Ministry's tort appeal quashed as inadmissible for challenging fact-finding; costs awarded to defendants.

Şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2025

Deliberând, asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 19 august 2021 pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă cu nr. x/2021, reclamantul Ministerul Apărării Naţionale a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 223.727,20 RON, reprezentând valoarea de înlocuire a bunurilor lipsă din gestiune a Unităţii Militare 010284 L Iaşi, sumă ce va fi actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală calculată la data achitării integrale a prejudiciului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.349 alin. (1), art. 1350, art. 1355 alin. (1), art. 1357, art. 1359, art. 1365 şi art. 1370 din C. civ.

Pârâtul A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Pârâţii B., M. şi L. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

De asemenea, prin întâmpinările formulate, pârâţii C. şi J. au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Pârâţii D., E., I., F., G., H. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Primul ciclu procesual

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Iaşi

Prin sentinţa nr. 490 din 25 februarie 2022, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a anulat cererea, a obligat pe reclamant să plătească câte 2.000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, pârâţilor A. şi J., respectiv câte 1.000 RON, cu titlu redus, pentru fiecare, către pârâţii D., F., G., I., E., H..

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Iaşi

Prin decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei şi a obligat apelantul la plata către intimatul A. a sumei de 4.000 RON, către intimatul C. la plata sumei de 1.500 RON, către intimatul K. la plata sumei de 1.000 RON, către intimatul J. la plata sumei de 2.000 RON şi către intimaţii B., L. şi M. la plata sumei de 3.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Hotărârea pronunţată de instanţa de recurs

Prin decizia nr. 2263 din 22 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul Ministerul Apărării Naţionale, pentru Unitatea Militară 01824 L Iaşi, prin Direcţia Generală Juridică, împotriva deciziei nr. 22 din 18 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

A casat decizia atacată şi sentinţa nr. 490 din 25 februarie 2022 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal.

Al doilea ciclu procesual

5. Hotărârile pronunţate de tribunal în rejudecare

Prin încheierea din 27 martie 2024, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul J..

A prorogat pronunţarea asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul C. după discutarea tardivităţii invocării acestei excepţii, având în vedere dispoziţiile art. 2513 din C. civ.

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţii A., B., D., E., F., G., H., I., L., M., K.. Respinge, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul Ministerul Apărării Naţionale în contradictoriu cu pârâţii A., B., K., D.,E., F. G., H. I., L., M..

A obligat pe reclamant să plătească următoarele sume cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat redus: pârâtului A. suma de 4.000 RON; pârâtului D. suma de 2000 RON; pârâtului F. suma de 2000 RON; pârâtului G. suma de 2000 RON; pârâtului I. suma de 2000 RON; pârâtului E. suma de 2000 RON; pârâtului H. suma de 2000 RON; pârâtului L. suma de 1000 RON; pârâtului B. suma de 1500 RON; pârâtului M. suma de 1000 RON.

A stabilit termen la 16 aprilie 2024 pentru continuarea judecăţii cu pârâţii faţă de care nu s-a constatat prescrierea dreptului la acţiune, cu citarea reclamantului şi a pârâţilor J. şi C..

Prin sentinţa civilă nr. 864 din 29 aprilie 2024, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins, ca tardiv invocată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul C..

A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Apărării Naţionale în contradictoriu cu pârâţii C. şi J..

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţii A., B., D., E., F., G., H., I., L., M., K..

A respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul Ministerul Apărării Naţionale, în contradictoriu cu pârâţii A., B., K., D., E., F., G., H., I., L., M..

A obligat pe reclamant să plătească următoarele sume cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat redus; pârâtului A. suma de 4000 RON; pârâtului D. suma de 2000 RON; pârâtului F. suma de 2000 RON; pârâtului G. suma de 2000 RON; pârâtului I. suma de 2000 RON; pârâtului E. suma de 2000 RON; pârâtului H. suma de 2000 RON; pârâtului L. suma de 1000 RON; pârâtului B.; pârâtului M. suma de 1000 RON; pârâtului J. suma de 3500 RON; pârâtului C. suma de 500 RON.

6. Hotărârea pronunţată de curtea de apel, în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 65/2025 din 13 februarie 2025, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de apelantul-intimat Ministerul Apărării Naţionale, pentru Unitatea Militară 01824 L IAŞI, prin Direcţia generală juridică, împotriva încheierii de şedinţă din 27 martie 2024 şi a sentinţei civile nr. 864 din 29 aprilie 2024, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.

A admis apelul incident formulat de intimatul-apelant J. împotriva încheierii de şedinţă din 27 martie 2024, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul J..

Pe cale de consecinţă, a schimbat în parte sentinţa civilă în sensul că a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Apărării Naţionale, în contradictoriu cu pârâtul J.. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, ce nu contravin prezentei decizii.

A obligat pe apelantul-intimat să plătească următoarele sume cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat: intimatului A. suma de 4.000 RON; intimatului D. suma de 2.000 RON; intimatului F. suma de 2000 RON; intimatului G. suma de 2000 RON; intimatului I. suma de 2000 RON; intimatului E. suma de 2000 RON; intimatului H. suma de 2000 RON; intimatului L. suma de 1000 RON; intimatului B. suma de 1000 RON; intimatului M. suma de 1000 RON; intimatului C. suma de 3000 RON; intimatului-apelant J. suma de 4000 RON.

7. Recursul formulat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 65/2025 din 13 februarie 2025 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă a declarat recurs reclamantul Ministerul Apărării Naţionale pentru Unitatea Militară 01824 L Iaşi.

După expunerea circumstanţelor litigiului, recurentul-reclamant a susţinut că decizia recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din următoarele considerente:

(1) Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, cât şi ale art. 2528 alin. (1) din C. civ., întrucât, deşi a reţinut corect că, potrivit ambelor prevederi legale, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, a apreciat greşit că această dată ar fi cea a întocmirii procesului-verbal de cercetare administrativă nr. A 731 din 27 ianuarie 2012. În realitate, unitatea militară a cunoscut cu certitudine persoanele care răspund de producerea pagubei la datele la care au rămas definitive hotărârile penale prin care au fost recunoscute acordurile de recunoaştere a vinovăţiei, respectiv sentinţa penală nr. 254 din 20 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2016 şi sentinţa penală nr. 434 din 20 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2017. Hotărârea prin care a fost admis acordul nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile, însă acest lucru nu înseamnă că unitatea militară nu se poate adresa instanţei pentru recuperarea prejudiciului produs în termenul general de prescripţie de 3 ani începând cu data rămânerii definitive a hotărârilor prin care instanţa competentă a dispus admiterea acordurilor.

Din redactarea textelor de lege menţionate se poate observa că cele două condiţii pentru a curge termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, respectiv cunoaşterea pagubei şi cunoaşterea persoanei care răspunde de ea, trebuie îndeplinite cumulativ. Or, în mod evident, la data întocmirii procesului-verbal de cercetare administrativă, a doua condiţie, privind persoanele care se fac vinovate de producerea pagubei, nu era îndeplinită. Aşadar, începutul termenului de prescripţie extinctivă a fost stabilit greşit în absenţa unei hotărâri definitive cu autoritate de lucru judecat, instanţa de apel apreciind data expirării la 27 ianuarie 2017, anterior pronunţării sentinţelor penale.

Ulterior comunicării sentinţelor penale, comandantul Unităţii Militare 01824 Câmpia Turzii a ordonat continuarea cercetării administrative a pagubei în valoare de 223.727,20 RON, constând în lipsa a 34.255,46 kg combustibil lichid tip M, prin Ordinul de zi pe unitate nr. 186 din 2 octombrie 2017. Comisia de cercetare administrativă a studiat documentele avute la dispoziţie şi a propus reluarea cercetării administrative după emiterea unei sentinţe definitive în dosarul nr. x/2017 aflat pe rol la Tribunalul Iaşi, secţia Penală, în care unitatea s-a constituit parte civilă pentru suma de 223.727,20 RON.

Comandantul unităţii a solicitat Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor repunerea în termen, iar prin decizia administrativ-jurisdicţională nr. 85/CJI 2937/2017 din 30 ianuarie 2018, cererea de repunere în termen a fost respinsă. Cu toate acestea, Comisia a apreciat că soluţionarea laturii civile pentru recuperarea prejudiciului poate fi realizată prin intermediul introducerii unei acţiuni la instanţa civilă, dacă părţile nu convin asupra unei modalităţi de recuperare a prejudiciului, nefiind aplicabile prevederile legale referitoare la răspunderea materială. În consecinţă, este greşită concluzia instanţei de apel potrivit căreia de la data naşterii dreptului la acţiune, 27 ianuarie 2012 - data întocmirii actului de cercetare administrativă prin care s-au constatat paguba şi persoanele care răspund de ea, raportat la art. 2528 din C. civ., termenul de prescripţie de 5 ani, stabilit potrivit art. 1394 din acelaşi cod, a curs neîntrerupt şi s-a împlinit la data de 27 ianuarie 2017.

(2) În mod greşit, curtea de apel a reţinut că prin răspunsul trimis la 3 februarie 2017, sub forma adresei nr. x din 3 februarie 2017, Unitatea Militară 01824 Câmpia Turzii s-a constituit parte civilă în dosarul constituit la Parchetul Militar, referitor la paguba constând în lipsa a 34.255,46 kg combustibil lichid tip M pentru suma de 223.727,20 RON. Astfel, instanţa nu a reţinut că în speţă este aplicabilă procedura specială instituită de dispoziţiile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare O.G. nr. 121/1998), precum şi dispoziţiile Instrucţiunilor privind răspunderea materială a militarilor şi personalului civil din Ministerul Apărării Naţionale, aprobate prin Ordinul nr. M 5/1999 pentru aplicarea O.G. nr. 121/1998, acte normative care reglementau regimul răspunderii materiale a militarilor la data constatării pagubei.

În conformitate cu prevederile menţionate a fost demarată procedura pentru cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba constatată de către comisia formată de Unitatea Militară 01824 Câmpia Turzii în data de 12 octombrie 2011, când s-a efectuat inventarierea contului "Combustibil lichid tip M" şi s-a încheiat procesul-verbal de inventariere. În perioada 13 octombrie 2011-27 ianuarie 2012, a fost efectuată cercetarea administrativă a pagubei de către comisia numită prin O.Z.U. nr. 201 din 13 octombrie 2011 şi s-a constatat că paguba constă în lipsa a 34.255,46 kg combustibil lichid tip M, în valoare de 165.285,68 RON. Deoarece au existat indicii că paguba s-a produs prin săvârşirea unor fapte cu caracter infracţional, dosarul cercetării administrative conţinând şi procesul-verbal de cercetare administrativă nr. A 731 din 27 ianuarie 2012, a fost înaintat Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar laşi, în conformitate cu prevederile art. 44 din O.G. nr. 121/1998.

Ulterior, la 31 ianuarie 2017, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iaşi a solicitat Unităţii Militare 01824 Câmpia Turzii să comunice suma pentru care unitatea se constituie parte civilă în dosarul x/2017, având în vedere că, în procesul-verbal de cercetare administrativă, valoarea pagubei constând în lipsa a 34.255,46 kg combustibil lichid tip M a fost stabilită de comisie la 165.285,68 RON, iar Direcţia de Prevenire şi Investigare a Corupţiei şi Fraudelor din Ministerul Apărării Naţionale a stabilit valoarea pagubei la 223.727,20 RON. Prin răspunsul trimis, unitatea militară s-a constituit parte civilă în dosarul constituit la parchet, referitor la paguba constând în lipsa a 34.255,46 kg combustibil lichid tip M, pentru suma de 223.727,20 RON.

La calcularea termenului de prescripţie, instanţa de apel nu a avut în vedere că procesul-verbal al dosarului de cercetare administrativă înregistrat cu nr. x - 831 din 27 ianuarie 2012, transmis la Parchetul Militar Iaşi în data de 27 ianuarie 2012, respectă atât prevederile art. 15 din vechiul C. proc. pen. în vigoare la data sesizării parchetului militar, cât şi conţinutul minimal indicat de art. 20 alin. (2) din noul C. proc. pen. pentru constituirea de parte civilă, iar actele de procedură efectuate înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. pen. rămân valabile potrivit legii.

Împrejurarea că Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iaşi a solicitat Unităţii Militare 01824 Câmpia Turzii, prin adresa din 31 ianuarie 2017, să comunice suma pentru care unitatea se constituie parte civilă în dosarul x/2017 nu poate duce la concluzia că la această dată unitatea militară nu se constituise parte civilă în dosarul penal. De remarcat că Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iaşi a solicitat unităţii militare să comunice suma pentru care se constituie parte civilă (având în vedere că valoarea pagubei a fost stabilită de comisia de cercetare administrativă la 165.285,68 RON, iar de Direcţia de Prevenire şi Investigare a Corupţiei şi Fraudelor din Ministerul Apărării Naţionale la 223.727,20 RON), nu dacă se constituie parte civilă.

(3) În subsidiar, şi în ipoteza în care constituirea ca parte civilă ar fi avut loc la 3 februarie 2017, aceasta a avut loc înainte de începerea cercetării judecătoreşti, fiind respectate astfel dispoziţiile art. 20 din C. proc. pen.. Prin urmare, nu se poate susţine că, fiind respectat termenul de constituire ca parte civilă, ar fi totuşi depăşit termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune. Apreciem că dispoziţiile legale menţionate trebuie interpretate în ansamblul lor. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca, în situaţia constituirii ca parte civilă, aceasta să nu aibă loc după împlinirea termenului de prescripţie, ar fi menţionat expres aceasta în conţinutul art. 20 din C. proc. pen.. Însă după cum se poate observa, constituirea ca parte civilă este limitată în timp doar de începerea cercetării judecătoreşti, nu şi de termenul de prescripţie. Aşadar, interpretarea propusă de instanţa de apel lipseşte de eficienţă dispoziţiile art. 20 din C. proc. pen.

Faptul că prin sentinţa penală nr. 254 din 20 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2016 şi sentinţa penală nr. 434/din 20 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2017, instanţele nu s-au pronunţat cu privire la acţiunea civilă nu poate fi interpretat în sensul că nu ar fi existat o constituire ca parte civilă, aşa cum susţine instanţa de apel.

(4) Greşit a fost admis apelul incident formulat de pârâtul J., admiţând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de acesta şi respingând acţiunea formulată în contradictoriu şi cu acest pârât ca prescrisă reţinând, fără temei, că termenul de prescripţie de 5 ani, care a început să curgă tot la data de 27 ianuarie 2012 şi pentru intimatul-apelant J., s-a împlinit la aceeaşi dată ca şi pentru ceilalţi intimaţi, respectiv 27 ianuarie 2017, fără ca, în intervalul menţionat să fi intervenit vreun caz de întrerupere a prescripţiei extinctive. În ceea ce îl priveşte pe intimatul-pârât J., termenul de prescripţie a început să curgă la 26 februarie 2020, când a rămas definitivă soluţia pronunţată în dosarul penal nr. x/2019

În acest sens sunt pertinente şi argumentele reţinute de Tribunalul Iaşi prin încheierea din 27 martie 2024, prin care prima instanţă care a respins în mod corect, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul J., reţinând că deşi acesta nu şi-a recunoscut vinovăţia şi nu a fost condamnat penal ci, prin sentinţa penală nr. 15 din 26 februarie 2020, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 67 din 4 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019 s-a dispus încetarea procesului penal pentru intervenţia prescripţiei penale, totuşi reclamantul s-a constituit parte civilă în dosarul penal.

Or, constituirea ca parte civilă în procesul penal întrerupe prescripţia civilă, iar conform art. 2.541 alin. (6) din C. civ., în cazul în care prescripţia a fost întreruptă potrivit art. 2.537 pct. 3, întreruperea operează până la comunicarea ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, a ordonanţei de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecăţii sau până la pronunţarea hotărârii definitive a instanţei penale. Potrivit acestui raţionament, întreruperea cursului prescripţiei a durat până la 26 februarie 2020, când a rămas definitivă soluţia pronunţată în dosarul penal nr. x/2019, iar de la acest moment a început să curgă un nou termen de prescripţie, astfel că formularea cererii de chemare în judecată la data de 19 august 2021 s-a realizat, în mod evident, în cadrul termenului de prescripţie.

(5) Cu referire la intimatul-pârât C., instanţa de apel a respins în mod eronat motivele de apel, reţinând că nu s-a dovedit îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, deoarece din materialul probator administrat în dosarul de faţă nu rezultă legătura de cauzalitate între aceste fapte (constând în întocmirea declaraţiei de inventar, a listei de inventariere şi a procesului-verbal de inventariere fără o verificare efectivă a stocului de combustibil, urmată de prezentarea acestor înscrisuri membrilor comisiei de inventariere) şi dispariţia efectivă a cantităţii de 34.255,46 kg de combustibil lichid tip M.

Instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că intimatul-pârât C., ca şi J., au avut în gestiune cantitatea lipsă de 34.255 kg de combustibil lichid tip M, nici că lipsa cantităţii combustibilului a fost cauzată de neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu respectiv: nu au efectuat măsurătorile zilnice ale cantităţilor de combustibil existente în gestiune, nu au înscris aceste măsurători în registrul de măsurători zilnice, nu au solicitat să li se asigure dispozitive de măsurat care să le permită o gestionare eficientă a consumurilor de combustibil.

De asemenea, în calitate de gestionari, cei doi aveau obligaţia să informeze eşalonul superior în vederea retragerii combustibilului excedentar care nu putea fi consumat până la expirarea termenelor de garanţie de 12 luni, conform normelor în vigoare. Această inacţiune poate trezi suspiciuni rezonabile că obligaţia nu a fost respectată în mod vădit întrucât documentele de evidenţă a gestiunii nu erau actualizate, respectiv întocmite conform normativelor specifice în vigoare.

Mai mult decât atât, instanţa a reţinut că faptele penale săvârşite de cei doi gestionari nu au determinat lipsa de carburant, fără a ţine seama de prevederile art. 25 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii si răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice, cu modificările şi completările ulterioare, (denumită în continuare Legea nr. 22/1969) derogatoriu de la dreptul comun, prin care se instituie o prezumţie de culpă pentru pagubele constatate în gestiunea lor.

Faţă de cele precizate, sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a pârâţilor gestionari, care au dovedit superficialitate şi rea-credinţă în executarea obligaţiilor ce le reveneau în legătură cu gestiunea încredinţată. Prezumţia de culpă, în producerea lipsei în gestiune, este o prezumţie relativă care poate fi răsturnată de gestionar prin proba contrară. Or, aceştia nu au administrat probatorii prin care să răstoarne prezumţia de culpă. Mai mult de atât, din sentinţă rezultă că au fost demonstrate faptele acestora de contribuire la falsificarea documentelor de inventariere ale gestiunii, în scopul ascunderii neregulilor existente în gestiunea lor, implicit în scopul împiedicării constatării unei lipse certe a unei cantităţi de combustibil tip M.

Cu privire la fondul cauzei, recurentul-reclamant a reiterat susţinerile formulare prin cererea de chemare în judecată şi cererea de apel.

(6) În mod greşit instanţa de apel a respins criticile privind caracterul neîntemeiat al cheltuielilor de judecată acordate de tribunal.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a acordat intimaţilor-pârâţi cheltuielilor de judecată în cuantum exagerat, raportat la complexitatea cauzei, valoarea prejudiciului, timpul alocat şi activitatea efectivă desfăşurată de apărătorii aleşi ai intimaţilor-pârâţi, fără a ţine seama de faptul că dosarul se află în al doilea ciclu procesual. Or, după cum se poate observa, în al doilea ciclu procesual, apărătorii aleşi nu au formulat alte apărări, nu au depus alte înscrisuri şi nu desfăşurat alte activităţi, iar numărul termenelor la care au fost prezenţi este mic. Cu toate acestea, cheltuielile de judecată acordate de instanţele de fond reprezintă mai mult de 1/5 din valoarea prejudiciului.

Pentru aceste argumente, recurentul-reclamant a solicitat casarea deciziei instanţei de apel şi, în rejudecare, admiterea apelului pe care l-a declarat împotriva sentinţei civile nr. 864 din 29 aprilie 2024 şi a încheierii din 27 martie 2024, pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune faţă de pârâţii A., B., D., E., F., G., H., I., L., M., K. şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 223.727,20 RON, reprezentând valoarea de înlocuire a cantităţii de 34.255,46 kg, combustibil lichid de tip M constatat lipsă din gestiunea instituţiei militare, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală calculată la data achitării integrale a prejudiciului, precum şi respingerea apelului incident declarat de pârâtul J. ca nefondat.

8. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, în subsidiar solicitând respingerea recursului ce nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât J. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului ce nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Intimaţii-pârâţi L., B., K. şi M. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei instanţei de apel ca fiind legală şi temeinică.

Intimatul-pârât I. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului ce nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât G. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului ce nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât D. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului ce nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât E. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului ce nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât H. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului ce nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât F. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului ce nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului ce nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant Ministerul Apărării Naţionale pentru Unitatea Militară 01824 L Iaşi a formulat răspunsuri la întâmpinări, prin care a combătut excepţia nulităţii recursului şi apărările intimaţilor-pârâţi.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Controlul exercitat în recurs este unul de legalitate, iar nu de temeinicie, casarea putând fi cerută numai pentru motive de nelegalitate reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Ca atare, simpla indicare a unor norme de drept material nu este suficientă pentru a atrage examinarea din perspectiva cazului de casare de la pct. 8 al textului de lege menţionat, câtă vreme, în substanţă, criticile urmăresc înlocuirea constatărilor instanţei de apel cu propria versiune factuală a recurentului. Atunci când susţinerea recurentului nu critică interpretarea/aplicarea normei ca regulă de drept, ci tinde să obţină o altă stabilire a situaţiei de fapt (inclusiv prin reevaluarea înscrisurilor ori printr-o altă apreciere a aspectelor de fapt relevante), aceasta nu mai este o critică de nelegalitate, ci una de netemeinicie, incompatibilă recursului, cale extraordinară de atac care urmăreşte să supună examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Deşi recurentul invocă dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi pe cele ale art. 2528 alin. (1) din C. civ., prima critica nu vizează, în realitate, o greşită interpretare a criteriului legal ("când păgubitul a cunoscut ori trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea"), ci contestă concluzia factuală a instanţei de apel asupra momentului concret la care, în speţă, s-ar fi realizat cunoaşterea persoanelor care răspund de producerea pagubei. Astfel, recurentul nu susţine că instanţa de apel ar fi aplicat un standard juridic greşit; dimpotrivă, recunoaşte că instanţa ar fi reţinut "corect" regula, însă afirmă că aceasta a fost "apreciată greşit" în raport cu speţa, întrucât data relevantă nu ar fi cea a procesului-verbal de cercetare administrativă (27 ianuarie 2012), ci datele rămânerii definitive a hotărârilor penale din 2017.

În acest fel, critica solicită instanţei de recurs să înlocuiască aprecierea instanţei de apel asupra unei împrejurări factuale (când, în concret, unitatea militară ar fi cunoscut cu certitudine persoanele responsabile) cu propria apreciere, întemeiată pe interpretarea şi coroborarea unor evenimente din dosarul penal (momentul acordurilor de recunoaştere a vinovăţiei, efectele lor, utilitatea lor pentru identificarea persoanelor responsabile). În aceste coordonate, stabilirea acestui moment în sensul art. 2528 din C. civ. este o chestiune de fapt (rezultatul evaluării contextului şi a probelor), iar nu o chestiune de interpretare şi aplicare a normei.

Mai mult, dezvoltarea recurentului (continuarea cercetării administrative în 2017, ordine interne, repunerea în termen, decizie administrativ-jurisdicţională) urmăreşte să confirme o anumită cronologie factuală şi să impună concluzia că, în concret, abia ulterior anului 2017 ar fi existat certitudine asupra persoanelor răspunzătoare. Aceasta nu este o critică de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., deoarece nu supune analizei conformitatea hotărârii cu norma, ci situaţia de fapt pe care instanţa de apel a aplicat norma. Prin urmare, prima critică are natura unei critici de netemeinicie (privind stabilirea împrejurărilor de fapt relevante pentru începutul prescripţiei), nefiind susceptibilă de încadrare în niciunul din motivele de casare.

Cea de-a doua critică formulată priveşte, în esenţă, calificarea procesului-verbal din 2012 versus adresa din 3 februarie 2017 ca act de constituire parte civilă. Şi această critică este construită formal ca aplicare greşită a legii, însă nucleul ei vizează reevaluarea unor înscrisuri: recurentul urmăreşte să se reţină că procesul-verbal de cercetare administrativă ar avea valenţa unei constituiri de parte civilă, iar solicitarea parchetului din 31 ianuarie 2017 ar confirma nu data constituirii, ci doar o clarificare a cuantumului despăgubirilor solicitate. Aceasta este o critică ce reclamă instanţei de recurs să reevalueze conţinutul şi semnificaţia juridico-factuală a unor înscrisuri, să se stabilească diferit valoarea probatorie a acestora, cu scopul de a substitui aprecierea instanţei de apel cu propria apreciere asupra materialului probator.

Faptul că recurentul invocă prevederile O.G. nr. 121/1998 şi instrucţiunile date în aplicarea acestui act normativ nu transformă critica într-una care să privească interpretarea sau aplicarea normelor de drept material în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. aceste trimiteri sunt folosite ca suport pentru a obţine o altă concluzie asupra faptelor (cum a fost instrumentată cercetarea, ce a conţinut dosarul înaintat parchetului, dacă acel conţinut este echivalentul unei constituiri ca parte civilă). Aşadar, critica nu indică un viciu de legalitate al raţionamentului de drept, ci tinde la reaprecierea situaţiei de fapt şi la recalificarea probelor.

În consecinţă, nici această critică nu antamează conformitatea hotărârii cu o normă de drept material, ci combaterea concluziei instanţei de apel asupra valorii şi semnificaţiei probatorii a înscrisurilor şi asupra momentului factual al constituirii ca parte civilă, care prezintă relevanţă în planul curgerii termenului de prescripţie. Ca atare, critica este de netemeinicie, neîncadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin cea de-a treia critică se susţine un argument subsidiar în sensul că inclusiv dacă constituirea de parte civilă ar fi fost făcută la 3 februarie 2017 nu se poate considera că ar fi fost depăşit termenul de prescripţie, câtă vreme aceasta s-a realizat cu respectarea termenului stipulat de dispoziţiile art. 20 din C. proc. pen.

Critica nu conduce la un veritabil motiv de casare în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. din două raţiuni convergente. În primul rând, nucleul criticii rămâne factologic: recurentul porneşte de la o ipoteză privind data constituirii ca parte civilă şi urmăreşte să răstoarne concluzia instanţei de apel că, raportat la prescripţia dreptului material la acţiune, acel demers ar fi ineficient. În realitate, ceea ce se solicită este ca instanţa de recurs să accepte o anumită cronologie şi să îi atribuie efecte întreruptive, în pofida concluziei instanţei de apel asupra împlinirii prescripţiei. Aşadar, critica presupune reanalizarea premiselor de fapt care au fundamentat dezlegarea dată chestiunii prescripţiei.

În al doilea rând, critica nu vizează aplicarea normei de drept material în temeiul căreia operează cauza de întrerupere a termenului de prescripţie, ci relevă un raţionament viciat tocmai în punctul de confluenţă dintre cele două regimuri normative (civil şi procesual penal). Într-adevăr, art. 2537 alin. (1) pct. 3 din C. civ. califică "constituirea ca parte civilă" drept caz de întrerupere a prescripţiei, dar această întrerupere nu este concepută ca un mecanism de reactivare a unui drept la acţiune deja prescris. Textul care exprimă explicit logica instituţiei este art. 2.541 alin. (1) din C. civ.:

"Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere." - dispoziţie legală care presupune, logic şi juridic, existenţa unei prescripţii în curs la momentul ivirii cauzei de întrerupere. Pe de altă parte, termenul procedural instituit de art. 20 din C. proc. pen. stabileşte până când se poate formula cererea de constituire ca parte civilă în procesul penal; or, acest termen nu poate fi interpretat ca instituind o derogare implicită de la regulile dreptului civil referitoare la prescripţie şi la condiţiile întreruperii termenului de prescripţie.

În acest context, observaţia recurentului în sensul că dacă legiuitorul ar fi dorit o limitare, ar fi menţionat-o în cuprinsul art. 20 din C. proc. pen., porneşte de la o premisă eronată. Aceasta, întrucât dispoziţiile art. 20 din C. proc. pen. nu constituie sediul regimului prescripţiei civile, iar lipsa unei menţiuni exprese în norma de procedură penală nu poate înlătura regulile din C. civ. privind termenul de prescripţie şi întreruperea acestuia. Norma de procedură penală fixează o condiţie de exercitare a acţiunii civile în cadrul procesului penal, în timp ce normele de drept civil fixează condiţiile în care, în plan civil, efectul întreruptiv poate opera.

În fine, susţinerea recurentului potrivit căreia împrejurarea că instanţele penale nu s-au pronunţat asupra acţiunii civile nu poate fi interpretată în sensul că nu ar fi existat o constituire ca parte civilă nu are aptitudinea de a pune în discuţie legalitatea hotărârii recurate, întrucât nu indică vreo eroare de interpretare a normei de drept material, ci urmăreşte, în realitate, reevaluarea circumstanţelor de fapt avute în vedere la stabilirea momentului şi modalităţii în care s-ar fi realizat constituirea ca parte civilă în procesul penal. Or, existenţa şi data unui asemenea demers procesual se determină prin examinarea actelor concrete ale dosarului penal şi a semnificaţiei lor; prin urmare, critica tinde la substituirea aprecierii instanţei de apel asupra acestor împrejurări de fapt, demers incompatibil cu controlul de legalitate exercitat în recurs.

Cea de-a patra critică, privind soluţia dată asupra apelului incident exercitat de pârâtul J. este, în esenţă, o reluare a aceleiaşi chestiuni, şi anume care este momentul factual relevant pentru începutul prescripţiei şi ce efect întreruptiv produce constituirea ca parte civilă în dosarul penal. Recurentul nu indică o eroare de interpretare a normei materiale reglementate de art. 2.541 alin. (6) din C. civ., ci solicită să se reţină că termenul ar fi început să curgă la 26 februarie 2020 (data rămânerii definitive a soluţiei din dosarul penal nr. x/2019) şi că, anterior, prescripţia ar fi fost întreruptă prin constituirea ca parte civilă, în sensul raţionamentului primei instanţe. Or, aceste susţineri urmăresc ca instanţa de recurs să stabilească, în planul situaţiei de fapt, momentul de debut al prescripţiei (26 februarie 2020) în locul datei reţinute de instanţa de apel, să reţină ca împrejurare de fapt existenţa unei constituiri ca parte civilă cu efect întreruptiv faţă de acest pârât, precum şi să adopte o anumită lectură a dosarului penal - inclusiv asupra actelor concrete - şi o anumită cronologie, ca premisă pentru soluţia civilă. Aşadar, critica este una de netemeinicie, incompatibilă cu controlul de conformitate a hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, consacrat expres de dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

În acelaşi registru se înscrie şi critica referitoare la pârâtul C., întrucât recurentul contestă concluzia instanţei de apel în sensul că nu s-a dovedit îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale (în special legătura de cauzalitate), insistând că din materialul probator ar rezulta contrariul. Dezvoltarea criticilor relevă că recurentul cere instanţei de recurs să revină asupra operaţiunii de evaluare a probelor şi de stabilire a faptelor relevante pentru cauzalitate şi culpă. Chiar şi invocarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 22/1969 (prezumţie de culpă) nu schimbă natura criticii, câtă vreme recurentul nu arată o eroare de interpretare a normei, ci solicită să se reţină că, în speţă, prezumţia operează şi nu a fost răsturnată, adică solicită o concluzie asupra următoarelor circumstanţe de fapt: existenţa unei lipse în gestiune şi a legăturii acesteia cu gestiunea pârâţilor, conduita efectivă a gestionarilor, probelor administrate şi forţei lor doveditoare, inexistenţa probei contrare. Toate acestea, inclusiv susţinerile preluate din cererea de chemare în judecată şi cererea de apel, sunt chestiuni de temeinicie (stabilirea situaţiei de fapt şi aprecierea probelor), asupra cărora instanţa de recurs nu poate reveni pentru a statua diferit.

Nici ultima critică, privitoare la cheltuielile de judecată, nu poate fi circumscrisă vreunui motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., deoarece se întemeiază pe o apreciere circumstanţiată şi comparativă: complexitate, valoarea prejudiciului, timpul alocat, activitatea efectivă a avocaţilor, numărul termenelor, lipsa unor apărări/înscrisuri noi etc. Aceste elemente presupun evaluarea probelor şi a circumstanţelor concrete ale cauzei. Mai mult, chestiunea încadrării unor astfel de critici a fost tranşată printr-un recurs în interesul legii, astfel cum au indicat şi intimaţii-pârâţi. Astfel, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." În consecinţă, critica recurentului vizând exclusiv cuantumul şi proporţionalitatea cheltuielilor de judecată nu poate fi examinată în recurs.

Concluzionând, Înalta Curte reţine că, deşi criticile sunt însoţite de trimiteri la texte legale, acestea urmăresc în esenţă reanalizarea situaţiei de fapt şi a probelor (momentul cunoaşterii, calificarea înscrisurilor, efectele unor demersuri, elementele răspunderii delictuale, proporţionalitatea cheltuielilor) şi nu se circumscriu motivelor de casare de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., fiind incidentă sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2) din acelaşi cod.

Pentru considerentele expuse, reţinând că în cauză nu este posibilă încadrarea criticilor în motivele de casare, în condiţiile dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantul Ministerul Apărării Naţionale pentru Unitatea Militară 01824 L Iaşi împotriva deciziei civile nr. 65/2025 din 13 februarie 2025 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Raportat la soluţia pronunţată în cauză, de anulare a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul-reclamant Ministerul Apărării Naţionale pentru Unitatea Militară 01824 L Iaşi, în calitate de parte căzută în pretenţii, va fi obligat la plata sumei de 3.500 RON către intimatul-pârât J., sumei de 2.000 RON către intimatul-pârât I., sumei de 2.000 RON către intimatul-pârât D., sumei de 2.000 RON către intimatul-pârât E., sumei de 2.000 RON către intimatul-pârât G., sumei de 2.000 către intimatul-pârât H., sumei de 2.000 RON către intimatul-pârât F., sumei de 5.000 RON către intimatul-pârât A., sumei de 3.000 RON către intimatul-pârât C., cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat), conform dovezilor de la filele x verso din volumul I al dosarului de recurs şi filele x din volumul II al dosarului de recurs. În ceea ce priveşte aprecierea cuantumului, Înalta Curte constată că sumele acordate sunt proporţionale cu activitatea desfăşurată de avocaţi în etapa procesuală a recursului, întrucât prin întâmpinările depuse au fost formulate argumente în susţinerea excepţiei nulităţii, cât şi de respingere a criticilor invocate de recurentul-reclamant, activitate ce a presupus analiza regulilor de drept incidente şi elaborarea unui răspuns adecvat complexităţii cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul Ministerul Apărării Naţionale, invocată de intimaţi.

Anulează recursul declarat de reclamantul Ministerul Apărării Naţionale pentru Unitatea Militară 01824 L Iaşi împotriva deciziei civile nr. 65/2025 din 13 februarie 2025 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant Ministerul Apărării Naţionale pentru Unitatea Militară 01824 L Iaşi la plata sumei de 3.500 RON către intimatul-pârât J., sumei de 2.000 RON către intimatul-pârât I., sumei de 2.000 RON către intimatul-pârât D., sumei de 2.000 RON către intimatul-pârât E., sumei de 2.000 RON către intimatul-pârât G., sumei de 2.000 către intimatul-pârât H., sumei de 2.000 RON către intimatul-pârât F., sumei de 5.000 RON către intimatul-pârât A., sumei de 3.000 RON către intimatul-pârât C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 noiembrie 2025.