Restitution in kind versus equivalent value for private land occupied by public utility infrastructure without legal expropriation or servitude

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, la data de 24.09.2013, sub numărul x/2013, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială-Municipiul Galaţi, au formulat acţiune în revendicare, solicitând instanţei să se constate calitatea lor de proprietari asupra imobilului teren situat în Galaţi, zona Şiret, Tarlaua x şi să oblige pârâta a lăsa în deplină proprietate şi posesie respectivul imobil.

În subsidiar, reclamanţii au solicitat ca, după recunoaşterea dreptului de proprietate, în cazul în care lăsarea în proprietate a terenului nu este posibilă, pârâta să fie obligată la plata unor daune interese în valoare de 543.099,69 euro, reprezentând 2.428.307,33 RON.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 563 şi urm. C. civ.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 09.10.2013, reclamanţii şi-au modificat câtimea pretenţiilor din cererea subsidiară, arătând că înţeleg să pretindă suma de 5.000.000 euro de la pârâtă, în situaţia în care nu li se va putea lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul revendicat.

Pârâta Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Galaţi a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Totodată, pârâta a solicitat suspendarea soluţionării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2013 având ca obiect acţiune în constatarea nulităţii titlului de proprietate al reclamanţilor.

Prin întâmpinare, au fost invocate excepţia inadmisibilităţii cereri principale şi excepţia netimbrarii cererii subsidiare.

Prin cererea conexă formulată la data de 28.11.2013 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi sub nr. x/2013, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială-Municipiul Galaţi a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B., Regia Naţională a Pădurilor Romsilva şi Statul Român, prin Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, constatarea nulităţii absolute a contractului de schimb autentificat sub nr. x din 30.03.2006 de BNPA C. şi D., încheiat între soţii Sălcianu şi Regia Naţională a Pădurilor Romsilva S.A. Direcţia Silvică Galaţi, solicitând şi restabilirea situaţiei anterioare schimbului cu rectificarea corespunzătoare a cărţilor funciare.

La primul termen de judecată, reclamanta a completat cererea conexă, sub aspectul motivelor de nulitate invocate, solicitând să se constate şi fraudarea legii la momentul încheierii contractului de schimb, dat fiind că intenţia reală a părţilor nu a fost de a scoate definitiv terenul din fondul forestier pentru construirea unui complex social-sportiv ci pentru construirea unui centru comercial, un mall, obiectiv de interes privat.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu a formulat întâmpinare.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21 ianuarie 2015 instanţa a admis excepţia netimbrării cererii modificatoare formulată de reclamanţi şi a anulat-o ca netimbrată, respingând totodată excepţia netimbrării întregii acţiuni, invocată de către pârâtă.

Prin încheierea de şedinţa din 16 aprilie 2015 a fost admis excepţia de conexitate, invocată de părţile litigiului în dosarul nr. x/2013, şi s-a dispus conexarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2013 la cauza având numărul de dosar x/2013

Excepţia lipsei de interes a cererii conexe, invocată de reclamanţii-pârâţi A. şi B., a fost respinsă ca nefondată prin încheierea de şedinţă din 05 mai 2015.

Prin încheierea de şedinţă din 11 iunie 2015 a fost respinsă ca nefondată şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Romsilva pentru Statul Român.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, instanţa a apreciat că, prin modul în care a fost motivată, aceasta este o veritabilă apărare de fond, motiv pentru care nu a soluţionat-o ca excepţie.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă, în primul ciclu procesual.

Prin sentinţa civilă nr. 829 din 22 iulie 2015, Tribunalul Galaţi, secţia I civilă a respins, ca nefondată, atât cererea principală formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Galaţi, având ca obiect "revendicare imobiliară" cât şi cererea conexă, având ca obiect "acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de schimb" autentificat sub nr. x/30.03.20006 de B.N.P.A. C. şi D., încheiat între reclamanţii Sălcianu şi Regina Naţională Silvică Galaţi.

3. Decizia pronunţată în apel, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 118 din 03 mai 2017, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Galaţi împotriva hotărârii instanţei de fond.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1860 din 22 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamanţii A. şi B., şi de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Galaţi împotriva deciziei nr. 118/A din 3 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

A casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

II. Al doilea ciclu procesual

4. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel, ca urmare a rejudecării

În apel, în rejudecare, la data de 21 mai 2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat introducerea în cauză în calitate de apelantă a E. S.A., ca efect a adjudecării imobilului care face, parţial, şi obiectul prezentului litigiu, având loc o transmitere în virtutea legii a calităţii procesuale active în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară iar, prin încheierea de şedinţă din 23 mai 2018, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a dispus introducerea în cauză a E. S.A. Bucureşti actual F. S.A..

Prin decizia civilă nr. 177/A din 19 decembrie 2019, Curtea de Apel Galaţi a respins, ca nefondate, apelurile declarate de F. S.A., succesoare în drepturi a reclamanţilor A. şi B. împotriva încheierii din data de 05.05.2015 şi a sentinţei civile nr. 829 din 22.07.2015, pronunţate de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. x/2013.

A respins, ca nefundat, apelul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Galaţi împotriva sentinţei civile nr. 829 din 22.07.2015 a Tribunalului Galaţi.

5. Hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 763 din 06 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul principal declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Galaţi împotriva deciziei nr. 177A din 19 decembrie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă; a respins, ca nefondat, recursul incident formulat de aceeaşi pârâtă împotriva considerentelor aceleiaşi decizii; a admis recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de F. S.A. Bucureşti împotriva deciziei nr. 177A din 19 decembrie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

A casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe de apel pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 829 din 22.07.2015 a Tribunalului Galaţi.

A menţinut celelate dispoziţii ale deciziei recurate.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţii A. şi B., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că în cursul rejudecării apelurilor, după casare, s-a învederat de către reclamanţi faptul că nu mai sunt proprietarii terenului în litigiu, acesta fiind adjudecat la data de 03 noiembrie 2017 de către E. S.A. (actualmente F.), în contul creanţei executate silit.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamanţilor iniţiali A. şi B., invocată de către pârâtă, şi a constatat că, urmare a transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului, a avut loc şi o transmitere a calităţii procesuale active referitor la întreaga acţiune, atât cu privire la capătul principal de cerere având ca obiect revendicarea, cât şi cu privire la capătul subsidiar de cerere constând în obligarea pârâtei la plata de daune - interese, motivând, în esenţă, că titular al cererii subsidiare nu poate fi decât partea care a formulat şi cererea principală.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi la data de 10.01.2022.

Al treilea ciclu procesual

6. Hotararea pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în al treilea ciclu procesual, după rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 92/A din 17 mai 2023, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a admis apelul declarat în cauză de apelanţii reclamanţi F. S.A., A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 829/22.07.2015, pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. x/2013, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a admis în parte acţiunea în revendicare formulată în cauză.

A obligat pârâta UAT Municipiul Galaţi la restituirea către reclamanta F. S.A. a bunului teren în suprafaţă de 9303 mp, identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert G., în echivalent în valoare de 2.064.087 RON.

A admis în parte acţiunea în pretenţii formulată de reclamanţii A. şi B. şi a obligat pârâta UAT Municipiul Galaţi la plata sumei de 1155433 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloare lipsă folosinţă teren în suprafaţă de 9.303 mp în perioada 24.09.2010-24.09.2013.

A respins ca neîntemeiată cererea reclamanţilor de actualizare a sumei cu rata (indicele) de inflaţie.

A obligat pe reclamanţii A. şi B. la plata sumei de 27888,97 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru datorată în prima instanţă pentru capătul de cerere având ca obiect pretenţii lipsă de folosinţă (calculată în raport de valoarea pretenţiilor solicitate).

A înlăturat dispoziţiile contrarii din hotărârea apelată şi le-a menţinut pe celelalte.

În temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 a obligat pe pârâta UAT Municipiul Galaţi la plata către stat a sumei de 24.245,87 RON reprezentând ajutor public judiciar de care reclamanţii au beneficiat în prima instanţă, proporţional cu valoarea pretenţiilor admise în cazul revendicării.

A admis cererea accesorie formulată de apelanta F. S.A. şi a obligat pe pârâta UAT Municipiul Galaţi la plata către aceasta a sumei de 18.237 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel (toate ciclurile din această fază procesuală), din care 3.237 RON onorarii experţi iar 15.000 RON onorarii avocat reduse de instanţă.

A admis cererea accesorie formulată de apelanţii A. şi B. şi obligă pe pârâta UAT Municipiul Galaţi la plata către aceştia a sumei de 19.665,48 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel (toate fazele procesuale) din care 1.000 RON onorariu expert, 5.000 RON onorariu avocat, 6.085,81 RON taxa judiciară de timbru apel, în raport de pretenţiile admise pe revendicare, iar 7.579,67 RON taxa judiciară de timbru apel, în raport de pretenţiile admise pentru petitul despăgubiri lipsă folosinţă.

În temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 a obligat pe pârâta UAT Municipiul Galaţi la plata către stat a sumei de 6.037,13 RON, reprezentând ajutor public judiciar de care reclamanţii au beneficiat în apel, proporţional cu valoarea admisă în cazul revendicării.

7. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 92/A de la 17 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Galaţi, prin Primar, la data de 28 februarie 2024, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Recursul declarat de Municipiul Galaţi, prin reprezentantul său legal, a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., invocându-se incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Astfel, recurentul a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (2) din C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii în concret a situaţiei de fapt din perspectiva posibilităţii restituirii în natură a terenului; în subsidiar, în situaţia reţinerii spre rejudecare de către Înalta Curte, respingerea cererii privind acordarea de despăgubiri în echivalent şi a cererii în dezdăunare pentru lipsă de folosinţă, ca nefondate.

În motivare, după o prezentare a istoricului cauzei şi a soluţiilor pronunţate de instanţă, recurentul a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nerealizând o analiză completă asupra posibilităţii restituirii în natură a terenului în litigiu.

În al treilea ciclu procesual, probele administrate au avut un caracter pur evaluativ, fără a clarifica situaţia de fapt cu privire la posibilitatea efectivă a restituirii terenului. Lipsa probatoriului aferent acestui obiectiv constituie o abatere de la dispoziţiile imperative ale instanţei de recurs.

Instanţa de apel a oferit un raţionament contradictoriu, admiţând că o parte semnificativă a terenului (7.890 mp) nu este ocupată de construcţii, dar, cu toate acestea, a respins cererea de restituire a imobilului în natură, pe baza unor interpretări eronate ale legislaţiei aplicabile.

Recurentul a arătat că instanţa a interpretat greşit prevederile art. 566 alin. (1) C. civ., conform cărora restituirea în natură este regula, iar despăgubirile reprezintă o excepţie aplicabilă doar în cazurile prevăzute explicit.

A precizat, de asemenea, că legea serviciilor publice de apă şi canalizare instituie o servitute legală de trecere pentru lucrările edilitare subterane. Instanţa de apel, cu ignorarea acestui aspect, a concluzionat în mod eronat că Municipiul Galaţi ar fi trebuit să iniţieze o acţiune distinctă pentru stabilirea acestui drept.

Astfel, instanţa a pornit greşit de la premisa culpei autorităţii publice în realizarea lucrărilor edilitare, fără a lua în considerare reglementările legale care permit executarea unor astfel de lucrări în interes public.

Prin decizia atacată, curtea de apel a respins implicit aplicarea prevederilor art. 27 din Legea nr. 241/2006, recomandând iniţierea unui nou proces, deşi acest aspect putea fi soluţionat în cadrul cauzei de faţă.

Totodată, recurentul a susţinut că despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a terenului au fost acordate în mod nelegal, deoarece intimaţii nu aveau prerogativa utilizării acestuia în perioada menţionată (2010-2013), în condiţiile în care terenul era ipotecat, iar contractul de ipotecă includea interdicţii explicite de închiriere şi grevare.

Cât priveşte calcularea despăgubirilor, aceasta s-a realizat în baza unui raport de evaluare care a ignorat aceste restricţii contractuale, aspect care contravine dispoziţiilor legale aplicabile şi principiilor echităţii şi bunei-credinţe.

A mai arătat recurentul că instanţa de apel a motivat hotărârea printr-un raţionament contradictoriu, pe de-o parte, admiţând existenţa unei "exproprieri de facto" iar, pe de altă parte, acordând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului după acest eveniment.

Deşi instanţa a reţinut imposibilitatea restituirii în natură, a recunoscut totuşi că cea mai mare parte a terenului (aproximativ 70%) nu este ocupată de construcţii, fapt ce ar fi permis o restituire parţială în natură.

Astfel, decizia atacată contravine art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea cuprinde motive contradictorii care afectează legalitatea şi temeinicia acesteia.

În lumina criticilor prezentate, Municipiul Galaţi a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei civile nr. 92/A din 17 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru clarificarea completă a situaţiei de fapt.

În subsidiar, a solicitat respingerea cererilor formulate de intimaţi de acordare a despăgubirilor echivalente şi pentru lipsa de folosinţă, ca nefondate.

8. Apărările formulate în cauză

Intimata F. S.A. a depus întâmpinare la data de 19 iulie 2024, prin care a susţinut că recursul declarat de Municipiul Galaţi este nul, deoarece nu îndeplineşte cerinţele imperative prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, a subliniat intimata că recurentul nu a indicat motive concrete de casare şi nu a raportat criticile la soluţia instanţei de apel, limitându-se la reluarea argumentelor formulate anterior. Totodată, a menţionat că, în cadrul litigiului, instanţa a dispus conexarea dosarului iniţial la un alt dosar aflat pe rol, consolidând astfel analiza faptelor şi probelor prezentate.

De asemenea, recurentul nu a furnizat probe noi pentru susţinerea criticilor formulate, limitându-se la contestarea concluziilor expertizelor tehnice şi evaluative omologate în ciclurile procesuale anterioare.

În concluzie, intimata a susţinut că recursul nu este structurat în conformitate cu cerinţele legale, nu combate soluţiile de drept sau de fapt ale instanţei de apel şi este, astfel, nefondat.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare la data de 25 iulie 2024, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Aceştia au arătat că decizia instanţei de apel respectă dispoziţiile legale şi principiile de echitate, reţinând corect situaţia juridică a terenului.

Au subliniat că deţin dovezi clare care atestă că suprafaţa ocupată de staţia de epurare le aparţine, invocând mai multe notificări trimise Municipiului Galaţi şi beneficiarilor lucrărilor de epurare în perioada 2008-2009, prin care au semnalat ocuparea ilegală a terenului. Totodată, aceştia consideră că despăgubirile pentru lipsa de folosinţă sunt justificate şi distincte de valoarea terenului, având temeiuri legale diferite.

De asemenea, intimaţii au arătat că expertizele tehnice realizate confirmă atât ocuparea terenului lor, cât şi imposibilitatea restituirii acestuia în natură. Ei se consideră îndreptăţiţi la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de ocuparea abuzivă a terenului, menţionând că Municipiul Galaţi nu a respectat procedurile legale de expropriere sau instituire a unui drept de servitute.

Conchizând, intimaţii au susţinut că despăgubirile acordate sunt justificate şi că instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut corect faptul că un drept de servitute nu poate fi stabilit unilateral, iar procedura legală necesită acordarea unei juste despăgubiri.

9. Procedura de filtru

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 29 mai 2024 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie, aflate la dosarul de recurs.

Prin rezoluţia de primire a dosarului din 02 iunie 2024 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare, potrivit art. 493 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 14 mai 2025, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul Galaţi, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 92/A din 17 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, fiind stabilit termen de judecată la data de 22 octombrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care a rămas în pronunţare asupra fondului recursului declarat în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele ce urmează să fie expuse.

Faţă de soluţia pronunţată de către instanţa de apel, în rejudecare, prin care a fost admisă atât acţiunea în revendicare cât şi acţiunea în răspundere civilă delictuală, recurentul pârât Municipiul Galaţi a formulat critici distincte, prin raportare la raţionamentele judiciare expuse în soluţionarea fiecăreia dintre acestea, astfel că se impune analiza lor separată, chiar dacă în susţinerea cererii de recurs au fost indicate, unitar, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Raportat la acţiunea în revendicare a terenului în suprafaţă de 9303 mp formulată de către reclamanta F. S.A., instanţa de apel a dat eficienţă prevederilor art. 566 alin. (1) C. civ., apreciind că au fost realizate lucrări, care prin prisma dispoziţiilor art. 286 alin. (4) şi anexa. 4 pct. 4 din O.U.G. nr. 57/2019 aparţin domeniului public al Municipiului Galaţi, astfel că terenul nu mai poate face parte din circuitul civil în orice condiţii, având regim special şi implicând restricţii de construire şi înstrăinare, ceea ce echivalează cu o limitare sau chiar o golire a conţinutului dreptului de proprietate. În atare condiţii, a apreciat că, în lipsa reglementării exproprierii de fapt, situaţia poate fi remediată prin admiterea acţiunii în revendicare şi restituirea prin echivalent a terenului afectat interesului public.

Faţă de acest mod de soluţionare a acţiunii în revendicare, recurentul pârât Municipiul Galaţi a criticat faptul că instanţa de apel nu a administrat probatoriul necesar lămuririi situaţiei de fapt, conform dispoziţiilor trasate prin decizia de casare, pentru a stabili dacă terenul revendicat poate fi restituit în natură. Deşi instanţa de apel constată că din întreaga suprafaţă în litigiu, doar 1413 mp sunt afectaţi de construcţie, diferenţa de 7890 mp fiind liberă, folosinţa terenului nefiind restricţionată, concluzionează că restituirea în natură nu este posibilă. Astfel, recurenta a apreciat că motivarea este contradictorie, invocând incidenţa art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Din maniera în care recurentul pârât a înţeles să formuleze criticile cu privire la modul de soluţionare a acţiunii în revendicare formulată de intimata reclamantă F. S.A., Înalta Curte apreciază că se reclamă o încălcare a prevederilor art. 501 C. proc. civ., în sensul în care instanţa de apel nu a înţeles să se conformeze dispoziţiilor obligatorii trasate prin decizia de casare cu privire la stabilirea corespunzătoare a situaţiei de fapt şi posibilitatea de restituire totală sau parţială a terenului în natură.

Concepută în aceşti termeni, această critică este susceptibilă de recalificare, pe temeiul interpretării a contrario a prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât, în concret, aspectele semnalate de către recurentul-pârât vizează modalitatea de rejudecare a apelului, în raport de dezlegările statuate de instanţa de recurs, prin decizia de casare nr. 763/06.04.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În consecinţă, întrucât recurentul supune analizei corecta procedură de rejudecare a apelului, Înalta Curte apreciază că aceste critici susţin teza de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., aşa încât argumentele recurentului vor fi evaluate pe temeiul acestui caz de casare, abaterea instanţei de apel în rejudecare după casare de la dezlegările obligatorii date de instanţa de recurs, fiind apte să antreneze sancţiunea nulităţii, dat fiind caracterul imperativ a normei de procedură de la art. 501 din C. proc. civ.

Verificând aspectele invocate, Înalta Curte reţine că prin decizia nr. 177 din 19 decembrie 2019, pronunţată în al doilea ciclu procesual, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii în revendicare, argumentat de împrejurarea că reclamanta F. S.A. nu este îndreptăţită la restituirea în natură a terenului ocupat de o lucrare de utilitate publică, astfel cum e definită de art. 2 din Legea nr. 255/2010, aceasta putând solicita doar o reparare prin echivalent a prejudiciului suferit, respectiv o despăgubire de natură să înlocuiască valoarea dreptului de care este privată. Totodată au fost invocate şi dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 241/2006, privind serviciul de alimentare cu apă şi canalizare.

Întrucât acest raţionament a fost criticat de către recurenta reclamantă F. S.A., prin decizia nr. 763 din 06 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-au reţinut următoarele:

"pe temeiul art. 563 alin. (1) şi art. 566 alin. (1) C. civ., proprietarul unui teren este îndreptăţit, aşadar, cu prioritate, la restituirea în natură şi doar în cazul în care aceasta nu este posibilă, este îndreptăţit la despăgubiri, însă doar în două situaţii, în mod expres prevăzute în art. 566 alin. (1), anume dacă bunul a pierit din culpa pârâtului ori a fost înstrăinat.

A contrario din această normă, în celelalte cazuri decât cele menţionate cu titlu de excepţie, restituirea în natură este posibilă.

Din considerentele deciziei recurate nu rezultă că s-ar fi analizat şi reţinut incidenţa acestor cazuri, cu toate acestea, instanţa de apel a considerat că restituirea în natură nu este posibilă, astfel cum, în mod corect, s-a relevat prin motivele de recurs.

În consecinţă, Înalta Curte constată că situaţia de fapt este insuficient clarificată din perspectiva posibilităţii restituirii în natură a terenului, nefiind posibilă exercitarea controlului de legalitate presupus în sarcina acestei instanţe de control judiciar, prin prisma modului de aplicare a legii de către instanţa de apel.

Împrejurarea că lucrarea existentă pe teren ar fi de utilitate publică nu infirmă, ci dimpotrivă, întăreşte concluzia stabilirii necorespunzătoare a situaţiei de fapt, întrucât din niciun considerent al deciziei nu rezultă verificarea caracterului de utilitate publică şi nici argumentele de fapt şi de drept care au condus la o asemenea apreciere, cu referire concretă la probele administrate şi, cu atât mai puţin, argumentele care susţin imposibilitatea restituirii în natură a terenului, în raport de prevederile legale aplicabile şi, mai ales, de o dispoziţie legală care, prin derogare de la art. 566 alin. (1) C. civ., ar conţine interdicţia de restituire în natură a terenului.

Astfel, niciuna dintre prevederile legale indicate în decizia recurată, respectiv din Legea nr. 255/2010 şi din Legea nr. 241/2006, nu cuprinde o asemenea interdicţie şi, mai mult decât atât, art. 27 alin. (2) din Legea nr. 241/2006 se referă la o servitute de trecere, ceea ce ar putea însemna tocmai că este posibilă restituirea în natură către proprietarul terenului, căruia îi revine doar obligaţia de a respecta servitutea instituită prin lege în favoarea deţinătorului lucrărilor de pe teren.

Se constată, de asemenea, că nu s-a luat în considerare nici posibilitatea restituirii parţiale în natură, în raport de modul efectiv de ocupare a terenului prin lucrarea edificată şi de concluziile raportului de expertiză întocmit chiar în etapa procesuală a rejudecării apelurilor".

Aşadar, pornind de la raţionamentul instanţei de apel, în al doilea ciclu procesual, care a stabilit caracterul neîntemeiat al acţiunii în revendicare, din perspectiva restituirii în natură a terenului, reclamanta F. S.A. având dreptul doar la restituire prin echivalent, determinat de caracterul de utilitate publică al lucrării edificate, instanţa de recurs, soluţionând criticile formulate, a apreciat că situaţia de fapt este insuficient clarificată pentru a fi posibilă exercitarea controlului de legalitate.

O atare soluţie de retractare a fost argumentată, în mod explicit, pe faptul că nu s-a verificat incidenţa situaţiilor de excepţie prevăzute de art. 566 alin. (1) C. civ., care ar fi exclus restituirea în natură a terenului, nu s-au prezentat argumentele de fapt şi de drept care au condus la stabilirea caracterului de utilitate publică al lucrării edificate şi, cu atât mai puţin, argumentele care susţin imposibilitatea restituirii în natură a terenului, în raport de prevederile legale aplicabile, nu s-a identificat o dispoziţie legală care conţine o atare interdicţie, alta decât cea indicată de către instanţa de apel şi anume Legea nr. 241/2006. Totodată, nu s-a luat în considerare nici posibilitatea restituirii parţiale în natură, în raport de modul efectiv de ocupare a terenului prin lucrarea edificată.

În acest context de analizare a dreptului exclusiv al reclamantei F. S.A. la restituirea prin echivalent, instanţa de casare a reţinut că niciuna dintre prevederile legale indicate în decizia recurată, respectiv din Legea nr. 255/2010 şi din Legea nr. 241/2006, nu cuprinde o interdicţie de natura celei menţionate de către instanţa de apel, care a făcut trimitere la caracterul de utilitate publică a lucrării edificate pe terenul reclamantei şi, mai mult decât atât, art. 27 alin. (2) din Legea nr. 241/2006 se referă la o servitute de trecere, ceea ce ar putea însemna tocmai că este posibilă restituirea în natură către proprietarul terenului.

În considerarea acestor dispoziţii trasate în sarcina instanţei de apel, în rejudecarea acţiunii în revendicare, aceasta avea obligaţia de a analiza posibilitatea restituirii totale/parţiale în natură a terenului, dată fiind regula de soluţionare a acestei tipologii de acţiuni fundamentată pe temeiul art. 563 alin. (1) şi art. 566 alin. (1) C. civ. sau de a identifica, în situaţia în care aprecia că se impune restituirea prin echivalent, a dispoziţiei legale care, prin derogare de la textul de lege menţionat, conţinea interdicţia de restituire în natură a terenului.

Fundamentându-şi raţionamentul juridic pe concluziile unui raport de expertiză întocmit în al doilea ciclu procesual, prin care s-a stabilit că obiectivul "staţie de pompare şi epurare" edificată de unitatea administrativ-teritoriale a fost amplasată parţial pe terenul, proprietatea reclamantei S.C. F. S.A., în suprafaţă de 9303 mp şi se compune din 1413 mp suprafaţă afectată de construcţia (clădiri şi curtea) staţiei de pompare; 4403 mp suprafaţa afectată de conducta INLET şi zona de protecţie aferentă; 1321 mp suprafaţa afectată de conducta OUTLET şi zona de protecţie aferentă şi 2166 mp suprafaţa afectată de conducta de apă potabilă şi zona de protecţie aferentă, instanţa de apel a făcut din nou aplicarea art. 566 alin. (1) C. civ.

În esenţă s-a argumentat că nu e posibilă restituirea în natură, ocuparea terenului cu elemente de utilitate publică aparţinând domeniului public şi utilizat ca atare, exclude participarea în circuitul civil în orice condiţii şi fără restricţii, putând fi astfel considerat că a fost indisponibilizat pentru a fi dat unei afectaţiuni speciale de utilitate publică din culpa pârâtului Municipiul Galaţi.

Interdicţia de restituire în natură a terenului a fost justificată de către instanţa de apel doar pe analiza regimul juridic al lucrării edificate, acela de utilitate publică, chestiune dedusă din prevederile 286 alin. (4) din Codul administrativ, art. 122 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, art. 1 alin. (3), art. 3 lit. a) şi d) din Legea nr. 241/2006.

Este adevărat că instanţa de apel avea obligaţia de a verifica caracterul de utilitate publică al lucrării edificate, cu expunerea argumentelor de fapt şi de drept care au condus la o asemenea apreciere. Însă, îndeplinirea acestei sarcini nu atrăgea, pe cale de consecinţă, activarea prevederilor art. 566 alin. (1) C. civ.. Dimpotrivă, urmând succesiunea logică a dispoziţiilor trasate, instanţa de apel avea obligaţia de a identifica şi norma legală care instituia interdicţia de restituire în natură a terenului sau, în absenţa identificării unei atare norme, de a analiza restituirea în natură a terenului.

Aceasta, întrucât, instanţa de casare a reţinut faptul că regimul juridic special al bunului - de utilitate publică, aşa cum e definit de art. 1 alin. (3), art. 3 lit. a) şi d) din Legea nr. 241/200 nu infirmă, ci dimpotrivă face posibilă restituirea în natură către proprietarul terenului, aşa cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 27 alin. (2) din actul normativ invocat.

În contextul în care restituirea terenului prin echivalent nu a fost fundamentată de către instanţa de apel pe o dispoziţie legală care să reglementeze interdicţia restituirii în natură, după cum nu a fost analizată restituirea în natură a terenului, corespunzător caracterului întemeiat al acţiunii în revendicare, criticile recurentului pârât privind nerespectarea prevederilor art. 501 C. proc. civ. sunt întemeiate, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsecvent celor expuse anterior, Înalta Curte reţine fondate criticile recurentului pârât privitoare la aplicarea art. 563 C. civ. în raport de modalitatea de ocupare a terenului, aşa cum a rezultat ea din raportul de expertiză în specialitatea topografică, dar nu din perspectiva existenţa unor motive contradictorii în expunerea raţionamentului judiciar, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. (6) C. proc. civ.

Nu poate fi incident acest motiv de recurs, întrucât premisa de la care a pornit instanţa de apel în aplicarea art. 566 alin. (1) C. civ., transpusă în modul de soluţionare a cauzei, este formulată tot prin încălcarea prevederilor art. 501 C. proc. civ., respectiv prin nesocotirea dispoziţiilor obligatorii ale instanţei de recurs care a statuat că niciuna dintre prevederile legale indicate în decizia recurată, respectiv din Legea nr. 255/2010 şi din Legea nr. 241/2006, nu cuprinde o interdicţie de restituire în natură, determinat de caracterul de utilitate publică a lucrării edificate pe terenul reclamantei, iar art. 27 alin. (2) din Legea nr. 241/2006 care se referă la o servitute legală de trecere, acceptă ca măsură posibilă restituirea în natură către proprietar a terenului.

În aceste condiţii, considerentele instanţei de apel prin care a stabilit că restituirea în natură, cel puţin a suprafeţei de 7890 mp, nu poate fi realizată, întrucât conductele din subsol aparţinând domeniului public, implică restricţii de construire şi înstrăinare pentru terenul afectat, încalcă tot prevederile art. 501 C. proc. civ.

Această nesocotire a dispoziţiilor obligatorii, rezultă pe de o parte din împrejurarea că instanţa fondului a făcut aplicarea art. 566 alin. (1) din C. civ. justificat numai pe regimul juridic al lucrării edificate, aşa cum acesta a fost dedus din prevederile 286 alin. (4) din Codul administrativ, art. 122 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, art. 1 alin. (3), art. 3 lit. a) şi d) din Legea nr. 241/2006. Asta în condiţiile în care instanţa de casare a reţinut că un astfel de regim nu împiedică restituirea în natură a terenului în absenţa unei norme legale care să instituie o atare interdicţie. Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut din situaţia factuală, că cel puţin pentru suprafaţa de 7890 mp, afectată de conducte subterane, îngropate, fără semne exterioare vizibile, nu este împiedicată folosirea terenului, chestiune neanalizată, dar care ar putea permite îndeplinirea obligaţiei de restituire în natură, aşa cum a afirmat partea recurentă şi cum a antamat în decizia de casare prin raportare la prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 241/2006.

Tot cu încălcarea normelor procedurale imperative ale art. 501 C. proc. civ. s-a apreciat că limitarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 9303 mp aparţinând reclamantei F. S.A. este asimilabilă unei exproprieri de fapt, astfel că se justifică restituirea bunului prin echivalent. Această apreciere nesocoteşte decizia de casare care a reţinut că reclamanţii A. şi B., prin modalitatea în care au înţeles să formuleze acţiunea, nu au solicitat o dezdăunare ca urmare a unei exproprieri de fapt, întemeiată pe prevederile art. 566 C. civ. şi art. 1 Protocol 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci "au arătat în mod neechivoc, după cum s-a arătat, de altfel, prin decizia recurată, că pretenţiile băneşti au drept cauză repararea prejudiciului pentru ocuparea abuzivă a imobilului, solicitând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru ultimii 3 ani, anterior cererii de chemare în judecată".

Aşa cum rezultă din considerentele instanţei de recurs care lămureşte confuzia asupra obiectului dedus judecăţii, reclamanţii au insistat asupra acţiunii în revendicare cu consecinţa restituirii în natură a terenului sau prin echivalent, dacă această măsură nu mai este posibilă, fără a fi necesar ca obiectul cererii adresate instanţei să conţină în mod explicit ambele pretenţii. Însă, aşa cum s-a stabilit în controlul judiciar exercitat, contravaloarea bunului este permisă doar în condiţiile celor două situaţii legale de excepţie: bunul a pierit sau nu se mai află în posesia pârâtului.

În atare situaţie, argumentarea stabilirii obligaţiei prin echivalent, ca o consecinţă specifică a încadrării situaţiei factuale în noţiunea exproprierii de facto încalcă limitele deduse judecăţii, aşa cum au fost definitivate prin decizia de casare, contrar prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Considerentele expuse anterior converg către sancţiunea nulităţii actului procedural, căci o astfel de vătămare procesuală nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii şi trimiterea cauzei pentru reluarea judecăţii cu respectarea prevederilor imperative ale art. 501 C. proc. civ.

Raportat la acţiunea în răspundere civilă delictuală, formulată de reclamanţii A. şi B. şi obligarea sa la repararea prejudiciului cu titlu de contravaloare lipsă folosinţă a terenului în suprafaţă de 9303 mp, în perioada 24.09.2010-24.09.2013, recurentul pârât a invocat prevederile art. 27 alin. (2) Legea nr. 241/2006, prin care se reglementează dreptul de trecere pentru utilităţi asupra terenurilor afectate de lucrările de execuţie, reabilitare, întreţinere şi exploatare a sistemelor de alimentare cu apă şi de canalizare, afirmând că o astfel de apărare, deşi a fost invocată pe parcursul judecăţii, nu a fost valorificată.

Cu alte cuvinte, se afirmă că nu este concretizat conţinutul faptei ilicite întrucât limitarea exercitării dreptului de proprietate privată a terenului deţinut de către reclamanţii A. şi B. are caracter legal, fiind supusă prevederilor din actul normativ special.

Înalta Curte observă că fapta ilicită, astfel cum a fost reţinută de către instanţa de apel în soluţionarea acestui capăt de cerere, a fost argumentată pe o serie de acţiuni atribuite recurentului pârât, necontestate în prezentul litigiu din perspectiva modalităţii în care s-au produs, respectiv data la care au început lucrările de edificare ale construcţiei este ulterioară datei dobândirii terenului de către reclamanţii Sălcianu, lucrare a fost ridicată parţial prin depăşirea limitelor proprietăţii recurentului, ocupându-se, fără drept, o suprafaţă de 9303 mp din proprietatea învecinată, aparţinând reclamanţilor, pârâtul ar fi trebuit să cunoască că parte din suprafaţa de teren ocupată de conducte şi de aria de restricţie aparţine reclamanţilor, dreptul de proprietate al acestora devenind opozabil terţilor încă din anul 2006, data întabulării în cartea funciară. Şi chiar atenţionat de către reclamanţi asupra depăşirii limitelor proprietăţii, pârâtul a continuat să efectueze lucrări şi investiţii pe terenul asupra căruia nu deţinea niciun titlu.

Aşadar, conţinutul faptei ilicite care a condus la stabilirea existenţei şi întinderii prejudiciului a fost reprezentat de ocuparea, fără drept, a terenului în suprafaţă de 9303 mp, deşi în perioada 24.09.2010-24.09.2013 se afla în proprietatea exclusivă a reclamanţilor, aspect necontestat în cauză, astfel că, în mod nejustificat, se afirmă de către recurentul pârât că nu îi poate fi angajată răspunderea civilă delictuală.

Pentru perioada menţionată, aşa cum a rezultat din materialul probator şi cum a fost stabilit de către instanţa fondului, terenul avea regim juridic de proprietate privată, fără a rezulta existenţa unor restricţii, limitări sau sarcini de natura celor invocate de către recurentul pârât, care ar fi fost de natură să excludă posibilitatea obţinerii de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului.

Împrejurarea că recurentul pârât se prevalează de art. 27 alin. (2) din Legea nr. 241/2006 nu are semnificaţia unei exonerări de răspundere civilă pentru ocuparea, fără drept, a suprafeţei de 9303 mp, proprietatea privată a reclamanţilor Sălcianu pentru perioada în litigiu. Asta în contextul în care, aşa cum a reţinut instanţa de apel, deşi informat asupra încălcării dreptului de proprietate, recurentul pârât nu a depus diligenţe pentru lămurirea/clarificarea/redefinirea regimului juridic al terenului ocupat, deşi Legea nr. 241/2006 era în vigoare la data săvârşirii faptei, astfel că se puteau verifica, pe cale amiabilă sau prin intermediul instanţei de judecată exigenţele unui drept de servitute legală gratuită de natură să paralizeze prezenta acţiune în despăgubiri.

Dimpotrivă, a fost reţinută culpa recurentului în continuarea lucrării şi acceptarea situaţiei potential litigioase, chestiune care este de natură să atragă corespunzător angajarea răspunderii civile delictuală faţă de reclamanţii Sălcianu.

Incidenţa art. 27 alin. alin. (2) din Legea nr. 241/2006, invocată ca apărare prin întâmpinarea depusă în calea de atac a apelului, urmează a fi analizată în cadrul acţiunii în revendicare, căci dacă se constată a fi întrunită ipoteza legală a limitării dreptului de proprietate, prin raportare la situaţia factuală ce rezultă în urma administrării materialului probator, influenţează modalitatea de stabilire a obligaţiei de restituire a terenului în sarcina pârâtului, prin eventuale drepturi şi obligaţii corelative asupra terenului ocupat.

Aprecierile recurentului pârât privitoare la exproprierea de fapt şi la modalitatea în care se poate aprecia asupra caracterului legal al acordării prejudiciului nu vor fi analizate, în contextul în care pe de o parte prin considerentele anterioare s-a reţinut deja o depăşire a limitelor judecăţii, prin analiza efectuată de către instanţa de apel cu trimitere la această instituţie juridică. Pe de altă parte, în analiza răspunderii civile delictuale, argumentarea faptei ilicite culpabile care a condus la stabilirea prejudiciului nu a fost întemeiată pe noţiunea exproprierii de facto, ci pe comportamente culpabile ale recurentului pârât, identificate anterior şi necontestate ca modalitate de executare.

Nici criticile privitoare la discrepanţele intervenite cu privire la suprafaţa pentru care au fost calculate despăgubirile nu vor fi avute în vedere, date fiind limitele de legalitate în care se desfăşoară controlul judiciar, ce exclud de la analiză aspecte de temeinicie, implicit stabilirea situaţiei de fapt prin evaluarea probatoriului de către instanţa de apel. Recurentul nu identifică niciun aspect de ordin procedural care ar fi putut conduce la o retractare a modului de aplicare a prevederilor legale în desfăşurarea judecăţii de către instanţa de apel, subsumate art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu se poate proceda la analizarea aspectelor menţionate.

Într-un ultim aspect de critică, recurentul pârât a afirmat o neanalizare a apărărilor privitoare la lipsa caracterului întemeiat al acţiunii în despăgubiri, în condiţiile în care terenul era grevat de ipotecă în favoarea reclamantei F. S.A., astfel că nu putea fi închiriat şi nici obţinute daune-interese.

Determinat de conţinutul concret al faptei ilicite culpabile, stabilit şi necriticat, recurentul pârât este obligat la plata daunelor-interese, cu respectarea principiului reparării prejudiciului cert (art. 1381 alin. (3) cu trimitere la art. 1532 C. civ.). Nu s-a contestat faptul că reclamanţii nu aveau dreptul de a închiria terenul în litigiu, ocupat fără drept de către recurentul pârât în perioadă menţionată, astfel că dovada unui eventual contract de închiriere pentru un teren supus unei asemenea interdicţii nici nu ar fi fost posibilă.

Dincolo de faptul că nu se indică actul procedural în care a fost invocată o asemenea apărare de către recurentul pârât, pentru a se imputa instanţei de apel o astfel de omisiune, acesta confundă prejudiciul cauzat prin ocuparea, fără drept, a terenului în perioada 2010-2013, cuantificat la nivelul chiriei practicate pe piaţa liberă, cu limitele aduse dreptului de proprietate asupra terenului trasate odată cu încheierea contractului de ipotecă şi care se răsfrâng doar asupra părţilor contractante, recurentul pârât fiind terţ faţă de acest raport juridic.

În atare ipoteză, caracterul cert al prejudiciului nu se verifică prin încheierea unui contract de închiriere (în acest caz reprezentând dreptul la fructele civile şi nu un prejudiciu), ci prin prerogativele posesiei şi folosinţei terenului pe care reclamanţii le aveau la dispoziţie, împiedicate a fi exercitate prin atitudinea culpabilă a pârâtului, instanţa de apel, concluzionând, în mod legal, asupra existenţei acestui prejudiciu, evaluat prin raportare la categoria de folosinţă a terenului - intravilan, curţi construcţii - standardul de evaluare utilizat de expert, fiind cel al chiriilor de piaţă.

Concluzionând, Înalta Curte reţine ca fiind nefondate criticile recurentului pârât cu privire la modul de soluţionare a acţiunii în despăgubiri formulate de către reclamanţii A. şi B., astfel că urmează a fi menţinute dispoziţiile deciziei atacate pe acest aspect.

În temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, casarea parţială a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de reclamanta F. S.A. impunându-se prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmare a nerespectării dispoziţiilor imperative ale art. 501 C. proc. civ. de către instanţa de apel în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii în revendicare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Galaţi, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 92/A din 17 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza la aceeaşi curte de apel, spre rejudecarea apelului declarat de reclamanta F. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 829/22.07.2015, pronunţate de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. x/2013.

Înlătură dispoziţia referitoare la plata cheltuielilor de judecată în favoarea F. S.A.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 noiembrie 2025.