Heirs' appeal dismissed; attorney's fees confirmed after renunciation of property recovery appeal.

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 20.08.2019 reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Municipiul Bucureşti prin Primar General şi C. S.A., obligarea pârâtului B. să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul descris în acţiune, în valoare de 1.430.000 euro, respectiv 6.765.473 RON, sumă stabilită în raport de cursul valutar BNR de la data introducerii cererii de chemare în judecată. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finantelor, Primăria Municipiului Bucuresti şi C. S.A. la plata sumei de 1.430.000 euro, respectiv suma de 6.765.473 RON stabilită în raport de cursul valutar BNR de la data introducerii cererii de chemare în judecată, cu titlu de despăgubiri pentru imobilul revendicat.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1407/28.09.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondate, excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a lipsei calităţii procesuale pasive, a inadmisibilităţii, a prescripţiei dreptului la acţiune şi a puterii lucrului judecat. A admis excepţia autorităţii lucrului judecat şi a respins acţiunea, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat. A respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor, ca rămasă fără obiect.

Prin încheierea din 30.09.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a menţinut măsura suspendării judecării cauzei dispusă prin încheierea din 26.11.2021 în cadrul apelului formulat de apelanta reclamantă A. (decedată), prin avocat D., împotriva sentinţei nr. 1407/28.09.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1757/A/25.11.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a constatat perimat apelul formulat de reclamanta A. (decedată), împotriva sentinţei civile nr. 1407/28.09.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 552/05.04.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de avocat D. pentru reclamanta A. (decedată) împotriva încheierii din 30 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. A casat încheierea recurată şi a trimis cauza instanţei de apel pentru continuarea judecăţii.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 884/A/20.09.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a luat act de renunţarea apelantelor reclamante E. şi F. (moştenitoare ale defunctei A.), la judecarea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1407/28.09.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B., Municipiul Bucureşti prin Primarul General, C. S.A., şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor. A obligat apelantele reclamante la plata, către intimatul pârât B., a sumei de 50.975,89 RON reprezentând cheltuieli de judecată-onorariu de avocat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 884/A/20.09.2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., reclamantele F., E., solicitând casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce priveşte obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocaţial în cuantum de 50.975,89 RON, cu următoarele consecinţe: în principal, desfiinţarea în tot a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial şi în subsidiar, diminuarea cuantumului acestui onorariu prin raportare la serviciile efectiv prestate, durata etapei procesuale pentru care s-a achitat onorariul avocaţial, precum şi la toate celelalte elemente circumstanţiale ale cauzei.

În susţinerea recursului, recurentele au învederat că, deşi instanţa de apel în mod corect a luat act de achiesarea acestora la sentinţa pronunţată de instanţa de fond exprimată prin declaraţia notarială depusă la dosarul cauzei, a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile prevăzute de art. 451 alin. (2), art. 453, art. 454 din C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 127 din Statutul profesiei de avocat.

În acest sens, recurentele au arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că legiuitorul i-a conferit acesteia dreptul, chiar şi din oficiu, de a reduce motivat cheltuielile de judecată, constând în onorariu avocaţial atunci când acesta este vădit disproporţionat faţă de valoarea şi complexitatea cauzei, activitatea desfăşurată de avocat sau circumstanţele cauzei.

Demersul judiciar care a generat pretinsele cheltuieli de judecată a fost iniţiat de către reclamanta defunctă A. şi nu în mod direct de recurente, care au fost introduse în cauză în calitate de moştenitoare, au dat declaraţia notarială, prin care au achiesat la hotărârea pronunţată de prima instanţă, astfel încât nu există o culpă procesuală a acestora.

Iniţierea demersului judiciar ce formează obiectul prezentului litigiu derivă tocmai din culpa pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi a societăţii C. S.A., care au vândut imobilul către pârâtul B. chiar în timpul derulării litigiului având ca obiect acţiunea în revendicare formulată de A. în anul 2007. Prin urmare, culpa aparţine în realitate pârâţilor şi nu reclamantei.

Onorariul avocaţial este vădit disproporţionat prin raportare la valoarea şi complexitatea cauzei, a activităţii desfăşurate de avocat şi a celorlalte circumstanţe ale cauzei. Astfel, cauza a parcurs 10 termene de judecată şi avocaţii care au încasat onorariul fabulos de 50.975,89 RON au fost angajaţi de abia după al patrulea termen de judecată în apel, aceştia participând efectiv doar la 6 termene de judecată. Practic, toate apărările în apel fuseseră deja formulate de avocatul G. înainte de angajarea avocaţilor de la H., aceştia din urmă depunând doar nişte note de şedinţă.

Serviciile juridice prestate nu justifică onorariul fabulos de 50.975,89 RON. Aşa cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei, serviciile juridice efectiv prestate de către avocaţii din cadrul H. au constat în următoarele activităţi: reprezentare la 6 termene de judecată la care a fost prezent oricum şi avocatul G. şi depunerea unor note de şedinţă, care nu cuprindeau oricum apărări în combaterea motivelor de apel. Mai mult, după termenul de judecată din aprilie 2024, dosarul nu a mai prezentat nicio miză, având în vedere că în luna iunie 2024 recurentele au depus la dosarul cauzei declaraţia de achiesare la hotărârea primei instanţe. În acest context, onorariul solicitat nu este justificat, fiind în mod vădit disproporţionat prin raportare la timpul alocat şi volumul de muncă.

Complexitatea cauzei nu este mai mare decât la orice altă acţiune în revendicare de drept comun. Obiectul acţiunii este o acţiune în revendicare de drept comun şi nu o acţiune nenumită sau nereglementată de dispoziţiile de drept material.

Facturile depuse la dosarul cauzei cuprind referinţe generale, ceea ce denotă o incertitudine asupra veridicităţii acestora. Aşa cum rezultă din cuprinsul facturilor depuse la dosarul cauzei în pretinsa dovedire a onorariului avocaţial, acestea fac trimitere la un anumit contract de asistenţă juridică, fără a se indica şi numărul dosarului de instanţă precum şi serviciile prestate pentru care s-a stabilit onorariul respectiv. Mai mult, în cuprinsul unora dintre aceste facturi se regăsesc şi menţiuni privitoare la cheltuieli, fără însă a se indica şi ataşa documentele justificative ale acestora. Faţă de aceste împrejurări, recurentele solicită să se pună în vedere intimatului B. să depună la dosarul cauzei pe de-o parte, contractul de asistenţă juridică la care se face referire în cuprinsul facturilor pentru a putea verifica dacă sumele facturate se referă în mod cert la prezentul litigiu şi dacă serviciile cuprinse în contract au fost în mod efectiv prestate, iar pe de altă parte, documentele justificative a cheltuielilor indicate în cuprinsul facturilor.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

Prin notele scrise depuse cu prilejul concluziilor orale expuse la termenul de soluţionare a recursului, intimatul-pârât B. a invocat excepţia de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma excepţiei de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., invocată de reprezentantul convenţional al intimatului-pârât B., a cărei analiză este prioritară conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., iar în subsidiar prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente Înalta Curte constată următoarele:

Recurentele au întemeiat calea extraordinară de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., text legal incident atunci când hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Invocând motivul de nelegalitate anterior menţionat, recurentele au învederat că nu se află în culpă procesuală, întrucât demersul judiciar, care a generat pretinsele cheltuieli de judecată a fost iniţiat de către reclamanta defunctă A. şi nu în mod direct de recurente, care au fost introduse în cauză în calitate de moştenitoare şi au dat declaraţie notarială, prin care au achiesat la hotărârea pronunţată de prima instanţă.

Totodată, recurentele au pretins că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 451 alin. (2), art. 453, art. 454 din C. proc. civ., raportat la art. 127 din Statutul profesiei de avocat, în sensul că în mod nejustificat şi nelegal nu a cenzurat cuantumul onorariului de avocat la care au fost obligate.

Având în vedere conţinutul memoriului de recurs, prin care se deduc judecăţii aspecte privind achiesarea la calea de atac a apelului cu trimitere la existenţa/inexistenţa culpei procesuale, Înalta Curte constată că recursul este încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., cu precizarea că motivul de casare incident în cauza pendinte nu este cel indicat de către recurente, art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., referitoare la interpretare sau aplicare greşită a normelor de drept material, ci este motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea recurată este nelegală, atunci când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, aspectele menţionate anterior fiind reglementate de norme de drept procesual, iar nu de norme de drept material.

Faţă de cele arătate, excepţia de nulitate pentru neîncadrare formulată de către intimatul-pârât B. prin reprezentant convenţional, urmează a fi respinsă, încadrarea în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. făcând inoperabilă sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Referitor însă la criticile privind cuantumul şi proporţionalitatea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că acestea nu se subsumează niciunui din motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., aşa cum statuează Decizia în interesul legii nr. 3/2020 şi cum se va arăta prin considerentele ce urmează.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său."

Textul legal reglementează condiţiile în care sunt acordate cheltuielile de judecată şi posibilitatea instanţei de a cenzura cuantumul acestora funcţie de volumul şi complexitatea muncii depuse de avocat.

Din această perspectivă, recurentele critică soluţia instanţei de apel cu privire la cuantumul onorariului de avocat stabilit în sarcina lor, solicitând cenzurarea acestuia, pe motiv că suma la plata căreia au fost obligate ar fi disproporţionată în raport cu dificultatea, amploarea şi durata cauzei.

Înalta Curte relevă că aceste aspecte reprezintă chestiuni de temeinicie şi nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerentele acestei decizii, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Referitor la dispoziţiile art. 127 din Statutul profesiei de avocat, care prevăd că "(1) Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său. (2) Onorariile vor fi stabilite în raport cu dificultatea, amploarea sau durata cazului. (3) Stabilirea onorariilor avocatului depinde de fiecare dintre următoarele elemente: a) timpul şi volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau a activităţii cerute de client; b) natura, noutatea şi dificultatea cazului; c) importanţa intereselor în cauză; d) împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigaţii suplimentare; e) notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului; f) conlucrarea cu experţi sau alţi specialişti, impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului; g) avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse de avocat; h) situaţia financiară a clientului; i) constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acţioneze pentru a asigura servicii legale performante.", Înalta Curte constată că acestea au fost invocate tot în raport cu dimensiunea şi necenzurarea onorariului avocaţial, astfel încât, pentru aceleaşi considerente arătate anterior, nu pot fi avute în vedere în analiza recursului.

În ce priveşte critica referitoare la inexistenţa culpei procesuale în ipoteza achiesării în faţa instanţei de apel la hotărârea pronunaţtă în primă instanţă, Înalta Curte reţine că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 20.08.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. (autoarea recurentelor) a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Municipiul Bucureşti prin Primar General şi C. S.A., obligarea pârâtului B. să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul descris în acţiune, în valoare de 1.430.000 euro, respectiv 6.765.473 RON, sumă stabilită în raport de cursul valutar BNR de la data introducerii cererii de chemare în judecată. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finantelor, Primăria Municipiului Bucuresti şi C. S.A. la plata sumei de 1.430.000 euro, respectiv suma de 6.765.473 RON stabilită în raport de cursul valutar BNR de la data introducerii cererii de chemare în judecată, cu titlu de despăgubiri pentru imobilul revendicat.

Cu ocazia judecării apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1407/28.09.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019 în primul ciclu procesual, la data de 10.05.2021, a intervenit decesul reclamantei A., aşa cum rezultă din certificatul de deces nr. x/11.05.2021, eliberat de Direcţia Locală de Evidenţă a Persoanelor Iaşi-Serviciul Stare Civilă, aflat la fila x verso din dosarul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Prin încheierea din 26.11.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori a suspendat judecata cauzei, măsură menţinută prin încheierea din 30.09.2022, prin care s-a respins cererea de repunere pe rol formulată de F., pentru nedovedirea vocaţiei succesorale de pe urma defunctei A..

În primul ciclu procesual, cauza a fost finalizată prin decizia civilă nr. 1757/A/25.11.2022, de constatare a perimării a apelului declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1407/28.09.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosar nr. x/2019.

Prin decizia civilă nr. 552/05.04.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de avocat D. pentru reclamanta A. (decedată) împotriva încheierii din 30.09.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat încheierea recurată şi a trimis cauza instanţei de apel pentru continuarea judecăţii.

În cadrul judecării recursului împotriva încheierii din 30.09.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a depus, în dosarul de recurs, certificatul de moştenitor nr. x/21.10.2021, în care, în calitate de moştenitoare legale, figurau F. şi E. .

Cu prilejul rejudecării dispuse prin decizia civilă nr. 552/05.04.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin încheierea din 16.02.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus introducerea în cauză a moştenitoarelor reclamantei iniţiale, numitele E. şi F..

Prin cererea transmisă instanţei de apel la data de 20.06.2024, apelantele-reclamante E. şi F. (în calitate de continuatoare ale reclamantei iniţiale decedate), au arătat că renunţă la calea de atac a apelului şi au depus la dosar declaraţia notarială autentificată sub nr. x/10.06.2024, conform căreia au înţeles să achieseze la sentinţa civilă nr. 1407/28.09.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosar nr. x/2019 şi să renunţe la calea de atac a apelului exercitată împotriva acestei sentinţe.

Întrucât declaraţia de achiesare a fost iniţial depusă în copie, instanţa a acordat termen pentru ca apelantele-reclamante să depună la dosar originalul acesteia şi a luat act de manifestarea procesuală de voinţă în sensul renunţării la judecarea apelului prin decizia civilă nr. 884/A/20.09.2024 (recurată în prezenta cauză pentru greşita obligare a apelantelor-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50.975,89 RON, reprezentând onorariu de avocat).

Recurentele sunt nemulţumite de modalitatea în care instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 451 alin. (2), art. 453, art. 454 din C. proc. civ., raportat la art. 127 din Statutul profesiei de avocat, în sensul că, în mod nejustificat şi nelegal, au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată, nefiind în culpă procesuală, aceasta fiind singura critică subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., pe care instanţa de recurs o poate reţine din perspectiva analizei de legalitate (critica privind cuantumul şi proporţionalitatea cheltuielilor de judecată fiind una în afara cadrului legal al recursului, aşa cum s-a arătat prin considerente anterioare).

În ce priveşte o pretinsă încălcare a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât acestea vizează posibilitatea instanţei de a cenzura, din oficiu, cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocaţial, Înalta Curte constată că nu sunt incidente în cauză, având în vedere că această critică nu poate fi valorificată în cadrul analizei de legalitate, potrivit considerentelor antereferite, aferente criticilor privind cuantumul şi proporţionalitatea cheltuielilor de judecată.

Cu privire la dispoziţiile art. 127 din Statutul profesiei de avocat, care reglementează onorariul avocatului şi condiţiile de acordare raportat la munca depusă şi la notorietatea avocatului, s-a arătat deja că, fiind invocate în susţinerea aceleiaşi critici anterior menţionate, nu pot fi avute în vedere în analiza recursului.

Referitor la dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ. Înalta Curte subliniază că acestea statuează în sensul că:

"(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.(2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată."

Potrivit textului legal, la baza obligaţiei de acordare a cheltuielilor de judecată, stă culpa procesuală, care este prezumată de lege, partea care pierde procesul trebuind să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câştigătoare.

Prin urmare, art. 453 din C. proc. civ. prevede drept fundament al plăţii cheltuielilor de judecată culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziţiei legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul desfăşurării acestuia. Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

Recunoscând efectele juridice ale sentinţei civile nr. 1407/28.09.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosar nr. x/2019 (prin care s-a respins acţiunea reclamantei A. pentru autoritate de lucru judecat) prin declaraţia de achiesare, recurentele-reclamante reprezintă părţi căzute în pretenţii în accepţiunea normei juridice -art. 453 C. proc. civ.- întrucât acestea au participat la procesul civil, preluând poziţia şi drepturilor şi obligaţiile procesuale ale acesteia ale defunctei A., parte care a pierdut procesul, prin respingerea acţiunii în revendicare, iar nu în nume propriu.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat în mod corect textul legal, iar obligarea apelantelor-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, solicitate de către intimatul-pârât B. şi dovedite cu acte depuse la dosar, s-a realizat conform legii, raportat la soluţia pronunţată în cauză, de renunţare la judecarea apelului, formulată în apel de continuatoarele reclamantei iniţiale.

Recurentele pretind a fi încălcate dispoziţiile art. 454 din C. proc. civ. conform cărora "Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepţia cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispoziţiile art. 1.522 alin. (5) din C. civ. rămân aplicabile."

Înalta Curte evidenţiază însă că aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile recurentelor, întrucât exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată, pe care o reglementează vizează situaţia pârâtului (iar nu a reclamantului), care la primul termen de judecată cu părţile legal citate (termen care în cauza pendinte se plasează la judecata de primă instanţă, respectiv la data de 10.02.2020), recunoaşte pretenţiile reclamantului.

Cum în cauză recurentele nu au calitatea de pârâte, ci de reclamante, iar autoarea lor a învestit instanţa de judecată cu o cerere de revendicare, pe care a înţeles să o continue şi în apel, prin exercitarea căii de atac împotriva hotărârii de fond, acestea nu se pot prevala de norma procesuală indicată.

În susţinerea greşitei obligări la plata cheltuielilor de judecată, recurentele afirmă că sunt incidente dispoziţiile art. 463, art. 464 şi art. 406 din C. proc. civ., norme procesuale care, în opinia acestora, sunt exoneratoare de la plata sumei, la care au fost obligate cu titlu de cheltuieli de judecată, având în vedere declaraţia notarială de achiesare la hotărârea de fond.

În acest sens, recurentele pretind că achiesarea la hotărârea de primă instanţă formulată ulterior introducerii în cauză, în calitate de moştenitoare ale reclamantei decedate pe parcursul procesului, are drept consecinţă înlăturarea culpei procesuale, astfel încât nu pot fi obligate la plata cheltuielilor de judecată, acestea nefiind iniţiatoarele acţiunii introductive de instanţă.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 463 din C. proc. civ., "(1) Achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre. (2) Achiesarea, atunci când este condiţionată, nu produce efecte decât dacă este acceptată expres de partea adversă. (3) Dispoziţiile art. 404 rămân aplicabile."

De asemenea, art. 464 din C. proc. civ., normează că "(1) Achiesarea poate fi expresă sau tacită, totală ori parţială. (2) Achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei ori de mandatarul său în temeiul unei procuri speciale. (3) Achiesarea tacită poate fi dedusă numai din acte sau fapte precise şi concordante care exprimă intenţia certă a părţii de a-şi da adeziunea la hotărâre. (4) Achiesarea poate fi totală, dacă priveşte hotărârea în întregul ei sau, după caz, parţială, dacă priveşte numai o parte din hotărârea respectivă."

Totodată, art. 406 din C. proc. civ. statuează că "(1) Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă. (2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială. (3) Dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut."

Înalta Curte constată că dispoziţiile legale anterior menţionate sunt, într-adevăr, incidente în cauza pendinte, aşa cum susţin şi recurentele, dar nu cu semnificaţia conferită de acestea, respectiv nu pentru a justifica o eventuală exonerare de la plata cheltuielilor de judecată, ci dimpotrivă, pentru a fundamenta obligaţia legală.

Astfel, achiesarea pe care recurentele au realizat-o prin declaraţia autentică depusă la dosar semnifică faptul că acestea au înţeles să renunţe la judecarea apelului declarat de reclamanta iniţială împotriva hotărârii de primă instanţă.

Recurentele au fost introduse în proces cu prilejul rejudecării apelului după casare, prin încheierea de şedinţă din 16.02.2024, prin care s-a dispus:

"În temeiul art. 39 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că s-a făcut dovada emiterii certificatului de moştenitor, va dispune introducerea în cauză în calitate de moştenitori ai defunctei A., a numitelor E. şi F...."

Calitatea procesuală a recurentelor îşi are izvorul în calitatea de moştenitoare a acestora faţă de defuncta A., acestea figurând în proces în calitate de continuatoare ale reclamantei decedate, iar nu în nume propriu, ceea ce presupune că drepturile şi obligaţiile procesuale ale reclamantei sunt preluate, prin efectul legii, către recurentele-reclamante.

Reclamanta iniţială, A., a exercitat calea de atac a apelului împotriva hotărârii de fond, iar renunţarea la judecarea apelului după casarea cu trimitere s-a realizat, de către continuatoarele acesteia, după declararea căii de atac, situaţie faţă de care devin incidente dispoziţiile art. 406 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut.

Contrar susţinerilor recurentelor, este lipsit de relevanţă că acestea nu sunt iniţiatoarele demersului judiciar, acestea stau în proces în calitate de continuatoare ale autoarei lor (reclamanta decedată), sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor reclamantei iniţiale (în calitate de moştenitoare), iar împrejurarea că nu recurentele-reclamante sunt persoanele care au învestit instanţa de judecată nu este de natură să le exonereze de la obligaţia procesuală de achitare a sumei, la care au fost obligate cu titlu de cheltuieli de judecată, câtă vreme, dat fiind circumstanţele cauzei şi normele juridice incidente, renunţarea a intervenit ulterior comunicării cererii de chemare în judecată, respectiv ulterior comunicării cererii de apel, astfel încât momentul procesual la care s-a realizat manifestarea de voinţă atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 406 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în cauză reclamanta iniţială a pierdut procesul prin respingerea acţiunii în revendicare, dar a formulat apel împotriva hotărârii de fond, renunţarea la judecarea apelului formulată de către continuatoarele acesteia în calea de atac atrage, cum în mod corect a stabilit şi instanţa de apel, obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, astfel cum au fost solicitate şi dovedite de către partea adversă, pârâtul B..

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepţia de nulitate şi, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele F., E. împotriva deciziei civile nr. 884/A din 20 septembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele F. şi E., în calitate de moştenitoare ale defunctei A., împotriva deciziei nr. 884/A din 20 septembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 noiembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.