Ownership of property confirmed; appeals annulled for failure to state valid grounds of cassation

Şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 22 martie 2023, sub nr. x/2023, reclamanta A., prin mandatar B., şi reclamantul C. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Municipiul Bucureşti prin Primar General, să se constate dreptul lor de proprietate asupra terenului situat în Municipiul Bucureşti, str. x, în suprafaţa de 126.914 mp, cu număr cadastral x (număr cadastral vechi x/1), intabulat în cartea funciară nr. x Sector 6 Bucureşti (provenită din conversia pe hârtie a CF nr. x).

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 530 din 22 aprilie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţiile lipsei de interes şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar, ca neîntemeiate; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor; a constatat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului situat în Bucureşti, str. x în suprafaţă de 126.914 mp cu număr cadastral x (număr cadastral vechi x/1) intabulat în Cartea Funciară nr. x Sector 6 Bucureşti (provenită din conversia pe hârtie a CF nr. x).

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1285A/2024 din 6 decembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva sentinţei civile nr. 530 din 22 aprilie 2024, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă de către apelanţii-pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi C., prin mandatar B..

4. Recursurile formulate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1285A/2024 din 6 decembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar.

4.1. Motivele de recurs formulate de pârâtul Statul Român

Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, prin motivele de apel, recurentul-pârât a arătat faptul că, în mod eronat, instanţa de fond a respins excepţia lipsei de interes invocată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. În acest sens, faţă de probatoriul administrat în cauză şi de conduita părţilor litigante, a învederat că reclamanţii nu au probat, în susţinerea interesului lor de a învesti prima instanţa cu acţiunea introductivă existentă şi caracterul actual al unei eventuale tulburări a dreptului de proprietate afirmat, dimpotrivă aceştia au menţionat în acţiunea formulată că titlul de proprietate nu a fost contestat.

Condiţiile necesare pentru ca o persoană să poată fi parte în procesul civil sunt: capacitatea procesuală, calitatea procesuală, dreptul şi interesul. Raportat la aceste condiţii, cel puţin una nu este îndeplinită, respectiv cea privind justificarea interesului. Interesul reprezintă folosul practic şi imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare. Cum interesul în exercitarea acţiunii trebuie cercetat în persoana reclamantului şi lipsa lui constituie motiv de respingere a acţiunii, este evident că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia lipsei de interes. Mai mult, interesul trebuie să fie născut şi actual, iar reclamanţii din prezenta cauză nu au făcut dovada încălcării dreptului de proprietate de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor, pentru a fi justificată chemarea în judecată în scopul obligării acestuia la respectarea dreptului de proprietate.

Chiar şi în cazul acţiunilor în constatare, întemeiate pe dispoziţiile C. proc. civ., reclamanţii trebuie să dovedească un interes, în speţa titularii dreptului nefiind împiedicaţi să-şi exercite dreptul, au pornit prezenta acţiune fără să justifice un interes. Interesul, înţeles ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, nu are în vedere interesul material sau moral care formează substanţa dreptului subiectiv, ci justificarea de a invoca şi a urmări pe calea demersului judiciar promovat, un anumit folos practic. Conform art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes, iar art. 33 din acelaşi cod statuează că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. În cazul în care condiţiile privitoare la interes nu sunt întrunite, art. 40 din C. proc. civ. statuează ca sancţiunea este respingerea cererii ca lipsită de interes. Aşadar, pentru ca o persoană, titulară a unui drept subiectiv, să poată pune în mişcare acţiunea civilă şi să o poată exercita, trebuie ca aceasta să aibă un interes determinat, legitim, personal, născut şi actual, instanţa fiind ţinută, în caz contrar, să respingă cererea ca lipsită de interes.

Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile, instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii cererii. În speţă, reclamantul C. a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. x din 19 martie 2009 autentificat de BNP D. prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului de la vânzătorul E. care la rândul său a dobândit imobilul prin cumpărare de la Institutul Pasteur, iar reclamanta A. a dobândit cota parte din respectivul teren de la Institutul Pasteur S.A., conform contractului de vânzare cumpărare nr. x din 24 august 2004, autentificat de BNP F..

Din argumentarea cererii de chemare în judecată, rezultă faptul că SN Institutul Pasteur S.A. a dobândit întregul teren în suprafaţă totală de 107 ha, în care era cuprins şi terenul ce a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare menţionate în baza titlului de proprietate nr. x din 5 februarie 2004 eliberat de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Bucureşti. Ulterior, prin sentinţa civila nr. 3028 din 13 octombrie 2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 744R din 11 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2008, s-a constatat nulitatea absolută a titlului deţinut de Institutul Pasteur, însă actele translative de proprietate au fost încheiate anterior acestei hotărâri. De asemenea, titlul de proprietate deţinut de reclamanţii din prezenta cauză nu a fost contestat de niciuna dintre pârâtele din prezenta cauză, fiind evident că cererea de chemare în judecată este lipsită de interes.

Prin motivele de apel, recurentul-pârât a arătat de ce este greşită soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte temeinicia cererii de chemare în judecată. Prima instanţă a interpretat dispoziţiile art. 36-38 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, apreciind fără temei că, în măsura în care pârâţii din prezenta cauza nu au exercitat acţiunea în rectificare de carte funciară, în termenul de decădere de 3 ani prevăzut în textele legale, faţă de înscrierile privitoare la proprietatea imobilului teren în suprafaţă de 55.657 mp, intabulat în CF nr. x Sector 6, atunci reclamanţii s-ar afla într-o situaţie de excepţie de la principiul quod nullum est, nullum producit efectum.

În condiţiile în care niciuna din părţile litigante nu a adus în discuţie valabilitatea/nevalabilitatea titlului reclamanţilor, prin considerentele reţinute în promovarea soluţiei de admitere a acţiunii, cu depăşirea limitelor rolului activ, instanţa de fond face "apărări" în susţinerea poziţiei procesuale a reclamanţilor.

Totodată, raţionamentul primei instanţe, potrivit căruia titlul de proprietate al reclamanţilor se situează într-un caz de excepţie de la principiul quod nullum est, nullum producit efectum, este contrar şi dispoziţiilor art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar. Din această perspectivă, este evident faptul că, pentru protejarea intereselor unui dobânditor cu titlu oneros de bună-credinţă al unui imobil proprietate a Statului Român, legiuitorul a instituit prin art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, în ipoteza revenirii imobilului în proprietatea titularului dreptului de proprietate prin anularea titlului de proprietate al beneficiarului reconstituirii şi a contractului/contractelor de vânzare succesive, obligaţia celui care a vândut imobilul pe baza titlului de proprietate anulat de a remite preţul actualizat fostului proprietar rămas fără teren.

În acest sens, raportat la dispoziţiile menţionate sunt şi soluţiile promovate şi considerentele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 22/2019 şi de Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 748/2008.

Pe cale de consecinţă, considerentele pe care instanţa de fond şi-a format convingerea nu pot fi primite decât în ipoteza în care una dintre părţile litigante ar fi solicitat, în formele şi termenele procedurale, nulitatea contractului de vânzare cumpărare, în contradictoriu cu reclamanţii, A. şi C., cu proprietarul ce a vândut terenul pe baza titlului anulat, Societatea Naţională Pasteur S.A. şi cu dobânditorul primar al imobilului, E.. Cu toate acestea, instanţa de apel a înlăturat în mod neîntemeiat apărările Statului Român.

Faţă de argumentele prezentate, solicită admiterea recursul, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în vederea admiterii acestuia şi a schimbării sentinţei civile apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca lipsită de interes sau neîntemeiată.

4.2. Motivele de recurs formulate de pârâtul Municipiul Bucureşti

În esenţă, cele două instanţe reţin faptul că, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, cei doi reclamanţi au învestit instanţa cu o acţiune în constatarea existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, provocatorie, chemând în judecată pe Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, adică persoane juridice care, în baza sentinţei de desfiinţare a titlului de proprietate al Institutului Pasteur ar putea invoca un drept propriu, ca efect al existenţei unei hotărâri judecătoreşti de la anularea titlului principal, prin care Institutul Pasteur a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, dobândit mai departe prin acte succesive de către reclamanţi. Or, Statul Român putea să emită pretenţii proprii şi să solicite restituirea imobilului litigios, această incertitudine putând cauza reclamanţilor o tulburare a dreptului de proprietate, motiv pentru care în cauză s-ar justifica pe deplin interesul impus de art. 35 din C. proc. civ. pentru exercitarea acţiunii în constatarea existenţei dreptului de proprietate.

Cu privire la legitimitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiului Bucureşti, instanţa de judecată a considerat că, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public asupra acestor bunuri, statul sau unităţile administrativ-teritoriale putând pretinde drepturi asupra imobilului în litigiu, din acest punct de vedere justificându-se chemarea instituţiei în proces.

Referitor la temeinicia cererii de chemare în judecată, în opinia instanţei de apel, calitatea de proprietar a reclamanţilor rezultă din contractele de vânzare încheiate cu respectarea tuturor cerinţelor prevăzute de lege, reclamanţii fiind în posesia imobilului, neavând la dispoziţie mijlocul juridic al acţiunii în revendicare sau al unei acţiuni în realizare prin care să-şi protejeze dreptul de proprietate, aflat într-o situaţie incertă de la momentul în care au aflat despre anularea titlului de proprietate al Institutului Pasteur, chiar dacă instanţele de judecată învestite cu soluţionarea dosarului nr. x/2008 au dispus anularea titlului, această hotărâre judecătorească neafectând validitatea titlului reclamanţilor, fiind un caz de excepţie de la efectele nulităţii absolute constatate prin cale două hotărâri judecătoreşti. Astfel, în opinia instanţei de apel, menţinerea actului subsecvent se justifică prin necesitatea ocrotirii bunei-credinţe a dobânditorului unui bun cu titlu oneros, precum şi prin necesitatea asigurării stabilităţii circuitului civil, una din excepţiile de la principiul resolute jure dantis, resolvitur jus accipientis, fiind şi cazul subdobânditorului de bună-credinţă la încheierea contractului, efectuând toate diligentele necesare pentru examinarea titlurilor de proprietate anterioare (fără a se arăta însă, în ce au constat aceste diligenţe, dacă chiar au fost făcute).

Prin cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2008 nu s-a solicitat nici repunerea părţilor în situaţia anterioară şi nici constatarea nulităţii absolute a actelor juridice subsecvente titlului de proprietate declarat nul prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul respectiv, reclamanţii fiind subdobânditori cu titlu oneros, de bună-credinţă (deşi acest aspect nu rezultă, fiind doar o prezumţie cu care operează instanţa de fond), aflându-ne într-un caz de excepţie de la efectele nulităţii, atât reclamanţii, cât şi autorul lor (Institutul Pasteur) încheind contractul de vânzare-cumpărare (autentificat sub nr. x din 19 martie 2009 de BNP F., astfel cum acestea au fost prezentate în faţa notarului public. Nu a existat niciun litigiu înregistrat pe rolul instanţelor de judecată în anii 2004 -2009 (acest raţionament al instanţei de fond fiind consemnat în considerentele hotărârii pronunţate în condiţiile în care dosarul nr. x/2008 a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la 22 februarie 2008, adică cu mai mult de 1 an înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat) sau alte elemente care, ca urmare a verificărilor efectuate privind titlul de proprietate să fi condus la concluzia că autorul lor nu era adevăratul proprietar al imobilului litigios.

Instanţa de fond reţine că este incident un caz de excepţie de la principiul resolute jure dantis, resolvitur jus accipientis, rezultat din interpretarea art. 36 şi art. 38 din Legea nr. 7/1996, cei doi reclamanţi înscriindu-şi dreptul de proprietate asupra terenului, drept de proprietate dobândit prin acte translative de proprietate în mod valabil, în decursul anilor 2004-2009, dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului litigios cu bună-credinţă, la momentul cumpărării titlul de proprietate emis de către Institutul Pasteur (titlul originar) nefiind contestat, prin titlu oneros şi bazându-se pe înscrierile din cartea funciară anterioară. De asemenea, înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor nu a fost contestată în termenul de trei ani şi a stat la baza vânzărilor succesive, motiv pentru care, dreptul de proprietate a reclamanţilor nu este contestat explicit de către Municipiul Bucureşti şi de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Acest raţionament a fost preluat şi de către instanţa de apel.

Astfel, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, instanţa de fond apreciază că reclamaţii au formulat o acţiune în constatare provocatorie, chemând în judecată pe Municipiul Bucureşti şi pe Statul Român prin Ministerul Finanţelor, adică persoanele juridice care ar putea, teoretic, în baza sentinţei de desfiinţare a titlului de proprietate a Institutului Pasteur, să invoce "un drept propriu cu privire la acest teren", ca efect al hotărârii judecătoreşti de anulare a titlului principal, prin care "Institutul Pasteur a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului", (fără a se arăta însă care ar fi acel titlu de proprietate al Institutului Pasteur). Dreptul de proprietate a fost transmis mai departe către cei doi reclamanţi, existând posibilitatea ca Statul Român "să emită pretenţii proprii şi să solicite restituirea Imobilului" (aşadar, Statul Român poate emite pretenţii proprii şi nicidecum Municipiul Bucureşti), incertitudinea cauzând reclamanţilor o tulburare a dreptului de proprietate (fără a se arăta în mod concret, în ce ar consta această tulburare), reclamanţii justificând astfel pe deplin interesul impus de art. 35 din C. proc. civ. pentru exercitarea acţiunii în constatarea existenţei dreptului de proprietate, ce constituie obiectul prezentului litigiu.

Reclamanţii nu au făcut nicio dovadă pozitivă în sensul că dreptul lor de proprietate asupra imobilului litigios ar fi fost contestat de cineva până la acest moment, iar posibilitatea pur teoretică ca Statul Român să emită pretenţii proprii şi să solicite restituirea terenului respectiv nu poate reprezenta în niciun caz o incertitudine cauzată reclamanţilor, care astfel să justifice pe deplin un interes în promovarea unei acţiuni în temeiul art. 35 din C. proc. civ.. Soluţia instanţei de fond cu privire la această excepţie este nu numai nemotivată şi contradictorie, ci şi vădit netemeinică (interesul în promovarea unei acţiuni în justiţie trebuie să fie născut, legitim, direct şi actual).

Or, în legătură cu legitimitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti, deşi a solicitat prin întâmpinare ataşarea dosarului nr. x/2008, care s-a aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, pentru ca în raport cu înscrisurile din acest dosar să se stabilească în baza unui probatoriu adecvat dacă reclamanţii justifică sau nu un interes legitim, născut actual, direct şi personal în formularea acţiunii ce constituie obiectul prezentului litigiu, precum şi dacă municipiul chiar ar trebui să aibă legitimare procesuală pasivă, în cauză (în condiţiile în care, terenul în litigiu s-a aflat în proprietatea Statului Român, fiind transmis în administrarea Institutului Pasteur în baza H.C.M. nr. 427/1953), instanţa de fond a soluţionat pricina la primul termen de judecată (28 septembrie 2023), fără a administra alte probatorii în cauză, în afară de înscrisurile depuse de către reclamanţi, odată cu cererea de chemare în judecată. Totodată, aceste înscrisuri nu au fost comunicate în integralitate recurentului-pârât), astfel că acesta susţine că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil.

Aşa cum se poate observa şi din încheierea de şedinţă din 28 septembrie 2023 (primul termen de judecată la care pricina a rămas în pronunţare), deşi instanţa de fond a constatat faptul că Municipiul Bucureşti a solicitat ataşarea dosarului nr. x/2008 de la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti cu privire la anularea titlului iniţial, avocatul celor doi reclamanţi a arătat că "nu consideră necesar a se ataşa dosarul privind anularea titlului iniţial", întrucât "nimeni nu contestă decizia", decizia care nu i-a fost însă comunicată odată cu cererea de chemare în judecată, respectiv decizia civilă nr. 744 R/1 februarie 2011, prin care s-a menţinut sentinţa civilă nr. 3028 din 13 octombrie 2010, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti). Instanţa de fond nu a motivat în vreun fel soluţia de respingere a acestei probe, astfel că recurentul-pârât apreciază că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil.

Pentru a se stabili dacă Municipiul Bucureşti are legitimitate procesuală pasivă în cauză, instanţa era obligată să stabilească care a fost regimul juridic al terenului în litigiu în perioada 6 martie 1945 şi până la momentul emiterii titlului de proprietate, respectiv cine a fost titularul dreptului de proprietate, convingerea sa fiind aceea că acesta a fost Statul Român, şi cine a exercitat doar un drept de administrare, acest probatoriu nefiind administrat la instanţa de fond în condiţiile în care pricina s-a soluţionat la primul termen de judecată.

Cu privire la fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamanţii ar fi fost subdobânditori de bună-credinţă şi că au încheiat contractele în considerarea valabilităţii titlurilor de proprietate anterioare, neexistând niciun litigiu înregistrat pe rolul instanţelor de judecată în anii 2004-2009, şi nici alte elemente care să fi putut conduce la concluzia că autorul lor nu era adevăratul proprietar al imobilului. În speţă, Institutul Pasteur se pare că a avut doar un drept de administrare la momentul emiterii titlului de proprietate, titularul dreptului de proprietate fiind în realitate Statul Român. Atât reclamantul, cât şi vânzătoarea puteau afla cu diligenţe minime că titlul de proprietate emis de către Institutul Pasteur face obiectul unui litigiu aflat pe rolul instanţelor de judecată, astfel că reaua-credinţă la momentul perfectării actului ambelor părţi contractante este mai mult decât evidentă.

Chiar dacă instanţa de fond îşi întemeiază, în mod eronat, soluţia pe art. 36, art. 37 şi art. 38 din Legea nr. 7/1996, reţinerea în cauză a dobândirii imobilului litigios cu bună-credinţă şi a necontestării titlului de proprietate originar (în condiţiile în care al treilea contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat la peste 1 an de la înregistrarea litigiului având ca obiect constatarea nulităţii absolute a titlului emis de către Institutul Pasteur la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti) este vădit netemeinică şi nefundamentată juridic, o asemenea hotărâre neîndeplinind rigorile în ceea ce priveşte motivarea în fapt şi în drept a soluţiei pronunţate, precum şi arătarea punctuală, concretă, explicită a temeiurilor de drept care conduc la admiterea cererii de chemare în judecată (după administrarea unui probatoriu adecvat în cauză).

Pentru toate argumentele prezentate, recurentul-pârât a solicitat, în principal, admiterea excepţiei lipsei de interes în promovarea cererii, precum şi a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar, în subsidiar, respingerea acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi A. şi C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat anularea recursurilor declarate de pârâţi în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

De asemenea, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate au invocat, ca apărare de fond, puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 2561 din 22 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia nr. 1775 din 6 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând, cu prioritate, excepţiile nulităţii recursurilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Scopul recursului constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale. Din această perspectivă, motivarea căii de atac a recursului presupune invocarea şi argumentarea unor critici de nelegalitate care, pe de o parte, trebuie să privească soluţia pronunţată de către instanţa de apel, iar, pe de altă parte, trebuie să se circumscrie motivelor prevăzute de lege.

Obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, drept urmare motivele de recurs trebuie să se raporteze la considerentele acestei hotărâri şi să le combată, prin expunerea unui raţionament juridic contrar.

1. Luând în examinare recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Înalta Curte constată că, deşi a fost indicat formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinerile dezvoltate nu configurează, în realitate, critici de nelegalitate apte să fie analizate în cadrul acestui caz de casare, ci exprimă, în esenţă, nemulţumiri privind aprecierea situaţiei de fapt şi a probatoriului ori vizează considerentele hotărârii primei instanţe, fără a combate raţionamentul deciziei pronunţate în apel, care constituie obiectul recursului.

Astfel, prin primul set de argumente, acest recurent-pârât susţine că instanţa ar fi respins greşit excepţia lipsei de interes, arătând că reclamanţii nu ar fi făcut dovada caracterului născut şi actual al interesului şi a unei tulburări a dreptului de proprietate, iar din conduita părţilor şi din probatoriul administrat ar rezulta inexistenţa unui folos practic în promovarea acţiunii. Înalta Curte reţine că aceste susţineri nu relevă o pretinsă încălcare sau aplicare greşită a unei norme de drept material de către instanţa de apel, ci tind la reevaluarea împrejurărilor de fapt avute în vedere la soluţionarea excepţiei, respectiv la reconsiderarea concluziilor rezultate din materialul probator. Or, asemenea critici privesc, în substanţă, temeinicia hotărârii şi modul de apreciere a probelor, aspecte care excedează controlului de legalitate specific recursului şi nu pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În acelaşi registru se circumscriu şi dezvoltările referitoare la lanţul transmisiunilor dreptului de proprietate, la anularea titlului de proprietate al Institutului Pasteur şi la împrejurarea că titlul reclamanţilor nu ar fi fost contestat de pârâţi. Recurentul valorifică aceste elemente pentru a susţine, pe de o parte, lipsa interesului, iar, pe de altă parte, caracterul neîntemeiat al acţiunii. Şi sub acest aspect, argumentarea presupune o reconfigurare a premisei factuale şi o solicitare implicită de reanalizare a situaţiei de fapt litigioase, fără a identifica o normă de procedură sau de drept material pretins încălcată prin considerentele deciziei instanţei de apel şi fără a demonstra în ce constă eroarea de aplicare a acesteia.

De asemenea, în raport cu dezvoltările ample inserate de recurentul-pârât asupra condiţiei interesului, Înalta Curte reţine că simpla expunere de consideraţii generale nu echivalează cu formularea unor motive de nelegalitate în sensul art. 488 din C. proc. civ. şi nu poate suplini obligaţia recurentului de a indica, punctual, în ce constă pretinsa încălcare ori aplicare greşită a normelor de către instanţa de apel, prin raportare la considerentele deciziei atacate.

În continuare, recurentul-pârât Statul Român arată că este greşită soluţia primei instanţe asupra temeiniciei cererii, criticând interpretarea dispoziţiilor art. 36-38 din Legea nr. 7/1996 şi reţinând că tribunalul ar fi depăşit limitele rolului activ prin considerente privind o excepţie de la principiul quod nullum est, nullum producit effectum, invocând totodată dispoziţii din Legea nr. 169/1997, precum şi existenţa unor repere jurisprudenţiale (Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curţi - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Decizia nr. 748/2008 a Curţii Constituţionale). Înalta Curte constată însă că aceste critici sunt construite, în mod preponderent, ca o reiterare a motivelor de apel şi ca o contestare a raţionamentului hotărârii primei instanţe, fără a fi formulate critici distincte care să vizeze motivarea deciziei instanţei de apel şi modul în care aceasta ar fi aplicat normele de drept material pretins incidente.

Or, în recurs, obiectul controlului îl constituie exclusiv hotărârea pronunţată în apel, iar nu hotărârea primei instanţe. În consecinţă, susţinerile care se limitează la a relua apărări şi critici privind sentinţa tribunalului, fără a identifica în mod concret erorile de drept ale instanţei de apel şi fără a combate considerentele acesteia, nu satisfac exigenţa legală a motivării recursului, în sensul art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., şi nu pot fi analizate ca veritabile motive de nelegalitate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte reţine că motivele de recurs invocate nu se încadrează, în mod efectiv, în vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât nu vizează nelegalitatea deciziei pronunţate în apel, ci urmăresc fie reevaluarea probelor şi a situaţiei de fapt, fie criticarea hotărârii primei instanţe, fără a combate raţionamentul instanţei de apel.

În consecinţă, reţinând că în cauză nu este posibilă încadrarea criticilor în motivele de casare, în condiţiile dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, respectiv anularea recursului declarat de pârâtul Statul Român.

2. Luând în examinare recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar, Înalta Curte constată că primele pasaje ale cererii de recurs nu au natura juridică a unor critici de nelegalitate, ci reprezintă o relatare/sinteză a considerentelor reţinute de instanţele de fond şi de apel. În această parte introductivă, recurentul reproduce, în esenţă, raţionamentul instanţelor inferioare cu privire la (i) interesul procesual al reclamanţilor în promovarea acţiunii în constatare, (ii) justificarea legitimării procesuale pasive şi (iii) aprecierea instanţei de apel asupra temeiniciei cererii, inclusiv referirile la buna-credinţă şi stabilitatea circuitului civil, fără ca această expunere să fie convertită în critici punctuale îndreptate împotriva dezlegărilor date prin decizia recurată, prin indicarea erorii de drept pretins comise şi a motivului de nelegalitate incident.

Or, potrivit exigenţelor recursului - cale extraordinară de atac - recurentului îi revine obligaţia de a formula motive de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, cu încadrarea lor în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi cu dezvoltarea unei argumentaţii apte să evidenţieze pretinsa încălcare a normei de drept. Simpla redare a considerentelor hotărârilor anterioare ori enunţarea unor argumente (interes, calitate procesuală, buna-credinţă, stabilitatea circuitului civil) nu echivalează cu critici de nelegalitate şi nu permite instanţei de recurs să exercite controlul specific acestei căi de atac. În consecinţă, aceste dezvoltări iniţiale rămân străine cerinţelor de motivare a recursului, neputând fi analizate ca veritabile motive subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În continuare, recurentul-pârât face trimitere la raţionamentul instanţelor de fond referitor la menţinerea actelor subsecvente în contextul anulării titlului iniţial, susţinând, pe de o parte, că în litigiul nr. 1560/303/2008 nu s-ar fi cerut repunerea părţilor în situaţia anterioară ori anularea actelor succesive, iar, pe de altă parte, că reţinerea calităţii reclamanţilor de subdobânditori cu titlu oneros şi de bună-credinţă ar fi nejustificată, fiind prezentată ca o "prezumţie". În acelaşi registru, reproşează instanţelor că au afirmat inexistenţa unor litigii în perioada 2004-2009, deşi dosarul nr. x/2008 fusese înregistrat în februarie 2008, şi critică aplicarea excepţiei de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, dedusă din interpretarea art. 36 şi art. 38 din Legea nr. 7/1996 şi din împrejurarea necontestării înscrierilor de carte funciară într-un anumit interval, arătând că acest raţionament ar fi fost preluat şi de instanţa de apel.

Înalta Curte constată că aceste susţineri vizează, în realitate, premise factuale şi probatorii: buna-credinţă a subdobânditorilor, existenţa ori inexistenţa unui litigiu anterior, diligenţele efectuate la dobândire, respectiv împrejurări de fapt şi cronologia unor acte şi proceduri. Sub acest aspect, recurentul-pârât tinde la reevaluarea situaţiei de fapt şi la înlăturarea concluziilor instanţelor de fond ca netemeinice, ceea ce este inadmisibil în recurs, cale extraordinară de atac limitată la controlul de legalitate al hotărârii recurate.

Deşi recurentul utilizează referiri la Legea nr. 7/1996 şi la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, critica astfel formulată nu este construită ca o veritabilă susţinere de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât nu identifică o normă de drept material aplicată greşit de instanţa de apel şi nici nu dezvoltă raţionamentul juridic al pretinsei erori, ci contestă temeiul factual (buna-credinţă) pe care instanţele l-au avut în vedere.

Nu constituie motive de nelegalitate a deciziei recurate nici dezvoltările recurentului prin care acesta contestă soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes, susţinând, în esenţă, că motivarea instanţelor de fond s-ar sprijini pe o "posibilitate pur teoretică" de tulburare a dreptului reclamanţilor, fără a se preciza concret în ce ar consta tulburarea şi fără ca reclamanţii să fi făcut o "dovadă pozitivă" a contestării dreptului lor până la acel moment; totodată, recurentul califică soluţia primei instanţe ca fiind "nemotivată şi contradictorie" şi "vădit netemeinică", invocând exigenţele interesului (născut, legitim, direct şi actual) în contextul prevederilor art. 35 din C. proc. civ.

Astfel formulate, aceste susţineri urmăresc substituirea propriei aprecieri celei realizate de instanţele de fond cu privire la existenţa interesului procesual în exercitarea acţiunii în constatare, prin raportare la împrejurări de fapt (lipsa unei contestări efective a dreptului până la momentul introducerii cererii şi caracterul teoretic al riscului), ceea ce echivalează cu o critică de netemeinicie şi cu solicitarea unei reevaluări a situaţiei de fapt, inadmisibilă în recurs.

Aşadar, se observă că invocarea prevederilor art. 35 din C. proc. civ. nu este valorificată ca o critică de aplicare greşită a normei.

În al doilea rând, deşi recurentul utilizează calificativele "nemotivată" şi "contradictorie", critica nu se circumscrie nici motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., câtă vreme exprimă dezacordul faţă de concluzia instanţelor de fond asupra interesului, subsumat unei aprecieri de oportunitate probatorie ("dovadă pozitivă").

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului-pârât întemeiate pe pretinsa soluţionare a cauzei "la primul termen", pe neadministrarea probatoriului solicitat (în special respingerea probei cu înscrisurile din dosarul nr. x/2008), pe pretinsa necomunicare integrală a înscrisurilor şi încălcarea dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte constată, cu titlu prealabil, că premisele factuale invocate nu au suport în actele dosarului. Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, nu se regăseşte încheierea indicată de recurent, iar încheierea pronunţată la 26 februarie 2024 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă consemnează, dimpotrivă, dezbateri asupra excepţiilor, încuviinţarea probei cu înscrisuri şi repunerea cauzei pe rol în vederea ataşării hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2008. În consecinţă, premisele factuale ale criticilor, astfel cum sunt formulate, sunt infirmate de actele procedurale ale cauzei, neputând fundamenta un control de legalitate în recurs.

În orice caz, chiar şi în ipoteza în care recurentul ar urmări să reproşeze modul de administrare a probelor ori conduita instanţei, se observă că acesta îşi întemeiază argumentaţia pe pretinse neregularităţi ale judecăţii în faţa primei instanţe (respingerea unei probe, necomunicarea unor înscrisuri, lipsa rolului activ), fără a arăta în ce constă nelegalitatea deciziei instanţei de apel sub aceste aspecte. Or, recursul vizează hotărârea instanţei de apel, astfel că susţinerile care vizează modul de desfăşurare a judecăţii în primă instanţă invocate pentru prima dată în recurs, fără raportare efectivă la considerentele deciziei recurate şi la raţionamentul instanţei de apel, au caracter omisso medio şi sunt inadmisibile în raport cu prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., care stipulează astfel: "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor."

Nu este susceptibilă de încadrare nici critica ce are ca premisă împrejurarea că, pentru a soluţiona excepţia lipsei legitimării procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, instanţa era obligată să administreze un anumit probatoriu vizând regimul juridic al terenului într-o perioadă determinată şi titularul dreptului de proprietate, iar neadministrarea acestui probatoriu ar fi fost determinată de soluţionarea pricinii la primul termen. O atare susţinere nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate îndreptată împotriva deciziei instanţei de apel, ci exprimă o nemulţumire faţă de modul de desfăşurare a judecăţii în primă instanţă şi faţă de aprecierea necesităţii probelor, chestiuni ce nu ţin de controlul de legalitate în recurs.

În plus, recurentul construieşte argumentaţia pe o convingere proprie asupra situaţiei de fapt şi urmăreşte, în realitate, completarea/reevaluarea materialului probator pentru a se reconfigura circumstanţele de fapt relevante pentru soluţionarea excepţiei, demers ce depăşeşte limitele recursului. Simpla afirmare a unei obligaţii a instanţei de fond de a administra anumite probe nu echivalează cu indicarea şi dezvoltarea unui motiv de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.: nu se evidenţiază o încălcare concretă a unei norme procedurale de către instanţa de apel care să atragă incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ci se invocă oportunitatea şi utilitatea probatoriului administrat; nu se reclamă o veritabilă nemotivare ori motivare contradictorie a deciziei recurate (pct. 6), iar critica nu pune în discuţie aplicarea greşită a unor norme de drept material de către instanţa de apel (pct. 8), ci pretinde stabilirea, pe cale probatorie, a regimului juridic al terenului.

În acelaşi registru se înscriu şi susţinerile potrivit cărora instanţele de fond ar fi reţinut buna-credinţă a reclamanţilor/subdobânditorilor şi inexistenţa vreunui litigiu relevant la momentul încheierii actelor, precum şi teza că titlul Institutului Pasteur ar fi fost emis în condiţiile în care acesta ar fi avut doar un drept de administrare, iar, în realitate, proprietar ar fi fost Statul Român, împreună cu critica subsecventă privind pretinsa întemeiere eronată a soluţiei pe art. 36 - art. 38 din Legea nr. 7/1996 şi pretinsa nemotivare/netemeinicie a hotărârii. Aceste două critici nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. pentru că vizează reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor (netemeinicie), nu o chestiune de legalitate.

Astfel, recurentul-pârât contestă concluziile instanţelor asupra bunei-credinţe, asupra momentului/împrejurării existenţei unui litigiu pendinte, asupra diligenţelor efectuate la perfectarea actelor şi asupra naturii dreptului Institutului Pasteur. Toate aceste aspecte ţin de stabilirea situaţiei de fapt şi de aprecierea probatoriului, iar nu de verificarea legalităţii deciziei de apel în limitele recursului. În recurs nu se poate obţine o reconfigurare a stării de fapt prin înlocuirea aprecierii instanţei de apel cu propria interpretare a recurentului.

De asemenea, criticile nu se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Deşi recurentul evocă prevederile art. 36-38 din Legea nr. 7/1996, critica nu individualizează în ce constă, punctual, eroarea de drept comisă de instanţa de apel în interpretarea/aplicarea acestor dispoziţii şi nici nu construieşte un raţionament juridic de legalitate raportat la considerentele deciziei recurate. Dimpotrivă, argumentaţia este construită pe premisa că reclamanţii ar fi fost de rea-credinţă, urmărindu-se infirmarea constatărilor instanţei de apel, nu cenzurarea unei reguli de drept material aplicate greşit.

Totodată, nici sintagmele "vădit netemeinică", "nefundamentată juridic", "nu îndeplineşte rigorile motivării" sunt afirmaţii generale, care nu identifică o omisiune concretă a instanţei de apel de a răspunde unui motiv de apel determinat şi nici o contradicţie a considerentelor deciziei recurate. În realitate, se critică soluţia şi raţionamentul pe fond, respectiv concluzia asupra bunei-credinţe.

În plus, criticile sunt formulate prin raportare la sentinţa pronunţată de tribunal, recurentul-pârât menţionând explicit "instanţa de fond", fără a ataca în mod efectiv considerentele deciziei de apel. Or, obiectul recursului îl constituie decizia instanţei de apel, iar criticile care ocolesc analiza acesteia şi reiau nemulţumiri faţă de judecata în fond nu pot fi primite.

Pentru considerentele expuse, reţinând că în cauză nu este posibilă încadrarea criticilor în motivele de casare, în condiţiile dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, respectiv anularea recursului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 1285A/2024 din 6 decembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 noiembrie 2025.