Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1951/2025 AI generated

State liability for criminal legal fees and accrual of statutory interest from acquittal under Article 539 of the Code of Criminal Procedure

Case Number Decizia nr. 1951/2025
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Partially Allowed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice partially admitted the appellants' appeal, quashing the appellate decision in part to remand the case for reassessment solely on the issue of the start date for statutory interest on a 37,200 RON legal fee claim, while dismissing all other claims and declaring the State's counter-appeal null. The dispute involved the heirs of a decedent seeking civil damages from the State for allegedly illegal and abusive pretrial detention and the entire penal investigation that ended in acquittal, including compensation for lost wages, regional committee allowances, legal fees, and moral damages. The decisive legal basis rested on Article 539 of the Code of Criminal Procedure (as interpreted by Constitutional Court Decision 136/2021 and ICCJ Decision 1/2023), which establishes objective state liability for unjustified deprivation of liberty upon acquittal, and Article 1381 of the Civil Code, which the Court ruled mandates that statutory interest on material damages accrues from the date the criminal acquittal became final (the date the right to reparation was born), rather than from the date the civil lawsuit was filed.

Legislator headnote

AI generated

art. 9 C. proc. pen, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 540 C. proc. pen, art. 1385 C. civ, art. 445 C. proc. civ, art. 1523 C. civ; State liability for criminal legal fees and accrual of statutory interest from acquittal under Article 539 of the Code of Criminal Procedure: The dispute involved the heirs of a decedent seeking civil damages from the State for allegedly illegal and abusive pretrial detention and the entire penal investigation that ended in acquittal, including compensation for lost wages, regional committee allowances, legal fees, and moral damages. The decisive legal basis rested on Article 539 of the Code of Criminal Procedure (as interpreted by Constitutional Court Decision 136/2021 and ICCJ Decision 1/2023), which establishes objective state liability for unjustified deprivation of liberty upon acquittal, and Article 1381 of the Civil Code, which the Court ruled mandates that statutory interest on material damages accrues from the date the criminal acquittal became final (the date the right to reparation was born), rather than from the date the civil lawsuit was filed.

Keywords

AI generated
code of criminal procedure legal fees state liability compensation for detention statutory right accrual of interest

Cited Legislation

AI generated

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Procedural basis cited in the reasoning immediately preceding the dispositive to justify the nullity of the defendant's appeal, which constitutes part of the final operative outcome.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea iniţială, înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă, în 20.12.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri civile, în sumă totală de 5.143.594 RON, compusă din despăgubiri materiale, în valoare de 143.594 RON, la care se adăugă dobânzi legale, şi despăgubiri morale, în valoare de 5.000.000 RON, constatându-se caracterul nelegal al măsurilor privative/restrictive de libertate şi atingerile grave aduse drepturilor fundamentale prin iniţierea acţiunii în răspundere penală împotriva sa.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 şi art. 6 CEDO, art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 9 şi art. 539-541 C. proc. pen., art. 252-253 C. civ., cu referire la art. 58, art. 61, art. 69, art. 71-74 C. civ.

La data de 23.02.2022, reclamantul A. a formulat, la solicitarea instanţei, precizări, prin care a învederat că, în temeiul art. 539-541 C. proc. pen., prejudiciul creat prin aplicarea măsurilor privative de libertate, constând în reţinere, arestare preventivă şi control judiciar, este următorul:

1) dobânzile legale aferente drepturilor salariale pe perioada reţinerii şi arestării preventive, adică 10.02.2015-16.04.2015, drepturile salariale fiindu-i plătite în octombrie 2021;

2) cheltuielile cu asistenţa juridică, în cota de 25% din totalul de 37.200 RON, adică 9300 RON, plus dobânzile legale;

3) drepturile salariale cuvenite pentru perioada iulie 2015- iunie 2016, perioadă în care i s-a interzis exercitarea funcţiei de preşedinte al CJ Ialomiţa, plus dobânzile legale;

4) indemnizaţia de membru titular al Comitetului Regiunilor, instituţie ce funcţiona în cadrul Uniunii Europene, pentru perioada 10.02.2015-30.06.2016, plus dobânzile legale;

5) daune morale, în cuantum de 3.000.000 RON.

Temeiul în drept invocat pentru aceste despăgubiri este art. 539-541 C. proc. pen.

A mai susţinut că, în afara prejudiciului creat prin luarea măsurilor preventive nelegale, i-a fost creat şi un prejudiciu complementar, prin fabricarea dosarului penal nr. x/2015 Despăgubirile solicitate pentru prejudiciul creat prin suportarea rigorilor unei proceduri penale ce s-a dovedit a fi nelegitimă, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 9 C. proc. pen., art. 252-253 C. civ., cu referire la art. 58, art. 61, art. 69, art. 71-74, art. 1349 şi urm. C. civ., sunt următoarele:

l) cheltuielile cu asistenţa juridică, în cotă de 75% din totalul de 37.200 RON, adică 27.900 RON;

2) daune morale, în cuantum de 2.000.000 RON.

2. Sentinţa pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 362F/24.04.2024, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost modificată, formulată de reclamanţii B., C. şi D. (în calitate de moştenitori ai reclamantului decedat A.), în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de:

- 37.200 RON, reprezentând cheltuieli efectuate cu asistenţa juridică în cauza penală, precum şi dobânda legală aferentă, ce se va calcula asupra acestei sume, începând cu data introducerii cererii (20.12.2021) şi până la data plăţii efective;

- 68.604 RON, reprezentând drepturi salariale neachitate, precum şi dobânda legală aferentă, ce se va calcula asupra acestei sume, de la scadenţa lunară a fiecărei sume şi până la data stingerii creanţei;

- 11.817 euro, reprezentând indemnizaţia neîncasată de membru al Comitetului Regiunilor, în echivalent RON, sumă ce va fi calculată în raport de cursul BNR din ziua plăţii;

- 200.000 RON cu titlu de daune morale, precum şi dobânda legală aferentă, ce se va calcula asupra acestei sume, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata integrală şi, pe cale de consecinţă, a respins celelalte pretenţii ale reclamanţilor, ca neîntemeiate, a obligat pe pârât să plătească reclamanţilor suma de 2.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert, a luat act că, în privinţa onorariului de avocat, reclamanţii au precizat că îl vor solicita pe cale separată, precum şi că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

În cursul judecăţii, reclamantul a decedat, iar în cauză au fost introduşi moştenitorii acestuia: B., C. şi D..

Prin decizia civilă nr. 1261A/11.12.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţii B., C. şi D. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 362F/24.04.2024 pronunţate de Tribunalul Ialomiţa.

4. Recursurile declarate în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii-reclamanţi B., C. şi D. şi recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

4.1. Recursul declarat de reclamanţii B., C. şi D.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după prezentarea situaţiei de fapt a litigiului, recurenţii-reclamanţi au redat textul art. 9 şi art. 540 C. proc. pen., art. 58 alin. (1), art. 61, art. 69, art. 71-73, art. 252-253, art. 1381 şi art. 1385 C. civ.

- Referitor la critica privind neacordarea integrală a indemnizaţiei de membru titular al Comitetului Regiunilor în sumă de 20.067 euro, recurenţii-reclamanţi au învederat că instanţa de apel, la fel ca şi prima instanţă, a considerat că suma de 8250 euro reprezentând diurna pentru participare nu poate fi acordată pentru motivul că autorul lor nu a participat la sedinţe, însă, în opinia părţilor, acest raţionament este contradictoriu, în condiţiile în care nici pentru acordarea sumei forfetare de 11.817 euro, reclamantul nu s-a putut prezenta la şedinţe. Despăgubirile au fost solicitate tocmai pentru că reclamantul a fost împiedicat să-şi exercite mandatul, cu consecinţa lipsirii sale de încasarea drepturilor cuvenite. Un alt argument care demonstrează nelegalitatea soluţiei cu privire la acest capăt de cerere este, în opinia reclamanţilor, faptul că instanţa nu a înţeles semnificaţia cuvântului forfetar. Din adresa nr. x/07.04.2022 emisă de UNCJR rezultă că indemnizaţia la care era îndreptăţit defunctul A. era una forfetară, adică dinainte stabilită la o sumă globală şi invariabilă pentru care nu este nevoie să se depună dovezi de efectuare a cheltuielilor de deplasare, contrar celor reţinute de tribunal şi de curtea de apel. Ca urmare, concluzia instanţei de apel, potrivit căreia nu poate fi acordată suma de 8250 euro pentru motivul că nu s-au prezentat dovezi este una greşită.

- Referitor la neacordarea dobânzilor legale pentru suma de 11.817 euro, curtea de apel a considerat că, fiind vorba despre o omisiune a instanţei, trebuia urmată procedura prevăzută de art. 445 C. proc. civ.. Recurenţii au susţinut că, dat fiind caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze cererea din perspectiva art. 4 din O.G. nr. 13/2011, potrivit cu care dobânda legală este de 6% pe an.

- În ceea ce priveşte dobânda legală, recurenţii au opinat că a fost stabilită greşit data de la care curge dobânda legală pentru suma de 37.200 RON, întrucât dobânda nu curge de la data introducerii cererii, ci de la data naşterii dreptului la despăgubiri care corespunde cu data rămânerii definitive a deciziei penale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, respectiv 13.08.2021. Astfel, au invocat încălcarea de către instanţa de apel a art. 1381, art. 1385 şi art. 1523 C. civ., a O.G. nr. 13/2011 şi a Deciziei nr. 21/2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, arătând că este real că nu au cerut dobânda în mod expres de la data rămânerii definitive a hotărârii penale de achitare, dar nici de la data introducerii acţiunii nu au cerut.

Au mai arătat că dacă dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat, dobânzile, fiind un accesoriu al obligaţiei principale, curg de la data naşterii dreptului la reparaţie.

- În continuare, recurenţii au criticat cuantumul disproporţionat de mic al daunelor morale în valoare de 200.000 RON ce le-au fost acordate, reiterând începând cu pagina 8 a recursului şi până la sfârşit, aceleaşi critici expuse şi în apel (cu privire la situaţia de fapt şi care vizează hotărârea primei instanţe) şi susţinând că prin acordarea acestei sume nerezonabile le-au fost încălcate drepturile la integritate fizică şi psihică, libertate, liberă circulaţie, viaţă intimă, familială şi privată, muncă şi dreptul de a fi ales, toate aceste drepturi fiind garantate de Constituţie.

În această materie a daunelor morale, recurenţii au susţinut că trebuie avute în vedere o serie de criterii consacrate de jurisprudenţă, cum ar fi gravitatea suferinţei fizice şi psihice, durata suferinţei, impactul asupra vieţii profesionale, reputaţia afectată, compensaţia pentru pierderea unei perioade importante din viaţă, privarea de experienţe esenţiale, încălcarea drepturilor fundamentale, cum ar fi dreptul la libertate şi siguranţă, dreptul la onoare şi demnitate, precum şi efectele ireversibile ale acţiunii penale nedrepte.

Recurenţii au făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Poghosyan şi Baghdasaryan împotriva Armeniei, Cauza Brudan contra României, Cauza Pantea împotriva României), precum şi jurisprudenţa naţională (decizia nr. 349/28.12.2022 a Curţii de Apel Timişoara, decizia nr. 671/2020 a Curţii de Apel Bucureşti).

Referitor la prejudiciul complementar, care a avut în vedere atât perioada măsurilor controlului judiciar, cât şi, în general, acţiunea penală exercitată de Statul Român împotriva reclamantului, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a apreciat că argumentele invocate au fost avute în vedere la admiterea în parte a daunelor morale, pentru ca mai departe, să arate că de fapt nu au menţionat în concret în ce modalitate măsurile restrictive au adus atingere dreptului la liberă circulaţie.

Or, din cuprinsul acţiunii rezultă fără echivoc urmările produse asupra reclamantului (autorul recurenţilor) şi, implicit, asupra recurenţilor, a măsurilor abuzive exercitate de autorităţile judiciare penale. Nu au avut în vedere doar dreptul la liberă circulaţie, aşa cum în mod eronat şi superficial a reţinut curtea de apel, ci dreptul la integritate fizică şi psihică, dreptul la libertate (autorul lor a suportat mediul penitenciar timp de 66 de zile şi apoi libertatea i-a fost restrânsă timp de peste un an), dreptul la liberă circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, dreptul la muncă (reclamantul a fost împiedicat să-şi exercite funcţia de preşedinte al CJ Ialomiţa timp de peste un an), dreptul de a fi ales (nu şi-a mai putut depune candidatura pentru un nou mandat de preşedinte al CJ Ialomiţa, nici la alegerile locale din anul 2016 şi nici la cele din anul 2020).

Recurenţii au făcut referire la Decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi la Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, redând paragrafe din cuprinsul acestei din urmă decizii.

- Printr-o ultimă critică, recurenţii au susţinut că instanţa de apel trebuia să le acorde toate cheltuielile de judecată, nu doar pe acelea legate de măsura preventivă, făcând în acest sens referire la decizia nr. 849/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

4.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa

Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de pârât şi schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-pârât a redat ad litteram cererea de apel, arătând că hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, întrucât soluţia este rezultatul încălcării normelor legale incidente speţei, pricina trebuind să fie analizată din perspectiva normei generale prevăzute de art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. şi a garanţiilor procesuale reglementate de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în condiţiile în care, prin Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale s-a constatat neconstituţionalitatea doar a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen.

De asemenea, în mod eronat a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant în cadrul procesului penal, instanţa trebuind să cenzureze cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă în dosarul penal conform art. 276 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 451 C. proc. civ.

În continuare, recurentul a susţinut că, deşi cercetarea s-a finalizat cu o soluţie de achitare, aceasta nu are un caracter ilicit şi nici nu s-a făcut dovada caracterului abuziv al anchetei efectuate cu privire la faptele imputate reclamantului, neputându-se constata că acesta a fost reţinut şi arestat nelegal.

Făcând referire la cauza Varga contra României şi la art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurentul a precizat că legalitatea măsurii de lipsire de libertate nu este determinată de soluţia în procesul penal, ci de respectarea garanţiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 şi 4 ale art. 5, garanţii care în speţă au fost respectate, acestea fiind reglementate şi de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen. în vigoare la data producerii faptelor.

De asemenea, măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare şi, cu toate acestea, ea să nu fie considerată nelegală, în acest sens, pronunţându-se şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Brogan ş.a. împotriva Regatului Unit).

În ceea ce priveşte referirile reclamantului la Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 136/03.03.2021, recurentul a invocat dispoziţiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. a căror neconstituţionalitate arată că nu s-a stabilit, deşi au un conţinut identic.

Prin urmare, întrucât dispoziţiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. sunt constituţionale, recurentul a susţinut că este neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

În privinţa daunelor materiale solicitate, suma de 143.594 RON constând în cheltuielile de judecată efectuate în dosarul penal reprezentând onorariul avocaţilor, veniturile salariale neîncasate în perioada interzicerii funcţiei şi indemnizaţiile la care era îndreptăţit ca membru titular al Comitetului Regiunilor din cadrul Uniunii Europene, recurentul a arătat că în privinţa onorariului avocaţilor se impune ca instanţa să procedeze la cenzurarea acestora, conform dispoziţiilor art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., raportate la prevederile art. 451 din C. proc. civ., prin prisma proporţionalităţii lor cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse de avocat, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ce relevă faptul că partea trebuie să dovedească sumele solicitate.

Referitor la drepturile salariale aferente perioadei de timp în care împotriva reclamantului au fost luate, de către organele de cercetare penală şi de către instanţele de judecată, măsuri preventive privative sau restrictive de libertate, recurentul a arătat că nu poate fi obligat la plata contravalorii pretinselor drepturi salariale, în raport de dispoziţiile art. 221 şi art. 222 C. civ., întrucât reclamantul nu a avut raporturi directe de muncă cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi, mai mult decât atât, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul susţine faptul că aceste drepturi i-au fost plătite în luna octombrie 2021.

În privinţa daunelor morale, recurentul a făcut referire la dispoziţiile Deciziei nr. 2356/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, relevantă în prezenta cauză din perspectiva considerentelor instanţei supreme cu privire la chestiunea general valabilă a condiţiilor în care pot fi acordate daune interese, precum şi la decizia nr. 681/2011 a Curţii de Apel Cluj şi decizia nr. 683/2010 a Curţii de Apel Ploieşti.

De asemenea, în stabilirea despăgubirilor morale este necesar a se ţine cont de dreptul subiectiv nepatrimonial încălcat, ceea ce impune cu necesitate ca reclamantul să facă dovada îndeplinirii a două condiţii cumulative: afirmarea dreptului încălcat şi circumstanţierea acestui drept, respectiv indicarea motivelor de fapt care l-au condus la certitudinea că s-a produs o încălcare a dreptului afirmat.

Statul Român nu poate fi ţinut răspunzător, neavând rolul de a cenzura informaţiile apărute în media, întrucât s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare, prevăzut şi garantat de art. 30 alin. (8) Constituţia României, republicată, invocând cu titlu de practică judiciară decizia civilă nr. 812/23.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale pe care le pretinde reclamantul, recurentul a susţinut caracterul nerezonabil al acestora, raportat la alin. (1) art. 540 C. proc. pen., la decizia civilă nr. 1095/1994 şi decizia civilă nr. 3812/2000 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă.

Sub aspectul cuantumului, a precizat că, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, în raport de circumstanţele cauzei, a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală.

Concluzionând, recurentul a susţinut că instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 14 aprilie 2025, în termen legal, recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, a depus întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de reclamanţi.

În data de 29 aprilie 2025, recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare la recursul pârâtului, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În data de 15 mai 2025, recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinarea reclamanţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte constată că acesta este fondat în limitele ce vor fi arătate în continuare:

- În ceea ce priveşte neacordarea integrală a indemnizaţiei de membru titular al Comitetului Regiunilor în sumă de 20.067 euro, recurenţii-reclamanţi au criticat împrejurarea ca nu a fost încuviinţată şi suma de 8250 euro reprezentând diurna pentru participarea la şedinţe, considerând a fi contradictoriu raţionamentul instanţei de apel, întrucât suma era una forfetară, partea arătând că nici pentru suma forfetară de 11.817 euro reclamantul nu s-a putut prezenta la şedinţe şi totuşi i s-a acordat.

Această critică nu poate fi primită, fiind formulată în aceeaşi manieră în care a fost invocată în cererea de apel, iar instanţa de prim control judiciar a analizat-o prin argumente pertinente şi explicite care nu au fost combătute de către recurenţi.

Astfel, cu privire la această critică, recurenţii au fost nemulţumiţi de acordarea doar a sumei de 11.817 euro din totalul de 20.067 euro, precizând că nici pentru suma acordată reclamantul nu s-a putut prezenta la şedinţe şi totuşi i-a fost acordată, ceea ce însemnă că în aceeaşi modalitate ar fi trebuit acordat şi restul sumei de 8250 euro, fiind vorba despre una forfetară.

Argumentele recurenţilor sunt eronate, instanţa de apel argumentând suficient şi adecvat de ce nu poate fi acordată în integralitate suma de 20.067 euro de care reclamantul ar fi trebui să beneficieze de la Comitetul Regiunilor, ca membru titular, şi apreciind ca nefiind contradictoriu raţionamentul primei instanţe. Având în vedere expertiza efectuată, instanţa de prim control judiciar a stabilit defalcat că suma de 20.067 euro cuprinde atât suma de 11.817 euro reprezentând indemnizaţie forfetară de şedinţă, cât şi suma de 8250 euro reprezentând indemnizaţie forfetară de deplasare, aceste indemnizaţii neavând caracterul unor venituri de natură salarială sau asimilate salariilor, reglementate de art. 76 din Codul fiscal.

Prin urmare, curtea de apel a confirmat raţionamentul corect al primei instanţe care a decis că reclamantul este îndreptăţit doar la plata sumei de 11.817 euro reprezentând indemnizaţia de şedinţă, iar restul sumei constând în indemnizaţia de deplasare nu se poate acorda atât timp cât deplasarea nu s-a realizat efectiv.

Aşadar, nu poate fi validat raţionamentul recurenţilor în sensul că aşa cum s-a acordat suma de 11.817 euro, pe acelaşi principiu trebuia acordată şi suma de 8.250 euro, întrucât aceste sume fac parte din categorii diferite de indemnizaţii, guvernate de raţiuni şi regimuri juridice distincte, ultima dintre acestea neputând fi acordată întrucât nu a avut loc deplasarea.

- În aceeaşi manieră inadecvată procedural, recurenţii au criticat "cuantumul disproporţionat de mic al daunelor morale" în valoare de 200.000 RON ce le-au fost acordate, reiterând începând cu pagina 8 a recursului şi până la sfârşit, aceleaşi critici expuse şi în apel (cu privire la situaţia de fapt şi care vizează hotărârea primei instanţe) şi susţinând că prin acordarea acestei sume nerezonabile le-au fost încălcate drepturile la integritate fizică şi psihică, libertate, liberă circulaţie, viaţă intimă, familială şi privată, muncă şi dreptul de a fi ales, toate aceste drepturi fiind garantate de Constituţie.

Ceea ce critică de fapt recurenţii este cuantumul daunelor morale acordate reclamantului de către prima instanţă şi confirmat de către instanţa de apel, recurenţii considerând că prin acordarea acestei sume nerezonabile le-au fost încălcate drepturile la integritate fizică şi psihică, libertate, liberă circulaţie, viaţă intimă, familială şi privată, muncă, dreptul de a fi ales, toate aceste drepturi fiind garantate de Cosntituţie.

Înalta Curte constată că recurenţii, în calitate de succesori ai reclamantului decedat pe parcursul litigiului, critică cuantumul daunelor morale, stabilit de prima instanţă, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, însă aceasta reprezintă o chestiune de temeinicie, nu de nelegalitate a hotărârii atacate, necenzurabilă în recurs.

Astfel, critica prin care recurenţii-reclamanţi urmăresc redimensionarea cuantumului prejudiciului moral reprezintă un aspect ce nu poate face obiectul prezentei căi extraordinare de atac, în care se cercetează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, analiza aspectelor de netemeinicie fiind atributul exclusiv al instanţelor devolutive.

Înalta Curte constată că, deşi, în mod aparent, recurenţii susţin aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material, cu trimitere la jurisprudenţa CEDO în justificarea criticii privind cuantumul daunelor morale, în realitate reţinerea criticilor arătate ar implica o reevaluare a situaţiei de fapt stabilite de instanţa de prim control judiciar şi o reanalizare a probelor administrate, operaţiune improprie căii extraordinare de atac a recursului, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., de vreme ce judecata acestuia presupune realizarea controlului judiciar de către instanţa superioară celei care a pronunţat decizia în apel, instanţă care nu rejudecă fondul pricinii, ci verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, aceasta putând fi exercitată doar pentru motivele arătate de lege, iar stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului.

Aşadar, indicarea în mod formal a unor norme juridice pretins încălcate, fără a le susţine în concret prin argumente de nelegalitate a deciziei recurate şi numai ca o consecinţă a criticilor de netemeinicie, nu poate complini lipsurile menţionate, mai ales în situaţia în care chestiuni similare au fost deduse judecăţii în apel, în raport de care instanţa de prim control judiciar şi-a motivat hotărârea sub aspectul confirmării cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, prin considerente ce reflectă modalitatea de evaluare a despăgubirilor ţinând seama de criteriile reliefate de jurisprudenţa în materie şi doctrină, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, aşa cum au fost evidenţiate în cuprinsul deciziei recurate şi care nu au fost combătute prin critici concrete de nelegalitate.

Formală este şi critica în sensul că "instanţa de apel trebuia să acorde toate cheltuielile de judecată, nu doar pe acelea legate de măsura preventivă", arătând recurenţii că au solicitat cheltuielile de judecată efectuate în cursul judecăţii, cerere respinsă de tribunal şi menţinută de curtea de apel.

Aceasta întrucât, recurentii nu au indicat care sunt cheltuielile de judecată efectuate în cursul judecăţii şi care nu le-au fost acordate, pentru că, din dispozitivul sentinţei primei instanţe, reiese că pârâtul a fost obligat să le plătească suma de 2300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert, instanţa luând act că, în privinţa onorariului de avocat, reclamanţii au precizat că îl vor solicita pe cale separată.

Totodată, Înalta Curte reţine că nu poate fi ţinută de hotărârile invocate de recurenţi cu titlu de practică judiciară (decizia nr. 349/28.12.2022 a Curţii de Apel Timişoara, decizia nr. 671/2020 a Curţii de Apel Bucureşti, decizia nr. 849/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

- Analizând în continuare cererea de recurs, Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi au criticat neacordarea dobânzilor legale pentru suma de 11.817 euro, considerând că nu este vorba despre o omisiune a instanţei şi că nu ar fi trebuit urmată procedura prevăzută de art. 445 C. proc. civ., cum greşit a apreciat instanţa de apel, întrucât acest capăt de cerere are caracter accesoriu, iar instanţa de apel trebuia să analizeze cererea din perspectiva art. 4 din O.G. nr. 13/2011.

Această critică, deşi poate fi subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 445 din C. proc. civ., "îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444." Acest text de lege prevede, în mod clar, că procedura completării hotărârii este obligatorie, atunci când se apreciază că instanţa nu s-a pronunţat asupra unei cereri cu care a fost învestită, partea interesată neavând dreptul de a opta între a solicita completarea hotărârii sau a declara calea de atac a apelului.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 445 din C. proc. civ., atunci când a reţinut că omisiunea primei instanţe de a soluţiona capătul de cerere accesoriu, având ca obiect acordarea dobânzii legale pentru suma de 11.817 euro, nu poate fi valorificată prin intermediul apelului, ci doar pe calea procedurii completării hotărârii judecătoreşti, prevăzută de art. 442-444 din C. proc. civ.

Astfel, lecturând considerentele sentinţei, se constată că prima instanţă s-a pronunţat doar asupra capătului de cerere formulat în principal, având ca obiect acordarea indemnizaţiei neîncasate de membru al Comitetului Regiunilor în valoare de 11.817 euro, omiţând a analiza şi capătul de cerere accesoriu, având ca obiect acordarea dobânzii legale aferente acestei sume. În acest context, în mod corect a reţinut instanţa de apel că omisiunea primei instanţe de a soluţiona capătul de cerere accesoriu nu poate fi invocată pe calea apelului, dată fiind reglementarea art. 445 din C. proc. civ., astfel că nu se poate reţine aplicarea greşită a acestui text de lege.

- Este însă fondată critica recurenţilor-reclamanţi privind stabilirea greşită a datei de la care curge dobânda legală pentru suma de 37.200 RON (cheltuieli efectuate cu asistenţa juridică în cauza penală), în sensul în care s-a susţinut că dobânda nu curge de la data introducerii cererii, ci de la data rămânerii definitive a deciziei penale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, respectiv 13.08.2021. Astfel, au invocat încălcarea de către instanţa de apel a art. 1381, art. 1385 şi art. 1523 C. civ., a O.G. nr. 13/2011 şi a Deciziei nr. 21/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Această critică va fi analizată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 5 C. proc. civ., întrucât pune în discuţie atât încălcarea normelor de drept material ce reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului, cât şi norme de procedură ce se referă la principiul disponibilităţii, vizând momentul de la care reclamantul a solicitat acordarea dobânzii legale pentru despăgubirile indicate.

Astfel, prin decizia recurată, în privinţa dobânzii legale aferente pretenţiilor în sumă de 37.200 RON, instanţa de apel a apreciat că reclamantul nu a solicitat acordarea dobânzii de la data rămânerii definitive a hotărârii penale de achitare, astfel că dobânda se acordă de la data introducerii cererii de chemare în judecată, cum a stabilit şi prima instanţă.

Raţionamentul instanţei de apel este greşit, întrucât nu a dat eficienţă principiului disponibilităţii, reglementat de art. 9 C. proc. civ., care prevede că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor şi, corelativ, art. 22 alin. (6) C. proc. civ., ce impune ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut.

Încălcarea acestui principiu şi neexaminarea integrală a capetelor de cerere şi a temeiurilor juridice distincte care le justifică şi cu care o instanţă a fost învestită semnifică încălcarea însăşi a substanţei dreptului de acces la un tribunal, cu consecinţa producerii unei vătămări procesuale care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii recurate şi reluarea judecăţii.

Aplicând aceste principii prezentei cauze, cu luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale litigiului, Înalta Curte reţine că la dosarul primei instanţe se află precizările reclamantului care a indicat, defalcat, pretenţiile solicitate, iar cu privire la cheltuielile efectuate cu asistenţa juridică în cauza penală a precizat că solicită şi dobânda legală, făcând referire la dispoziţiile art. 1381 şi art. 1385 C. civ.

Dispoziţiile art. 1381 C. civ. recunosc dreptul la reparaţie în privinţa oricărui prejudiciu (patrimonial sau nepatrimonial, fără distincţie) şi stipulează, în acelaşi timp, tot fără diferenţiere, că dreptul la reparaţie (în sensul de drept subiectiv primar la despăgubire pentru atingerile aduse patrimoniului sau persoanei) se naşte din chiar ziua cauzării prejudiciului.

Naşterea unui asemenea drept la reparaţie din chiar ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă dreptul nu poate fi valorificat imediat (în termenii art. 1381 alin. (2) C. civ.) îndreptăţeşte partea vătămată la despăgubiri prin raportare la momentul temporal menţionat, avut în vedere de legiuitor, chiar dacă are loc cuantificarea prejudiciului la un moment ulterior. Aceasta întrucât, raportul obligaţional în conţinutul căruia se află dreptul creditorului (victimei) şi obligaţia corelativă de despăgubire, în sarcina persoanei răspunzătoare, se naşte în chiar momentul cauzării prejudiciului.

Deoarece aceste despăgubiri au caracter patrimonial, chiar şi în ipoteza în care sunt consecinţa încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, ele se datorează, în respectarea principiului reparaţiei integrale, consacrat de art. 1385 C. civ., inclusiv cu luarea în considerare a dobânzii penalizatoare, aplicabilă sumei reprezentând creanţa principală, din acelaşi moment al producerii prejudiciului.

Această concluzie se desprinde din dispoziţiile art. 1535 C. civ. (care se referă la scadenţă - data producerii prejudiciului), respectiv din dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. (ce prevede că debitorul este de drept în întârziere pentru obligaţia care se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale).

Prin urmare, raportat la dispoziţiile legale indicate, data de la care este datorată dobânda legală este data producerii prejudiciului, atât în ceea ce priveşte dobânda aferentă daunelor morale, cât şi în ceea ce priveşte dobânda aferentă daunelor materiale.

În cauză, părţile solicită acordarea dobânzii legale aferente daunelor materiale constând în cheltuielile judiciare efectuate în dosarul penal finalizat cu achitarea reclamantului şi, având în vedere că răspunderea statului este, în acest caz, de natură obiectivă, fiind obligat să repare integral prejudiciul cauzat prin privarea nejustificată de libertate, data producerii prejudiciului reclamat coincide cu data la care hotărârea de achitare a reclamantului a rămas definitivă (decizia penală nr. 940/A/13.08.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală), data de 13.08.2021 fiind momentul de la care recurenţii sunt îndreptăţiti la acordarea dobânzii legale solicitate. Având în vedere faptul că dobânda legală este calificată drept beneficiu nerealizat, dispoziţiile legale anterior indicate nu susţin interpretarea potrivit căreia numai din momentul introducerii acţiunii civile sau al pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive în prezenta cauză, Statul ar datora şi dobânzile aferente sumei de bani stabilite drept despăgubire, constând în cheltuielile judiciare efectuate în cauza penală.

Aceasta întrucât, la momentul rămânerii definitive a hotărârii penale prin care s-a dispus achitarea reclamantului, în patrimoniul acestuia s-a născut dreptul la reparaţie pentru prejudiciul cauzat ca urmare a arestării nedrepte.

În acest sens, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constiuţională a decis:

"54. (...) Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţă de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare."

Faţă de considerentele expuse anterior, se constată ca fiind eronat raţionamentul instanţei de apel care, confirmând sentinţa tribunalului, a considerat că dobânzile penalizatoare nu pot fi acordate decât de la data introducerii acţiunii, sub motiv că reclamantul nu a solicitat acordarea de la momentul pronunţării hotărârii de achitare, ignorând aplicarea normei indicate de reclamant prin precizarea de acţiune (art. 1381 C. civ.), caracterul cert al acestei creanţe, existentă fiind în patrimoniul reclamantului de la chiar momentul producerii prejudiciului, precum şi principiul disponibilităţii (precizarea de acţiune depusă de reclamant la prima instanţă).

În consecinţă, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii D., B. şi C. împotriva deciziei nr. 1261A din 11 decembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa, în parte, decizia recurată şi va dispune trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe de apel spre rejudecarea apelului reclamanţilor sub aspectul privitor la data acordării dobânzii legale aferente sumei de 37.200 RON.

II.2 Examinând recursul declarat de recurentul-pârât, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară şi nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Din cuprinsul textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar şi ca susţinerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.

În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Înalta Curte reţine că argumentele recurentului nu reprezintă critici de nelegalitate propriu-zise şi nu pot face obiect concret de analiză pentru instanţa de recurs, întrucât, în realitate, recurentul a reluat ad litteram criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicţională din partea instanţei de apel.

Astfel, se observă că, deşi memoriul de recurs se întinde pe mai multe pagini, în realitate, recurentul-pârât prezintă întocmai criticile invocate în apel, susţinând că hotărârea primei instanţe este netemeinică şi nelegală, fiind rezultatul încălcării art. 9 alin. (5) C. proc. pen., text care are un conţinut identic cu art. 539 C. proc. pen. şi care nu a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, iar instanţa trebuia să cenzureze cheltuielile de judecată efectuate de reclamant în dosarul penal, potrivit art. 276 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 451 C. proc. civ.

În continuare, recurentul şi-a prezentat dezacordul faţă de "cuantumul nerezonabil" al daunelor morale şi materiale, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la decizii de speţă pronunţate de instanţele naţionale, însă, se constată că întreaga argumentaţie din memoriul de recurs reprezintă o reluare a susţinerilor cuprinse în cererea de apel, cu ignorarea dezlegărilor instanţei de prim control judiciar care a reţinut caracterul neîntemeiat al criticii vizând împrejurarea că pricina trebuia analizată din perspectiva art. 9 alin. (5) C. proc. pen. şi a garanţiilor procesuale reglementate de Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin raportare la Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale ce a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.

În acest sens, instanţa de apel a apreciat, în aplicarea art. 539 C. proc. pen., aşa cum a fost interpretat prin Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, că instanţele judecătoreşti fac distincţia între măsurile privative de libertate nelegale şi cele injuste/nedrepte, în cazul acestora din urmă soluţia de achitare fiind suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate, în acest sens fiind şi Decizia nr. 1/16.01.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, se constată că recurentul nu a combătut raţionamentul instanţei de apel prin formularea unor critici concrete de nelegalitate, ci motivele din apel au fost nelegal invocate tale quale în cadrul recursului, iar, procedând astfel, practic recurentul a criticat soluţia primei instanţe.

Deşi recurentul-pârât a susţinut incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, în condiţiile în care partea nu a dezvoltat critici concrete de nelegalitate care să vizeze considerentele instanţei de apel.

Nici susţinerile recurentului relative la obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant în cadrul procesului penal nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, întrucât partea a susţinut doar că nu a fost parte în procesul penal nr. x/2015, iar cuantumul acestor cheltuieli trebuia să fie cenzurat conform art. 276 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 451 C. proc. civ., aceste aspecte fiind identice cu cele exprimate în apel şi deja analizate prin decizia recurată.

În acest sens, instanţa de apel a răspuns criticii formulate şi a apreciat că Statul Român, deşi nu a fost parte în dosarul penal şi că reţinerea unei astfel de obligaţii pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun nu ar putea fi justificată, totuşi a fost titularul acţiunii în calitate de subiect pasiv al pretinselor infracţiuni, ca reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost lezate, declanşând din oficiu investigaţia şi conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluţia de achitare are semnificaţia pierderii procesului pe care l-a pus în mişcare şi trebuie să suporte cheltuielile de judecată efectuate de persoana achitată definitiv, în acest sens asigurându-se conţinut şi sens reglementării din cuprinsul art. 276 alin. (6) C. proc. pen.

Recurentul, însă, nu învederează, în realitate, aspecte de nelegalitate în ceea ce priveşte decizia recurată, iar trimiterea la aspecte teroretice, fără o argumentaţie dezvoltată asupra criticii prin raportare la decizia atacată, nu poate fi apreciată ca vizând nelegalitatea deciziei recurate, întrucât părţile au obligaţia atât de a indica motivul de casare invocat, cât şi de a-l dezvolta cu critici concrete şi pertinente care să poată fi examinate în această cale extraordinară de atac.

În egală măsură nici susţinerile privind "caracterul nerezonabil" al cuantumului daunelor acordate reclamantului nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate aptă să învestească instanţa de recurs, întrucât sunt formulate în aceeaşi manieră în care au fost invocate în instanţei de prim control judiciar, care, în urma analizei, a oferit un răspuns convingător, care nu a fost combătut de către recurent.

Astfel, în privinţa despăgubirilor materiale în valoare de 37.200 RON reprezentând cheltuielile efectuate cu asistenţa juridică în procesul penal, instanţa de apel a expus de ce nu poate fi considerată nerezonabilă suma solicitată, iar cu privire la drepturile salariale, instanţa de apel nu a găsit întemeiată critica pârâtului şi a apreciat că se cuvin a fi acordate, chiar dacă reclamantul nu a avut raporturi directe cu pârâtul, daunele materiale reprezentând drepturile salariale aferente perioadei de timp în care au fost luate măsurile preventive privative şi restrictive de libertate, ce se cuvin reclamantului.

Formală este şi susţinerea recurentului prin care invocă "caracterul nerezonabil" al cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, partea făcând trimitere la decizii de speţă pronunţate de instanţa supremă şi de curţile de apel, care însă nu pot determina o altă soluţie în cauză, întrucât în sistemul de drept românesc jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, instanţele judecătoreşti nefiind ţinute de soluţiile pronunţate anterior de alte instanţe, iar hotărârile judecătoreşti au aplicabilitate numai la speţă, efectele lor neputând fi extinse la cauze similare cu care instanţele au fost învestite.

Astfel, cuantumul daunelor morale, stabilit de prima instanţă şi confirmat de către instanţa de apel, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu de nelegalitate a hotărârii atacate, necenzurabilă în recurs, aşa cum s-a arătat odată cu analiza recursului declarat de reclamanţi.

Înalta Curte reţine că este lipsită de aptitudinea concretă de a învesti legal instanţa de recurs simpla reiterare, cu o motivare identică, a argumentaţiei formulate prin cererea de apel în legătură cu fondul raportului juridic litigios, aspect ce rezultă cu evidenţă din maniera de formulare a acesteia.

În alţi termeni, reluarea întocmai, prin memoriul de recurs, a aceloraşi susţineri în legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, nu este în măsură să permită verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, întinderea controlului judiciar fiind condiţionată de existenţa unor critici ce îşi au corespondentul în considerentele deciziei atacate.

Date fiind cele arătate anterior, se constată că modalitatea de formulare a susţinerilor din cuprinsul memoriului de recurs nu permite verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în lipsa unor critici subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la argumentele instanţei de apel, conform celor expuse anterior.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii D., B. şi C. împotriva deciziei nr. 1261A din 11 decembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează, în parte, decizia recurată şi dispune trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe de apel spre rejudecarea apelului reclamanţilor sub aspectul privitor la data acordării dobânzii legale aferente sumei de 37.200 RON.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Constată nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 noiembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.