Litigation costs for claimant whose restitution claim became moot after state payment: procedural fault persists despite statutory moratorium enacted post-filing

Şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2025

Deliberând, asupra recursului de faţă reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 9 octombrie 2023, cu nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor la plata sumei de 295.509,6 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x emis de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la 27 martie 2023, precum şi la plata dobânzii legale, de la data împlinirii termenului prevăzut de art. 31 alin. (8) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, respectiv 24 septembrie 2023, şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 986 din 2 iulie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia rămânerii fără obiect a capătului principal de cerere, a respins capătul principal de cerere, având ca obiect plata sumei de 295.509,6 RON, ca rămas fără obiect; a respins capătul de cerere având ca obiect plata dobânzii legale ca neîntemeiat; a obligat pe pârât la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1045A din 22 octombrie 2024 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 986 din 2 iulie 2024, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat.

4. Motivele de recurs formulate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1045A din 22 octombrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor, prin care a solicitat casarea deciziei atacate în privinţa soluţiei de acordare a cheltuielilor de judecată intimatului-reclamant, formulând următoarele critici:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1). pct. 8 din C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că pârâtul Ministerul Finanţelor se află în culpă procesuală cu privire la declanşarea litigiului, motiv pentru care a menţinut obligaţia privind plata cheltuielilor de judecată, stabilită în sarcina sa de către tribunal.

Conform prevederilor art. 453 din C. proc. civ., în stabilirea persoanei care va suporta aceste cheltuieli s-a ţinut cont de soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii. Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului. Or, în cauza pendinte, tribunalul a respins atât capătul principal de cerere formulat de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor, ca rămas fără obiect, cât şi capătul de cerere având ca obiect plata dobânzii legale, ca neîntemeiat. Cu toate că a respins acţiunea reclamantului, tribunalul a obligat pe Ministerul Finanţelor la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Din cuprinsul deciziei recurate, se poate observa că instanţa de apel a ales să ignore dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ., motivând printr-un unic considerent astfel: "Culpa procedurală este cea care determină aplicarea efectelor contractului de asistenţă juridică dintre avocat şi partea în favoarea căreia s-a soluţionat litigiul şi asupra părţii căzute în pretenţii, conform principiului că regula în materia reparării prejudiciului în domeniul răspunderii civile delictuale este repararea integrală a prejudiciului produs."

Situaţia din speţă este atipică, deoarece, deşi pretenţiile reclamantului au fost respinse, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către acesta, fapt ce contravine dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ.

De asemenea, instanţa de apel a încălcat/aplicat greşit prevederile O.U.G. nr. 90/2023, precum şi pe cele referitoare la atragerea răspunderii civile delictuale reglementate de dispoziţiile art. 1.357 din C. civ.

Dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie coroborate cu dispoziţiile referitoare la răspunderea civilă delictuală din C. civ.. Pentru angajarea acestei forme a răspunderii civile este necesar ca toate elementele ei (faptă ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia) să fie îndeplinite în mod cumulativ. Or, după cum se poate observa în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a analizat doar unul din cele patru elemente ale răspunderii civile delictuale - culpa, considerând, în mod greşit, că doar ca urmare a analizării acestui element poate fi atrasă răspunderea pârâtului Ministerul Finanţelor în privinţa plăţii cheltuielilor de judecată, fapt ce contravine prevederilor art. 1.357 din C. civ.

Astfel, în ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite - aceasta ar fi trebuit dovedită pe plan procesual prin evidenţierea, în sentinţa pronunţată de tribunal, a unei soluţii favorabile intimatului-reclamant. În ceea ce priveşte vinovăţia, nu există culpa procesuală a pârâtului Ministerul Finanţelor, care să rezulte din însăşi soluţia instanţei de judecată, întrucât a fost respinsă cererea de chemare în judecată. Prin urmare, raportat la angajarea răspunderii civile delictuale a recurentului-pârât, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 1.357 din C. civ., nefiind îndeplinite cumulativ cerinţele legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Totodată, instanţa de apel nu a făcut o apreciere corectă a dispoziţiilor legale invocate de recurentul-pârât în cuprinsul apărărilor, întrucât, prin adoptarea şi aplicarea O.U.G. nr. 90/2023 pentru aprobarea unor măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare pe anul 2023, în vederea încadrării în ţinta de deficit bugetar asumată prin Programul de convergenţă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, nu s-a negat existenţa si întinderea drepturilor intimatului-reclamant şi nici nu s-a refuzat punerea în executare a titlului de plată pe care îl deţine, ci doar s-a stabilit o modalitate de executare, justificată de apărarea stabilităţii economice a statului.

Instanţa de apel a ignorat faptul că moratoriul legal reglementat prin O.U.G. nr. 90/2023 îşi produce efectele în privinţa tuturor titlurilor de plată emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor până la 31 octombrie 2023 şi neachitate de Ministerul Finanţelor, deci şi cu privire la titlul de plată nr. x din 27 martie 2023 deţinut de intimatul-reclamant - data scadenţei plăţii acestor titluri fiind astfel amânată.

Cu titlu de jurisprudenţă, a fost invocată sentinţa civilă nr. 701 din 25 aprilie 2024, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2023.

De altfel, la 1 aprilie 2024, recurentul-pârât a efectuat plata tuturor titlurilor emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în perioada 20 martie 2023 - 30 octombrie 2023, în condiţiile art. 31 şi art. 41 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, şi a tuturor titlurilor de plată emise în perioada 20 martie 2023 - 26 octombrie 2023, în condiţiile art. 10 din Legea nr. 164/2014, cu modificările şi completările ulterioare, în conformitate cu dispoziţiile art. V pct. 1 din O.U.G. nr. 90/2023. La momentul scadenţei titlurilor de plată (1 aprilie 2024) se împlineşte termenul de plată reglementat în favoarea Ministerului Finanţelor, dincolo de care, în caz de neplată, ceea ce nu este cazul în dosarul pendinte, s-ar putea, eventual, vorbi despre vreo culpă a ministerului în privinţa depăşirii scadenţei termenului de plată. Or, intervenind un moratoriu legal, data plăţii a fost prelungită, moratoriul legal producând efecte cu referire la obligaţia de plată pe toată perioada ulterioară scadenţei iniţiale.

În plus, criteriul în raport cu care s-a adoptat moratoriul legal este data emiterii titlurilor de plată - cele emise până la data de 31 octombrie 2023, indiferent de data scadenţei lor. Prorogarea scadenţei obligaţiilor de plată a sumelor din titlurile de plată emise de ANRP constituie o măsură proporţională cu scopul urmărit şi nu poate fi asimilată vreunei "nerespectări a drepturilor reclamantului", astfel încât nu se poate reţine culpa recurentului-pârât în privinţa declanşării prezentului litigiu.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului promovat de pârâtul Ministerul Finanţelor, formulând următoarele apărări:

În esenţă, critica de nelegalitate dedusă judecăţii este aceea că instanţa de apel ar fi respins solicitarea recurentului-pârât de modificare a hotărârii tribunalului referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, dar este criticat şi cuantumul onorariului de avocat, chestiune care nu poate forma obiectul unei reaprecieri în recurs.

Nu au fost încălcate prevederile art. 454 din C. proc. civ., nici dispoziţiile art. 1.522 din C. civ. sau ale O.U.G. nr. 90/2023, deoarece la data formulării cererii de chemare în judecată se împlinise deja termenul maxim prevăzut de lege pentru efectuarea plăţii titlului nr. x, emis la 24 aprilie 2023 în favoarea intimatului-reclamant de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca urmare a valorificării deciziei de compensare prin puncte.

Legea nu prevede vreo formalitate pentru punerea în întârziere în astfel de situaţii, dispoziţiile art. 1.522 din C. civ. nefiind relevante în cauza de faţă, în care statul trebuia să achite o creanţă fără să pună cetăţeanul său în situaţia de a realiza alte demersuri în vederea obţinerii plăţii. Astfel cum a concluzionat şi CtEDO în mai multe cauze împotriva României, refuzul autorităţilor de a aloca sumele necesare plăţii debitului reprezintă o încălcare a unui drept fundamental, respectiv dreptul de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Instanţa de apel nu a făcut o greşită aplicare a O.U.G. nr. 90/2023, câtă vreme termenul de 180 de zile pentru plata titlului emis la 27 martie 2023 s-a împlinit la 24 septembrie 2023, iar cererea de chemare în judecată a fost depusă înainte de suspendarea pe cale legală a plăţii titlurilor emise de ANRP, care a avut loc prin emiterea ordonanţei menţionate. Prin urmare, deoarece cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect ca urmare a plăţii care a fost făcută în timpul procesului, pârâtul s-a aflat în culpă procesuală şi trebuie să plătească cheltuielile de judecată.

Un raţionament similar se desprinde şi din considerentele Deciziei nr. 21/2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 454 din C. proc. civ.

În privinţa criticilor aduse modului în care instanţa de apel a stabilit cuantumul rezonabil al cheltuielilor de judecată la care a fost obligat recurentul-pârât, acestea nu constituie critici concrete de nelegalitate cu privire la maniera în care instanţa de apel a interpretat ori aplicat prevederile legale în materie, în conformitate cu Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 1045A din 22 octombrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, limitat la soluţia de acordare a cheltuielilor de judecată în favoarea intimatului-reclamant, Înalta Curte constată că, deşi recurentul a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile astfel formulate vizează, în substanţă, aplicarea unei norme de drept procesual, respectiv art. 453 din acelaşi cod. În consecinţă, susţinerile ce fac trimitere la normele de drept material stipulate de O.U.G. nr. 90/2023 şi ale art. 1.357 din C. civ. urmează să fie cercetate în acest cadru.

În ceea ce priveşte întinderea criticilor deduse controlului de legalitate, se observă, din cuprinsul motivelor de recurs, că recurentul nu formulează susţineri privind caracterul proporţional/rezonabil al onorariului de avocat raportat la prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., menţionând cuantumul de 2.000 RON exclusiv cu titlu descriptiv; în consecinţă, recursul vizează înlăturarea în întregime a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, iar nu modificarea cuantumului acestora.

În vederea cercetării motivelor de recurs, urmează a fi expuse, în prealabil, circumstanţele litigiului, respectiv soluţiile pronunţate de instanţele de fond şi esenţa considerentelor care au fundamentat aceste soluţii.

Înalta Curte constată că tribunalul a acordat cheltuieli de judecată în baza art. 453 alin. (1) - (2) teza I din C. proc. civ., reţinând că, deşi capătul principal (plata sumei din titlul de plată) a fost respins ca rămas fără obiect întrucât pârâtul a achitat suma în cursul procesului, iar capătul de cerere privind dobânda legală a fost respins ca neîntemeiat, la momentul introducerii acţiunii termenul de plată nu era amânat, iar plata ulterioară (şi amânarea intervenită între timp) nu înlătură culpa procesuală a pârâtului în declanşarea litigiului, acesta fiind cel care a determinat reclamantul să formuleze cererea şi să suporte cheltuieli. De asemenea, a reţinut că onorariul de avocat în cuantum de 2.000 RON este aferent capătului de cerere principal, reclamantul nefiind îndreptăţit la plata onorariului de avocat aferent şi capătului de cerere accesoriu privind plata dobânzii legale.

Curtea de apel a reţinut că obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată se justifică prin culpa procesuală, în condiţiile în care, la data sesizării instanţei (9 octombrie 2023), obligaţia de plată a sumei din titlul de plată emis de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor era deja scadentă potrivit art. 31 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, iar actul normativ care a stabilit un nou termen de plată (O.U.G. nr. 90/2023, publicată la 27 octombrie 2023) a intervenit ulterior introducerii cererii.

În drept, Înalta Curte reţine dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., care consacră regula suportării cheltuielilor de către partea căzută în pretenţii, stipulând astfel: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

De asemenea, în interpretarea şi aplicarea acestei norme, sunt relevante reperele obligatorii în materia cheltuielilor de judecată. În mod constant, s-a subliniat că fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a celui care a determinat iniţierea unui proces sau a promovat un proces lipsit de fundament juridic lato sensu. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat la paragraful 82 al Deciziei nr. 59 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 6 noiembrie 2017, că, în scopul determinării culpei procesuale, care constituie fundament al plăţii cheltuielilor de judecată, în sensul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., interesează, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

În aceste coordonate, prima critică, prin care recurentul susţine că instanţa de apel a reţinut în mod eronat culpa sa procesuală şi ar fi ignorat art. 453 din C. proc. civ., întrucât tribunalul a respins capătul principal ca rămas fără obiect şi capătul privind dobânda ca neîntemeiat, nu poate fi primită. Raţionamentul instanţei de apel - contestat de recurent - a fost construit pe împrejurarea că, la data formulării cererii de chemare în judecată (9 octombrie 2023), obligaţia de plată era deja scadentă, întrucât termenul de plată expirase la 27 septembrie 2023, potrivit art. 31 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, iar actul normativ invocat de recurent ca justificare (O.U.G. nr. 90/2023), care a stabilit un nou termen de plată, a intervenit ulterior sesizării instanţei, fiind publicat la 27 octombrie 2023 şi intrând în vigoare la 3 zile de la publicare.

În această logică, "rezultatul procesului", relevant pentru determinarea culpei procesuale, nu este redus la consemnarea formală a soluţiei în dispozitiv, ci este corelat cu împrejurarea că partea care a sesizat instanţa a urmărit şi a obţinut realizarea conţinutului economic al acţiunii sale la 1 aprilie 2024, în cursul procesului, precum şi cu conduita recurentului-pârât, care nu a achitat creanţa până la 27 septembrie 2023. Or, dacă acţiunea a fost introdusă după expirarea termenului iniţial de plată, conduita anterioară a pârâtului rămâne un element pertinent în stabilirea culpei procesuale, iar intrarea în vigoare ulterioară a O.U.G. nr. 90/2023 nu poate să înlăture această concluzie pentru perioada anterioară, fiind irelevant argumentul că moratoriul legal are drept criteriu data emiterii titlurilor de plată (cele emise până la 31 octombrie 2023).

În consecinţă, critica potrivit căreia menţinerea cheltuielilor ar contraveni art. 453 din C. proc. civ. doar pentru că acţiunea a fost respinsă nu evidenţiază o aplicare greşită a normei, ci exprimă o interpretare formală, incompatibilă cu criteriul culpei procesuale.

Prin urmare, nu se confirmă nici susţinerea recurentului în sensul raţionamentul pentru care curtea de apel a menţinut obligaţia sa la plata cheltuielilor de judecată s-ar fundamenta pe un considerent unic, câtă vreme acesta are o structură mai amplă, ce a fost analizată în considerentele precedente.

În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 1.357 din C. civ., privind omisiunea de cercetare integrală a condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru analiza cererii accesorii de obligare la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată, pe de o parte, că această direcţie argumentativă este invocată pentru prima oară în recurs, în condiţiile în care în apel s-au invocat doar aspecte privind culpa procesuală şi nemotivarea sentinţei sub aspectul aplicării art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.. Ca atare, acestea sunt formulate cu nerespectarea prevederilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora: "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor."

Pe de altă parte, recurentul nu valorifică un viciu de nelegalitate raportat la interpretarea şi aplicarea acestei norme de drept material, ci reia acelaşi argument nefondat pentru care, în opinia sa, ar fi fost încălcate prevederile art. 453 din C. proc. civ. raportat la soluţia de respingere a acţiunii, fiind nemulţumit că s-a reţinut culpa sa procesuală.

În fine, criticile referitoare la O.U.G. nr. 90 din 27 octombrie 2023 nu pot conduce la exonerarea recurentului de culpa procesuală în condiţiile în care, la data formulării acţiunii (9 octombrie 2023) termenul de plată era deja depăşit (27 septembrie 2023), iar ordonanţa invocată a intrat în vigoare ulterior introducerii cererii. În acest context, susţinerile recurentului privind scopul pentru care a fost adoptat actul normativ nu au aptitudinea de a înlătura, retroactiv, premisa pe care recurentul însuşi o contestă - aceea că, la momentul sesizării instanţei, obligaţia era scadentă -, aspect decisiv pentru aprecierea culpei procesuale în sensul art. 453 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte referirea recurentului la sentinţa civilă nr. 701 din 25 aprilie 2024, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2023,rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1133A din 13 noiembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie se reţine, pe de o parte, că jurisprudenţa de speţă nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ., iar pe de altă parte că circumstanţele litigiului sunt diferite, deoarece cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată, fără ca pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte apărările intimatului-reclamant din întâmpinare referitoare la incidenţa art. 454 din C. proc. civ., cu trimiteri la art. 1.522 din C. civ., Înalta Curte constată că acestea nu pot constitui obiect al analizei în recurs, în absenţa unor critici punctuale ale recurentului cu privire la aplicarea acestor dispoziţii. Controlul de legalitate exercitat în recurs este strict circumscris motivelor de nelegalitate invocate, iar examinarea deciziei recurate nu poate fi extinsă prin simple apărări ale intimatului asupra unei norme a cărei interpretare şi aplicare nu a fost pusă în discuţie prin motivele de recurs. De altfel, chiar instanţa de apel a reţinut, în temeiul art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., că nici prin întâmpinare şi nici prin cererea de apel nu au fost invocate referiri la aplicarea art. 454 din acelaşi cod, motiv pentru care analiza s-a limitat la criticile efectiv formulate; în aceleaşi coordonate, nefiind invocate în recurs critici punctuale, dispoziţiile acestui text rămân în afara obiectului controlului de legalitate.

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 1045A din 22 octombrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Raportat la soluţia pronunţată în cauză, de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Finanţelor, în calitate de parte căzută în pretenţii, va fi obligat la plata sumei de 4.700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat, către intimatul-reclamant A., conform chitanţei de la dosarul de recurs. În ceea ce priveşte aprecierea cuantumului, Înalta Curte constată că suma acordată este proporţională cu activitatea desfăşurată de avocat în etapa procesuală a recursului, întrucât prin întâmpinarea depusă au fost formulate argumente de respingere a criticilor invocate, activitate ce a presupus analiza regulilor de drept incidente şi elaborarea unui răspuns adecvat complexităţii cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 1045A din 22 octombrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-pârât Ministerul Finanţelor la plata sumei de 4.700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 noiembrie 2025.