Vindication of state public domain land versus private title reconstituted under land fund law: prior judicial annulment of donation defeats public inventory claims

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Iaşi la 11.11.2019 sub nr. x/2019, reclamantul Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Construcţii, Urbanism şi Dezvoltare Teritorială Durabilă Urban-Incerc a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Iaşi, prin primar, Comisia Judeţeană Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, Comisia Locală Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, A., Total Imobiliare S.R.L., prin lichidator judiciar B., C. şi D., obligarea acestora de a lăsa în proprietatea statului român, administrarea şi posesia INCD Urban-Incerc bunul imobil în suprafaţă de 660 mp situat în incinta Sucursalei Iaşi a INCD Urban-Incerc din Iaşi, str. x, pe terenul ce aparţine domeniului public al Statului Român. S-a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor, în calitate de titular al dreptului de proprietate al terenului anterior menţionat.

În drept, s-au invocat prevederile art. 554, art. 563, art. 585 şi următoarele, art. 696 C. civ., art. 858-870 C. civ., O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

La 30.12.2019, s-a depus cerere de intervenţie accesorie de către Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

La 04.11.2020, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a înţeles să formuleze cerere de intervenţie voluntară principală în contradictoriu cu toţi pârâţii din cauză, solicitând obligarea acestora de a lăsa în proprietatea sa şi în administrarea şi posesia reclamantului bunul imobil în suprafaţă de 660 mp situat în incinta INCD Urban-Incerc, teren care, în opinia intervenientului, aparţine domeniului public al Statului Român.

Prin întâmpinare, pârâta A., prin procurator E., în calitate de moştenitoare a defunctului pârât F., a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Iaşi şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.

Prin întâmpinare, pârâţii C. şi D. au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Iaşi, prin primar, Comisiei Judeţeane Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenului, Comisiei Locale Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenului, A. şi Total Imobiliare S.R.L., precum şi excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Iaşi în soluţionarea cererii.

Prin întâmpinare, pârâta S.C. Total Imobiliare S.R.L., prin lichidator judiciar Societatea profesională B., a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Iaşi.

Prin întâmpinare, pârâta Comisia Judeţeană de fond funciar Iaşi a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, întrucât nu deţine posesia terenului ce face obiectul prezentului litigiu.

Prin întâmpinare, pârâţii Municipiul Iaşi, prin primar şi Comisia Municipală Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, au invocat excepţiile lipsei de timbraj, a necompetenţei materiale a Judecătoriei Iaşi, a lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Iaşi, precum şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Municipale Iaşi.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinările depuse în cauză.

Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la 15.07.2020, sub nr. dosar x/2020

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi

Prin sentinţa civilă nr. 500/13.03.2024, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, invocate prin întâmpinările la cererea introductivă de instanţă. A respins acţiunea în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Iaşi, prin primar, Comisia Judeţeană Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, Comisia Locală Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, Total Imobiliare S.R.L. (prin lichidator judiciar B.) şi A., pentru lipsa calităţii lor procesuale.

A admis excepţia lipsei calităţii calităţii procesuale pasive, invocată prin întâmpinările la cererea de intervenţie principală. A respins cererea de intervenţie principală formulată de intervenientul Statul Român în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Iaşi, prin primar, Comisia Judeţeană Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, Comisia Locală Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, Total Imobiliare S.R.L. (prin lichidator judiciar B.) şi A., pentru lipsa calităţii lor procesuale.

A respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii C. şi D..

A respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie principală formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor în contradictoriu cu pârâţii C. şi D..

A obligat reclamantul şi intervenientul principal, în solidar, la plata sumeli de 11.000 RON către pârâţii C. şi D., cu titlu de cheltuieli de judecată.

A obligat reclamantul şi intervenientul principal, în solidar, la plata sumeli de 2500 RON către pârâta A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi

Prin decizia civilă nr. 431/07.11.2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a calificat excepţia inadmisibilităţii acţiunii principale, invocată de intimaţii D. şi C., drept excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, întemeiată pe dispoziţiile art. 860 alin. (1) C. proc. civ.. A constatat tardivitatea invocării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, astfel cum a fost calificată, şi, pe cale de consecinţă, decăderea intimaţilor din dreptul de a invoca această excepţie.

A respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Construcţii, Urbanism şi Dezvoltare Teritorială Durabilă Urban-Incerc şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 500/13.03.2024 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.

A obligat apelanţii la plata în solidar, către intimaţii D. şi C., a câte 3750 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 431/07.11.2024 a Curţii de Apel Iaşi au declarat recursuri distincte, reclamantul Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Construcţii, Urbanism şi Dezvoltare Teritorială Durabilă Urban-Incerc şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Recurentul-reclamant Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Construcţii, Urbanism şi Dezvoltare Teritorială Durabilă Urban-Incerc a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând în principal, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul a învederat că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept incidente, statuând, în mod eronat, că legile adoptate după anul 1989 şi hotărârile de guvern emise în acest sens nu pot constitui titlu de proprietate, fără a ţine cont de faptul că prin Decizia nr. 35/1985 a Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Iaşi, modificată ulterior prin Decizia nr. 170/1986, recurentul a primit în administrare un teren neagricol de 19.345 mp situat în intravilanul municipiului Iaşi.

Emiterea titlului de proprietate nr. x/2009 pe numele F. şi a procesului-verbal de punere în posesie pentru suprafaţa de 660 de metri, s-au făcut de către un neproprietar, respectiv primăria, în curtea Sucursalei Iaşi a recurentului, pe terenul aparţinând domeniului public naţional.

Astfel, terenul în suprafaţă de 660 mp nu se afla în administrarea Consiliului Local Iaşi sau a Primăriei Iaşi, iar conform art. 36 din Legea nr. 18/1991 nu puteau propune reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren, care aparţine domeniului public naţional.

În mod greşit, instanţa de apel a dat preferinţă titlului pârâţilor, aceasta neanalizând acest titlu sub toate aspectele. Înscrierea în cartea funciară a terenului în suprafaţă de 660 mp, efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară nu constituie un criteriu definitoriu doar dacă titlurile provin de la aceleaşi părţi. Or, în cauza prezentă, nu există nicio hotărâre de anulare a Deciziilor nr. 35/1985 şi nr. 170/1986 ale Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Iaşi, prin care recurentul a primit în administrare un teren neagricol situat în intravilanul municipiului Iaşi şi nici a hotărârilor de guvern prin care recurentul a primit în administrare teren, aparţinând domeniului public naţional.

Astfel, terenul din str. x (fostă x) este deţinut în administrare de către recurent în baza H.G. nr. 984/1996, H.G. nr. 1326/2001 (Anexa nr. 15), H.G. nr. 45/2003 (Anexa nr. 16), H.G. nr. 15/2004 (Anexa nr. 12) şi a H.G. nr. 1705/2006 (Anexa nr. 16), iar din 27.11.2009, recurentul deţine în administrare terenul în baza H.G. nr. 1398/2009, H.G. nr. 1705/2006 (Anexa nr. 16) şi a H.G. nr. 1182/2011 (Anexa nr. 2).

Prin urmare, recurentul a făcut dovada dreptului de proprietate publică a statului asupra terenului respectiv, actele normative menţionate atestă acest lucru, iar la data reconstituirii dreptului de proprietate al lui F., terenul era inventariat şi menţionat în Anexa nr. 16 a H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, ceea ce-i conferă caracterele juridice prevăzute la art. 861 din C. civ. - inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

Contrar considerentelor instanţei de apel, atunci când o parte opune o hotărâre judecătorească unui terţ, în speţă recurentul, care nu a participat la procesul finalizat prin acea hotărâre judecătorească, în mod evident nu o poate face cu efectele autorităţii de lucru judecat, întrucât nu este întrunită condiţia identităţii de părţi, iar terţului nu i se poate pretinde să respecte rezultatul unei judecăţi la care nu a participat.

Prin urmare, sentinţa civilă nr. 2673/2007, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/2006, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie nr. x/14.07.1978 al lui F. pentru terenul în suprafaţă de 901 mp situat în Iaşi, str. x (nu pentru locaţia recurentului din Iaşi, str. x), precum şi sentinţa civilă nr. 2208/2008, pronunţată în dosarul nr. x/2006 (având ca obiect plângere ordin prefect) prin care Judecătoria Iaşi a dispus stabilirea dreptului de proprietate al petentului (F.) pentru terenul în suprafaţă de 660 mp situat în Iaşi, str. x (nu în str. x) şi a obligat Prefectul Judeţului Iaşi la emiterea ordinului, au fost pronunţate în litigii în care institutul nu a fost parte, şi nu pot fi opuse acestuia.

Astfel, faptul că sentinţa civilă nr. 2208/2008, pronunţată în dosarul nr. x/2006, a declarat existenţa dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 660 mp, nu înseamnă că această sentinţă poate fi opusă tuturor de o manieră incontestabilă, cu atât mai mult cu cât terenul administrat de Institut se află situat în Iaşi în str. x, iar nu în str. x. Dreptul rezultat dintr-o dezbatere judiciară, indiferent de natura sa este demonstrat incontestabil doar între părţi. Faţă de terţi, adeseori hotârârile judecătoreşti constată doar fapte juridice, posibil de combătut prin dovada contrară. De altfel, imobilul în suprafaţă de 660 mp, în Actul de veşnică vânzare din 1931 este amplasat în str. x, iar în raportul de expertiză din dosarul nr. x/2006 în str. x, fără a se face corelaţie între cele două adrese.

Dacă recurentul ar fi fost parte în dosarul nr. x/2006, titlul de proprietate al lui F. s-ar fi anulat, ca urmare a faptului că pe terenul din incinta Sucursalei Iaşi sunt amplasate construcţii de interes public şi nu se afla în administrarea Primăriei, respectiv a Consiliului Local, ci în administrarea recurentului şi în domeniul public al statului.

În acest sens, la dosarul cauzei se află documentele numitului G., care a revendicat teren în Iaşi, str. x şi ale numitului H., care a revendicat teren în Iaşi, str. x, iar titlurile de proprietate eliberate au fost anulate de intanţele de judecată pe motiv că terenurile nu se aflau în administrarea Primăriei, respectiv a Consiliului local, ci în administrarea recurentului.

Datorită greşitei delimitări a suprafaţei de 660 mp în incinta Sucursalei Iaşi, cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost respinsă iniţial de pârâta Municipiul Iaşi - Comisia Municipală de fond funciar pe motivul că terenul revendicat se află în incinta Universităţii Tehnice Gheorghe Asachi Iaşi, deci nu în curtea Sucursalei Iaşi a recurentului, cum în mod greşit s-a întocmit de către expertul I., schiţa din raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. x/2006 al Judecătoriei Iaşi şi procesul-verbal de punere în posesie.

Chiar Municipiul Iaşi - Comisia Municipală de fond funciar Iaşi recunoaşte că i-a reconstituit dreptul de proprietate lui F. numai ca urmare a obligării sale de către instanţa de judecată.

În Referatul nr. x/2004, întocmit de Primăria Municipiului Iaşi, Comisia Municipiului Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate, s-a menţionat că "în prezent suprafaţa de teren revendicat se află în incinta Universităţii Tehnice Gheorghe Asachi Iaşi". De asemenea, în notificarea lui F. prin mandatar E. s-a menţionat că "am fost somat să demolez construcţia şi să donez terenul Universităţii Tehnice Gheorghe Asachi". Totodată, în adresa nr. x emisă de Consiliul Popular al Municipiului Iaşi -Comitetul Executiv către Consiliul Popular al Judeţului Iaşi prin care se înainta cererea de donaţie întocmită de locuitorii F., J. şi K. s-a menţionat că terenul este necesar construirii de spaţii de învăţământ pentru Institutul Politehnic Iaşi.

De altfel, în sentinţa nr. 2208/2008 s-a consemnat că F. a solicitat stabilirea dreptului de proprietate pentru terenul liber de construcţii şi care se află în perimetrul Universităţii Tehnice Gheorghe Asachi, dreptul de proprietate fiind stabilit pentru suprafaţa de teren din str. x, nu pentru str. x (teren domeniu public al Statului Român).

Ca precedent, la dosarul cauzei se află şi decizia nr. 2776/1999, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în dosarul nr. x/1998, în care INCERC Bucureşti s-a judecat într-o speţă similară şi în care instanţa a anulat ordinul Prefectului Iaşi, care a fost emis în baza sentinţei civile nr. 568/1995 a Curţii de Apel Bucureşti, ca urmare a faptului că punerea în executarea a hotărârii nu s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 18/1991.

Prin urmare, instanţele anterioare au dat greşit preferinţă titlului celor două persoane fizice C. şi D. şi au ingnorat prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

În mod greşit, instanţa de apel a dat preferinţă titlului intimaţilor D. şi C., reţinând validarea acestuia prin hotărârile din cadrul dosarului nr. x/2015 Aceştia au dobândit imobilul în urma unei licitaţii publice, iar situaţia dobânditorului nu prezintă relevanţă în cadrul unei acţiuni în revendicare prin compararea titlurilor. Faptul că în dosarul nr. x/2015 a fost respinsă cererea de constatare a nulităţii absolute a titlului de proprietate nr. x/2009 emis de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, nu poate influenţa soluţia din dosarul nr. x/2020, care are ca obiect revendicarea prin compararea titlurilor care provin de la autori diferiţi.

Recurentul apreciază că instanţele anterioare nu au analizat titlul de proprietate nr. x/2009 emis de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor pe numele F.. Acest titlu a fost emis în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991 (în condiţiile în care s-ar fi aplicat prevederile Legii nr. 10/2001) şi a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, pentru un teren pe care Primăria Iaşi nu-1 deţinea.

Emiterea titlului de proprietate nr. x/2009 pe numele F. şi a procesului-verbal de punere în posesie pentru suprafaţa de 660 de mp, s-au făcut de către un neproprietar în curtea Sucursalei Iaşi, pe terenul aparţinând domeniului public naţional, teren neagricol situat în intravilanul municipiului Iaşi.

În cauză, ar fi trebuit să figureze ca părţi şi pârâţii Municipiul Iaşi, prin primar, Comisia Judeţeană Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, Comisia Locală Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, Total Imobiliare S.R.L. (prin lichidator judiciar B.), A..

Calitatea procesuală pasivă, revine, în general, comisiilor locale şi judeţene, raportat la etapele procedurii şi la actele emise de fiecare dintre acestea, în baza atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 18/1991, chiar dacă se contestă un act emis de comisia judeţeană, pentru motivul că la baza lui stă documentaţia întocmită de comisia locală. Pentru identitate de raţiune, doar comisia locală are calitate procesuală atunci când se solicită obligarea ei să întocmească documentaţia necesară eliberării titlului, şi numai comisia judeţeană, atunci când se solicită obligarea acesteia la eliberarea titlului. Atunci când se solicită anularea sau modificarea unui act, trebuie introduse în cauză toate persoanele menţionate, pentru opozabilitate.

În opinia recurentului-reclamant, decizia recurată este nelegală pentru următoarele aspecte:

- terenul pe care s-a reconstituit proprietatea petentului F. vândută ulterior, deţinători actuali C. şi D., se află în proprietatea publică a statului şi nu a fost emisă o hotărâre de guvern, conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998;

- sentinţa civilă nr. 2208/2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/2006, în care petentul F. s-a judecat în contradictoriu cu intimatul Prefectul Judeţului Iaşi, a dispus stabilirea dreptului de proprietate al petentului pentru terenul în suprafaţă de 660 mp situat în Iaşi, str. x, iar nu în str. x, iar sentinţa nu este opozabilă recurentului şi Statului Român, având în vedere faptul că nu au fost părţi în dosarul anterior menţionat;

- Primăria Iaşi a reconstituit dreptul de proprietate pentru F. (deţinători actuali C. şi D.), necomunicând instanţei de judecată faptul că nu deţinea teren în Iaşi, str. x, terenul fiind şi la acel moment în domeniul public al statului şi în administrarea recurentului conform documentelor mai sus menţionate;

- emiterea titlului de proprietate nr. x/2009 pe numele F. şi a procesului-verbal de punere în posesie, s-a făcut de către un neproprietar. Intabularea terenului de către C. şi D., nu prezintă nici o relevanţă juridică. în condiţiile în care nu există actul ce trebuia emis în baza art. 9 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, respectiv o hotărâre de guvern;

- instanţele nu au solicitat pârâţilor din prezenta cauză dovada că, la data emiterii titlului de proprietate nr. x/2009 şi a procesului-verbal de punere în posesie, terenul din incinta recurentului, Sucursala Iaşi, str. x se afla în posesia/administrarea/proprietatea Primăriei Municipiului Iaşi, deşi recurentul a solicitat acest lucru;

- titlul de proprietate nr. x/2009 şi procesul-verbal de punere în posesie sunt nelegale, fiind eliberate cu încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991, art. 136 alin. (4) din Constituţia României (art. 135 alin. (5) din Constituţia României la data emiterii titlului de proprietate), art. 3 şi art. 11 din Legea nr. 213/1998, în vigoare la data emiterii titlului de proprietate, în condiţiile în care terenul în suprafaţă de 660 mp, pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate face parte din suprafaţa de teren neagricol de 19.345 mp, atribuită INCERC Iaşi în administrare din domeniul public naţional (H.G. nr. 984/1996 de înfiinţare a INCERC, Decizia nr. 35/1985 a Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Iaşi, modificată ulterior prin Decizia nr. 170/1986).

Prin urmare, actele normative şi documentele anterior menţionate în susţinerea titlului de proprietate publică al Statului Român şi de administrare pentru terenul, domeniul public din Iaşi, str. x nu au fost anulate sau desfiinţate.

În acest context, dreptul transmis Institutului primează faţă de titlul de proprietate nr. x/2009 emis de Comisia Judeţeană Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi care a transmis un imobil în condiţiile în care Primăria Iaşi nu deţinea teren în Iaşi, Str. x.

Pe terenul în litigiu se află canale betonate pentru magistrala de 800 KVA de înaltă tensiune pentru alimentarea cu energie electrică a Postului Trafo de 8 MV A, de la care se alimentează, simulatoarele seismice şi standurile de încercări dinamice, staţia de încercări higrotermice pentru construcţii şi restul construcţiilor din incinta INCD Urban-Incerc.

Laboratorul de cercetare şi încercări higrotermice pe materiale, elemente de construcţii şi echipamente energetice, este unicul laborator din zona sud-est şi central europeană, capabil să realizeze certificările climatice conform cerinţelor dure ale standardelor referitoare la siguranţa şi securitatea alimentării cu energie electrică (centrale nucleare) pe care numai 3 laboratoare din lume le mai pot realiza. Tot pe acest teren sunt edificate construcţii (subterane şi supraterane) şi instalaţii, se află amplasaţi senzorii staţiei seismice care fac parte din Reţeaua Naţională Seismică.

Astfel, se blochează liniile vitale de alimentare şi distribuţie cu energie electrică a întregii platforme de cercetare, activitatea şi accesul la staţiile şi laboratoarele menţionate anterior, accesul rapid al specialiştilor furnizorilor de servicii/utilităţi şi ale echipelor de intervenţie în caz de avarii, incendii sau accidente.

Blocarea acestor activităţi are drept consecinţă nerealizarea programelor naţionale de cercetare, pentru care există contracte ferme, privind consolidarea seismică şi reabilitarea termică a fondului construit existent cu impact major asupra siguranţei clădirilor la acţiunea cutremurelor puternice şi a intervenţiilor de urgenţă post seism, precum şi asupra consumului energetic al clădirilor, respectiv asupra dezvoltării resurselor neconvenţionale de energie.

Legea nr. 18/1991 a stabilit, la art. 5 alin. (1), că "Aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii", iar la alin. (2) al aceluiaşi articol s-a prevăzut că "Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public". Aşa fiind, bunurile proprietate publică nu au acelaşi regim juridic cu cel al bunurilor proprietate privată.

Recurentul este institut naţional de cercetare-dezvoltare, iar conform art. 135 lit. c) din Constituţia României se impune "stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale... ", fiind implicat în structuri declarate strategice de către Statul Român, Reţeaua Naţională de Monitorizare şi Protecţie Seismică a Patrimoniului Construit (RNMPSPC) potrivit H.G. nr. 786/2014, cu modificări şi completări ulterioare.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate referitor la capătul de cerere privind revendicare imobiliară şi rejudecând, să se admită acţiunea astfel cum a fost formulată şi cererea de intervenţie a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor.

Recurentul a învederat următoarele critici de nelegalitate:

I. Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 213/1998, respectiv dispoziţiile art. 563 C. civ. care prevăd că proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine nelegal.

Dovada apartenenţei la domeniul public al statului a terenului ce face obiectul prezentei cauze o constituie actul de donaţie nr. 4138/14.07.1978, teren aflat în domeniul public al statului şi cuprins în inventarul centralizat al bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al statului respectiv H.G. nr. 1326/2001 (Anexa 15), H.G. nr. 45/2002 (Anexa 16), H.G. nr. 15/2004 (Anexa 12) şi H.G. nr. 1705/2006 (Anexa 16), precum şi deciziile nr. 35/13.02.1985 şi nr. 170/21.04.1986 emise de Consiliul Popular al Judeţului Iaşi - Comitetul Executiv, prin care s-au dat în administrarea reclamantului Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Construcţii imobilul teren, hotărâri de guvern şi decizii ce nu au fost anulate, rezultând astfel că titlul de proprietate al statului asupra imobilului teren este anterior celui emis pârâţilor, fiind mai bine caracterizat.

Prin H.G. nr. 1705/2006 s-a actualizat inventarul bunurilor din domeniul public al statului(existând şi actualizări anterioare), nicidecum nu s-a înscris la acel moment dreptul de proprietate al statului asupra imobilului teren ce face obiectul prezentei cauze.

Dezafectarea din domeniul public şi introducerea în circuitul civil a terenului ce face obiectul hotărârii atacate, este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (2) Legea nr. 213/1998.

Legile fondului funciar nu prevăd şi nici nu au prevăzut vreo dispoziţie derogatorie contrară art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, cu privire la modalitatea de trecere a terenurilor din domeniul public al statului în cel privat decât prin lege.

Deşi nu era pronunţată la data emiterii titlului de proprietate al pârâţilor, prin Decizia în interesul legii nr. 23/2011, referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la art. 55 din Legea nr. 45/2009, s-a statuat că pentru a se putea dispune în baza legilor de fond funciar asupra unui teren aflat în domeniul public al Statului, este obligatorie parcurgerea procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului. Niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situaţie derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Astfel, terenul a cărui revendicare se solicită în prezenta cauză, la data emiterii titlului de proprietate a autorului pârâţilor, nu se afla în proprietatea privată a statului şi nici la dispoziţia Comisiei Locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată, ci aparţinea domeniului public al statului român, nevalabilitatea titlului statului nefiind declarată.

În mod nelegal şi cu aplicarea greşită normelor de drept material, a reţinut instanţa de apel că raportat la dispoziţiile art. 20 Legea din nr. 213/1998, inventarul bunurilor din domeniul public al statului în sine nu poate fi considerat un titlu de proprietate, fiind doar un act administrativ de inventariere a bunurilor ce reprezintă proprietatea publică.

II. Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În cauză, la momentul reconstituirii dreptului de proprietate al autorului pârâţilor în temeiul Legii nr. 18/1991, era în vigoare Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, ce reglementa măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil.

De altfel, în raportul de expertiză întocmit în dosarul nr. x/2006 (depus la dosarul prezentei cauze), a cărei hotărâre a stat la baza reconstituirii titlului de proprietate a autorului pârâţilor, se menţionează în capitolul III punctul 2 faptul că imobilul teren ce face obiectul prezentei cauze este afectat de clădirea x Iasi şi de zona de protectie (...), urmând a se acorda despăgubiri în conformitate cu Legea nr. 10/2001.

Or, autorul intimaţilor nu a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate potrivit Legii nr. 10/2001 ca şi lege specială, deşi imobilul teren ce face obiectul prezentei cauze se încadra în dispoziţiile acesteia, ci a solicitat reconstituirea în temeiul Legii nr. 18/1991, care nu este lege specială.

III. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 18/1991, nefiind avute în vedere dispoziţiile art. 27 din această lege, care se referă la imobilele teren aflate în proprietatea privată a statului, având în vedere că bunurile imobile din domeniul public nu se află în circuitul civil, iar comisiile de fond funciar pot dispune doar de terenuri proprietate privată a unităţii administrativ teritoriale respective, terenuri aflate în exploatarea cooperativelor agricole de producţie.

Or, terenul ce face obiectul prezentei cauze nu se află şi nu se afla în proprietatea privată a statului şi nici a unităţii administrativ teritoriale respective şi nici la dispoziţia Comisiei Locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată pentru a se reconstitui dreptul de proprietate al autorului pârâţilor prin emiterea titlului de proprietate. Autorul pârâţilor nici nu era îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991, acesta nefăcând dovada că ar fi avut în proprietate teren agricol.

IV. Instanţa de apel a încălcat principul inalienabilităţii proprietăţii publice statuat prin dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 şi art. 135 alin. (5) din Constituţia României.

Inalienabilitatea bunurilor ce formează obiect al proprietăţii publice se refera la interdicţia înstrăinării acestora, la imposibilitatea constituirii dezmembrămintelor dreptului de proprietate şi la imposibilitatea dobândirii lor prin oricare dintre modurile prevăzute de lege, cu alte cuvinte are caracter absolut.

Imprescriptibilitatea este consecinţa inalienabilităţii bunurilor, adică a împrejurării că sunt scoase din circuitul civil. Caracterul imprescriptibil constă în aceea că dreptul de proprietate publică este imprescriptibil extinctiv, cât şi achizitiv. Imprescriptibilitatea sub aspect achizitiv permite titularului dreptului de proprietate publică asupra unui bun să opună cu succes, să paralizeze, invocând excepţia caracterului imprescriptibil, în faţa oricărei acţiuni înaintate de altă persoană fizică sau juridică de drept privat.

În lipsa unei modificări legale a regimului juridic al terenului în litigiu, acesta nu putea şi nu poate fi introdus în circuitul civil şi implicit, nu putea face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate. Mai mult terenul în cauză, aflat în administrarea reclamantului din anul 1985 prin decizia nr. 35/13.02.1985 nu a fost predat prin protocol către Comisia Locală de Fond funciar Miroslovesti.

Întrucât în cauză condiţia esenţială de validitate a actului administrativ prin care se dispune reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din domeniul public al statului constă în legalitatea procedurii de trecere a terenului din domeniul public al statului în cel privat, operaţiune prin care aceste bunuri intră in circuitul civil, putând servi la retrocedare, condiţie ce nu este îndeplinită, dreptul de proprietate exhibat de intimaţi nu poate produce efectele unui act juridic valabil, astfel încât concluzia instanţei de apel în sensul că acesta este mai bine caracterizat decât cel al statului, este nelegală şi, prin urmare, soluţia de respingere a capătului de cerere privitor la revendicare este nelegală.

V. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, text ce nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor, care le-au fost transferate înainte de ratificarea convenţiei. De asemenea, această dispoziţie nu le impune statelor membre contractante nicio restricţie cu privire la libertatea de a determina domeniul de aplicare al legislaţiilor, pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de alegere a condiţiilor în care acceptă să restituie un drept de proprietate persoanelor deposedate.

Recurentul mai învederează că, potrivit jurisprudenţei europene, statele contractante dispun de o marjă amplă de apreciere privind oportunitatea de a exclude anumite categorii de foşti proprietari de la un astfel de drept de restituire. Acolo unde categorii de proprietari sunt astfel excluse, o cerere de restituire din partea unei persoane care face parte din una dintre aceste categorii nu poate oferi temeiul unei speranţe legitime care să impună protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hotărârea Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (MC) nr. 39794/98, pct. 70-73, CEDO 2002 - VII).

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la 07.05.2025, recurentul-intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a solicitat admiterea recursului reclamantului, casarea în parte a deciziei civile recurate, cu consecinţa admiterii acţiunii.

Recurentul-intervenient a apreciat că, în mod greşit, instanţa de apel a dat preferinţă titlului pârâţilor, şi a reiterat aspectele învederate prin memoriul de recurs.

Prin întâmpinările înregistrate la 08.05.2025, intimaţii-pârâţi C., D. şi A. au invocat excepţia de nulitate a motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din recursul reclamantului, despre care au arătat că nu este susţinut de argumente care să facă posibilă încadrarea în motivul de nelegalitate invocat.

În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (argumentat de ambii recurenţi pe baza unor considerente identice), intimaţii-pârâţi au arătat că recurenţii nu deţin un titlu asupra terenului în litigiu, dispoziţiile legale invocate în apărare nu sunt incidente cauzei pendinte, recurenţii nu au făcut dovada apartenenţei terenului la domeniul public al statului, iar hotărârile judecătoreşti care au consacrat titlul pârâţilor sunt opozabile acestora, bucurându-se de puterea de lucru judecat.

Intimaţii-pârâţi au arătat că beneficiază de un bun în înţelesul dat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi au făcut trimitere la jurisprudenţa în materie a instanţei europene, concluzionând că recursurile promovate sunt nefondate.

Prin întâmpinarea înregistrată la 09.05.2025, recurentul-reclamant Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Construcţii, Urbanism şi Dezvoltare Teritorială Durabilă Urban-Incerc a solicitat admiterea recursului Statului Român, prin Ministerul Finanţelor şi a arătat că terenul în litigiu nu a făcut obiectul contractului de donaţie nr. x/14.07.1978. În cauză, nu există nicio hotărâre de anulare a Deciziilor nr. 35/1985 şi nr. 170/1986 ale Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Iaşi, prin care Institutul a primit în administrare un teren neagricol în intravilanul municipiului Iaşi şi nici a hotărârilor de guvern prin care INCERC a primit în administrare teren aparţinând domeniului public naţional.

A mai arătat recurentul că în mod greşit instaţa de apel a acordat preferinţă titlului pârâţilor, reluând apărările formulate în cadrul motivelor de recurs.

Recurentul-reclamant Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Construcţii, Urbanism şi Dezvoltare Teritorială Durabilă Urban-Incerc a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea ambelor recursuri, respingerea apărărilor formulate de intimaţii-pârâţi L. şi M..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la recursul reclamantului Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Construcţii, Urbanism şi Dezvoltare Teritorială Durabilă Urban-Incerc, Înalta Curte reţine că acesta a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., t,ext legal potrivit căruia hotărârea recurată este nelegală atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., text legal potrivit căruia hotărârea recurată este nelegală atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., după ce a expus situaţia de fapt ce a determinat prezentul demers judiciar şi parcursul procesual al cauzei pendinte, recurentul-reclamant Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Construcţii, Urbanism şi Dezvoltare Teritorială Durabilă Urban-Incerc a menţionat că instanţele anterioare au refuzat, nejustificat, să se adreseze Primăriei Iaşi, pentru a comunica dacă această instituţie deţinea teren în incinta Sucursalei Iaşi a INCD Urban-Incerc la data pronunţării hotărârilor judecătoreşti în dosarele nr. x/2006 şi nr. y/2006, pe parcursul derulării litigiului cu defunctul F. şi ulterior, când s-a emis titlul de proprietate şi procesul-verbal de punere în posesie. Dat fiind refuzul de adresare către Primăria Iaşi, recurentul apreciază că instanţa nu a făcut toate diligenţele necesare pentru a clarifica acest aspect.

Mai arată recurentul că instanţele anterioare nu au analizat titlul de proprietate nr. x/2009, emis de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor pe numele lui F. în baza Legii nr. 18/1991, pentru un teren pe care Primăria Iaşi nu-l deţinea.

Înalta Curte notează că în cuprinsul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. sunt menţionate trei ipoteze, care conduc la casarea unei hotărâri şi anume: a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă; b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

În raport cu aspectele învederate prin memoriul de recurs subsumate acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. nu sunt incidente cauzei pendinte.

Astfel, împrejurarea că instanţa de apel nu a dat curs solicitării uneia dintre părţi, de a emite o adresă către o anumită instituţie publică, nu reprezintă o omisiune de motivare în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., ci un aspect de netemeinicie ce ţine de administrarea probatoriilor, specific instanţelor devolutive, dar străin de configuraţia juridică a căii extraordinare de atac a recursului, în care analiza hotărârii contestate poartă exclusiv asupra eventualelor aspecte de nelegalitate ale acesteia.

În ce priveşte pretinsa neanalizare a titlului de proprietate nr. x/2009 emis în baza Legii nr. 18/1991, Înalta Curte constată că legalitatea acestui titlu de proprietate a fost analizată în cadrul dosarului nr. x/2015, în care, prin sentinţa civilă nr. 11437/01.11.2018 (definitivă prin decizia civilă nr. 2675/10.10.2019 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă), a fost respinsă acţiunea formulată de recurentul-reclamant, având ca obiect anularea acelui titlu.

În consecinţă, în prezenta cauză având ca obiect revendicare, instanţa de judecată nu avea a se pronunţa asupra legalităţii titlului de proprietate nr. x/2009, ci asupra preferabilităţii titlurilor opuse de către părţi în dovedirea drepturilor de proprietate pretinse de fiecare dintre acestea.

În analiza comparativă a titlurilor exhibate de părţi, instanţei de judecată nu i-a fost supus spre cercetare titlul de proprietate nr. x/2009, cum eronat pretinde recurentul, ci, printre altele, hotărârile judecătoreşti aflate în strânsă legătură cu acest titlu, respectiv sentinţa civilă nr. 2208/19.02.2008, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/2006, prin care a fost admisă plângerea formulată de F. împotriva Ordinului nr. 227/28.03.2005 emis de Prefectul judeţului Iaşi, a fost anulat acest ordin şi s-a stabilit dreptul de proprietate al petentului pentru terenul de 660 mp situat în Iaşi, str. x, cu obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin în acest sens, şi, nu în ultimul rând, sentinţa civilă nr. 11437/01.11.2018, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosar nr. x/2015(definitivă prin decizia civilă nr. 2675/10.10.2019 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă), prin care a fost respinsă acţiunea formulată de recurentul-reclamant, având ca obiect anularea titlului de proprietate nr. x/2009.

În contextul arătat, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. a fost invocat pur formal, iar pretinsele omisiuni de motivare învederate de către recurentul-reclamant nu se circumscriu ipotezelor reglementate de motivul de nelegalitate invocat.

Faţă de cela arătate, critica cu acest obiect va fi respinsă, ca nefondată.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat că instanţele anterioare au încălcat prevederile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991, art. 136 alin. (4) din Constituţia României, art. 3 şi 11 din Legea nr. 213/1998 în vigoare la data emiterii titlului de proprietate.

Înalta Curte notează că normele de drept material pretins aplicate sau interpretate greşit de către recurentul-reclamant au următorul conţinut:

Potrivit art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991, "(1) Aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public. (2) Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public."

Art. 136 alin. (4) din Constituţia României, respectiv art. 135 alin. (5) din Constituţia în vigoare la data emiterii titlului de proprietate, prevede că "Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică."

Potrivit art. 3 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, "(1) Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. (2) Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege. (3) Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional. (4) Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean."

Art. 11 din acelaşi act normativ statuează că "(1) Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează: a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii; b) nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale; c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile. (2) Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută."

Înalta Curte observă că normele de drept material prezentate de către recurentul-reclamant ca fiind pretins interpretate sau aplicate greşit de către instanţa de apel conţin reglementări de principiu cu privire la bunurile aparţinând domeniului public al statului, teza principală acreditată de recurentul-reclamant, prin motivele de recurs, fiind aceea că terenul în litigiu aparţine domeniului public al statului şi, prin urmare, preferabilitatea specifică acţiunii în revendicare trebuie acordată titlului acestuia.

În concret, recurentul-reclamant este nemulţumit de modalitatea în care instanţa de apel a realizat analiza comparativă a titlurilor de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare dedusă judecăţii, recurentul apreciind că, în mod greşit, instanţa de apel a stabilit, ca fiind preferabil, titlul de proprietate al intimaţilor-pârâţi.

Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant pretinde că terenul în litigiu, în suprafaţă de 660 mp, aparţine domeniului public al Statului Român, fiind în proprietatea acestuia şi în administrarea recurentului-reclamant, în temeiul H.G. nr. 984/1996, modificată prin H.G. nr. 379/2006, H.G. nr. 1326/2001 (Anexa 15), H.G. nr. 45/2003 (Anexa 16), H.G. nr. 15/2004 (Anexa 12) şi H.G. nr. 1705/2006 (Anexa 16), dar şi în temeiul a două decizii emise de Consiliul Popular al Judeţului Iaşi-Comitetul Executiv, respectiv Decizia nr. 35/1985 şi Decizia nr. 170/1986.

Pe de altă parte, intimaţii-pârâţi s-au prevalat de mai multe hotărâri judecătoreşti, printre care sentinţa civilă nr. 2673/12.03.2007, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosar nr. x/2006 (definitivă prin decizia civilă nr. 680/04.10.2007 a Tribunalului Iaşi, secţia civilă), prin care a fost admisă acţiunea reclamantului F. (autorul intimaţilor-pârâţi) în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Consiliul Local Iaşi, fiind constatată nulitatea absolută a contractului de donaţie nr. x/14.07.1978.

Pornind de la sentinţa civilă nr. 2673/12.03.2007, de anulare a contractului de donaţie nr. x/14.07.1978, intimaţii-pârâţi au mai prezentat, în susţinerea dreptului lor de proprietate, sentinţa civilă nr. 2208/19.02.2008, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosar nr. x/2006, prin care a fost admisă plângerea formulată de F. împotriva Ordinului nr. 227/28.03.2005 emis de Prefectul judeţului Iaşi, a fost anulat acest ordin şi s-a stabilit dreptul de proprietate al petentului pentru terenul de 660 mp situat în Iaşi, str. x, cu obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin în acest sens, precum şi sentinţa civilă nr. 11437/01.11.2018, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosar nr. x/2015(definitivă prin decizia civilă nr. 2675/10.10.2019 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă), prin care a fost respinsă acţiunea formulată de recurentul-reclamant având ca obiect anularea titlului de proprietate nr. x/2009.

Înalta Curte constată însă că hotărârea judecătorească relevantă în combaterea criticilor recurentului în sensul că terenul în litigiu ar aparţine domeniului public al statului este sentinţa civilă nr. 2673/12.03.2007, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosar nr. x/2006 (definitivă prin decizia civilă nr. 680/04.10.2007 a Tribunalului Iaşi, secţia civilă), de anulare a contractului de donaţie nr. x/14.07.1978, intervenit între F. (autorul intimaţilor-pârâţi) şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Aşa cum s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, prin această sentinţă, contractul de donaţie nr. x/14.07.1978 a fost încheiat, ca urmare a presiunii exercitate de către autorităţi, ceea ce a determinat lipsa intenţiei de a gratifica (animus donandi) şi, pe cale de consecinţă, lipsa cauzei juridice a contractului astfel încheiat, sancţionată cu nulitatea absolută de către dispoziţiile art. 966 C. civ.

Înalta Curte relevă că principalul efect al nulităţii absolute constatate prin sentinţa civilă nr. 2673/12.03.2007, a fost desfiinţarea contractului de donaţie, considerându-se că acesta nu a fost niciodată încheiat, corelativ cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv, revenirea terenului în suprafaţă de 901 mp situat în Iaşi, str. x donat statului, în patrimoniul autorului intimaţilor-pârâţi, ca şi cum nu ar fi fost niciodată înstrăinat.

Consolidarea retroactivă a dreptului de proprietate al autorului intimaţilor-pârâţi, F., plasează existenţa titlului acestuia cel puţin anterior anului 1978, când a fost încheiat contractul de donaţie anulat prin sentinţa civilă nr. 2673/12.03.2007 a Judecătoriei Iaşi, dacă nu chiar la nivelul anului 1931, cum afirmă autorul intimaţilor-pârâţi în cadrul acţiunii de anulare a contractului de donaţie, şi atrage incidenţa în cauză a principiului qui prior est tempore, potior este jure (cel care este primul în timp, este mai puternic în drept).

În aplicarea acestui principiu de drept, Înalta Curte constată că atât hotărârile de guvern (emise la nivelul anilor 2006-2007), cât şi cele două decizii ale Consiliului Popular Iaşi (emise la nivelul anilor 1985-1986) invocate de către recurent spre a fi supuse procedurii comparării de titluri, sunt anterioare momentului consolidării retroactive a dreptului de proprietate al lui F. (anul 14.07.1978, reprezentând data încheierii contractului de donaţie lovit de nulitate absolută, respectiv 30.10.1931, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare asupra terenului donat, astfel cum afirmă reclamantul F. în dosarul nr. x/2006, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 2673/12.03.2007).

Întrucât teza includerii terenului în litigiu în categoria bunurilor aparţinând domeniului public, astfel cum este expusă prin apărările recurentului-reclamant, se fundamentează pe acte normative ulterioare dobândirii dreptului de proprietate de către autorul intimaţilor-pârâţi, ea nu poate fi primită, potrivit considerentelor mai sus arătate.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant (în sensul că hotărârile de guvern şi deciziile Consiliului Popular Iaşi sunt acte în vigoare, ce nu au fost anulate, astfel încât trebuie să li se dea eficienţa cuvenită în prezenta acţiune în revendicare), în cauză nu se pune problema legalităţii actelor normative invocate de acesta, ci a anteriorităţii dobândirii dreptului de proprietate al autorului intimaţilor-pârâţi raportat la data emiterii actelor, de care se prevalează recurentul-reclamant.

Pe de altă parte, în acord cu statuările instanţei de apel, Înalta Curte observă că hotărârile de guvern şi deciziile Consiliului Popular Iaşi invocate de către recurent, nu constituie titlu de proprietate asupra imobilului în discuţie, ci reprezintă doar acte-cadru de înfiinţare a INCD URBAN-INCERC, norme privind organizarea şi modul de funcţionare a acestuia şi acte normative de aprobare a inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al Statului Român.

Totodată, prin decizia civilă nr. 680/04.10.2007, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia civilă în dosar nr. x/2006, în judecarea apelului declarat de Consiliul Local Iaşi şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 2673/12.03.2007 a Judecătoriei Iaşi, s-a reţinut că bunul obiect al contractului de donaţie, respectiv terenul în suprafaţă de 901 mp situat în Iaşi, str. x, a intrat în domeniul privat al municipiului Iaşi şi nu în domeniul public sau privat al statului.

Nu în ultimul rând, demersurile judiciare ale lui F., ulterioare anulării contractului de donaţie, respectiv solicitarea de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, finalizată cu emiterea titlului de proprietate nr. x/2009, emis în temeiul legii speciale de reparaţie, a condus la pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti ale căror considerente se impun cu autoritate de lucru judecat şi contrazic susţinerile recurentului-reclamant cu privire la faptul că terenul în discuţie ar aparţine domeniului public al statului.

În acest sens, prin sentinţa civilă nr. 2208/19.02.2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosar nr. x/2006 (prin care a fost admisă plângerea formulată de F. împotriva Ordinului nr. 227/28.03.2005 emis de Prefectul judeţului Iaşi, a fost anulat acest ordin şi s-a stabilit dreptul de proprietate al petentului pentru terenul de 660 mp situat în Iaşi, str. x, cu obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin în acest sens), s-a reţinut că "s-a dovedit că autorii petentului au dobândit terenul solicitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1931 şi prin decizia nr. 144/1972, terenul a fost donat Statului. Întrucât donaţia nu a fost încheiată în forma autentică este lovită de nulitate, terenul fiind preluat fără titlu la stat." S-a mai reţinut, prin această sentinţă, că în urma expertizei efectuate în cauză a rezultat că terenul este doar parţial ocupat de construcţii, suprafaţa liberă fiind de 660 mp, suprafaţă referitor la care s-a şi constatat dreptul de proprietate ce urma a fi cuprins în titlul emis în procedura Legii nr. 18/1991.

Acţiunea privind anularea Titlului nr. 186974/2009 emis urmare a celor statuate prin sentinţa civilă nr. 2208/19.02.2008, a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 11437/01.11.2018, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosar nr. x/2015(definitivă prin decizia civilă nr. 2675/10.10.2019 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă).

În plus, Înalta Curte constată că o mare parte din argumentele deduse judecăţii prin memoriul de recurs reprezintă, în realitate, nemulţumiri ale recurentului-reclamant cu privire la modalitatea de soluţionare a acţiunii având ca obiect anularea titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 din cadrul dosarului nr. x/2015 şi la suprafaţa de teren înscrisă în acest titlu.

Or, în cadrul acţiunii în revendicare nu se poate analiza legalitatea titlurilor exhibate de părţi, chestiune ce poate fi dezbătută într-o procedură judiciară distinctă, în măsura în care aceasta mai este posibil din punct de vedere procedural, ci se analizează preferabilitatea unor acte de proprietate (prezumate a fi conforme legii) din perspectiva momentului la care au fost încheiate şi a conţinutului lor.

Astfel, indiferent de cadrul procesual în care s-a derulat (cu participarea sau nu a recurentului-reclamant, în calitate de parte), situaţia juridică consacrată prin emiterea Titlului de proprietate nr. x/2009 nu mai poate fi readusă în discuţie în dosarul de revendicare, câtă vreme legalitatea acestui titlu a fost respinsă, în mod definitiv, prin soluţia adoptată în dosarul nr. x/2015 cu acest obiect.

Prin urmare, dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991, care delimitează categoriile de bunuri ce nu pot face obiectul măsurilor reparatorii reglementate de legea specială, cu trimitere la bunurile aparţinând domeniului public, nu sunt aplicabile cauzei pendinte şi, prin urmare, nu au cum să fie ignorate ori să facă obiectul unei interpretări sau aplicări greşite a legii, pentru a deveni incident motivul de casare invocat.

Cu privire la dispoziţiile art. 136 alin. (5) din Constituţia României, privind caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publică, Înalta Curte notează că textul constituţional reprezintă o reglementare de principiu a acestei categorii de bunuri, care, însă, nu este incidentă în prezentul litigiu, câtă vreme bunul în discuţie nu este apreciat ca făcând parte din domeniul public al statului, în dezacord cu susţinerile recurentului-reclamant.

În mod similar şi pentru aceleaşi considerente, Înalta Curte reţine că nici dispoziţiile art. 3 şi art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică nu îşi găsesc aplicarea în cauză, astfel încât nici din această perspectivă nu este identificată, de către instanţa de recurs, o greşită interpretare sau aplicare a legii care să se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.

Împrejurarea că recurentul-reclamant nu a fost parte în dosarele în care s-au pronunţat hotărârile judecătoreşti, de care se prevalează intimaţii-pârâţi nu este una aptă să susţină o eventuală autoritate de lucru judecat (care, de altfel, nici nu a fost invocată ca motiv de recurs), câtă vreme această instituţie juridică nu vizează numai cadrul procesual (identitatea de părţi, cauză şi obiect), ci inclusiv problema de drept supusă judecăţii care, în cauză, este reprezentată de situaţia juridică a imobilului teren ca face obiectul prezentei acţiuni în revendicare, funcţie de apartenenţa sa la domeniul public sau privat al statului.

Pe de altă parte, chiar dacă ceea ce s-a tranşat jurisdicţional se opune între părţi cu valoarea absolută, faţă de terţi (cum se pretinde recurentul-reclamant) are valoarea unei prezumţii relative împotriva căreia se poate face dovada contrară. Întrucât recurentul-reclamant însă nu a făcut, prin apărările formulate, o astfel de dovadă contrară, cele statuate prin hotărârile judecătoreşti de care se prevalează intimaţii-pârâţi, i se opun cu putere de lege, fiind valorificate ca atare de către instanţa de judecată în procesul comparării de titluri.

Referitor la aspectul procedural al calităţii procesuale pasive, în sensul că din cadrul procesual al acţiunii în revendicare ar fi trebuit să facă parte, în calitate de pârâte, şi instituţiile publice cu atribuţii în domeniul legilor speciale de restituire, Înalta Curte constată că, pe lângă faptul că o astfel de susţinere nu este subsumată vreunui motiv de casare cu o motivare corespunzătoare, ea se raportează tot la câmpul de aplicare al Legii nr. 18/1991 şi la emiterea titlului de proprietate în temeiul acestui act normativ, ceea ce este străin de cauza pendinte.

Pe de altă parte, raportat la specificul şi natura juridică a acţiunii în revendicare, care este acea acţiune civilă reală şi petitorie, prin care proprietarul unui bun (mobil sau imobil) care nu se mai află în posesia acestuia, solicită instanţei să-l oblige pe cel care îl deţine fără drept să-i recunoască proprietatea şi să-i restituie bunul, pârâţii din raportul juridic dedus judecăţii, în mod corect, au fost stabiliţi ca fiind intimaţii-pârâţi L., cei care deţin în prezent bunul revendicat de către recurentul-reclamant.

În ce priveşte identitatea între strada x nr. 8 şi strada x nr. 37, acesta este un aspect ce ţine de situaţia de fapt şi administrarea probatoriilor, atribut exclusiv al instanţelor devolutive, ce nu poate forma obiect al vreunei critici de nelegalitate specifice instanţei de recurs.

Cu toate acestea, Înalta Curte observă că raportul de expertiză întocmit în cauză a lămurit această chestiune, în sensul că suprafaţa de teren reconstituită prin emiterea titlului de proprietate nr. x/11.02.2009, pe numele autorului F., este parte din suprafaţa de teren aflată în administrarea INCD URBAN-INCERC, în privinţa căreia s-a invocat dreptul de proprietate al Statului Român, iar numărul 37 nu este un număr de imobil, ci un număr de cvartal, astfel cum s-a statuat şi prin sentinţa civilă nr. 11437/01.11.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015 şi rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2675/2019 a Tribunalului Iaşi (hotărâre ce a analizat amplasamentul terenului cu care a fost pus în posesie defunctul F. şi a statuat cu autoritate de lucru judecat asupra legalităţii titlului său de proprietate din această perspectivă).

Pe cale de consecinţă, normele de drept material despre care recurentul-reclamant pretinde că ar fi fost greşit interpretate sau aplicate de către instanţa de apel nu sunt incidente în cauză, întrucât reglementează un drept de proprietate publică afirmat, dar nedovedit, dimpotrivă, contrazis de celelalte elemente ale dosarului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Construcţii, Urbanism şi Dezvoltare Teritorială Durabilă Urban-Incerc.

Referitor la recursul intervenientului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Înalta Curte reţine că acesta a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., învederând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 6 şi art. 20 din Legea nr. 213/1998, art. 563 C. civ., art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 135 alin. (5) din Constituţia României în vigoare la data emiterii titlului de proprietate, art. 136 alin. (4) în prezent.

Înalta Curte notează că normele de drept material pretins aplicate sau interpretate greşit de către recurentul-intervenient au următorul conţinut:

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, "(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. (3) Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului."

Art. 20 din acelaşi act normativ statuează că "(1) Inventarul bunurilor din domeniul public al statului se întocmeşte, după caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi de autorităţile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri. (2) Centralizarea inventarului menţionat la alin. (1) se realizează de către Ministerul Finanţelor şi se supune spre aprobare Guvernului."

Art. 563 C. civ. prevede că "(1) Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul. (2) Dreptul la acţiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel. (3) Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut. (4) Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor, în condiţiile C. proc. civ.."

Art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 prevede că "Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public.", iar art. 136 alin. (4) din Constituţia României, respectiv art. 135 alin. (5) din Constituţia în vigoare la data emiterii titlului de proprietate, prevede că "Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică."

Înalta Curte observă, similar cu recursul-reclamantului, că şi aceste dispoziţii legale a căror interpretare sau aplicare greşită se pretinde prin motivele de recurs de către recurentul-intervenient, conţin, deopotrivă, reglementări de principiu cu privire la caracterul inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil al bunurilor proprietate publică, cu trimitere la terenul în litigiu, despre care se pretinde, şi de către acest recurent, că este unul ce face parte din domeniul public al statului, cu consecinţele corespunzătoare în ce priveşte preferabilitatea titlului părţii în cadrul acţiunii în revendicare.

Prin urmare, şi acest recurent este nemulţumit de faptul că instanţa de apel, analizând titlurile de proprietate ale părţilor în cadrul acţiunii în revendicare deduse judecăţii, a constatat ca fiind preferabil titlul opus de către intimaţii-pârâţi, preferabilitate pe care recurentul o apreciază ca fiind contrară legii, pentru motivele expuse prin memoriul de recurs.

Înalta Curte observă că problema de drept dedusă judecăţii prin recursul intervenientului este identică cu cea din recursul reclamantului, căreia i s-a răspuns prin considerente anterioare, care nu se mai impun a fi reluate, întrucât sunt aplicabile şi pentru recursul intervenientului.

Cu toate acestea, Înalta Curte va expune scurte consideraţii asupra anumitor apărări conţinute în memoriul de recurs al intervenientului, după cum urmează:

Susţinerea recurentului-intervenient în sensul că dovada apartenenţei terenului în litigiu la domeniul public al statului este dată de actul de donaţie nr. 4138/14.07.1978, ignoră realitatea juridică consacrată prin sentinţa civilă nr. 2673/12.03.2007 a Judecătoriei Iaşi, prin care s-a constatat nulitatea absolută a acelui contract şi considerentele deciziei civile nr. 680/04.10.2007, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia civilă în dosar nr. x/2006, în judecarea apelului declarat de Consiliul Local Iaşi şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 2673/12.03.2007 a Judecătoriei Iaşi, prin care s-a reţinut că bunul obiect al contractului de donaţie, respectiv terenul în suprafaţă de 901 mp situat în Iaşi, str. x, a intrat în domeniul privat al municipiului Iaşi şi nu în domeniul public sau privat al statului.

Afirmaţia recurentului-intervenient potrivit căreia la data emiterii titlului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, terenul a cărei revendicare se solicită nu se afla în proprietatea privată a statului şi nici la dispoziţia Comisiei Locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată, reprezintă o apărare străină cauzei, întrucât vizează legalitatea Titlului de proprietate nr. x/11.02.2009, stabilită cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 11437/01.11.2018, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosar nr. x/2015 (definitivă prin decizia civilă nr. 2675/10.10.2019 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă).

Împrejurarea învederată de către recurentul-intervenient în sensul că în conţinutul raportului de expertiză întocmit în dosarul nr. x/2006, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 2208/19.02.2008 (prin care a fost admisă plângerea formulată de F. împotriva Ordinului nr. 227/28.03.2005 emis de Prefectul judeţului Iaşi, a fost anulat acest ordin şi s-a stabilit dreptul de proprietate al petentului pentru terenul de 660 mp situat în Iaşi, str. x, cu obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin în acest sens) se menţionează că imobilul teren ce face obiectul prezentei cauze este afectat de clădirea ICCPDC Iaşi şi de zona de protecţie, urmând a se acorda despăgubiri conform Legii nr. 10/2001, cu precizarea, din partea recurentului-intervenient, că autorul intimaţilor-pârâţi a optat pentru reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001, este lipsită de relevanţă în cadrul prezentei acţiuni în revendicare, câtă vreme persoana îndreptăţită putea apela la oricare dintre legile speciale de reparaţie, dacă se încadra în condiţiile prevăzute de acestea.

Pe de altă parte, independent de concluziile raportului de expertiză efectuat în acel dosar, soluţia adoptată a intrat în puterea de lucru judecat şi se impune ca atare în evaluarea pe care este chemată să o facă instanţa învestită cu acţiunea în revendicare, fiind fără relevanţă în temeiul căreia dintre legile speciale de reparaţie şi-a reconstituit dreptul de proprietate autorul intimaţilor-pârâţi.

Trimiterea pe care recurentul-intervenient o face la dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 18/1991 privind modalitatea în care se face punerea în posesie cu prilejul emiterii titlului de proprietate în baza acestui act normativ, este, de asemenea, una străină de cauza pendinte, reprezentând mai mult o critică adusă soluţiei, prin care s-a respins acţiunea în anulare a titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991, decât o critică adusă modalităţii de soluţionare a prezentei acţiuni în revendicare, astfel încât nu poate fi avută în vedere de către instanţa de recurs.

Contrar susţinerilor recurentului-intervenient, principiul inalienabilităţii proprietăţii publice nu a fost încălcat, întrucât în cauză, aşa cum s-a arătat prin considerentele expuse cu prilejul analizei recursului reclamantului, dreptul de proprietate dedus judecăţii nu a vizat un bun aparţinând domeniului public al statului, astfel încât nu se pune problema încălcării vreunei dispoziţii legale care să reglementeze această categorie de bunuri.

Nefiind vorba de o acţiune în revendicare care să vizeze un bun aparţinând domeniului public al statului, sunt lipsite de relevanţă apărările recurentului-intervenient privind inexistenţa unei proceduri de trecere a bunului din domeniul public al statului în cel privat, apărări care ignoră, de altfel, statuările din dosarul în care s-a anulat contractul prin care autorul intimaţilor-pârâţi a donat terenul în litigiu Statului şi în care, cu prilejul judecării apelului, s-a constatat că terenul respectiv aparţinea domeniului privat al primăriei.

Pentru considerentele expuse, care se coroborează cu cele aferente analizei recursului reclamantului (valabile şi pentru recursul intervenientului), Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul intervenientului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Faţă de soluţia ce se va pronunţa şi având în vedere că intimata-pârâtă A. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, fundamentul plăţii cheltuielilor de judecată fiind dat de culpa procesuală în care se află partea care a pierdut procesul. Întrucât intimata-pârâtă a dovedit cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat în cuantum de 3000 RON cu chitanţa nr. x/16.04.2025 privind suma de 2500 RON şi chitanţa nr. x/22.04.2025 privind suma de 500 RON, sume totalizate prin factura din 15.04.2025 privind suma de 3000 RON, Înalta Curte va obliga pe recurenţii-reclamanţi la plata acestora, în cuantumul menţionat, în favoarea intimatei-pârâte A..

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Construcţii, Urbanism şi Dezvoltare Teritorială Durabilă "URBAN-INCERC" şi de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi împotriva deciziei nr. 431 din 07 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi va obliga pe recurenţi să plătească intimatei-pârâte A. cheltuieli de judecată în cuantum de 3000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Construcţii, Urbanism şi Dezvoltare Teritorială Durabilă "URBAN-INCERC" şi de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi împotriva deciziei nr. 431 din 07 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Obligă pe recurenţi să plătească intimatei-pârâte A. cheltuieli de judecată în cuantum de 3000 RON.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 noiembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.