Compensation for unlawful preventive detention: Transitional prescription limits under Law No. 201/2023 and classification of 24-hour detention as a deprivation of liberty

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia I civilă, în data de 13.11.2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, repararea pagubei provocate prin privarea sa nelegală de libertate, în perioada 01.07.2021 - 02.07.2021, în cursul urmăririi penale în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi (fost 3222/D/P/2019 al DIICOT - Structura Centrală, secţia de combatere a criminalităţii organizate), soluţionat definitiv prin pronunţarea unei ordonanţe de clasare în 08.03.2023, sens în care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro cu titlu de daune morale şi a sumei de 20.000 euro cu titlu de daune materiale, precum şi plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 539-541 C. proc. pen.

La data de 27.11.2023, reclamantul a depus la dosar completare la cererea de chemare în judecată, cu prioritate, referitor la termenul legal de introducere a acţiunii, învederând dispoziţiile art. IV alin. (2) din Legea nr. 201/05.07.2023, potrivit cărora, pentru persoanele faţă de care s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă soluţia clasării a rămas definitivă anterior intrării în vigoare a acestei legi, acţiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii. Prin urmare, având în vedere că ordonanţa de clasare emisă în dosarul nr. x/2022 i-a fost comunicată la data de 11.03.2023, termenul de 6 luni prevăzut de lege, nu a fost depăşit, acţiunea fiind introdusă anterior împlinirii acestuia. A solicitat admiterea cererii, astfel cum a fost formulată şi acordarea despăgubirilor pentru prejudiciile materiale şi morale produse.

La data de 07.03.2024, reclamantul A. şi-a modificat cererea de chemare în judecată în sensul statuării judiciare şi asupra capătului de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata unor daune moratorii în cazul îndeplinirii cu întârziere a obligaţiilor băneşti, în temeiul art. 1535 C. civ., respectiv dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti până la plata integrală şi efectivă a despăgubirilor.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Mehedinţi

Prin sentinţa nr. 56/01.07.2024, Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârât; a admis în parte cererea de chemare în judecată şi l-a obligat pe pârât la plata sumei de 5.000 RON către reclamant, cu titlu de daune morale (măsura reţinerii), precum şi la plata dobânzii legale aferente, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a despăgubirilor; a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; l-a obligat pe pârât la plata sumei de 3.000 RON către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova

Prin decizia nr. 417/19.11.2024, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva sentinţei; a admis apelul reclamantului împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte cererea privind acordarea despăgubirilor materiale; l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 25.123 RON, cu titlu de despăgubiri, precum şi la plata dobânzii legale aferente, calculată de la rămânerea definitivă a hotărârii până la achitarea efectivă a despăgubirilor; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei; l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel (onorariu avocat).

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin DGRFP Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi.

- Printr-o primă critică, recurentul-pârât a invocat greşita respingere, de către instanţa de apel, a criticii referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune.

Reluând susţinerile formulate prin cererea de apel, a arătat că motivarea primei instanţe, întemeiată pe dispoziţiile art. IV alin. (1) şi (2) din Legea nr. 201/2023, potrivit căreia, în cauză, termenul de prescripţie de 6 luni curge de la data intrării în vigoare a acestei legi, este greşită, întrucât cele două alineate ale normei legale nu se aplică concomitent, cum greşit a interpretat instanţa.

În acest sens, a arătat că alin. (2) al art. IV reprezintă o derogare de la dispoziţia normativă a art. 541 alin. (2) C. proc. pen., însă exclusiv pentru acele situaţii în care persoanele exceptate de la vechile dispoziţii, declarate neconstituţionale, ale art. 539 C. proc. pen., nu s-au mai regăsit în interiorul celor 6 luni necesare pentru introducerea acţiunii.

În consecintă, a apreciat că motivarea deciziei recurate este greşită, întrucât la data la care a rămas definitivă ordonanţa din 08.03.2023, emisă în dosarul penal nr. x/2022, prin care s-a dispus clasarea cauzei faţă de reclamant, soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care excludea dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. sau achitare, era constatată ca neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 494 din 12 mai 2021.

Prin urmare, în intervalul 12 mai 2021-25 iunie 2021 soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care excludea dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. sau achitare, a fost suspendată de drept, încetându-şi efectele juridice în data de 26 iunie 2021, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate în termenul legal de 45 de zile. Astfel, faţă de acest aspect, recurentul-pârât a apreciat că este evident că la data la care a rămas definitivă ordonanţa din 08.03.2023, prin care s-a dispus clasarea cauzei faţă de reclamant, nu exista un impediment legislativ privind exercitarea dreptului pentru repararea pagubei, în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare.

Mai mult, la data rămânerii definitive a ordonanţei de clasare din 08.03.2023, operau dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 1/16.01.2023 a instanţei supreme, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 142/20.02.2023.

Astfel, analizând în ansamblu, recurentul a considerat că reiese faptul că, în speţă, data de la care a început să curgă termenul de 6 luni pentru introducerea acţiunii în despăgubiri este cea stipulată de art. 541 alin. (2) C. proc. pen., respectiv de la data rămânerii definitive a ordonanţei de clasare, iar, prin raportare la data înregistrării acţiunii, 23 noiembrie 2023, rezultă că acţiunea este prescrisă.

- Printr-o altă critică, recurentul-pârât a invocat greşita respingere, de către instanţa de apel, a susţinerilor sale referitoare la caracterul măsurii preventive a reţinerii.

A invocat, astfel, o greşită interpretare şi aplicare a normei de reparaţie în cazul reţinerii, care, din perspectiva recurentului, nu reprezintă o măsură privativă de libertate, incluzivă a noţiunii de lipsire (legală sau nelegală), cum eronat au reţinut instanţele de fond.

În acest sens, a făcut trimitere la prevederile art. 202 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., al căror conţinut normativ l-a redat, sub forma citării, pentru ca ulterior să arate că, din interpretarea acestor dispoziţii, reiese faptul că măsurii preventive a reţinerii i-a fost alocată buna desfăşurare a procesului penal.

Deci, în acest caz, prevenţia vizează buna desfăşurare a procesului penal, iar nu sustragerea, aspect rezultat din însăşi durata măsurii (24 de ore).

Recurentul a mai arătat că din această perspectivă trebuie interpretată naşterea dreptului la despăgubiri morale, sub incidenţa prevederilor art. 539 alin. (1) C. proc. pen., redate, de asemenea, sub forma citării.

De asemenea, observând textul legal ce reglementează măsurile preventive, art. 202 alin. (4) C. proc. pen., arată că acestea sunt prevăzute enumerativ sub sintagma simplă de "măsuri preventive".

Din conţinutul art. 539 C. proc. pen. se reţine ca fiind evidentă intenţia aceluiaşi legiuitor de a nu generaliza şi a se opri enunţiativ la "o măsură preventivă", adică oricare dintre măsurile prevăzute de art. 202 alin. (4) C. proc. pen., dispusă faţă de acea persoană, ci, de a prevedea explicit numai situaţia acelei măsuri preventive privative de libertate.

A afirmat că acest aspect a fost însuşit şi de către prima instanţă, care, în analizarea pretenţiilor privind despăgubirea reclamantului pentru măsura controlului judiciar, a hotărât că acestea nu se cuvin, sub motivarea că norma reparatorie, în acord cu Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, nu are aplicabilitate în situaţia unei măsuri preventive restrictive de libertate, precizând, totodată, că această soluţie corespunde practicii constante a instanţelor naţionale.

Or, măsurile preventive, enunţate în cuprinsul art. 202 alin. (4) C. proc. pen., nu sunt enumerate în mod aleatoriu, ci într-o ierarhie stabilită de legiuitor, de la cea mai uşoară restricţie, până la cea mai grea măsură privativă, măsura controlului judiciar fiind succesivă măsurii reţinerii în această ierarhie stabilită de legiuitor.

- Printr-o ultimă susţinere, recurentul-pârât a criticat soluţia instanţei de apel de obligare a sa la plata daunelor materiale în favoarea intimatului-reclamant.

În acest sens, a arătat că în mod corect au fost respinse de către prima instanţă pretenţiile constând în cheltuielile cu asistenţa juridică în cadrul procesului penal, întrucât înscrisurile prezentate nu au îndeplinit condiţiile legale de probe concludente şi pertinente în dovedirea pretenţiilor afirmate.

Astfel, aşa cum a reţinut prima instanţă în motivarea dată soluţiei de respingere a daunelor materiale, înscrisurile depuse în dovedire nu îndeplinesc caracterul unor probe pertinente în înţelesul legii, întrucât chitanţele cuprinzând servicii juridice (cu menţiune generică) nu menţionează numărul dosarului în baza căruia s-a făcut prestaţia sau contractul de asistenţă juridică ori împuternicirea avocaţială în baza cărora s-a executat acesta.

În concluzie, consideră că admiterea pretenţiilor astfel dovedite înfrânge exigenţa impusă de legiuitor prin dispoziţiile art. 249 şi art. 255 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

De asemenea, în justificarea pretenţiilor materiale acordate, instanţa de apel se prevalează, ca mijloc de probă, de contractul de asistenţă juridică, însă acest înscris nu a fost prezentat judecătorului fondului, nu a fost menţionat prin cererea de chemare în judecată sau prin cererile precizatoare, respectiv nu s-a făcut referire la acesta în cuprinsul memoriului de apel, factura emisă de cabinetul de avocat făcând dovada plăţii unor servicii juridice nespecificate sub aspectul numărului de dosar sau al contractului de asistenţă juridică.

Este cert că reclamantul, în cursul procesului, în mod legal, a solicitat şi, respectiv i-a fost încuviinţată proba cu înscrisuri, însă dovada cu contractul de asistenţă juridică nu a fost exhibată până la momentul apelului şi nici invocată la prima instanţă sau prin motivele de apel.

Pentru aceste motive, prin raportare la dispoziţiile art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ., recurentul-pârât a considerat ca fiind nelegală soluţia de admitere a daunelor materiale în cuantum de 24.500 RON.

5. Apărări formulate în cauză

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât recurentul nu a indicat, în niciuna dintre ipotezele juridice reglementate de legiuitor, care sunt normele materiale aplicabile şi în ce constă încălcarea sau aplicarea greşită a acestora, iar susţinerile formulate, reiterate în faţa instanţei de apel, au fost deja analizate, motiv pentru care nu poate fi reţinută interpretarea eronată a unor dispoziţii legale, în condiţiile în care acestea sunt în mod clar şi expres prevăzute.

Referitor la prescripţia dreptului material la acţiune, a menţionat că recurentul susţine în continuare această excepţie, în condiţiile în care instanţele de fond au statuat în sensul că nu este aplicabilă această sancţiune situaţiei deduse judecăţii.

În acest sens, a indicat faptul că Legea nr. 201/2023 a instituit un termen de 6 luni de la data intrării sale în vigoare, în interiorul căruia persoana îndreptăţită poate formula cerere de reparare a pagubei.

A arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 13.11.2023, în termen de 4 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 201/2023.

Astfel, în mod corect s-a reţinut respectarea termenului de 6 luni, soluţia clasării rămânând definitivă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 201/2023.

În ceea ce priveşte măsura preventivă a reţinerii, a arătat că aceasta este privativă de libertate aşa cum este exemplificată de legiuitor la art. 202 alin. (4) C. proc. pen., indicând, de asemenea, că însuşi recurentul face referire la acest aspect, însă, totodată, îl contestă.

Cu privire la acordarea daunelor materiale, statuarea Curţii de Apel Craiova nu este nelegală, fiind dispusă în mod corect şi în acord cu documentele existente la dosarul cauzei acordarea acestora, fiind depuse dovezi concludente în acest sens, care nu puteau fi înlăturate.

A precizat şi că serviciile juridice au fost prestate în beneficiul său în condiţiile art. 126 şi art. 127 din Statutul profesiei de avocat, existând la dosarul cauzei înscrisuri din care rezultă că asistenţa juridică a fost efectiv realizată, iar în urma prestării activităţii profesionale, apărătorul său ales a fost remunerat, dovada fiind chitanţele aflate la dosar, aspecte care în mod corect au fost reţinute de curtea de apel.

Recurentul nu a exemplificat în concret cum s-a procedat la înfrângerea unor exigenţe impuse de legiuitor, în condiţiile în care litigiul în sine a respectat acest tipar juridic, soluţionat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti temeinice.

Concluzionând, a susţinut că nu poate fi reţinut aspectul invocat de recurent, conform căruia reclamantul nu ar fi avut posibilitatea suplimentării probei cu înscrisuri sau că instanţa de control judiciar nu ar fi avut dreptul de a le solicita, aspect care vine în contradicţie cu rolul judecătorului în aflarea adevărului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile formulate de recurent, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse:

- Este lipsită de fundament critica recurentului, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se afirmă greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Verificând susţinerile formulate, se constată că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecăţii prin elementele cererii introductive şi analizat de către instanţele de fond, îl reprezintă acţiunea în despăgubiri civile întemeiată pe dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., pentru repararea prejudiciului moral şi material cauzat de dispunerea, faţă de intimatul-reclamant, a măsurii reţinerii în perioada 1.07.2021 - 2.07.2021, în cursul urmăririi penale, în cauza care a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, soluţionată definitiv prin pronunţarea unei soluţii de clasare. Această măsură a clasării a fost dispusă iniţial prin Ordonanţa din data de 08.03.2021 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, în formă continuată şi în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat şi pentru infracţiunea de deţinere şi comercializare în afara antrepozitului fiscal a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false. De asemenea, faţă de reclamant a fost disjunsă cauza şi declinată competenţa privind infracţiunile urmărite penal in rem, de compromitere a intereselor justiţiei, iar referitor la acestea, în dosarul nr. x/2023 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Dr. Tr. Severin, prin Ordonanţa din data de 15.02.2024 s-a dispus clasarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Cadrul factual stabilit de instanţele fondului şi necontestat de părţi a relevat, în egală măsură, că ordonanţa de clasare a fost comunicată reclamantului în data de 14 martie 2023, iar împotriva ei nu a fost formulată plângere, astfel că aceasta a rămas definitivă în data de 4 aprilie 2023, conform art. 339 C. proc. pen.

Reiterând, practic, susţinerile formulate în faţa instanţei devolutive de control judiciar, prin care invocă greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către tribunal, recurentul tinde, în realitate, a deplasa la un moment anterior data de la care a început să curgă termenul de 6 luni pentru promovarea acţiunii, indicând drept reper "data rămânerii definitive a ordonanţei de clasare", la care se face referire în cuprinsul prevederilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen.

Afirmaţiile recurentului ignoră, însă, parcursul legislativ al normei de drept ce constituie fundamentul pretenţiilor intimatului-reclamant (art. 539 C. proc. pen.), text procesual modificat prin Legea nr. 201/2023 (ca urmare a pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 12 mai 2021), act normativ care include şi dispoziţii tranzitorii de aplicare a prevederilor astfel puse în acord cu statuările instanţei de contencios constituţional.

Prin urmare, faţă de cele expuse mai sus, se constată că în mod judicios a reţinut curtea de apel incidenţa art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023, normă de drept care a stabilit că au dreptul la despăgubiri, în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., persoanele care la data de 12 mai 2021, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate sau faţă de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată, având în vedere că, în speţă, măsura reţinerii intimatului-reclamant a fost dispusă la 1 iulie 2021 (conform celor arătate în precedent).

Susţinerile recurentului sunt, aşadar, lipsite de temei, în condiţiile în care, faţă de momentul rămânerii definitive a soluţiei de clasare dispuse în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi (4 aprilie 2023) acţiunea putea fi introdusă în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii (9 iulie 2023), potrivit alin. (2) al art. IV, prevedere conform căreia "în cazul persoanelor prevăzute la alin. (1), dacă soluţia clasării sau a achitării a rămas definitivă anterior intrării în vigoare a prezentei legi, acţiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acesteia."

Or, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la data de 13 noiembrie 2023, în mod corect a reţinut instanţa de apel caracterul neîntemeiat al susţinerilor pârâtului privitoare la promovarea acţiunii cu depăşirea termenului prevăzut de lege.

- În egală măsură, nu pot fi primite nici criticile referitoare la pretinsul caracter neprivativ de libertate al măsurii preventive a reţinerii, câtă vreme acestea nu învederează veritabile aspecte de nelegalitate, care să permită controlul instanţei de recurs, ci sunt mai degrabă formale.

Astfel, rezumându-se la a indica generic prevederile art. 202 alin. (1), (3) şi (4) C. proc. pen., referitoare la scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive, recurentul afirmă, fără a se întemeia în mod valabil pe dispoziţiile procedurale penale enunţate şi fără a se raporta la considerentele actului jurisdicţional atacat, că "măsurii preventive a reţinerii i-a fost alocată buna desfăşurare a procesului penal şi nu sustragerea suspectului/inculpatului".

Fiind formulate doar în termeni generali, fără raportare concretă la un text de lege propriu-zis care să le fundamenteze, susţinerile recurentului nu doar că nu opun, în realitate, elemente de nelegalitate deciziei recurate (prin care s-a constatat, similar soluţiei primei instanţe, că reţinerea reprezintă o măsură preventivă privativă de libertate), ci tind, implicit, şi la infirmarea considerentelor obligatorii ale Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale (a cărei incidenţă în litigiul pendinte este afirmată inclusiv de către recurent), prin care s-a reţinut că noul C. proc. pen. prevede cinci măsuri preventive - reglementate expres şi limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune). Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reţinerii, al arestării preventive şi al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăţi fundamentale, în cazul controlului judiciar şi în cel al controlului judiciar pe cauţiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Deşi atât reţinerea, arestul la domiciliu, arestul preventiv, cât şi controlul judiciar fac parte din categoria măsurilor preventive, măsura controlului judiciar este, spre deosebire de primele, o măsură restrictivă de libertate, iar nu una privativă de libertate (par. 22).

Ca atare, separat de observaţia că inclusiv aceste critici constituie reiterări, într-o formă comprimată, însă identică în esenţă, a susţinerilor invocate în apel, se constată că recurentul nu combate, într-o manieră efectivă, considerentele hotărârii atacate (grefate inclusiv pe statuările instanţei de contencios constituţional, astfel cum s-a arătat), ci formulează simple afirmaţii lipsite de aptitudinea a declanşa un control în legalitate în privinţa acestora.

- În egală măsură, nici critica privitoare la pretinsa încălcare a principiului tantum devolutum quantum iudicatum nu constituie un veritabil motiv de nelegalitate a deciziei atacate, din moment ce aceasta tinde, în realitate, la a pune în discuţie doar pertinenţa înscrisurilor depuse de către reclamant, în justificarea pretenţiilor sale (ca urmare a celor dispuse de către instanţa de prim control judiciar la termenul de judecată din 22 octombrie 2024), iar nu o nesocotire a limitelor determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la tribunal, astfel cum au fost acestea trasate de susţinerile şi apărările părţilor.

Aşadar, se observă că, fără a dezvolta o argumentaţie concretă, care să se raporteze la cele reţinute de către instanţa de apel şi care să fie de natură a permite cenzura instanţei de recurs, ci susţinând generic că "acest înscris (s.n. contractul de asistenţă juridică) nu a fost prezentat judecătorului fondului (...) şi nu s-a făcut referire la acesta în cuprinsul memoriului de apel", critica lasă în afara analizei, în mod deliberat, atât prevederile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă (ocazie cu care, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, va putea completa probele administrate la prima instanţă), cât şi menţiunile exprese din cuprinsul apelului reclamantului, prin care s-a criticat soluţia conferită capătului de cerere în repararea prejudiciului material.

Or, indicarea în mod formal a unor norme juridice pretins încălcate, fără a le susţine, în concret, prin argumente de nelegalitate a deciziei recurate, ci numai ca o consecinţă a criticilor de netemeinicie, care tind la reanalizarea probelor administrate în faţa instanţei devolutive de control judiciar, nu poate complini lipsurile menţionate.

În acest sens, se constată că, rezumându-se la a afirma strict că înscrisurile prezentate nu au îndeplinit condiţiile legale de probe pertinente în dovedirea pretenţiilor afirmate, recurentul înţelege să critice, de fapt, valoarea probatorie recunoscută înscrisurilor privitoare la cheltuielile efectuate de către intimatul-reclamant pentru asigurarea asistenţei juridice pe durata desfăşurării procesului penal, contrar limitelor controlului în casaţie.

Or, instanţei de apel, tocmai în considerarea calităţii sale de instanţă devolutivă, îi este recunoscută plenitudinea de apreciere în ceea ce priveşte probele examinate în cauză, putând statua asupra oportunităţii administrării lor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, astfel încât orice susţinere care relevă erori ale instanţei de prim control judiciar în evaluarea acestui demers se situează în afara scopului recursului reglementat de legiuitor, acela de a supune analizei doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, constatările instanţei de prim control judiciar în privinţa aptitudinii înscrisurilor depuse de reclamantul-apelant, de a justifica pretenţiile formulate (sub forma daunelor materiale), se opun cu caracter definitiv în prezenta pricină, nemaiputând fi contrazise de părţi, iar nici infirmate de către instanţa de recurs, din moment ce cadrul procesual din prezenta cale extraordinară de atac nu permite, astfel cum s-a arătat, o nouă evaluare a probatoriului câştigat judecăţii, analiză care a fundamentat, totodată, raţionamentul logico-juridic care stă la baza pronunţării deciziei atacate.

Prin urmare, cum aspectele ce ţin de administrarea probelor în cauză sunt incompatibile cu prezenta cale extraordinară de atac, examinarea acestora aparţinând aprecierii exclusive a instanţelor fondului, nici această din urmă critică nu este de natură să învestească legal instanţa de recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva deciziei nr. 417 din 19 noiembrie 2024 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva deciziei nr. 417 din 19 noiembrie 2024 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 noiembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.