Land compensation upheld; appeal annulled as void for challenging factual findings.

Şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2025

Deliberând, asupra recursului reţine următoarele:

I. Circumstanţele litigiului

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 15 iunie 2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei Regia Autonomă a Patrimoniului Protocolului de Stat (RAPPS) la eliberarea procesului-verbal de punere în posesie pe amplasamentul ce face obiectul deciziei de restituire prin echivalent nr. x din 9 martie 2015 şi la punerea lor în posesie efectivă pe terenul în suprafaţă de 1.852 mp, situat în judeţul Braşov, Timişul de Jos, nr. 26, din lotul nr. x, precum şi la plata contravalorii lipsei de folosinţă a acestui teren pentru perioada 9 martie 2015, până la punerea lor în posesie.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 25 şi următoarele din Legea nr. 10/2001.

La 28 mai 2020, reclamanţii au depus la dosar o cerere adiţională, prin care au solicitat anularea deciziei nr. 79 din 9 martie 2015 emisă de RAPPS, obligarea pârâtei la despăgubirile cuvenite pentru imobilul proprietatea lor, situat în Predeal, judeţul Braşov, obligarea pârâtei la plata contravalorii de folosinţă a acestui teren pentru perioada scursă de la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei civile nr. 1693/2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi până la îndeplinirea efectivă a obligaţiei de acordare a măsurilor reparatorii.

Prin încheierea pronunţată la 5 octombrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia tardivităţii depunerii cererii adiţionale, a constatat decăderea reclamanţilor din dreptul de a o formula şi, în temeiul art. 185 alin. (1) C. proc. civ., a declarat nulă această cerere.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1664 din 2 noiembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 45.185 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă perioadei 9 martie 2015 - 1 octombrie 2019, precum şi la plata sumei de 34.141,38 RON, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă aferentă perioadei 1 octombrie 2019 - 2 noiembrie 2022; a respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată; a respins cererea pârâtei de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor, ca neîntemeiată, şi a luat act că reclamanţii îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel

Prin decizia civilă nr. 1545 A din 27 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de pârâtă Regia Autonomă A Patrimoniului Protocolului de Stat, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi A. şi B., ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1545 A din 27 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtă Regia Autonomă a Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând casarea deciziei recurate pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul respingerii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată.

Au fost formulate următoarele critici:

Dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., art. 6 din decizia emisă pârâtă în baza Legii nr. 10/2001, precum şi art. 453 C. proc. civ. au fost aplicate greşit.

Deşi a observat dispoziţiile finale ale deciziei emise în baza Legii nr. 10/2001, instanţa de apel nu le-a coroborat cu faptul că, la acea dată, regia nu avea imobilul înscris în cadastru, urmând ca această verificare să se realizeze ulterior. Or, cu toate că a verificat situaţia juridică a imobilului, regia nu putea, la acel moment, să prevadă litigiile ulterioare în legătură cu imobilul, câtă vreme, în contradictoriu cu RA-APPS, nu era înregistrat niciun litigiu.

Reclamanţii au formulat o nouă cerere, înregistrată cu nr. x/2023 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin care au solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilul deţinut iniţial de foştii proprietari, anume cel din strada x, nr. 13, în suprafaţă de 413,88 mp, imobil care nu a fost niciodată restituit definitiv de vreo instanţă.

Decizia instanţei de apel se întemeiază pe reţinerea în mod eronat a vinovăţiei regiei, fiind aplicate greşit dispoziţiile art. 1349-1357 din C. civ.

Motivarea instanţei de apel, prin care s-a reţinut că reclamanţii au fost lipsiţi de exerciţiul dreptului de proprietate, este eronată, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară. Drept urmare, decizia emisă avea forţă probantă după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, iar conform pct. 5 din art. 25 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii se puteau adresa executorului judecătoresc, având la îndemână procedura legală de întocmire a unui proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului.

Reclamanţii nu au dobândit un drept de proprietate conform sentinţei irevocabile iniţiale, ci un drept de creanţă, în sensul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent; în concluzie, condiţia prejudiciului suferit de intimaţii-reclamanţi nu este întrunită.

Instanţele de fond nu au analizat faptul că intimaţii-reclamnaţi aveau obligaţia de a îndeplini formalităţile de publicitate a imobilului ce urma a fi restituit, fapt ce rezultă, cu evidenţă, din prevederile art. 6 ale deciziei nr. 79 din 9 martie 2015.

O altă critică pune în discuţie valorificarea concluziilor raportului de expertiză, în sensul că, deşi acestea erau corecte, expertul reţinând că valoarea estimată pentru lipsa de folosinţă este de 42.846 RON, instanţa de fond a acordat reclamanţilor suma de 45.185 RON.

Dispoziţiile art. 453 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. au fost aplicate greşit, întrucât soluţia pronunţată cu privire la cheltuielile de judecată este greşită, pârâta fiind, astfel, îndreptăţită la compensarea cheltuielilor de judecată. Norma de procedură civilă este clară şi are în vedere măsura în care fiecare parte poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, respectiv cuantumul acestor cheltuieli, astfel că motivarea instanţei de apel este abuzivă.

Capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă trebuia respins încă de la fondul cauzei, din perspectiva faptului că reclamanţii au refuzat să plătească parte din onorariul expertului evaluator, iar instanţa de apel nu a motivat deloc această chestiune care a fost criticată în apel.

Nu au fost identificate motive de ordine publică.

5. Apărările formulate de părţi

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat, în principal, excepţia inadmisibilităţii recursului prin raportare la dispoziţiile art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în speţă.

Recurenta-pârâtă Regia Autonomă a Patrimoniului Protocolului de Stat a formulat răspuns la întâmpinare, prin care solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, având în vedere că cererea iniţială a fost formulată de reclamanţi şi analizată de instanţele de fond în raport cu dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 neavând incidenţă în speţă.

6. Procedura de filtrare a recursului

În cuprinsul raportului întocmit de magistratul-asistent s-a reţinut că asupra admisibilităţii căii de atac şi asupra încadrării criticilor în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. urmează a aprecia compeltul de filtru.

Prin rezoluţia din 22 septembrie 2025 s-a stabilit termen la 13 noiembrie 2025, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, pentru analiză admisibilităţii în principiu a recursului.

Raportul a fost comunicat părţilor la 20 septembrie 2025, conform dovezilor de la dosarul de recurs, iar părţile nu au depus punct de vedere.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi A. şi B., Înalta Curte reţine că este neîntemeiată.

Intimaţii-reclamanţi au susţinut inadmisibilitatea recursului în temeiul dispoziţiilor art. 483 alin. (2) teza finală, conform cărora nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului, prin raportare la prevederile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ. coroborate cu art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Analizând obiectul cererii de chemare în judecată, pentru a determina regimul juridic al deciziei recurate în raport cu dispoziţiile legale menţionate, se constată că reclamanţii A. şi B. au solicitat punerea în posesie efectivă pe terenul în suprafaţă de 1.852 mp, situat în judeţul Braşov, Timişul de Jos, nr. 26, din lotul nr. x, precum şi plata contravalorii lipsei de folosinţă a acestui teren pentru perioada 9 martie 2015, până la punerea lor în posesie.

Astfel, primul capăt de cerere are ca obiect obligaţia de face evaluabilă în bani - punea în posesie a reclamanţilor cu terenul în suprafaţă de 1.852 mp, situat în judeţul Braşov, Timişul de Jos, nr. 26, din lotul nr. x atribuit acestora prin decizia nr. 79 din 9 martie 2015, emisă de recurenta-pârâtă Regia Autonomă a Patrimoniului Protocolului de Stat pentru punerea în aplicare a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2007. Aşadar, doar dosarul nr. x/2007 a avut ca obiect verificarea măsurilor reparatorii acordate prin echivalent pentru suprafaţa de 413,88 mp, teren situat în Predeal, str. x, Braşov, ce nu a putut fi restituit reclamanţilor în natură.

În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, se constată că reclamanţii au solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în temeiul art. 1.349 din C. civ., cu consecinţa obligării acesteia la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului cu privire la care nu au fost puşi în posesie.

În concluzie, din analiza obiectului cererii rezultă că aceasta nu priveşte stabilirea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci obligarea pârâtei la realizarea operaţiunilor materiale aferente punerii reclamanţilor în posesie pe terenul deja atribuit prin decizia administrativă, precum şi repararea prejudiciului generat de neîndeplinirea acestor obligaţii. Prin natura lor, aceste pretenţii se circumscriu dreptului comun - obligaţie de a face şi răspundere civilă delictuală.

În consecinţă, litigiul nu intră sub incidenţa art. 25-26 din actul normativ special, astfel că nu operează limitarea prevăzută de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea recurată fiind supusă recursului în temeiul dispoziţiilor alin. (1) al aceluiaşi text de lege.

Analizând excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Se reţine că potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3), iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca susţinerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate. Aşadar, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate. Prin urmare, motivarea recursului conform exigenţelor prevăzute de lege presupune o argumentare juridică a nelegalităţii hotărârii atacate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă.

Examinând cererea de recurs, se constată că aspectele evidenţiate, astfel cum au fost formulate, nu reprezintă critici de nelegalitate care să permită încadrarea în vreunul dintre motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Invocarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile speţei, interpretarea pe care recurentul o consideră corectă şi discordanţa acestei interpretări cu cea dată de instanţa a cărei hotărâre se atacă. Aşadar, descrierea încălcării unei norme de drept material trebuie să fie argumentată în concret, prin raportare la datele speţei şi nu se poate face prin enunţuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Însă, criticile recurentei nu relevă dispoziţiile legale greşit interpretate şi aplicate de instanţa de apel în soluţionarea acţiunii, ci, în realitate, exprimă nemulţumirea acesteia faţă de concluzia reţinută de instanţele de fond, anume că s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor pentru atragerea răspunderii sale delictuale.

Înalta Curte reţine că nemulţumirile recurentei referitoare la modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt şi a interpretat probatoriul administrat în cauză nu se pot constitui în critici de nelegalitate, care să poată fi deduse judecăţii pe calea recursului. Atributul stabilirii situaţiei de fapt şi al aprecierii probelor utile spre această finalitate, anume a rejudecării fondului, aparţine în mod exclusiv instanţelor de fond, obiectul şi scopului recursului fiind reglementate, în mod imperativ, prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În ceea ce priveşte critica referitoare la reţinerea culpei recurentei-pârâte şi aplicarea dispoziţiilor art. 1349-1357 din C. civ., s-a susţinut că instanţele ar fi reţinut greşit fapta ilicită şi vinovăţia regiei în legătură cu verificarea situaţiei juridice a terenului, cu referire la publicitatea imobiliară şi la obligaţiile ce decurgeau din Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013.

Înalta Curte constată că această critică vizează stabilirea situaţiei de fapt (diligenţele depuse, modul în care pârâta a verificat cartea funciară, conduita acesteia înainte şi după emiterea deciziei), iar recurenta solicită reaprecierea împrejurărilor concrete privind istoricul cadastral, rolul H.G. nr. 60/2005, buna-sa credinţă şi tinde la reexaminarea probelor constând în extrasele CF, expertiza topografică). Or, toate aceste chestiuni ţin de temeinicia soluţiei, nu de modul de aplicare a prevederilor art. 1349-1357 din C. civ.

Nici criticile privind natura dreptului reclamanţilor nu privesc interpretarea unor dispoziţiile legale, în condiţiile în care recurenta contestă concluzia instanţei de apel privind existenţa prejudiciului care decurge din imposibilitatea reclamanţilor de a dobândi posesia bunului ce le-a fost acordat în compensare îi prejudiciază, prin lipsirea lor de exerciţiul unuia dintre atributele dreptului de proprietate, ce le-a fost recunoscut de pârâtă. Totodată, în sensul că nu este întrunită condiţia prejudiciului este şi susţinerea referitoare la obligaţia intimaţilor-reclamanţi de a îndeplini formalităţile publicităţii imobiliare cu privire la imobil. Prin urmare, aceste critici pun în discuţie temeinicia soluţiei, fiind inadmisibile în recurs.

Criticile referitoare la modul în care a fost valorificată proba cu expertiză şi stabilit cuantumul despăgubirilor vizează, de asemenea, aprecierea probelor - atribuţie exclusivă a instanţelor de fond, iar nu aplicarea unei norme de drept material, motiv pentru care nu se subsumează niciunui caz de caşare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cât priveşte critica prin prisma căreia recurenta-pârâtă face trimitere la norma de procedură civilă reglementată de art. 453 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceasta nu conturează argumentele juridice pentru care aceste prevederi nu ar fi fost corect aplicate de instanţa de apel atunci când a menţinut soluţia de respingere a cererii pârâtei de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată în raport cu soluţia de admitere în parte a acţiunii.

Dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. stipulează astfel:,,(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

(2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată."

În cauză, tribunalul a reţinut că reclamanţii nu pot fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată, deşi acţiunea a fost admisă numai în parte, în ceea ce priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă, câtă vreme motivul pentru care a fost respins primul capăt de cerere se datorează culpei pârâtei. Instanţa de apel a apreciat ca nefondate criticile aduse soluţiei de respingere a cererii de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, reţinând că pârâta este în culpă pentru respingerea primului capăt de cerere privind obligarea sa la punerea în posesie a reclamanţilor asupra imobilului pentru care le-a fost stabilit dreptul de proprietate prin decizia nr. 79 din 9 martie 2015.

Astfel, fără a se grefa pe dezlegările instanţei de prim control judiciar, referitoare la fundamentul soluţiei de respingere a primului capăt de cerere, respectiv culpa acesteia pentru declanşarea procesului, prin stabilirea în favoarea reclamanţilor a unui drept de proprietate ale cărui atribute nu pot fi exercitate, recurenta s-a limitat la prezentarea unor critici cu caracter formal în ceea ce priveşte respingerea cheltuielilor de judecată pe care le-a solicitat, fără a pune în discuţie modul în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., care interesează, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Nu poate fi primită nici alegaţia potrivit căreia instanţa de apel nu a analizat critica prin care pârâta a susţinut că trebuia respins capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă pentru că reclamanţii ar fi refuzat să plătească o parte din onorariul expertului evaluator.

În condiţiile în care în considerentele deciziei recurate s-au reţinut următoarele: "Contrar aprecierii apelantei-pârâte, Curtea reţine că modalitatea în care a fost achitat onorariul aferent expertizei tehnice nu are nicio înrâurire asupra aspectelor de natură substanţială ale cauzei.", Înalta Curte constată că recurenta s-a limitat la a reitera întocmai critica dedusă judecăţii în etapa procesuală anterioară, care a primit dezlegare prin decizia atacată.

Cum obiectul recursului în constituie decizia pronunţată de instanţa de apel, în lipsa prezentării unor vicii care să privească motivarea acestei instanţe, critica nu poate fi încadrată în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse, reţinând că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488, în condiţiile dispoziţiilor art. 493 alin. (5) coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Admite excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu.

Anulează recursul formulat de pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei civile nr. 1545 A din 27 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 noiembrie 2025.