Limitation of declaratory actions: inability to validate good-faith sub-acquisition title against prior judicial annulment of principal title

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 22.03.2023, sub nr. x/2023, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, constatarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenului intravilan curţi-construcţii în suprafaţa de 55.657 m.p. situat în Bucureşti, Bd. x, intabulat în cartea funciară nr. x a municipiului Bucureşti.

În drept, reclamanţii au invocat art. 36 şi 37 din Legea 7/1996, art. 1898 din C. civ. de la 1864, precum şi art. 35, art. 194 şi urm. C. proc. civ.

Pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Primarul General al Municipiului Bucureşti au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii, în principal, ca lipsită de interes şi în subsidiar, ca formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1035 din 12 octombrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţiile lipsei de interes şi calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiate, a admis acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a constatat că reclamanţii sunt proprietarii bunului în suprafaţă de 55657 mp situat în Bucureşti, Bd. x.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1115 A din 7 noiembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 1035/12.10.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A., B. şi apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General, ca nefondat.

A admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva aceleiaşi sentinţe.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, a respins cererea în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A obligat intimaţii reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată către apelantul-pârât Municipiul Bucureşti în cuantum de 70.709,1 RON, reprezentând contravaloarea taxei de timbru.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1115 A din 7 noiembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, cu consecinţa respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţi.

-După prezentarea soluţiilor pronunţate în cauză şi a unui scurt istoric al cauzei, recurentul a susţinut că titlul de proprietate al reclamanţilor nu a fost contestat de niciunul dintre pârâţii din cauză, iar reclamanţii nu au probat existenţa şi caracterul actual al unei eventuale tulburări a dreptului de proprietate, respectiv a contestării dreptului de proprietate, aspect afirmat chiar de către aceştia.

A mai susţinut recurentul că instanţa de apel şi-a însuşit motivarea tribunalului în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 36-38 din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare) şi a apreciat că intimaţii-reclamanţi sunt subdobânditori cu titlu oneros şi de bună-credinţă la încheierea contractului, întrucât au efectuat toate diligenţele necesare pentru examinarea titlurilor de proprietate anterioare.

- În mod eronat, în opinia recurentului, curtea de apel a reţinut că intimaţii reclamanţi se situează în situaţia de excepţie de la principiul quod nullum est, nullum producit effectum şi că prin dispoziţiile art. III alin. (2) din Legea nr. 169/1997, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991, legiuitorul a instituit protejarea intereselor unui dobânditor cu titlu oneros de bună-credinţă al unui imobil, în cazul în care bunul revine în proprietatea Statului Român.

- A mai învederat recurentul că instanţa de apel nu a ţinut cont de Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi nici de Decizia nr. 748/2008 a Curţii Constituţionale, în legătură cu art. III alin. (2) din Legea nr. 169/1997.

Concluzionând, recurentul a susţinut că motivarea instanţei de apel ar fi putut fi primită în ipoteza în care una dintre părţile litigante ar fi solicitat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, în contradictoriu cu reclamanţii, cu proprietarul Societatea Naţională Pasteur S.A. ce a vândut terenul pe baza titlului anulat şi cu dobânditorul primar al imobilului, C..

5. Apărările formulate în cauză

În data de 17 martie 2025, intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la lipsa de interes, intimaţii-reclamanţi au susţinut că a fost invocată de către pârâţi, pe cale de excepţie, în faţa primei instanţe şi prin cererea de apel, cu motivarea că nu au încălcat dreptul de proprietate al reclamanţilor şi astfel acţiunea principală ar fi lipsită de interes.

Or, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., care reglementează admisibilitatea acţiunii în constatare pozitivă (a existenţei unui drept) sau negativă (a inexistenţei dreptului) condiţionată de lipsa posibilităţii părţii care acţionează de a solicita realizarea dreptului, fiind astfel îndeplinită condiţia subsidiarităţii prevăzute de textul legal.

Tot ca apărare de fond, intimaţii au invocat puterea de lucru judecat ce derivă din sentinţa nr. 2561 din 22 noiembrie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2018 şi din sentinţa nr. 530 din 22 aprilie 2024 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, susţinând că nu este incidentă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2018, ci puterea de lucru judecat pentru că sunt reclamanţi diferiţi în cele două dosare.

Au mai arătat că sunt subdobânditori de bună-credinţă, întrucât au efectuat prin intermediul notarului public toate verificările impuse de lege pentru a stabili adevărata situaţie tabulară a imobilului, neexistând niciun impediment juridic la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, iar actele translative de proprietate au fost de asemenea încheiate cu bună-credinţă, neavând cunoştinţă despre existenţa vreunui litigiu cu privire la terenul ce a făcut obiectul vânzării şi respectând legislaţia în vigoare.

Înstrăinarea terenului de către S.N. Institutul Pasteur S.A. către persoanele fizice, la rândul lor subdobânditoare de bună-credinţă, precum şi actele subsecvente încheiate ulterior de către acestea, a avut loc înainte de pronunţarea sentinţei civile nr. 3028/13.10.2010 a Judecătoriei Sector 6 în dosarul nr. x/2008 (prin care s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x/05.02.2004), definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 744R/2011 a Tribunalului Bucureşti, deci la momentul dobândirii dreptului de proprietate de către reclamanţi titlul autorului lor era valabil.

Intimaţii au mai învederat că, fiind subdobânditori cu titlu oneros, de bună- credinţă, se încadrează în situaţia de excepţie de la efectele nulităţii absolute, care a afectat titlul autorului lor SN Institutul Pasteur S.A.. Excepţia de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, o reprezintă principiul error communis facit jus, regula consacrată şi de art. 17 alin. (2) din C. civ.

În continuare, intimaţii au susţinut că situaţia de excepţie de la principiul quod nullum est nullum producit effectum rezultă şi din interpretarea art. 36 şi art. 37 din Legea nr. 7/1996, forma în vigoare la data încheierii contractului de vânzare cumpărare. Astfel, şi-au înscris dreptul de proprietate asupra terenului în cauză în cartea funciară nr. x, iar această înscriere nu a fost contestată de nicio persoană interesată în termen de 3 ani de la data operării acesteia si nici după anularea titlului de proprietate care a stat la baza vânzărilor succesive.

În consecinţă, intimaţii au considerat că se află într-unul din cazurile de excepţie de la principiul quod nullum est, nullum producit effectum, actele juridice pe baza cărora au dobândit dreptul de proprietate păstrându-şi valabilitatea în ciuda constatării nulităţii absolute a titlului de proprietate nr. x din 05.02.2004 emis de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Ilfov pentru vânzătorul iniţial SN Institutul Pasteur S.A..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată, în primul rând, că acestea conţin motive de nelegalitate în sensul art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., dezvoltarea lor făcând posibilă încadrarea în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 6, 5 C. proc. civ., astfel încât apărarea din întâmpinarea intimaţilor-pârâţi, în sensul incidenţei sanţiunii nulităţii cererii de recurs, este lipsită de temei.

Aceasta, în contextul în care recurentul critică o greşită dezlegare dată excepţiei lipsei de interes (aşadar, aplicarea eronată a normei art. 33 C. proc. civ., ceea ce ar atrage incidenţa art. 488 pct. 5 C. proc. civ.), interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 36-38 din Legea nr. 7/1996, precum şi a dispoziţiilor art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/19978 (cu încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), precum şi motivarea necorespunzătoare a deciziei, pe aspecte care ar fi putut fi valorificate într-un alt cadru procesual, respectiv dacă s-ar fi cerut constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare de care se prevalează reclamanţii, iar nu simpla constatare a dreptului acestora.

Procedând la examinarea criticilor de nelegalitate astfel încadrabile, Înalta Curte urmează să constate că acestea au caracter fondat în limitele ce vor fi arătate în continuare:

- În ce priveşte modalitatea în care instanţele fondului au apreciat că este justificat demersul judiciar al reclamanţilor şi că astfel, se regăsesc în speţă cerinţele interesului de a acţiona, se reţine că statuarea asupra acestei condiţii a dreptului la acţiune s-a realizat în mod corect.

Aceasta întrucât reclamanţii au afirmat că ceea ce urmăresc prin acţiunea în constatare promovată este securizarea unui drept subiectiv pe care îl au în patrimoniu şi a cărui existenţă ar putea fi periclitată, prin acte de rezistenţă sau de contestare din partea pârâţilor, în contextul anulării judiciare a titlurilor de proprietate emise în procedura de reconstituire în temeiul legilor funciare şi care au stat la baza transmisiunilor succesive ulterioare.

Împrejurarea că interesul nu ar fi doar unul eventual a fost justificată de reclamanţi, fiind reţinută ca atare de instanţele fondului, şi prin aceea că, încercând înstrăinarea imobilului în dispută, reclamanţii n-au putut finaliza respectiva operaţiune juridică, în condiţiile în care un terţ cumpărător (S.C. D.) a declarat rezoluţiunea unilaterală a contractului de vânzare-cumpărare, prin care dobândise de la reclamanţi dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 55.657 mp, invocând o presupusă evicţiune, ca urmare a anulării în instanţă a titlului autorilor reclamanţilor, şi faptul că vânzătorii nu obţinuseră o hotărâre judecătorească pentru a le confirma dreptul de proprietate.

Evaluând aceste elemente de fapt, instanţele fondului au reţinut în mod corect că reclamanţii au deschisă calea accesului la justiţie din perspectiva interesului determinat, legitim, personal, născut, în sensul dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ., care să le justifice punerea în mişcare a acţiunii şi sesizarea instanţei.

Chiar dacă nu ar fi vorba, cum susţine recurentul, de un interes actual, întrucât nu s-a demonstrat existenţa unei tulburări asupra dreptului de proprietate, o contestare a titlurilor reclamanţilor de către pârât, se constată că dispoziţiile art. 33 teza a doua C. proc. civ. permit formularea unei cereri în constatare, inclusiv pentru ipoteza în care dreptul nu e născut şi actual "cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara".

De aceea, aprecierea asupra îndeplinirii condiţiilor formale de promovare a acţiunii civile în legătură cu un drept subiectiv pretins de către reclamanţi, potrivit art. 29 C. proc. civ., s-a realizat corect, critica de nelegalitate sub acest aspect având caracter nefondat.

- Au însă caracter întemeiat susţinerile recurentului în legătură cu motivarea necorespunzătoare a hotărârii pe aspecte care se dovedesc străine cadrului procesual şi limitelor învestirii instanţei.

Astfel, în contextul în care obiectul judecăţii l-a reprezentat acţiunea în constatare provocatorie, reclamanţii pretinzând că au în patrimoniu un drept de proprietate valid, a cărui existenţă, fără temei, ar putea fi pusă în discuţie de către pârât, instanţele de fond au procedat la realizarea unei analize pe baza căreia să valideze dreptul de proprietate al reclamanţilor, ca urmare a reţinerii unei excepţii de la principiul quod nullum est, nullum producit effectum, în considerarea calităţii acestora de subdobânditori de bună-credinţă şi cu titlu oneros.

Învestită cu critica pârâtului, conform căreia prima instanţă a depăşit limitele rolului activ atunci când a procedat la astfel de verificări, "aducând apărări în susţinerea poziţiei procesuale a reclamanţilor", instanţa de apel reţine, în mod contradictoriu, pe de o parte că respectiva analiză nu poate fi făcută decât în cadrul unei acţiuni în realizare, într-un litigiu în care se pune în discuţie valabilitatea titlurilor reclamanţilor "de exemplu, o acţiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare" şi, pe de altă parte, că "în cadrul acţiunii în constatare de faţă, pârâtul a fost chemat în judecată în scop preventiv, pentru a-şi exprima poziţia procesuală cu privire la dreptul de proprietate al reclamanţilor".

De asemenea, analiza de fond pe care o efectuează instanţa de apel în legătură cu dreptul de proprietate pretins de către reclamant este una care se grefează, la fel ca în cazul primei instanţe a fondului, pe aprecieri asupra existenţei bunei-credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros, ceea ce ar justifica menţinerea valabilităţii actului subsecvent, deşi actul principal, al autorului, a fost anulat în justiţie.

Or, astfel de verificări efectuate de instanţă, pentru a putea trage concluzia că reclamanţii ar deţine un drept de proprietate în patrimoniu, nu sunt specifice şi adecvate cadrului judecăţii unei acţiuni în constatare, care presupunea doar constatarea dreptului preexistent, iar nu validarea existenţei acestuia ca rezultat al aplicării unei excepţii de la principiile efectelor nulităţii, constând în situaţia terţului subdobânditor de bună-credinţă.

Aşa cum corect susţine recurentul-pârât, asemenea verificări şi analize puteau fi făcute în cadrul unei acţiuni în nulitate, în care să se pună problema în ce măsură desfiinţarea actului principal (în speţă, T.P. nr. 68401/5.02.2004 emis pe numele Institutului Pasteur) ar atrage şi nulitatea actelor subsecvente încheiate de reclamanţi, în aplicarea regulilor care guvernează efectele nulităţii (retroactivitatea; restitutio in integrum; resoluto iure dantis, resolvitur et ius accipientis) sau dimpotrivă, ar fi vorba despre existenţa unei excepţii, cum este cea dată de ocrotirea credinţei legitime, în situaţia subdobânditorului cu titlu oneros şi de bună-credinţă.

Or, cum s-a arătat, întreaga argumentaţie a deciziei recurate se bazează, în ce priveşte fondul raportului juridic dedus judecăţii, nu pe constatarea preexistenţei dreptului subiectiv afirmat în patrimoniul reclamanţilor, ci pe validarea, cu efect constitutiv, a titlului de proprietate al acestora, considerat ca rămas valid, chiar în contextul anulării titlului autorului, întrucât din verificări de fapt ar fi rezultat buna-credinţă a subdobânditorilor.

Astfel de verificări jurisdicţionale sunt specifice însă, unei acţiuni în realizare, în validare a unui titlu care ar putea fi afectat de viciul nulităţii în considerarea caracterului său de act subsecvent celui a cărui nulitate judiciară a fost deja pronunţată.

De aceea, faţă de caracterul străin de natura pricinii, pe care se bazează motivele justificative ale soluţiei, se va reţine că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ceea ce va atrage casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare.

- În ce priveşte apărarea din întâmpinarea intimaţilor-reclamanţi, conform căreia, în speţă, ar opera puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3028/13.10.2010, definitivă prin decizia nr. 744R/11.02.2011 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a admis acţiunea formulată de un alt reclamant (E.) în contradictoriu cu Statul Român, în privinţa unui teren provenit din dezmembrarea suprafeţei iniţiale, de 107,91 ha, dobândită de aceeaşi SN Institutul Pasteur, în baza Legii nr. 18/1991, ea este una lipsită de fundament.

Ceea ce pretind intimaţii-reclamanţi, prevalându-se, inadecvat terminologic de puterea lucrului judecat (mai ales în contextul în care, prin dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010, s-a procedat la unificarea terminologică în sensul că sintagma "putere de lucru judecat" se înlocuieşte cu "autoritatea de lucru judecat") este, în realitate, efectul pozitiv al lucrului judecat.

Aceasta înseamnă ca o chestiune litigioasă (având o suprapunere parţială cu obiectul şi cauza unei noi judecăţi), care şi-a găsit deja dezlegare în raporturile dintre părţi, să fie opusă în noua judecată fără posibilitatea de a mai fi dezbătută, contrazisă sau contestată.

Este raţiunea pentru care, spre deosebire de efectul negativ al lucrului judecat, care presupune în mod necesar identitate de părţi, obiect, cauză (pentru a opri un nou proces), efectul pozitiv nu înseamnă această suprapunere tripartită cu judecata anterioară, ci una parţială, legată de chestiunea litigioasă dezlegată anterior, care să se repercuteze asupra noii judecăţi, într-o manieră ce nu mai poate fi contrazisă deoarece a făcut deja obiectul verificării jurisdicţionale.

Ceea ce ignoră intimaţii însă, este faptul că, pentru a opera efectul pozitiv, este necesar să existe identitate de părţi întrucât autoritatea de lucru judecat (indiferent că este vorba de efectul pozitiv sau de cel negativ) nu funcţionează decât în relaţia dintre părţi.

Aceasta întrucât este vorba despre un efect al hotărârii judecătoreşti, care se află sub semnul relativităţii (opozabilităţii lato-sensu) în relaţia dintre părţi, singurele care, prin participarea nemijlocită la judecată şi-au afirmat/apărat şi respectiv, dezbătut drepturile în aşa fel încât rezultatul judecăţii să li se opună fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

În speţă însă, reclamanţii-intimaţi nu au avut calitatea de părţi în litigiul anterior, pentru a se putea prevala de efectul pozitiv al lucrului judecat şi a-l putea astfel opune, cu această valoare, recurentului-pârât din prezenta pricină.

- Tot astfel, în mod nefundamentat juridic, pretind intimaţii-reclamanţi, conform întâmpinării formulate, că instanţa de recurs ar trebui să ţină seama de soluţia pronunţată conform sentinţei civile nr. 530/232.04.2024 a Tribunalului Bucureşti (nedefinitivă), prin care s-a admis o altă acţiune a reclamanţilor cu privire la un alt teren, situat în Bucureşti.

Deşi se prevalează de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. (şi deci, de acelaşi efect pozitiv al lucrului judecat) intimaţii ignoră, în acelaşi timp, dispoziţiile art. 430 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora atunci "când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie".

Astfel fiind, este evident că nu poate fi opusă cu această valoare (de soluţie de care să se ţină seama în prezentul recurs) o hotărâre nedefinitivă, căreia îi este ataşată o autoritate de lucru judecat provizorie.

De altfel, însăşi poziţia procesuală a intimaţilor-reclamanţi este oscilantă şi contradictorie, de vreme ce, pe de o parte, susţin că pretind să se ţină seama de respectiva soluţie, prevalându-se de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. şi, în acelaşi timp, afirmă că se prevalează de ea "doar cu titlu de practică judiciară""

În consecinţă, văzând considerentele expuse anterior în legătură cu nelegalitatea deciziei atacate, reţinând incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recursul urmează să fie admis, casată decizia şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

La reluarea judecăţii se va ţine seama, în conformitate cu art. 501 C. proc. civ., de dezlegarea dată asupra problemelor de drept (îndeplinirea condiţiilor formale ale acţiunii şi limitele judecăţii în cazul acţiunii în constatare provocatorii), conform considerentelor prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1115 A din 7 noiembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 noiembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.