. 28 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., art. 330 C. proc. civ., fără a învedera instanţei de control judiciar, care sunt dispoziţiile de drept material pe care instanţa de apel le-ar fi încălcat sau le-ar fi aplicat greşit prin hotărârea recurată.

Recurenta se limitează la a expune o afirmaţie de ordin general în sensul că înţelege să critice decizia Curţii de Apel Piteşti, întrucât "...instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor legale aplicabile în speţă cu privire la existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului".

Apoi recurenta invocă o pretinsă greşită apreciere a instanţei de apel cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva existenţei faptei şi a caracterului cert al prejudiciului, făcând trimitere la expertiza contabilă efectuată în cauză, despre care arată că nu a confirmat realitatea sau fictivitatea operaţiunilor comerciale.

În continuare, recurenta redă considerentele instanţei de apel cu privire la constatările expertului şi concluzionează că "...potrivit art. 330 C. proc. civ. şi deopotrivă art. 172 C. proc. pen., instanţa de judecată sau organele de urmărire penală pot solicita părerea unor specialişti sau experţi pentru lămurirea, clarificarea sau evaluarea unor împrejurări necesare soluţionării unei cauze.", şi că, din interpretarea şi aplicarea textelor legale menţionate (norme de drept procesual şi Standardul profesional nr. 35) rezultă că "...prin proba expertizei contabile judiciare nu se tinde la dovedirea existenţei infracţiunii sau a faptei ilicite, în sensul de a fi menţionat sau de a rezulta dincolo de orice dubiu elementele constitutive ale acesteia..., cum în mod greşit a interpretat instanţa de apel prin decizia recurată, aceste aspecte intrând în competenţa organelor de urmărire penală, fiind atestate prin actele încheiate de acestea..."

Tot în cadrul unei evaluări proprii a probatoriilor administrate în etapele procesuale anterioare, pe care recurenta o expune prin memoriul de recurs, aceasta subliniază că, prin decizia recurată, s-a reţinut că, potrivit expertului, obligaţiile de plată datorate bugetului de stat de către pârâta C. S.R.L. se confirmă numai în măsura în care organele de cercetare penală, prin tehnici şi metode specifice, constată că facturile înregistrate în contabilitate nu au la bază operaţiuni comerciale reale.

Totodată, învederează instanţei de recurs că "...instanţa de apel a recunoscut, în considerarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., calitatea de probă în cauza civilă şi a celorlalte mijloace de probă şi procedee probatorii administrate în procesul penal".

Recurenta redă pasaje din Ordonanţa de clasare din 30.05.2023 a DIICOT-Biroul Teritorial Mehedinţi referitoare la probele administrate cu prilejul urmăririi penale, despre care arată că stabilesc fără dubiu săvârşirea faptei ilicite, chiar dacă răspunderea penală a fost înlăturată prin incidenţa prescripţiei şi în final, concluzionează că expertiza contabilă judiciară şi constatările organelor de urmărire penală demonstrează existenţa faptei ilicite, astfel încât soluţia de respingere a acţiunii prin prisma lipsei faptei ilicite şi a prejudiciului este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a legii.

Înalta Curte constată că toate aceste alegaţii vizează, pe lângă evocarea unor norme de drept procesual lipsite de incidenţă în prezentul recurs şi referitor la care nu se pretinde săvârşirea vreunei nelegalităţi, modalitatea în care au fost administrate şi interpretate probele în cadrul urmăririi penale şi a etapelor procesuale anterioare, aspect care excedează prezentului cadru procesual, întrucât în configuraţia juridică a căii extraordinare a recursului o astfel de abordare a unor chestiuni de fapt nu este permisă.

Recurenta nu combate argumentele instanţei de apel cu privire la îndeplinirea/neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, ci afirmă că soluţia pronunţată de aceasta contravine normei de drept, fără a indica vreun text legal care să fi fost încălcat sau greşit aplicat, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., cu trimitere la dispoziţii de drept procesual fără relevanţă în analiza de legalitate.

Întrucât recurenta, deşi a încadrat recursul în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., nu a indicat vreo normă de drept material, care să fi fost încălcată de către instanţa de apel şi nu a dedus judecăţii în calea extraordinară de atac, aspecte noi care să nu fi fost avute în vedere de către instanţa de apel ori să contrazică considerentele expuse de către aceasta şi, ţinând cont de faptul că, în cauză, nu sunt identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte notează că cererea de recurs nu îndeplineşte condiţiile prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentant legal al Statului Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva deciziei nr. 1010 din 11 martie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - reprezentant legal al Statului Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva deciziei nr. 1010 din 11 martie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 noiembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.