Malpractice damages upheld: joint liability of dentist, unqualified technician, and clinic for faulty implants

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 17.09.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi S.C. D. S.R.L., obligarea pârâţilor la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând despăgubiri materiale constând în cheltuielile făcute pentru tratamentele şi celelalte cheltuieli de transport, hrană şi îngrijire medicală necesare determinate de eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical cu ocazia prestaţiei medicale, de care a beneficiat din partea pârâţilor în cadrul punctului de lucru din localitatea Vălenii de Munte, str. x A, jud. Prahova; obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.500.000 RON, reprezentând despăgubiri morale pentru starea de disconfort psihic şi fizic determinată de durerile fizice constante pe care le resimte, precum şi de parestezia buzei inferioare urmare a erorii profesionale săvârşite în exercitarea actului medical cu ocazia prestaţiei medicale de care a beneficiat din partea pârâţilor, precum şi de grija că va fi nevoit să trăiască pentru tot restul vieţii cu aceste dureri şi parestezia buzei inferioare.

La termenul din 08.11.2019, reclamantul a micşorat câtimea pretenţiilor în ce priveşte daunele materiale la suma de 1700 RON.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1225/24.09.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea. A obligat pârâtul C., în solidar cu pârâta S.C. D. S.R.L., la plata, către reclamant, a sumei de 525.000 RON cu titlu de daune morale. A obligat pârâtul B., în solidar cu pârâta S.C. D. S.R.L., la plata, către reclamant, a sumei de 225.000 RON cu titlu de daune morale. A obligat pârâtul C., în solidar cu pârâta S.C. D. S.R.L., la plata, către reclamant, a sumei de 44,1 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A obligat pârâtul B., în solidar cu pârâta S.C. D. S.R.L., la plata, către reclamant, a sumei de 18,9 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A obligat pârâtul C., în solidar cu pârâta S.C. D. S.R.L., la plata, către stat, a sumei de 8.855 RON, reprezentând valoarea taxei judiciare de timbru de la plata cărei a fost scutit reclamantul prin admiterea cererii de ajutor public judiciar, calculată raportat la valoarea pretenţiilor admise. A obligat pârâtul B., în solidar cu pârâta S.C. D. S.R.L., la plata, către stat, a sumei de 5.605 RON, reprezentând valoarea taxei judiciare de timbru, de la plata cărei a fost scutit reclamantul prin admiterea cererii de ajutor public judiciar, calculată raportat la valoarea pretenţiilor admise. A admis în parte cererea persoanei chemate în garanţie, E. S.A., de acordare de cheltuieli de judecată şi a obligat pârâtul C. la plata, către persoana chemată în garanţie E. S.A., a sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 597/A/27.05.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul pârâţilor împotriva sentinţei civile nr. 1225/24.09.2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 597/A/27.05.2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3), 5), 6) şi 8) din C. proc. civ., pârâţii B., C., S.C. D. S.R.L., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Printr-o primă critică, subsumată ipotezelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3) şi 5) din C. proc. civ., recurenţii au învederat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea Deciziei în interesul legii nr. 5/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a dispoziţiilor art. 687 din Legea nr. 95/2006, precum şi a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2) şi art. 131 C. proc. civ.

Au arătat recurenţii că argumentele instanţei de apel, prin care suprimă efectele deciziei interpretative obligatorii sunt, pe de o parte, contrare celor reţinute în considerentele acesteia (aplicarea dispoziţiilor art. 480, alin. (4) C. proc. civ.), iar, pe de altă parte, străine de problema juridică analizată (necompetenţa primei instanţe) atunci când se invocă şi se reţine o altă decizie în interesul legii, anterioară (nr. 31/2019), fără nicio înrâurire în cauză, prin care se dezleagă, pentru aplicare unitară, o altă chestiune, respectiv posibilitatea invocării necompetenţei materiale procesuale de către instanţa învestită printr-o hotărâre de declinare a competenţei.

Prin urmare, având în vedere Decizia în interesul legii nr. 5/2022, general obligatorie, decizia recurată este una nelegală, prin care se încalcă competenţa (specială) de ordine publică a unei alte instanţe (Judecătoria Vălenii de Munte, instanţă competentă să soluţioneze fondul cauzei şi Tribunalul Prahova, instanţă competentă să judece apelul) şi prin care sunt nesocotite normele de procedură obligatorii instituite prin dispoziţiile art. 687 din Legea nr. 95/2006. Această critică se circumscrie motivelor de casare prevăzute în art. 488 alin. (1), pct. 3) şi 5) din C. proc. civ., pentru că, prin decizia recurată se încalcă atât competenţa unei alte instanţe (pct. 3), cât şi o regulă de procedură, respectiv dispoziţiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ. (pct. 5).

Printr-o a doua critică, subsumată ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) din C. proc. civ., recurenţii învederează că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 653 lit. a) şi b) din Legea nr. 95/2006 (forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată) şi a prevederilor art. 1349 şi 1357 C. civ., norme de drept material în cauza de faţă, iar motivarea hotărârii este parţial una străină de cauză.

În acest sens, arată că prin hotărârea atacată, instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor legale sus-menţionate şi a principiului disponibilităţii (art. 9 C. proc. civ.) a respins ca neîntemeiată critica privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului B..

În esenţă, instanţa de apel, depăşind şi extinzând cauza cererii de chemare în judecată formulată de către reclamant, motivată şi întemeiată pe fapta ilicită, cu reglementare specială, de malpraxis (eroare medicală, profesională), a stabilit că răspunderea civilă a pârâtului B. a fost atrasă pentru altă faptă ilicită (pretinsa exercitare, fără drept, de acte medicale asupra reclamantului).

Pe acest aspect de nelegalitate, motivarea instanţei de apel este una străină de cauză, deoarece analizează o situaţie de fapt şi de drept care nu a fost invocată şi dedusă judecăţii de către reclamant, prin cererea sa de chemare în judecată.

Categoria de fapte ilicite din sfera malpraxisului are, potrivit normei legale care defineşte eroarea medicală - dispoziţiile art. 653 lit. a) şi b) din Legea nr. 95/2006 - un subiect activ calificat şi anume medicul, medicul stomatolog, farmacistul, asistentul medical şi moaşa şi nu este reglementată săvârşirea de către un presupus autor care nu are această calitate. Or, pârâtul B. nu are calitatea cerută de lege pentru a fi atrasă răspunderea sa civilă pentru pretinsa săvârşire a erorii medicale invocate în cererea de chemare în judecată. Pe de altă parte, instanţa de apel reţine în sarcina acestui pârât, pretinse acţiuni care nu au nicio legătură şi care nu au produs, nici direct şi nici indirect, prejudiciul constatat în persoana reclamantului, prejudiciu (exclusiv) de natură medicală, rezultat din inserarea greşită a implanturilor dentare, act medical exercitat de pârâtul C., în calitatea sa de medic stomatolog.

În aceste condiţii, având în vedere atât cererea de chemare în judecată, cât şi definiţia legală a erorii medicale, este evident că decizia atacată este una prin care se încalcă normele dreptului material în cauză, respectiv art. 653 lit. a) şi b) din Legea nr. 95/2006 (forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată), art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., fiind neechivocă lipsa calităţii pârâtului B. de autor a erorii medicale cauzatoare de prejudiciu, eroare invocată de către reclamant şi care reprezintă cauza litigiului de faţă.

Drept urmare, dată fiind lipsa identităţii între persoana pârâtului B. şi raportul juridic litigios (actele medicale de inserare a implanturilor dentare, greşit executate şi cauzatoare de prejudiciu în persoana intimatului-reclamant), prin atragerea răspunderii acestui pârât, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile imperative ale art. 653 lit. a) şi b) din Legea nr. 95/2006, în forma existentă la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Printr-o a treia critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurenţii învederează că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 668, alin. (1), art. 673, alin. (2) din Legea nr. 95/2006, precum şi dispoziţiile art. 2199, 2208 C. civ. - norme de drept material aplicabile în cauză, atunci când a stabilit în sarcina pârâţilor obligaţia de plată a prejudiciului stabilit. În) acest sens, arată că aceste prevederi legale imperative, care definesc şi stabilesc obligaţia de plată a daunelor rezultate din producerea riscului asigurat, în persoana asigurătorului (de altfel, aceasta este esenţa contractului de asigurare) au fost încălcate de către instanţa de apel, care trebuia să constate, tocmai în temeiul poliţei de asigurare şi a normelor legale invocate, ca urmare a existenţei dovedite a acestei poliţe de asigurare pentru malpraxis, valabile, al cărui beneficiar este pârâtul C. (autorul erorii medicale), că obligaţia de plata nu le incumbă pârâţilor, aceasta fiind în sarcina asigurătorului de răspundere civilă.

O a patra critică este subsumată tot cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. şi vizează faptul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 654 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, în forma în vigoare la data sesizării instanţei, atunci când a menţinut soluţia de la fond (respingând implicit criticile formulate de pârâţi în acest sens), prin care şi pârâtul B. a fost obligat la plata despăgubirilor morale, reţinându-se în sarcina acestuia o contribuţie la producerea prejudiciului într-un cuantum de 25%. Astfel, potrivit normei legale, persoanele implicate în actul medical răspund proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăruia. Or, actul medical (îndeplinit greşit) din litigiu, care a condus la incidenţa răspunderii civile delictuale îl constituie intervenţia de inserare şi fixare a implanturilor şi a fost (astfel cum a reţinut instanţa de apel) exercitat de pârâtul C., în calitatea sa de medic stomatolog. Din considerentele deciziei recurate rezultă că pârâtul B. este sancţionat pentru altă faptă ilicită, respectiv, pentru pretinse acte medicale (strângerea unuia dintre implanturi sau omisiunea informării pacientului) exercitate fără drept, acesta având doar calificarea de tehnician dentar şi nu de medic stomatolog.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a stabilit că acest pârât nu a avut nicio contribuţie şi nu a participat la intervenţia de inserare (greşită) a implanturilor, act medical greşit executat, acţiune care a determinat vătămarea sănătăţii reclamantului.

Drept urmare, stabilirea unei răspunderi solidare şi procentuale încalcă norma legală, în condiţiile în care sunt reţinute fapte ilicite diferite, cu rezultate diferite.

Pe aceste considerente, este evidentă contradicţia argumentelor din motivarea soluţiei din apel, deoarece pe de o parte, se reţine că faptele nelegale săvârşite de pârâţi şi cauzatoare de prejudicii sunt diferite, iar pe de altă parte, sancţiunea aplicată este una unică, însă distribuită procentual, fără niciun criteriu concret şi efectiv de apreciere şi diferenţiere a vinovăţiei/culpei fiecăruia dintre aceştia. Mai mult, având în vedere că acţiunile nelegale stabilite în sarcina pârâţilor sunt distincte, este mai mult decât evident că nu puteau produce acelaşi rezultat, deoarece vătămarea sănătăţii reclamantului a fost produsă, exclusiv, de intervenţia greşit efectuată de montare a implanturilor dentare şi, nicidecum, nu a fost produsă de omisiunea informării acestuia (inacţiune anterioară intervenţiei de fixare) sau de strângerea unui implant (acţiune ulterioară intervenţiei vătămătoare). De altfel, nici intimatul-reclamant nu afirmă în cererea sa de chemare în judecată şi nici instanţa de apel (de altfel, nici prima instanţă) nu reţine producerea vătămării sănătăţii intimatului (şi) printr-o altă faptă (acţiune sau inacţiune) sau printr-un alt act medical, în afara intervenţiei chirurgicale de inserare şi fixare a implanturilor dentare.

Un ultim motiv de recurs, subsumat ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., vizează nemotivarea deciziei recurate cu privire la motivul de apel privind obligarea pârâtei S.C. D. S.R.L., în solidar cu cei doi pârâţi, la plata daunelor morale şi încălcarea dispoziţiilor art. 477 C. proc. civ. şi art. 6, alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, menţionează că prin apelul formulat, mai exact prin critica dezvoltata la pct. 5 din cererea de apel, pârâta S.C. D. S.R.L. a invocat nelegalitatea şi lipsa de temeinicie a hotărârii pronunţate de către prima instanţă cu referire la obligarea sa la plată, în solidar cu cei doi pârâţi, arătând că nu există un raport de prepuşenie între aceştia şi, pe cale de consecinţă, nu poate exista o obligaţie solidară în repararea prejudiciului solicitat, prin cererea de chemare în judecată.

Or, instanţa de apel nu a analizat, sub niciun aspect, această critică care viza atât legalitatea (încălcarea art. 1373 şi art. 1382 C. civ.), cât şi temeinicia (lipsa unui raport de solidaritate şi/sau prepuşenie) hotărârii primei instanţe şi, pe cale de consecinţă, nu s-a pronunţat asupra sa.

În mod evident, prin omisiunea totală a instanţei de apel de a analiza şi implicit judeca un motiv de apel, aceasta a încălcat dispoziţiile art. 477 C. proc. civ., normă imperativă care obliga la rejudecarea fondului în limitele stabilite în cererea de apel.

Nu au fost identificate motive de ordine publică în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, care nu au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 11.06.2025, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâţii B., C., S.C. D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 597/A din 27 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

A stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la 19.11.2025, ora 900, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor, când instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenţii-pârâţi au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3) din C. proc. civ., motiv de nelegalitate incident când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii, pe normele juridice prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., motiv de nelegalitate incident când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., motiv de nelegalitate incident când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi pe prevederile legale art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., motiv de nelegalitate incident când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3) şi 5) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta se referă la modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat motivul de apel privind excepţia de necompetenţă a tribunalului, recurenţii invocând în acest sens încălcarea Deciziei în interesul legii nr. 5/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a dispoziţiilor art. 687 din Legea nr. 95/2006, astfel cum era în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, precum şi a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2), art. 131, art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.

Recurenţii pretind că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât încalcă competenţa (specială) de ordine publică a unei alte instanţe (Judecătoria Vălenii de Munte, instanţa competentă să soluţioneze fondul cauzei şi Tribunalul Prahova, instanţa competentă să judece apelul), nesocotind, totodată, normele de procedură instituite prin dispoziţiile art. 687 din Legea nr. 95/2006, respectiv dispoziţiile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.

Înalta Curte notează că, potrivit art. 687 din Legea nr. 95/2006, astfel cum era în vigoare la data introducerii acţiunii (17.09.2018), "Instanţa competentă să soluţioneze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat"

De asemenea, prin Decizia în interesul legii nr. 5/2022 s-a statuat că "În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 684 şi 687 din Legea nr. 95/2006 şi ale art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1) din C. proc. civ., competenţa materială de soluţionare a cauzelor având ca obiect obligarea pe temei delictual a pârâţilor la achitarea daunelor materiale şi/sau morale pentru malpraxis, în situaţia în care nu a fost urmată procedura reglementată de dispoziţiile art. 679-685 din Legea nr. 95/2006, aparţine judecătoriei."

Prin urmare, aşa cum în mod corect învederează recurenţii, legea specială a reglementat o competenţă aparte, distinctă, în situaţia litigiilor având ca obiect obţinerea de despăgubiri pentru acte de malpraxis, în favoarea judecătoriei din raza teritorială în care s-a săvârşit actul de malpraxis.

Însă, problema de drept care se pune în cauză din perspectiva motivului de recurs invocat nu este aceea de a stabili care este instanţa competentă, ci de a stabili momentul procesual până la care putea fi invocată excepţia de necompetenţă materială de ordine publică, pentru a avea efectul juridic prefigurat de către recurenţi, şi anume, anularea hotărârii judecătoreşti pronunţate, întrucât neinvocarea în termenul legal a excepţiei de necompetenţă materială are drept consecinţă consolidarea competenţei, în favoarea instanţei iniţial învestite.

În acest sens, Înalta Curte reţine că potrivit art. 129 alin. (2) din C. proc. civ., "Necompetenţa este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2) în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura". Alin.(3) al aceluiaşi articol prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată.

Din analiza normelor legale menţionate rezultă că este absolută competenţa generală, materială şi teritorială exclusivă, iar competenţa teritorială în pricinile privitoare la bunuri, cu excepţia celor prevăzute de art. 117-121 C. proc. civ., este relativă.

C. proc. civ. cuprinde reglementări potrivit cărora necompetenţa materială şi teritorială, atât cea de ordine publică cât şi cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene şi în anumite condiţii.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) din C. proc. civ.:

"necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe", iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că:

"necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe."

Din interpretarea textului de lege antereferit reiese că, atât timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile stipulate de art. 130 din C. proc. civ., soluţionarea cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia se află înregistrată şi aceasta rămâne competentă a o soluţiona, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa altei instanţe. O astfel de interpretare se impune şi în considerarea faptului că, în actuala reglementare, legiuitorul a urmărit o reformare a sistemului excepţiilor de necompetenţă în scopul declarat de asigurare a celerităţii soluţionării cauzelor.

Totodată, art. 131 din C. proc. civ. stabileşte că " (1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (2) În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop."

Îanlta Curte constată că, deşi reclamantul a înţeles să adreseze cererea de chemare în judecată Tribunalului Bucureşti, iar pârâţii au formulat întâmpinare şi au beneficiat de asistenţă juridică corespunzătoare, având apărător ales, aceştia nu au dedus judecăţii chestiunea necompetenţei materiale absolute, în condiţiile prevăzute de art. 130 din C. proc. civ., în termenul procedural.

În acest context, primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate şi până la care se putea invoca excepţia de necompetenţă materială de ordine publică a fost la data de 06.09.2019, când Tribunalul Bucureşti a pus în discuţia părţilor competenţa de a soluţiona cauza, iar recurenţii-pârâţi, prin avocat, au apreciat că Tribunalul Bucureşti este competent să soluţioneze pricina.

La acel moment, verificându-şi competenţa în temeiul dispoziţiilor art. 131 din C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti a constatat că este competent material, general şi teritorial să soluţioneze cauza, în conformitate cu dispoziţiile art. 95 pct. 1) din C. proc. civ., iar neinvocarea excepţiei de necompetenţă semnifică faptul că soluţionarea cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia se află înregistrată şi aceasta rămâne competentă a o soluţiona, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar fi intrat în competenţa materială a altei instanţe, în conformitate cu dispoziţiile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ.

În acest sens, prin Decizia în interesul legii nr. 31/11.11.2019, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 133/19.02.2020, s-au statuat următoarele:

"57. Referitor la regimul juridic al invocării excepţiei de necompetenţă, trebuie menţionat că una dintre inovaţiile actualului C. proc. civ., prin care s-a urmărit să se dea o finalitate practică unui principiu nou al procesului civil, acela al accelerării judecăţii, reglementat de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., o reprezintă stabilirea unei limite temporale pentru invocarea excepţiei de necompetenţă materială, şi anume, până la primul termen la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, adică termenul la care părţile, legal citate, pot pune şi concluzii (deci pricina nu se amână pentru un motiv care implică imposibilitatea unor dezbateri contradictorii, precum cel prevăzut de art. 222 din C. proc. civ.).

58. Procedând astfel se evită desfiinţarea tardivă a unor hotărâri pronunţate asupra fondului cauzei, prin efectul invocării excepţiei de necompetenţă direct în căile de atac sau chiar în primă instanţă, după ce se intră în cercetarea fondului procesului. Se produce, de asemenea, o responsabilizare atât a părţilor, cât şi a instanţei, impunându-se verificarea, în condiţii de contradictorialitate, a competenţei instanţei la primul termen la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii, putându-se acorda un singur termen pentru lămuriri şi probe suplimentare, şi aceasta, cu titlu de excepţie, în condiţiile art. 131 alin. (2) din C. proc. civ.

64. Aşadar, efectul neinvocării excepţiei de necompetenţă materială cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii este acela că instanţa sesizată devine competentă să soluţioneze cauza.

65. Drept urmare, dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în condiţiile menţionate mai sus, atunci necompetenţa instanţei sesizate se acoperă definitiv, cu consecinţa pentru instanţa sesizată a definitivării competenţei de soluţionare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispoziţiilor art. 130 alin. (2) sau (3) din C. proc. civ.

66. Din interpretarea prevederilor art. 130-131 din C. proc. civ. rezultă că neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă are ca efect consolidarea competenţei instanţei iniţial sesizate, în condiţiile operării unei prorogări legale de competenţă sui-generis.

73. Concluzionând, se constată că necompetenţa materială procesuală poate fi invocată de părţi ori de judecător doar în faţa primei instanţe, până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii, în condiţiile art. 131 din C. proc. civ.. Invocarea excepţiei de necompetenţă materială de soluţionare a cauzei ulterior acestui moment procesual nu mai este posibilă, având loc o consolidare a competenţei materiale procesuale în mod definitiv în privinţa instanţei pe rolul căreia a fost introdusă cererea."

Înalta Curte subliniază că nu se poate reţine nerespectarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ. privind caracterul obligatoriu al deciziilor pronunţate în interesul legii, cu trimitere la Decizia în interesul legii nr. 5/2022, întrucât competenţa Tribunalului Bucureşti nu a fost reţinută în contra acestei decizii în interesul legii, ci a rămas câştigată acestei instanţe prin neinvocarea ei la termenul prevăzut de lege, deci, prin nerespectarea normelor procesuale ce reglementează termenul până la care se poate invoca excepţie de necompetenţă materială de către recurenţii-pârâţi.

Prin urmare, invocarea direct în apel a excepţiei de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti contravine dispoziţiilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ. şi Deciziei în interesul legii nr. 31/2019, competenţa rămânând câştigată instanţei astfel sesizate, potrivit considerentelor anterioare, iar critica de recurs cu acest obiect va fi respinsă, ca nefondată.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că printr-o primă critică se învederează o pretinsă motivare străină de natura cauzei cu prilejul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B., care a arătat că nu deţine calitatea cerută de lege pentru a răspunde pentru malpraxis, cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., în sensul reţinerii, în sarcina acestui pârât, a unor fapte care nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată (exercitarea fără drept de acte medicale asupra reclamantului).

Printr-o a doua critică, se învederează lipsa motivării în ce priveşte obligarea pârâtei S.C. D. S.R.L., în solidar cu pârâţii persoane fizice, la plata daunelor morale (cu încălcarea art. 477 C. proc. civ. şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).

În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B., Înalta Curte constată că recurentul-pârât se prevalează de dispoziţiile art. 653 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 95/2006 şi învederează, pe de o parte, că nu avea calitatea cerută de lege pentru fi tras la răspundere pentru malpraxis, iar pe de altă parte, că în sarcina sa au fost reţinute fapte ilicite, care nu au fost deduse judecăţii de către reclamant, aspecte pe care le apreciază ca reprezentând o motivare străină de natura cauzei.

În acord cu statuările instanţei de apel, Înalta Curte evocă împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată atât pe dispoziţiile art. 653, art. 660, art. 684 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, cât şi pe dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357-1371, art. 1381-1395 C. civ., deci, şi pe normele de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, reclamantul solicitând obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului material şi moral suferit, ca urmare a acţiunii culpabile a acestora.

Prin urmare, calitatea procesuală pasivă a pârâtului B. derivă din modalitatea în care reclamantul a declanşat procedura judiciară, în acord cu dispoziţiile art. 194 lit. c) şi d) din C. proc. civ., care prevăd că cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre alte elemente, obiectul, precum şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea reclamantului.

Prin indicarea pretenţiei sale, precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept pe care se bazează aceasta, reclamantul justifică îndreptăţirea de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât, în situaţia dată faţă de B..

Întrucât reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, solicitând obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului material şi moral suferit ca urmare a acţiunii culpabile a acestora, calitatea procesuală pasivă aparţine persoanei în privinţa căreia reclamantul pretinde săvârşirea unei fapte ilicite, prin care s-a produs un prejudiciu a cărui reparare se solicită.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel nu a reţinut ca faptă ilicită în sarcina acestuia eroarea medicală (malpraxis), ci aceea că a desfăşurat acte medicale specifice profesiei de medic şi i-a creat reclamantului convingerea subiectivă, bazată pe modalitatea în care acesta a acţionat, că este medic şi că poate urma cu încredere sfaturile acestuia, deşi acesta era doar asociat al S.C. D. S.R.L. şi avea profesia de tehnician dentar, ceea ce a întârziat şansele de recuperare ale reclamantului şi implicit a contribuit la producerea prejudiciului ca urmare a efectuării defectuoase a implanturilor dentare.

În cauza pendinte, trimiterea la dispoziţiile Legii nr. 95/2006 este făcută cu scopul de a contura elementele constitutive ale faptelor ilicite săvârşite de pârâţi din perspectiva obligaţiilor care le reveneau. Or, din perspectiva răspunderii civile delictuale nu este necesar să existe o anumită calitate a subiectului activ, fapta ilicită presupunând încălcarea unei norme de conduită impuse de lege.

În cazul de faţă, persoana care s-a pretins medic a acţionat în mod nelegal prin exercitarea unei profesii pentru care nu avea calificarea şi autorizaţia necesară, iar răspunderea civilă delictuală a recurentului-pârât B. nu se întemeiază pe nerespectarea normelor specifice profesiei de medic (malpraxis), ci pe încălcarea regulilor generale de conduită care interzic asumarea, de către o persoana necalificată, a deţinerii de competenţe medicale, oferirea în mod activ de recomandări şi efectuarea de proceduri pentru care nu există specializarea necesară.

În acest sens, potrivit art. 1357 C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă."

Rezultă că pe temeiul răspunderii civile delictuale, invocate ca temei juridic al cererii de chemare în judecată alături de dispoziţiile Legii speciale nr. 95/2006, autorul faptei prejudiciabile răspunde pentru cea mai uşoară culpă, nefiind necesară, aşa cum s-a arătat deja, o anume calificare juridică reglementată de legea specială, de natură să condiţioneze angajarea răspunderii civile delictuale.

Contrar susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte constată că statuările instanţei de apel în sensul că "persoana care s-a pretins medic a acţionat în mod nelegal prin exercitarea unei profesii pentru care nu avea calificarea şi autorizaţia necesară" şi că "pretinderea calităţii de medic fără a avea acest drept şi prestarea de acte medicale fără autorizaţie constituie o faptă ilicită", au corespondent în susţinerile reclamantului din cererea de chemare în judecată şi nu se poate aprecia că se plasează în afara limitelor învestirii instanţei.

Potrivit art. 9 C. proc. civ. "(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public. (2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. (3) În condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege."

Textul legal consacră în plan procesual un principiu fundamental ce guvernează procesul civil, respectiv principiul disponibilităţii, conform căruia părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul de drept dedus judecăţii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop. Părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a se pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.

În aplicarea şi respectarea acestui principiu, dacă reclamantul a înţeles să solicite concursul instanţei pentru acoperirea unui prejudiciu cauzat printr-o pretinsă faptă ilicită (efectuarea, de către pârâtul B., de acte specifice profesiei de medic, deşi nu deţinea această calitate), instanţa era datoare să soluţioneze cererea de chemare în judecată potrivit acestei învestiri.

Procesul civil este, ca regulă generală, un proces al intereselor private. Rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil, iar principiul disponibilităţii în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual şi a limitelor cererii de chemare în judecată.

Cum în cauză, aşa cum s-a arătat, instanţa nu a depăşit limitele învestirii, rezultă că textul legal anterior citat nu a fost încălcat, iar motivarea instanţei de apel nu este una străină de obiectul dedus judecăţii, ci se circumscrie atât cadrului procesual determinat de reclamant prin demersul judiciar, cât şi criticilor conţinute în motivele de apel formulate de către pârâţi.

În ce priveşte afirmaţia recurenţilor în sensul că obligarea pârâtei S.C. D. S.R.L., în solidar cu pârâţii persoane fizice, la plata daunelor morale nu a fost motivată, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Potrivit art. 13 din C. proc. civ., dreptul la apărare este garantat, iar potrivit art. 6 "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii".

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stabileşte că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.

Se reţine că procesul civil este guvernat de mai multe principii, în cauza de faţă relevante fiind principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii.

Astfel, procesul civil este creaţia părţii, care îl declanşează şi a părţii chemate în proces. Principiul contradictorialităţii constă în posibilitatea părţilor de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, care pot servi la soluţionarea pricinii deduse judecăţii, iar o altă formă de existenţă a acestui principiu se manifestă prin obligaţia instanţei de a supune discuţiei părţilor toate elementele cauzei deduse judecăţii, din această perspectivă, putându-se discuta de o întrepătrundere între principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare.

Mai mult, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia (CEDO cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Singura garanţie că instanţă a analizat susţinerile părţilor, argumentele şi probele administrate o reprezintă motivarea hotărârii judecătoreşti.

Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară şi precisă, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi al respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părţilor. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluţiei din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul şi intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părţile din dosar şi obiectul cauzei. (par. 171).

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel cum se reţine în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Curtea europeană a reţinut în jurisprudenţa sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deşi art. 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81].

Întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Corelativ obligaţiei de motivare a instanţei de judecată îi revine şi părţii nemulţumite de soluţia pronunţată de către instanţa de judecată, îndatorirea de a-şi expune propriul raţionament şi argumentele pentru a combate modul de soluţionare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare.

Aplicând aceste principii în cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază că instanţa de apel a răspuns, într-o modalitate adecvată exigenţelor dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind conţinutul şi elementele hotărârii judecătoreşti, dar şi exigenţelor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, criticii privind obligarea pârâtei S.C. D. S.R.L., în solidar cu pârâţii persoane fizice, la plata daunelor morale.

Astfel, instanţa de apel a reţinut, în acord cu statuările primei instanţe, că răspunderea pârâtei D. S.R.L. a fost angajată în baza art. 1373 din C. civ., în calitate de comitent al prepusului B., care este angajat al pârâtei, conform contractului individual de muncă depus în probaţiune şi în calitate de comitent al prepusului C., în temeiul unui raport de prepuşenie, care rezultă din faptul că actele medicale s-au desfăşurat în clinica dentară a societăţii, din însărcinarea şi în interesul acestei societăţi, la cererea asociatului B..

Răspunzând motivului de apel privind o pretinsă nemotivare, de către tribunal, a acestor aspecte, instanţa de apel a apreciat că instanţa de fond a realizat o motivare completă, logică şi corespunzătoare atât sub aspect factual cât şi juridic.

A mai reţinut instanţa de apel că "tribunalul a expus o justificare clară pentru concluziile sale privind angajarea răspunderii pârâtei, în conformitate cu art. 1373 noul C. civ., arătând că prepusul B. este angajat al pârâtei, iar acest raport de muncă a fost dovedit prin contractul individual de muncă depus la dosar. În privinţa prepusului C., s-a reţinut că raportul de prepuşenie reiese din analiza circumstanţelor de fapt. Or, atât jurisprudenţa cât şi doctrina recunosc faptul că un raport de prepuşenie nu necesită întotdeauna formalizarea sa printr-un document scris, ci poate fi dedus din împrejurările care arată că prepusul a acţionat sub autoritatea comitentului şi în interesul acestuia. Prin urmare, hotărârea atacată a fost motivată şi sub acest aspect."

Instanţa de apel a indicat care este temeiul juridic ce a generat răspunderea civilă a pârâtei D. S.R.L., respectiv dispoziţiile art. 1373 din C. civ.

Totodată, instanţa devolutivă a procedat şi la explicitarea raporturilor juridice dintre pârâţi, care au fundamentat răspunderea civilă a pârâtei D. S.R.L. în calitate de comitent, astfel încât nu se poate reţine pretinsa lipsă de motivare invocată de către recurenţi.

Solidaritatea acestei recurente-pârâte decurge din calitatea de comitent reglementată de art. 1373 C. civ., fiind, totodată, prevăzută şi de art. 1382 C. civ., potrivit căruia "Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat."

Subsumat acestei critici, recurenţii au învederat şi o pretinsă încălcarea a dispoziţiilor art. 477 C. proc. civ., text legal potrivit căruia "(1) Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. (2) Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil."

Întrucât însă încălcarea textului legal menţionat s-a raportat la o eventuală nemotivare în ce priveşte răspunderea civilă delictuală a pârâtei D. S.R.L., iar Înalta Curte nu a identificat o astfel de lacună a hotărârii instanţei de apel, pe cale de consecinţă, nici dispoziţiile art. 477 C. proc. civ. nu pot fi apreciate ca fiind nerespectate, astfel încât critica va fi respinsă şi sub acest aspect.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta se referă la nerespectarea mai multor norme de drept material, recurenţii structurând criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate, pe trei paliere, după cum urmează:

Printr-o primă critică, se invocă încălcarea art. 653 lit. a) şi b) din Legea nr. 95/2006, art. 1349, art. 1357 C. civ., dar şi o motivare parţial străină de natura cauzei cu privire la aceste dispoziţii legale.

Potrivit art. 653 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, "În sensul prezentului titlu, următorii termeni se definesc astfel: a) personalul medical este medicul, medicul stomatolog, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii medicale; b) malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice."

Conform art. 1349 C. civ., "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului. (4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială.".

Conform art. 1357 C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.".

Este de observat că, prin această critică, recurenţii reiau aspectele subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ. privind faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B., întrucât acesta nu deţine calitatea cerută de lege, care să atragă răspunderea civilă pentru malpraxis, respectiv a reţinut în sarcina pârâtului săvârşirea unor fapte care nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată (exercitarea fără drept de acte medicale asupra reclamantului).

Chiar dacă analiza instanţei de recurs asupra acestor aspecte s-a realizat din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. privind motivarea hotărârii judecătoreşti, Înalta Curte constată că prin considerentele expuse în cadrul acelei critici de recurs a răspuns şi cu privire la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 653 lit. a) şi b) din Legea nr. 95/2006, art. 1349, art. 1357 C. civ., a căror incidenţă în cauză a fost reţinută astfel ca fiind stabilită, în mod corect, de către instanţa de apel.

În acest sens, instanţa de recurs a evidenţiat argumentele pentru care pârâtul B. are calitate procesuală pasivă în cauză, care este fapta pentru care este angajată răspunderea sa civilă delictuală şi împrejurarea că nu au fost depăşite limitele învestirii instanţei, cu trimitere la normele de drept material pretins aplicate sau interpretate greşit de către instanţa de apel subsumate acestei prime critici de nelegalitate, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.

Prin urmare, în ce priveşte interpretarea şi aplicarea acestor norme de drept material, Înalta Curte constată că s-a dat o dezlegare jurisdicţională prin considerente deja expuse, care nu se mai impun a fi reluate, argumentele anterior prezentate fiind valabile şi subsumat prezentei critici de recurs, care va fi, de asemenea, respinsă, ca nefondată.

Printr-o a doua critică, se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 668 alin. (1), art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, art. 2199, art. 2208 C. civ.

Potrivit art. 668 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, "Asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane care se constată că au fost supuse unui act de malpraxis medical, precum şi pentru cheltuielile de judecată ale persoanei prejudiciate prin actul medical."

Potrivit art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, "În cazul în care părţile - asigurat, asigurător şi persoana prejudiciată - cad de acord sau nu, este certă culpa asiguratului, despăgubirile se vor plăti numai în baza hotărârii definitive a instanţei judecătoreşti competente."

Conform art. 2199 C. civ., "(1) Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit. (2) Contractantul asigurării este persoana care încheie contractul pentru asigurarea unui risc privind o altă persoană ori pentru bunuri sau activităţi ale acesteia şi se obligă faţă de asigurător să plătească prima de asigurare."

Conform art. 2208 C. civ., "(1) În cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizaţia de asigurare în condiţiile prevăzute în contract. Atunci când există neînţelegere asupra cuantumului indemnizaţiei de asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluţionării neînţelegerii prin bună învoială sau de către instanţa judecătorească. (2) În cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul nu datorează indemnizaţie dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat, de beneficiarul asigurării ori de un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate. (3) În cazul în care părţile convin, dispoziţiile alin. (2) se aplică şi atunci când riscul asigurat a fost produs de către: a) persoanele fizice majore care, în mod statornic, locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul sau beneficiarul asigurării; b) prepuşii asiguratului sau ai beneficiarului asigurării."

Înalta Curte constată că recurenţii invocă interpretarea sau aplicarea greşită a acestor norme de drept material prin raportare la faptul că legea specială prevede obligativitatea încheierii unei poliţe de asigurare de răspundere profesională, poliţă de asigurare despre care recurenţii pretind că ar i-ar exonera de plata sumelor, la care au fost obligaţi către reclamant.

În acest sens, recurenţii pretind că obligaţia de plată stabilită în sarcina acestora nu le incumbă, ci aparţine asigurătorului de răspundere civilă.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 1357 C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.".

Textul legal stabileşte principiul general al răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, aplicabil şi medicilor, în sensul că dacă un medic comite o eroare profesională care cauzează prejudicii pacientului, acesta din urmă are dreptul de a acţiona împotriva medicului pentru repararea prejudiciului.

Asigurarea de răspundere profesională reglementată de Legea nr. 95/2006 are scopul de a asigura că, în caz de malpraxis, medicul poate să facă faţă obligaţiilor pecuniare de reparare a prejudiciilor cauzate pacienţilor săi. Potrivit legii, medicii sunt obligaţi să încheie o astfel de asigurare, iar pacientul poate, de asemenea, să se îndrepte direct împotriva asigurătorului, în condiţiile prevăzute de contractul de asigurare.

Cu toate acestea, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, "asigurarea de răspundere profesională a medicului nu înlătură răspunderea personală a acestuia, ci reprezintă doar un mecanism de protecţie pentru a acoperi despăgubirile stabilite în favoarea pacientului. Prin urmare, pacientul poate să formuleze o acţiune directă împotriva medicului pentru despăgubiri, fără a fi limitat de existenţa unei poliţe de asigurare."

Întrucât, în litigiul pendinte, reclamantul a înţeles să-şi valorifice pretenţiile în temeiul dispoziţiilor legale din materia răspunderii civile delictuale, normele de drept material referitoare la obligaţia de încheiere a unei poliţe de asigurare de către personalul medical în caz de malpraxis sunt lipsite de relevanţă, ţinând cont de obiectul, cauza şi temeiul juridic invocat de către reclamant.

În aceste condiţii, instanţa devolutivă a interpretat sau aplicat corect dispoziţiile art. 1357 din C. civ. referitoare la angajarea răspunderii civile delictuale.

Normele juridice antereferite privind existenţa unui contract de asigurare şi modalitate de angajare a răspunderii, în condiţiile existenţei acestui contract nu au relevanţă în litigiul pendinte, în condiţiile în care reclamantul nu a învestit instanţa de judecată cu această solicitare, iar, pârâtul, în calitate de medic, nu a formulat nicio cerere de chemare în garanţie îndreptată împotriva asigurătorului.

În acest sens, Înalta Curte, ţinând cont de demersul judiciar iniţiat prin exercitarea opţiunii victimei de a promova o acţiune directă împotriva persoanei responsabile, şi în lipsa formulării unei cereri de chemare în garanţie, constată că, pe baza probelor administrate, a căror reevaluare şi interpretare nu mai este posibilă în calea extraordinară de atac a recursului, s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale (existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, a vinovăţiei) atât în persoana recurentului-pârât C. (prin inserarea defectuoasă a implanturilor dentare), cât şi în persoana recurentului-pârât B. (prin neîndeplinirea obligaţiei de informare a pacientului cu privire la riscurile procedurii medicale şi efectuarea unor activităţi ce depăşeau sfera competenţelor sale profesionale).

Urmare a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, recurenţii-pârâţi au fost obligaţi la plata, către reclamant, în solidar cu pârâta S.C. D. S.R.L. (în calitate de comitent), la plata de despăgubiri reprezentând daune morale în cuantumul stabilit în dispozitivul instanţei de fond, sume menţinute în calea de atac a apelului, prin respingerea căii de atac formulate de către pârâţi.

Astfel, având în vedere că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este reprezentat de dispoziţiile art. 1357 şi urm. C. civ., că în cauză s-a dovedit îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale cu privire la pârâţii persoane fizice, şi că reclamantul nu a înţeles să îşi valorifice pretenţiile în contradictoriu cu asigurătorul de răspundere civilă, posibilitate de opţiune recunoscută de lege acestuia, în mod corect instanţa de apel a obligat pârâţii, persoane fizice la dezdăunarea reclamantului, soluţia adoptată fiind în acord cu situaţia de fapt corect stabilită de instanţele devolutive, cu dispoziţiile legale incidente şi cu modalitatea de învestire a instanţei.

Printr-o a treia critică, se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 654 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, text legal potrivit căruia "Toate persoanele implicate în actul medical vor răspunde proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăruia."

Se afirmă, prin memoriul de recurs, că vătămarea reclamantului s-a realizat exclusiv prin montarea defectuoasă a implanturilor dentare de către medicul stomatolog (recurentul-pârât C.), iar nu prin omisiunea informării ori strângerea implanturilor realizată de tehnicianul dentar (recurentul-pârât B.), astfel încât reţinerea unei contribuţii de 25% în săvârşirea faptei prejudiciabile în ce-l priveşte pe recurentul-pârât B. este nelegală, acesta neavând vreo contribuţie în vătămarea sănătăţii reclamantului.

Mai arată recurenţii, că nici prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat a se constata şi nici instanţele anterioare nu au reţinut că vătămarea sănătăţii reclamantului s-ar fi produs în alt mod decât acela al inserării implanturilor dentare, act medical realizat exclusiv de către recurentul-pârât C..

Critica este nefondată.

Faptele prejudiciabile reţinute în sarcina recurenţilor-pârâţi au fost inserarea defectuoasă a implanturilor dentare, în ce-l priveşte pe recurentul-pârât C., respectiv neîndeplinirea obligaţiei de informare a pacientului cu privire la riscurile procedurii medicale şi efectuarea unor activităţi ce depăşeau sfera competenţelor sale profesionale, în ce-l priveşte pe recurentul-pârât B..

Contrar susţinerilor recurenţilor, prin cererea de chemare în judecată s-a arătat, în descrierea contextului factual în care s-a produs faptul vătămător cauzator de prejudicii, că recurentul-pârât B. s-a prezentat a fi medicul stomatolog, că a procedat la extragerea unei măsele şi că nu a comunicat reclamantului, în conformitate cu dispoziţiile art. 660 din Legea nr. 95/2006, riscurile pe care le presupune efectuarea unui implant dentar şi nici nu i-a solicitat acestuia acordul scris. S-a mai arătat că recurentul-pârât B. a procedat la strângerea unuia dintre implanturi la două luni după inserarea acestora, când reclamantul s-a prezentat la cabinetul medical acuzând dureri la în zona în care fuseseră inserate implanturile, iar după un alt interval de timp, a procedat la scoaterea aceluiaşi implant pe care îl strânsese, ca mai apoi să extragă şi al doilea implant.

Aceste susţineri ale reclamantului au fost dovedite cu probatoriile administrate în cauză şi au condus la obligarea recurenţilor-pârâţi la repararea prejudiciului în procentele stabilite de către instanţa de fond şi menţinute, în mod corect, de către instanţa de apel.

Rezultă că reclamantul nu a fost prejudiciat exclusiv prin suferinţele fizice produse prin tehnica greşită de implantare, ci şi prin conduita tehnicianului dentar care, fie nu a îndeplinit obligaţii prevăzute de legea specială în materie privind informarea pacientului cu privire la actul medical pe care îl va suporta, fie a realizat proceduri medicale, pentru care nu era calificat.

Înalta Curte subliniază că este evident că fapta cea mai gravă este aceea a alterării stării de sănătate a reclamantului prin inserarea defectuoasă a implanturilor dentare însă, în lanţul cauzal generator de prejudicii se înscriu, deopotrivă, şi faptele recurentului-pârât B. de a se prezenta ca fiind medic, de a nu-l încunoştiinţa pe reclamant despre eventualele consecinţe negative ale procedurii medicale ori de a efectua acte medicale care depăşeau competenţele unui tehnician dentar.

Tocmai pentru că intervenţiile recurentului-pârât B. nu au avut un impact atât de grav asupra reclamantului, a fost apreciată contribuţia acestuia într-un procent de 25% şi sancţionată ca atare, iar dispoziţiile art. 654 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind răspunderea în funcţie de gradul de vinovăţie nu sunt aplicabile în cauză, întrucât în cadrul răspunderii civile delictuale făptuitorul răspunde şi pentru cea mai uşoară culpă.

Chiar dacă acţiunile celor doi recurenţi-pârâţi au avut finalităţi distincte, ambele reprezintă fapte ilicite cauzatoare de prejudicii deduse judecăţii de către reclamant şi dovedite pe parcursul cercetării judecătoreşti efectuate de către instanţele devolutive, astfel încât, în mod corect, au fost calificate. Ceea ce este relevant în cuantificarea prejudiciului ce se impune a fi reparat de fiecare recurent-pârât în parte, este reprezentat de gradul de contribuţie, iar nu gradul de vinovăţie, cum în mod eronat pretind recurenţii.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii C., S.C. D. S.R.L. şi B. împotriva deciziei nr. 597/A din 27 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii C., S.C. D. S.R.L. şi B. împotriva deciziei nr. 597/A din 27 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2025.