Recognition of UK child custody and divorce orders upheld; mother’s appeal rejected with costs.

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 09.05.2023, reclamantul A., cetăţean de naţionalitate engleză, în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanţei ca prin hotărârea judecătorească ce o va pronunţa şi în temeiul art. 1096 din C. proc. civ. să dispună înscrierea şi recunoaşterea în România a Hotărârii de divorţ definitivă pronunţată de Instanţa pentru cazuri de familie la 09.04.2021 în dosar nr. x şi a Deciziei privind custodia şi vizitarea copilului pronunţată de Instanţa pentru cazuri de familie din Bristol la 22.11.2021 în dosar nr. x

Prin sentinţa civilă nr. 1193/13.11.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2023 a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale de soluţionare a cauzei şi s-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Timiş.

Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Timiş sub nr. x/2023.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 711/23.05.2024 pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Timiş a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei B., a recunoscut pe teritoriul României efectele hotărârii definitive de divorţ pronunţate de Tribunalul de minori şi familie din Bristol Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord la data de 09.04.2021 în cazul cu numărul x.

Tribunalul a respins cererea de recunoaştere pe teritoriul României a efectelor Deciziei privind custodia şi vizitarea copilului pronunţată de Tribunalul de minori şi familie din Bristol Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord la data de 22.11.2021 în dosarul nr. x

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 14 din 28 ianuarie 2025, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 711/23.05.2024 pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimata pârâtă B., a schimbat în parte hotărârea, a recunoscut pe teritoriul României efectele deciziei privind custodia şi vizitarea copilului pronunţată de Tribunalul de minori şi familie din Bristol, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord la data de 22.11.2021 în dosar x.

Curtea a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei şi a respins ca neîntemeiată cererea intimatei pârâte având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 14 din 28 ianuarie 2025 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă B., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de apel şi, pe cale de consecinţă, retrimiterea cauzei spre spre o nouă judecată instanţei de apel sau, după caz, instanţei de fond, în temeiul art. 497 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta pârâtă a arătat că achiesează la soluţia privind aplicabilitatea Convenţiei de la Haga din 1996 şi a C. proc. civ. român însă a arătat că, pe de o parte, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile recunoaşterii prevăzute de art. 1096 alin. (1) din C. proc. civ., la dosar lipsind dovada caracterului definitiv al hotărârii aşa cum prevede art. 1100 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. iar, pe de altă parte, există motive de refuz al recunoaşterii hotărârii străine, aşa cum sunt prevăzute în Convenţia de la Haga.

Recurenta pârâtă a considerat că instanţa de apel a depăşit cadrul procesual legal care îi permite stabilirea caracterului definitiv al hotărârii. Astfel, potrivit art. 1100 din C. proc. civ., intitulat "Documente ataşate la cerere", este necesară "dovada caracterului definitiv al acesteia", astfel cum se prevede la lit. b).

Curtea de Apel a redeschis dezbaterile şi a pus în vedere reclamantului să facă dovada caracterului definitiv al hotărârii potrivit legii statului unde a fost pronunţată. Recurenta pârâtă a apreciat că este tardiv acest moment procedural dar şi insuficient, având în vedere prevederile imperative ale legii, prevederi care ţin de aspectul formal al unei hotărâri străine, în cazul recunoaşterii.

Curtea a reţinut în favoarea apelantului argumentul că hotărârea, nefiind apelată, a fost definitivă, însă aceasta idee este avansată de către apelant ca un ultim resort la redeschiderea dezbaterilor. În realitate, dispoziţiile din dreptul englez sunt cele care privesc termenele de apel, dar nu efectiv "caracterul definitiv". Inclusiv opinia casei de avocatură din Anglia nu este una fermă cu privire la acest aspect, ci se afirmă că "este rezonabil să presupunem că hotărârea este finală". Or, cerinţa nu este îndeplinită nici din punct de vedere formal (un aspect distinctiv aplicat pe hotărâre), nici din punct de vedere al existenţei unor prevederi legale exprese din dreptul englez care să indice situaţia în care o hotărâre devine definitivă. Instanţa de apel aplică un raţionament cunoscut/specific în dreptul românesc, prin care o hotărâre devine definitivă prin neapelare, aplicând în mod greşit prevederi care nu au fost evidenţiate ca fiind specificate în dreptul englez, în această tipologie de hotărâri.

Instanţa mai face referire la Children Act 1989 şi Family Procedure Rules 30.4 (2) în sensul că "nu există cereri pendinte sau cereri de modificare, chiar apel, într-o traducere, modificarea hotărârii fiind posibilă doar dacă există circumstanţe noi" pentru a susţine caracterul definitiv al hotărârii.

Or, în cauză au intervenit circumstanţe noi şi există dosare pendinte privind modificarea măsurilor cu privire la minoră - dosarul de fond nr. x/2023 în care au fost luate măsuri provizorii pe calea ordonanţei preşedinţiale de schimbare a domiciliului minorei, hotărârea fiind definitivă la acest moment - dosar x/2023; în plus, a fost dispusă măsura nereturnării minorei la domiciliul apelantului prin Decizia nr. 141/27.02.2024 a Curţii de Apel Bucureşti în dosarul x/2023; cu toate acestea instanţa de apel consideră că aceste aspecte nu pot avea o înrâurire asupra hotărârii a cărei recunoaştere se solicită.

Tocmai în contextul în care se afirmă că poate fi dovedit caracterul definitiv prin faptul că nu au intervenit alte măsuri privind minora, s-a dovedit că nu este susţinută o astfel de afirmaţie. Dacă potrivit dreptului englez, o hotărâre care priveşte măsuri privind minora, nu poate fi considerată finală sau "definitivă" în măsura în care cu privire la aceeaşi minoră au fost dispuse noi ordine sau există cereri pendinte, se poate considera că, până la acest moment, intimatul nu a făcut dovada caracterului definitiv al Deciziei privind custodia şi vizitarea copilului din 22.11.2021, instanţa apreciind cu depăşirea cadrului procesual şi printr-un raţionament străin de dreptul englez că hotărârea poate fi considerată definitivă.

Recurenta pârâtă a apreciat că în mod greşit instanţa de apel a considerat că procedurile interne în derulare pentru stabilirea domiciliului la mamă nu pot fi luate în considerare, întrucât nu sunt procedurile la care se referă dreptul englez, "pentru că acţiunile iniţiate pe temeiul dreptului material într-un sistem diferit nu pot influenţa decât fondul litigiului, nu şi căile de atac, definitivarea unei hotărâri din sistemul de drept iniţial".

Din dispoziţiile art. 30.4. alin. 2 din Family Procedure Rules aşa cum sunt ele indicate de către apelant, rezultă că acestea se referă strict la termenul de apel. Nu există nicio altă prevedere legală care să arate că, în măsura în care nu se exercită apelul, hotărârea este definitivă.

Desigur, aceste noţiuni sunt specifice hotărârilor de divorţ în dreptul englez. În realitate, măsurile privind minorii, potrivit dreptului englez, sunt hotărâri provizorii, care stabilesc măsuri limitate în timp, aşa cum rezultă şi din cuprinsul deciziei, prin urmare nu pot dobândi un caracter formal definitiv; în realitate Certificatul emis de Curtea de Familie din Bristol (adus ca probă pentru a susţine aceste afirmaţii) atestă doar conţinutul hotărârii menţionate şi nu cuprinde nicio menţiune cu privire la caracterul definitiv. În acelaşi timp, apelantul a susţinut că Child Arrangements orders sunt definitive dacă nu sunt apelate sau dacă nu exista alte cereri pendinte, iar acest fapt, din urmă, deja l-a demonstrat. Interpretarea Curţii de Apel Timişoara cu privire la dreptul englez s-a limitat la existenţa unui apel, apreciind că aspectele de fond, chiar redeschise unei dezbateri judecătoreşti, nu vor influenţa caracterul formal "definitiv" al hotărârii, ori tocmai aici ar fi distincţia faţă de dreptul românesc: o hotărâre neapelată în dreptul român are un caracter definitiv, în ceea ce priveşte acea hotărâre, iar noi măsuri pot fi luate în cadrul unui alt proces, în schimb, în dreptul englez, tocmai posibilitatea de a reveni asupra unor măsuri care ţin de fondul problemei, lipseşte hotărârea de acel caracter definitiv, în mod formal.

Cu privire la motivele de refuz al recunoaşterii, instanţa reţine dispoziţiile art. 19 din Convenţia de la Haga 1980, potrivit cărora "O hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunţată în cadrul convenţiei nu afectează fondul dreptului privind încredinţarea" iar "în textul de lege nu se face distincţie între hotărârile de încredinţare pronunţate de instanţa competentă anterior sau ulterior hotărârii de răpire."

Măsura prin care se dispune neîntoarcerea unui minor devine aplicabilă, în caz contrar părintele care deţine o hotărâre anterioară privind stabilirea domiciliului copilului la acesta ar putea pretinde înapoierea copilului, lipsind astfel de eficacitate hotărârea asupra înapoierii copilului.

Astfel, în speţă, Decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 141/27.02.2024 are autoritate de lucru judecat şi are efect cu privire la măsura de neînapoiere a minorei, acest aspect fiind în opoziţie cu întoarcerea minorei la domiciliul intimatului-apelant, dacă s-ar da eficacitate Deciziei privind custodia şi vizitarea copilului din 22.11.2021, odată cu recunoaşterea acesteia. Mai mult decât atât, există o hotărâre definitivă a instanţelor române, obţinută pe calea ordonanţei preşedinţiale, care stabileşte domiciliul minorei la mamă - sentinţa civilă nr. 1924/27.09.2024, în dosarul nr. x/2023, rămasă definitivă prin respingerea apelului ca netimbrat, de către Tribunalul Timiş la 19.02.2025.

Prin urmare, cu privire la fondul privind încredinţarea minorei, recurenta pârâtă este în posesia unei hotărâri cu dispoziţii contrare, ori intimatul, de îndată ce va obţine recunoaşterea hotărârii străine va încerca punerea ei în aplicare, fapt care va determina un nou conflict.

Recurenta pârâtă a apreciat că în mod nelegal şi neîntemeiat Curtea de Apel Timişoara consideră că "refuzarea recunoaşterii pe motive legate de ordinea publică este o dispoziţie standard" iar "această excepţie de la recunoaştere poate fi invocată numai dacă recunoaşterea ar fi în mod vădit contrară ordinii publice.

În plus interesul superior al copilului trebuie să fie luat în considerare atunci când se analizează dacă acest motiv poate fi invocat."

Potrivit art. 23 alin. (2) lit. d), recunoaşterea poate fi refuzată dacă o asemenea recunoaştere este în mod vădit contrară ordinii publice a statului solicitat, luând în considerare interesul superior al copilului; or, prin recunoaşterea unei hotărâri străine care conţine dispoziţii contrare unor hotărâri ulterioare, ar încălca autoritatea de lucru judecat al acestora din urmă, întrucât s-ar crea o confuzie la momentul executării hotărârii străine.

Mai mult decât atât, Curtea de Apel Timişoara, consideră că nu poate lua în considerare interesul superior al copilului, întrucât apreciază că acest aspect se analizează doar dacă acest motiv poate fi invocat, or însăşi Convenţia spune că trebuie să se ia în considerare interesul superior al copilului. Sigur că nu poate fi vorba de o analiză în fond, însă văzând dispoziţiile contrare ale hotărârilor judecătoreşti aduse în faţa instanţei care judecă cererea de recunoaştere, aceasta poate (şi trebuie) conform Convenţiei, să ia în considerarea interesul superior al copilului, în acord cu hotărârile cele mai recente, care au analizat (parţial) aspecte care ţin de fond, dată fiind natura litigiilor.

Cu privire la invocarea viciilor de procedură - motiv de refuz al necunoaşterii - art. 23 alin. (2) lit. b) Convenţia de la Haga 1996, instanţa face o analiză superficială şi consideră că "este adevărat că intimata pârâtă nu a beneficiat de apărare calificată, interpret în faţa instanţei..." dar "toate aceste vicii de procedură puteau fi invocate în cererea de apel pe care a avut-o la dispoziţie". Astfel, în mod nelegal condiţionează aplicarea prevederilor Convenţiei citate de un eventual apel, în timp ce Convenţia nu statuează astfel. Recurenta pârâtă a arătat că, în înţelegerea sa, hotărârea privind custodia comună pentru copil din 22.11.2021 a fost una cu efect temporar, până la acomodarea într-o nouă locuinţă, pentru ca minora să poată continua studiile, iar prin acordul părţilor în vara anului următor urmau a fi stabilite noi măsuri, însă intimatul-apelant-reclamant nu a înţeles să onoreze aranjamentele făcute, iar ea a fost în imposibilitatea financiară de a mai demara o nouă acţiune în faţa instanţelor din Anglia.

Recurenta pârâtă a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor Convenţiei de la Haga din 1996 pentru că, deşi recunoaşte existenţa unor lipsuri, care constau în încălcarea unor principii fundamentale din dreptul românesc, consideră în mod nefondat că această încălcare poate fi acoperită, întrucât pârâta nu a înţeles să procedeze "în consecinţă".

În drept, recurenta pârâtă a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, cu consecinţa menţinerii hotărârii instanţei de apel ca fiind temeinică şi legală.

Cu privire la pretinsa lipsă a caracterului definitiv al hotărârii străine, intimatul reclamant a arătat că, în dreptul britanic, astfel de ordine privind stabilirea custodiei copilului au caracter executoriu imediat, fără a fi necesară o menţiune expresă de "definitiv" conform concepţiei juridice române. De asemenea, recurenta nu face dovada existenţei vreunei căi de atac pendinte în Regatul Unit împotriva acestei hotărâri.

Cu privire la presupusele vicii de procedură în sensul art. 23 lit. b) din Convenţia de la Haga din 1996, intimatul reclamant a arătat că, din probele administrate, rezultă fără echivoc că pârâta a fost legal citată, a avut posibilitatea de a participa efectiv la judecată şi nu a formulat obiecţiuni referitoare la lipsa asistenţei juridice ori la necunoaşterea limbii. Lipsa exercitării căii de atac nu este imputabilă instanţei britanice şi nu echivalează cu încălcarea dreptului la apărare, în condiţiile în care recurenta înţelege limba engleză şi nu a invocat niciun impediment obiectiv. De altfel, mama a declarat în faţa instanţei britanice că este de acord cu conţinutul ordinului emis, declaraţie aflată la dosarul cauzei.

Cu privire la invocarea ordinii publice (art. 23 lit. d) din Convenţia de la Haga din 1996), intimatul reclamant a arătat că hotărârea britanică recunoscută consacră un model de co-parenting şi custodie comună, pe deplin compatibil cu prevederile C. civ. român (art. 397), care consacră principiul autorităţii părinteşti exercitate în comun. Hotărârea nu contravine interesului superior al copilului - dimpotrivă, îl protejează prin garantarea dreptului la relaţii personale cu ambii părinţi. Recurenta nu identifică o încălcare flagrantă a unor principii fundamentale care să justifice refuzul recunoaşterii hotărârii.

Cu privire la pretinsa aplicare eronată a autorităţii de lucru judecat, Curtea de Apel Timişoara a reţinut în mod corect autoritatea de lucru judecat a ordinului britanic din 2021. Este inadmisibilă solicitarea unei reanalize în fond a cauzei sub forma unei critici de recurs, în condiţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Recursul nu este o cale devolutivă de rejudecare a fondului, iar toate motivele invocate de partea adversă fie sunt inadmisibile, fie lipsite de fundament juridic.

Cu privire la interesul superior al copilului şi situaţia factuală actuală, intimatul reclamant a arătat că la dosar au fost depuse trei rapoarte de expertiză psihologică realizate în România, care evidenţiază clar existenţa unui proces de alienare parentală exercitat de mamă asupra minorului.

Este în derulare o cauză pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), care a fost declarată admisibilă şi se află în faza de analiză pe fond. Obiectul acesteia vizează inclusiv lipsa de reacţie a autorităţilor române în executarea unei hotărâri valabile din Regatul Unit, ceea ce accentuează obligaţia recunoaşterii acesteia pentru respectarea art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu privire la legalitatea aplicării Convenţiei de la Haga din 1996 şi a normelor de drept intern, intimatul reclamant a arătat că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Convenţiei de la Haga din 1996 privind protecţia copilului, a C. proc. civ. (art. 1095 - 1100) şi a Convenţiei de la Haga din 1961 privind apostila. Întrucât Regatul Unit nu mai este stat membru UE, Regulamentul Bruxelles II bis nu mai este aplicabil.

Recurenta-pârâtă B. a formulat răspuns la întâmpinare prin care solicitat să se respingă apărările formulate de către intimatul-rectamant, ca neîntemeiate şi, pe cale de consecinţă să se admită recursul.

Cu privire la lipsa caracterului definitiv al hotărârii străine, sarcina probei în dovedirea caracterului definitiv în mod neechivoc aparţine intimatului-reclamant, conform art. 249 din C. proc. civ.. În situaţia solicitării recunoaşterii unei hotărâri străine nu se poate considera îndeplinită condiţia caracterului definitiv pe bază de prezumţii sau analogii, ci această condiţie trebuie îndeplinită într-o manieră clară, explicită şi formală.

Cu privire la incidenţa art. 23 lit. b) din Convenţia de la Haga din 1996, instanţa de apel a reţinut corect starea de fapt, anume că "este adevărat că intimata pârâta nu a beneficiat de apărare calificată, interpret în faţa instanţei..." dar a considerat că "toate aceste vicii de procedură puteau fi invocate în cererea de apel pe care a avut-o la dispoziţie". Prin urmare, s-a stabilit că nu a beneficiat de apărare şi interpret, aspecte care ţin de principiile fundamentale de procedură în judecarea unei cauze, în România, însă instanţa în mod greşit apreciază că nu mai pot fi invocate în prezent întrucât partea ar fi putut să le invoce printr-o cerere de apel pe care ar fi avut-o la dispoziţie.

Cu privire la incidenţa art. 23 lit. d) din Convenţia de la Haga din 1996, recurenta pârâtă a susţinut că, prin recunoaşterea hotărârii s-ar crea o situaţie în mod vădit contrară ordinii publice, date fiind măsurile ulterioare luate cu privire la minoră, de către Curtea de apel Bucureşti, măsuri care intră în sfera exercitării drepturilor părinteşti (chiar dacă obiectul acţiunii a fost distinct, însă prin recunoaşterea şi punerea în aplicare a hotărârii străine va fi lipsită de conţinut hotărârea Curţii de apel Bucureşti care a dispus nereturnarea minoriei la domiciliul tatălui), iar ulterior de către Judecătoria Timişoara, pe calea ordonanţei preşedinţiale, prin hotărâre rămasă definitivă în prezent, de stabilire a domiciliului minorei la mamă.

Prin urmare, recunoaşterea hotărârii străine este vădit contrară ordinii publice, întrucât încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor ulterioare, prin care s-au luat măsuri contradictorii faţă de hotărârea a cărei recunoaştere se solicită, în ceea ce o priveşte pe minoră. Totodată, dacă instanţa chemată să vegheze la interesul superior al minorei, respectiv Judecătoria Timişoara, a apreciat că în interesul minorei este ca aceasta să aibă domiciliul la mamă, până la soluţionarea pe fond a cauzei, recurenta a considerat că această hotărâre "obligă" şi instanţa chemată să se pronunţe cu privire la recunoaşterea unei hotărâri străine, în condiţiile în care, potrivit art. 23 lit. d) din Convenţie, instanţa este solicitată să aibă în considerare şi interesul superior al copilului. Or, întrucât această instanţă nu poate face o analiză pe fond pentru a stabili interesul superior, ea se poate baza pe judecata efectuată de o altă instanţă, competentă în acest domeniu.

Recurenta pârâtă a arătat că nu a existat o procedură ulterioară în faţa instanţelor britanice cu rol de apel şi că motivaţia a fost una conformă cu înţelegerea avută la acel moment, din ceea ce i-a fost explicat de către avocaţii părţii adverse, respectiv că acordul este temporar, cu efecte până anul următor în vară, fiind constrânsă să accepte acordul, sub ameninţarea că nu îşi va mai vedea fiica niciodată, dar şi constrânsă de situaţia nefavorabilă în care se afla - pandemie, fără un loc de muncă şi fără un domiciliu stabil, fiind nevoită să părăsească fostul domiciliu comun.

Cu privire la interesul superior al copilului, o analiză pe fond asupra interesului superior al copilului nu este permisă în această cauză şi mai mult este de prisos, în condiţiile în care deja s-a efectuat o analiză de către instanţa competentă, Judecătoria Timişoara, hotărârea definitivă fiind menţionată mai sus.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Obiectul prezentului demers judiciar, rămas în discuţie în calea de atac a recursului, îl reprezintă recunoaşterea în România a Deciziei privind custodia şi vizitarea copilului pronunţate la data de 22.11.2021 de către Instanţa pentru cazuri de familie din Bristol, în dosarul nr. x

În cauză, nu se contestă că, la data de 10.08.2021, a fost depusă la instanţa menţionată cererea de custodie comună privind minora rezultată din căsătoria părţilor iar la data de 22.11.2021 a fost pronunţată Decizia privind custodia şi vizitarea copilului pronunţată de Instanţa pentru cazuri de familie din Bristol, în dosarul nr. x

De asemenea, recurenta pârâtă nu a contestat că, în raport cu datele menţionate, în cauză este aplicabilă Convenţia de la Haga din 1996 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copiilor întrucât, pentru hotărârile pronunţate în cadrul acţiunilor judiciare iniţiate după încheierea perioadei de tranziţie stabilite în contextul părăsirii Uniunii Europene de către Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, nu se aplică dispoziţiile referitoare la recunoaştere şi executare prevăzute de Regulamentul CE nr. 2201/2003.

În ceea ce priveşte raportul dintre Convenţia de la Haga din anul 1996 şi dispoziţiile C. proc. civ. român, sunt de observat dispoziţiile art. 1.065 din acest cod care stabilesc domeniul de aplicare a normelor de procedură române în sensul că acestea se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

Criticile formulate în recurs vizează lipsa dovezii caracterului definitiv al hotărârii, cerinţă prevăzută de art. 1100 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. precum şi existenţa unor motive de refuz al recunoaşterii hotărârii străine, dintre cele prevăzute în Convenţia de la Haga. Întrucât aceste critici vizează încălcarea unor norme de procedură, ele vor fi examinate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., şi nu prin prisma cazului reglementat de pct. 8 al aceluiaşi text legal, cum a invocat recurenta, această din urmă dispoziţie având în vedere încălcarea unor norme de drept material.

Cu titlu prealabil, este de observat că recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti pronunţate într-un stat semnatar al convenţiei trebuie să se bazeze pe principiul încrederii reciproce, astfel încât motivele de refuz al recunoaşterii trebuie limitate la cele prevăzute expres de lege.

În ceea priveşte cerinţa caracterului definitiv al hotărârii, într-adevăr, recunoaşterea poate fi refuzată dacă hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată. Dovada îndeplinirii acestei cerinţe se face în condiţiile art. 1100 alin. (3) din C. proc. civ. conform cărora, în cazul neprezentării unora dintre documentele prevăzute la alin. (1), instanţa poate fixa un termen pentru a fi prezentate ori poate accepta documente echivalente sau, dacă se consideră suficient edificată, să dispenseze partea de producerea lor.

În acest context, nu poate fi primită susţinerea recurentei pârâte în sensul că în mod tardiv instanţa de apel a redeschis dezbaterile şi a pus în vedere reclamantului să facă dovada caracterului definitiv al hotărârii potrivit legii statului unde a fost pronunţată. Dat fiind caracterul devolutiv al apelului, exercitarea acestei căi de atac provoacă o nouă judecată asupra fondului, în care instanţa de apel statuează, atât în fapt, cât şi în drept, cu observarea şi a limitelor consacrate prin art. 477 alin. (1) şi, respectiv, art. 478 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.. De asemenea, legiuitorul a stabilit prin art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. că instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, dispoziţie care trebuie aplicată şi prin raportare la prevederile art. 22 din acelaşi act normativ ce reglementează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului.

În consecinţă, solicitarea unor probe este permisă atât primei instanţe, astfel cum prevede art. 1100 alin. (3) din C. proc. civ., cât şi instanţei de apel, conform aceluiaşi text legal, coroborat cu normele de procedură aplicabile judecăţii în apel, expuse mai sus. De altfel, recurenta pârâtă s-a limitat la a afirma tardivitatea măsurii, fără a indica în concret norma de procedură care ar fi fost încălcată de către instanţa de apel.

Pe de altă parte, cerinţa legală analizată nu presupune în mod necesar, astfel cum a considerat recurenta pârâtă, "un aspect distinctiv aplicat pe hotărâre", art. 1100 alin. (3) din C. proc. civ. prevăzând expres că, în cazul neprezentării unora dintre documentele prevăzute la alin. (1), instanţa poate accepta documente echivalente sau, dacă se consideră suficient edificată, să dispenseze partea de producerea lor. Astfel, legiuitorul permite inclusiv depunerea de documente echivalente sau chiar dispensarea părţii de depunerea dovezii caracterului definitiv în ipoteza în care instanţa se consideră suficient edificată.

În cauză, instanţa de apel a analizat această cerinţă şi a constatat că "intimata pârâtă nu a formulat apel în termenul legal de 21 de zile calculat de la data pronunţării, aspect recunoscut de aceasta atât în fapt, cât şi cu privire la dispoziţia din dreptul englez. Este vorba de Family Procedure Rules 30.4(2), articol redat de apelantul reclamant în notele depuse pentru ultimul termen de judecată".

Împrejurarea că hotărârea engleză nu a fost supusă căii legale de atac conform sistemului de drept în care a fost pronunţată nu este contestată de recurenta pârâtă, aceasta arătând expres şi în recurs că "nu a existat o procedură ulterioară în faţa instanţelor britanice cu rol de apel".

Împrejurările de ordin subiectiv expuse de recurenta pârâtă privind motivele în considerarea cărora nu a declarat calea de atac, în sensul că "motivaţia a fost una conformă cu înţelegerea avută la acel moment", şi că i s-a explicat de către avocaţii părţii adverse că "acordul este temporar, cu efecte până anul următor în vară, fiind constrânsă să accept acordul, sub ameninţarea că nu îmi voi mai vedea fiica niciodată, dar şi constrânsă de situaţia nefavorabilă în care mă aflam - pandemie, fără un loc de muncă şi fără un domiciliu stabil, fiind nevoită să părăsesc fostul domiciliu comun", nu înlătură concluzia obiectivă, necontestată în cauză, în sensul că hotărârea în discuţie nu a fost atacată de părţi.

În acest context, invocarea lipsei formale a unei menţiuni aplicate pe hotărâre care să ateste caracterul său definitiv este în egală măsură formală, câtă vreme ambele părţi declară că nu au introdus o cale de atac împotriva acesteia în faţa instanţelor din statul care a pronunţat-o.

Faptul că această soluţionare a problemei încredinţării copilului presupune o revizuire sau o reexaminare periodică din partea instanţei care a pronunţat-o, într-un termen stabilit ori în funcţie de anumite împrejurări, a măsurilor dispuse, nu lipseşte hotărârea de caracterul ei definitiv, neputând fi astfel primită susţinerea recurentei pârâte în sensul că, în dreptul englez, tocmai posibilitatea de a reveni asupra unor măsuri care ţin de fondul problemei ar lipsi hotărârea de acel caracter definitiv, în mod formal.

Cu atât mai puţin caracterul definitiv al hotărârii nu poate fi înlăturat, astfel cum a susţinut recurenta pârâtă, prin faptul că "au intervenit circumstanţe noi şi există dosare pendinte privind modificarea măsurilor cu privire la minoră", întrucât aceste împrejurări privesc fondul problemei măsurilor luate şi nu caracterul definitiv al hotărârii străine, care presupune numai cercetarea împrejurării dacă aceasta poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată.

În consecinţă, apare ca fiind corectă concluzia instanţei de apel în sensul că "acţiunile iniţiate pe temeiul dreptului material într-un sistem diferit nu pot influenţa decât fondul litigiului, nu şi căile de atac, definitivarea unei hotărâri din sistemul de drept iniţial". Astfel, contestarea acestei concluzii de către recurentă nu vizează în realitate caracterul definitiv al hotărârii întrucât analiza acestei cerinţe este limitată la stabilirea împrejurării dacă respectiva hotărâre este susceptibilă de exercitarea căii legale de atac, or, în cauză, ambele părţi au declarat că nu au formulat o astfel de cerere.

Susţinerea recurentei pârâte în sensul că "nu există nicio altă prevedere legală care să arate că în măsura în care nu se exercită apelul, hotărârea este definitivă" ar presupune concluzia că, şi în situaţia în care nu se exercită apelul, hotărârea nu ar fi definitivă, concluzie absurdă, pentru că ar presupune că hotărârea ar fi lipsită de caracter definitiv chiar în lipsa exercitării căilor de atac.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei pârâte în sensul că nu a beneficiat de un apărător şi de un interpret în timpul şedinţelor de judecată din faţa instanţei engleze, astfel că a fost lipsită de dreptul la apărare, se constată că instanţa de apel a reţinut, din corespondenţa purtată cu societatea de avocatură care l-a reprezentat pe apelant, că pârâta este cunoscătoare a limbii engleze, a locuit de altfel acolo de la naşterea minorei, a solicitat informaţii suplimentare de drept înainte de a semna acordul în faţa instanţei de la societatea respectivă. De asemenea, instanţa de apel a constatat că nu a fost dovedită starea de constrângere sau ameninţarea sub imperiul căreia intimata pârâtă ar fi semnat acordul consfinţit prin hotărârea a cărei recunoaştere se solicită.

Astfel, din susţinerile recurentei pârâte rezultă că vătămarea invocată nu este una de ordin procesual, rezultată din lipsa de apărare, partea invocând în realitate argumente referitoare la conduita ulterioară a reclamantului în sensul că, "prin acordul părţilor în vara anului următor urmau a fi stabilite noi măsuri, însă intimatul-apelant-reclamant nu a înţeles să onoreze aranjamentele făcute, iar subsemnata am fost în imposibilitatea financiară de a mai demara o nouă acţiune în faţa instanţelor din Anglia".

Recurenta pârâtă a susţinut că în mod greşit instanţa de apel nu a reţinut că este incident motivul de refuz prevăzut de art. 23 alin. (2) lit. d) din Convenţie, în sensul că "o asemenea recunoaştere este în mod vădit contrară ordinii publice a statului solicitat, luând în considerare interesul superior al copilului".

În temeiul art. 23 alin. (2) lit. d) din Convenţie, hotărârea judecătorească referitoare la un eventual refuz poate fi pronunţată luând în considerare interesul superior al copilului, însă doar prin recurgerea la noţiunea de încălcare a ordinii publice. Astfel, refuzul recunoaşterii este posibil doar în ipoteza în care, luând în considerare interesul superior al copilului, recunoaşterea hotărârii ar încălca în mod inacceptabil ordinea juridică a statului solicitat, întrucât ar aduce atingere unui principiu fundamental.

Pentru a respecta interdicţia revizuirii pe fond a hotărârii a cărei recunoaştere se solicită, atingerea ar trebui să constituie o încălcare vădită, din perspectiva interesului superior al copilului, a unei norme de drept considerate esenţială în ordinea juridică a statului solicitat sau a unui drept recunoscut ca fiind fundamental în această ordine juridică.

În astfel de cazuri, instanţa apreciază, ţinând seama de gradul de distorsiune ce ar putea fi provocat ordinii publice interne, dacă aplicarea unor dispoziţii străine ar aduce atingeri majore principiilor fundamentale aparţinând lex fori. În acest sens, ţine de ordinea publică de drept internaţional privat încălcarea unor principii fundamentale, cum ar fi, spre exemplu egalitatea între cetăţeni indiferent de rasă, sex sau apartenenţă religioasă, caz în care necesitatea respectării ordinii publice de drept internaţional privat se opune aplicării unei legi succesorale străine care ar face discriminări între moştenitori pe criterii de sex sau religie.

În cauză, nu reiese care ar fi o astfel de normă de drept, considerată esenţială în ordinea juridică a statului român, sau un drept recunoscut ca fiind fundamental în această ordine juridică, care ar fi încălcate dacă hotărârea pronunţată instanţa engleză ar fi recunoscută, în condiţiile în care aceasta dispune cu privire la custodia şi vizitarea copilului, ulterior divorţului părinţilor, măsură permisă în ordinea juridică a statului român.

Or, în absenţa unei încălcări vădite, din perspectiva interesului superior al copilului, a unei norme de drept considerate esenţială în ordinea juridică a statului solicitat sau a unui drept recunoscut ca fiind fundamental în această ordine juridică, această dispoziţie nu permite instanţei judecătoreşti din acest stat să refuze recunoaşterea hotărârii instanţei judecătoreşti dintr-un alt stat contractant care s-a pronunţat cu privire la încredinţarea acestui copil.

Recunoaşterea unei hotărâri nu poate fi refuzată, în statul solicitat, în considerarea unei schimbări a împrejurărilor intervenite după pronunţarea sa. O schimbare semnificativă a împrejurărilor în legătură cu interesul superior al copilului constituie o problemă de fond, care poate conduce, dacă este cazul, la modificarea hotărârii instanţei. Or, o asemenea modificare intră în atribuţiile instanţei care a pronunţat hotărârea din statul de origine, putând fi pusă în discuţie şi o posibilă cerere de suspendare a executării hotărârii sale.

Prin urmare, aceste aspecte privesc fondul problemei soluţionate de instanţa străină şi ele trebuie invocate în faţa acelei instanţe, în conformitate cu normele din ordinea juridică a statului de origine.

În susţinerea acestui motiv de refuz, recurenta pârâtă a invocat existenţa dosarului nr. x/2023 înregistrat pe rolul Judecătoriei Timişoara în care, prin sentinţa civilă nr. 1924/27.09.2024, cererea formulată în procedura ordonanţei preşedinţiale a fost admisă, locuinţa minorei fiind stabilită la mamă. Sentinţa pronunţată în această procedură este definitivă, apelul formulat de către apelantul A. împotriva sentinţei fiind anulat ca netimbrat la data de 19.02.2025.

De asemenea, recurenta pârâtă a invocat că, pe rolul Judecătoriei Timişoara, se află dosarul nr. x/2023 care are ca obiect stabilire domiciliul minoră, precizată ulterior în sensul că se solicită exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti şi plata cheltuielilor de întreţinere a minorei, iar dosarul respectiv nu este soluţionat, având stabilit termen de judecată la 22.01.2026.

Existenţa unor circumstanţe noi şi a unor dosare pendinte privind modificarea măsurilor cu privire la minoră trebuie însă analizată în contextul în care a fost derulată o procedură în temeiul Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii din 25.10.1980.

În acest sens, recurenta pârâtă a invocat existenţa deciziei nr. 141/27.04.2024 pronunţată în dosarul nr. x/2023 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care, în evocarea fondului, instanţa a respins cererea formulată de reclamantul A. de înapoiere a minorei C. la reşedinţa obişnuită din Bristol, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord.

Chiar dacă s-ar presupune că în speţă apare o dificultate rezultată din reţinerea ilicită a unui copil, o astfel de dificultate nu poate fi rezolvată printr-un refuz al recunoaşterii, întrucât această procedură presupune examinarea unor condiţii formale privind hotărârea a cărei recunoaştere se solicită şi nu a modului în care aceasta poate fi executată în situaţia pronunţării ulterioare, în temeiul art. 13 din Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, a unei hotărâri judecătoreşti prin care se refuză înapoierea copilului.

Astfel cum corect a considerat instanţa de apel, în prezenta cauză instanţa este învestită cu analiza unor condiţii formale, extrinseci, în privinţa hotărârii a cărei recunoaştere se solicită, în timp ce decizia Curţii de Apel Bucureşti a examinat îndeplinirea altor condiţii, care nu privesc fondul problemei încredinţării minorei, ci existenţa excepţiei prevăzute de art. 13 din Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980.

Prin decizia intermediară pronunţată în procesul menţionat, s-a reţinut existenţa unei reţineri ilicite a minorei pe teritoriul României în sensul art. 3 din Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii iar decizia finală a făcut aplicarea art. 13 din Convenţie, conform căruia, "Prin excepţie de la dispoziţiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ţinută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituţia sau organismul care se împotriveşte înapoierii sale stabileşte: ... b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situaţie intolerabilă. Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotriveşte la înapoierea sa şi că a atins o vârstă sau o maturitate care face necesar să se ţină seama de opinia sa".

Efectele acestei hotărâri sunt clar reglementate de art. 19 din Convenţia de la Haga din 1980, conform căruia "o hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunţată în cadrul convenţiei, nu afectează fondul dreptului privind încredinţarea." În consecinţă, cu atât mai puţin ea nu poate avea efecte asupra examinării condiţiilor formale în procedura recunoaşterii hotărârii străine pronunţate asupra fondului dreptului.

Decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 141/27.02.2024 are ca premisă existenţa Deciziei privind custodia şi vizitarea copilului din 22.11.2021, reţinerea ilicită a minorei pe teritoriul României în sensul art. 3 din Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 fiind stabilită tocmai în considerarea deciziei de custodie.

În acest sens, sunt de observat dispoziţiile articolului 14 din Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980, conform căruia, pentru a stabili existenţa unei deplasări sau a unei neînapoieri ilicite în înţelesul art. 3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ţine seama în mod direct de legea şi de hotărârile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reşedinţa obişnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoaşterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.

Astfel, în procesul având ca obiect cererea de înapoiere a copilului, instanţa ţine seama în mod direct de hotărârea străină prin care se stabilea modalitatea de exercitare a drepturilor privind minora, recunoaşterea formală, pe cale incidentală, nefiind necesară, întrucât acea hotărâre constituie un simplu instrument, în dovedirea uneia sau mai multor condiţii prevăzute de art. 3 al Convenţiei.

În acest context, instanţa din procesul respectiv a acordat eficienţă Deciziei privind custodia şi vizitarea copilului pronunţată de Instanţa pentru cazuri de familie din Bristol, fără parcurgerea prealabilă a unei proceduri de recunoaştere a sa.

Este de observat că scopul Convenţiei de la Haga din 1980 este acela de a preveni luarea unei decizii pe fond asupra dreptului legat de încredinţare în statul unde este reţinut copilul, în acest sens fiind dispoziţiile art. 16 al convenţiei, conform cărora, după ce vor fi fost informate despre deplasarea ilicită a unui copil sau despre neînapoierea sa în înţelesul art. 3, autorităţile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat sau reţinut nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului privind încredinţarea până când nu se va stabili că nu se află întrunite condiţiile prezentei convenţii pentru înapoierea copilului sau până când o perioadă rezonabilă nu se va fi scurs fără ca o cerere pentru aplicarea convenţiei să se fi făcut.

Întrucât procedurile de înapoiere efectuate în temeiul Convenţiei de la Haga din 1980 nu sunt proceduri pe fond în materia răspunderii părinteşti, măsurile luate pentru a proteja copilul împotriva riscului grav menţionat la articolul 13 alin. (1) litera (b) din convenţie ar trebui să se aplice până în momentul în care o instanţă din statul în care copilul îşi are reşedinţa obişnuită a adoptat măsurile pe care le consideră corespunzătoare. Astfel, hotărârea pronunţată în acea procedură poate să fie înlocuită cu o hotărâre ulterioară, pronunţată în cadrul unei proceduri de încredinţare a copilului de instanţa din statul reşedinţei obişnuite a copilului înaintea deplasării sau a reţinerii sale ilicite.

Este de menţionat că, în privinţa statelor membre ale Uniunii Europene, Regulamentul nr. 1111/2019 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti şi privind răpirea internaţională de copii, în vigoare de la 22 iulie 2019, reglementează procedura în urma refuzului de a înapoia copilul în temeiul articolului 13 alin. (1) litera (b) din Convenţia de la Haga din 1980, referindu-se la sesizarea instanţei din statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sau a reţinerii sale ilicite cu o procedură având ca obiect examinarea pe fond a chestiunii încredinţării copilului.

În cauză, nu s-a făcut dovada existenţei unei astfel de proceduri pe rolul instanţei din Bristol, unde copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sau a reţinerii sale ilicite.

În acest context, susţinerea recurentei pârâte în sensul că decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 141/27.02.2024 are efect cu privire la măsura de neînapoiere a minorei, fiind în opoziţie cu întoarcerea minorei la domiciliul intimatului-apelant, dacă s-ar da eficacitate Deciziei privind custodia şi vizitarea copilului din 22.11.2021, odată cu recunoaşterea acesteia, nu poate fi reţinută, efectele celor două decizii fiind cele proprii procedurilor în care au fost pronunţate.

Astfel, Decizia privind custodia şi vizitarea copilului din 22.11.2021 există ca atare în ordinea juridică a statului de origine, i s-a acordat eficienţa recunoscută de dispoziţiile Convenţiei de la Haga din 1980 în cadrul procedurii demarate în aplicarea acesteia iar recunoaşterea din cadrul prezentei proceduri nu îi poate conferi alte efecte decât acelea care rezultă din întregul context procesual al speţei.

În acest sens, este de observat că atât dispoziţiile Convenţiei cât şi cele ale C. proc. civ. situează în planuri diferite chestiunea executării efective a hotărârii. Astfel, dispoziţiile art. 26 - 28 din Convenţia de la Haga din 1996 reglementează distinct punerea în executare a hotărârii străine, care se face potrivit legii statului solicitat, în limitele stabilite de acesta, luând în considerare interesul superior al copilului, însă aceste aspecte nu ţin de procedura formală a recunoaşterii hotărârii străine.

Înalta Curte mai constată că recurenta a indicat şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), însă aceasta nu a dezvoltat nicio critică subsumată acestui motiv de casare.

Înalta Curte reţine că, din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din economia textului citat, reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă în dispozitiv instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Raportat la aceste aspecte, recurenta ar fi trebuit să invoce şi să demonstreze incidenţa uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele mai sus arătate, însă, din analiza cererii de recurs, Înalta Curte constată că aceasta nu conţine precizări care să reprezinte o argumentare în fapt şi în drept a vreunei critici de nelegalitate îndreptate împotriva deciziei instanţei de apel care să poată fi circumscrisă acestui motiv de recurs, în sensul că recurenta nu a arătat în ce manieră instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Reţinând că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. nu sunt întemeiate, instanţa de apel răspunzând adecvat susţinerilor părţilor şi aplicând corect dispoziţiile legale incidente, astfel cum s-a arătat în prezentele considerente, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta pârâtă.

Întrucât recursul urmează a fi respins, Înalta Curte reţine culpa procesuală a recurentei care a pierdut procesul, situaţie în care, făcând aplicarea art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă să plătească intimatului-reclamant suma de 6750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat achitat de acesta, împrejurare dovedită conform art. 452 din C. proc. civ., prin depunerea documentelor justificative de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei nr. 14 din 28 ianuarie 2025 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatului-reclamant suma de 6750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2025.