Municipality’s fiscal-claim appeal rejected; 3,777,750 RON tax recovery barred, must use Fiscal Procedure Code.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, secţia civilă, sub nr. x/2023, la 27 decembrie 2023, reclamantul Municipiul Miercurea-Ciuc a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând următoarele:

1. obligarea pârâtului la plata sumei de 3.777.750.00 RON cu titlu de taxă ocupare temporară a domeniului public pentru perioada 2019-2023,

2. obligarea pârâtului la plata eventualelor cheltuieli de judecată, precum şi scutirea sa, a reclamantului, de la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Harghita, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1039 din 25 septembrie 2024, Tribunalul Harghita, secţia civilă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată din oficiu, şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantul Municipiul Miercurea-Ciuc, în contradictoriu cu pârâtul A., ca inadmisibilă; a obligat reclamantul Municipiul Miercurea-Ciuc la plata către pârâtul A. a sumei de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Târgu-Mureş, în apel:

Prin decizia nr. 42/R din 22 ianuarie 2025, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a apelului declarat în cauză în favoarea secţiei I civile a Curţii de Apel Târgu-Mureş.

Prin decizia nr. 224/A din 06 martie 2025, Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Municipiul Miercurea-Ciuc împotriva sentinţei civile nr. 1039 din 25 septembrie 2024, pronunţate de Tribunalul Harghita; a obligat apelantul-reclamant să plătească intimatului pârât suma de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 224/A din 06 martie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul Municipiul Miercurea-Ciuc, prim Primar.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 05 mai 2025, sub nr. x/2023*, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 12 mai 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul art. 30 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant Municipiul Miercurea-Ciuc, prin Primar a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, şi, în rejudecare, să se dispună respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocată din oficiu de către instanţă, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, invocată de pârât, şi admiterea cererii sale aşa cum a formulat-o, precum şi să fie scutit de la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea instanţei de apel este neîntemeiată şi nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub acest aspect, a menţionat că instanţa de apel a constatat că nu s-a urmat procedura reglementată de Codul de procedură fiscală care are caracter special, iar recurentul nu are deschisă calea dreptului comun pentru colectarea taxei locale pretinse, fără a lua în considerare că suma reprezintă prejudiciul creat bugetului local al municipiului Miercurea-Ciuc prin ocuparea ilegală a domeniului public, iar în lipsa unui raport de drept fiscal între recurent şi pârâtul A., acesta nedeclarând şi nesolicitând aprobarea ocupării domeniului public, mijlocul legal pentru recuperarea prejudiciului creat bugetului local nu este cel indicat de către instanţă în contextul inexistenţei unui titlu de creanţă fiscală, relaţiile dintre reclamant şi pârât neîncadrându-se în dispoziţiile Codul fiscal/Codul de procedură fiscală.

A precizat că în privinţa colectării altor taxe locale (taxa pentru ocuparea domeniului public) sunt incidente dispoziţiile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, însă, în cauză, nefiind emis un titlu de creanţă fiscală (din omisiunea pârâtului, acesta nerespectând cele prevăzute în procedura aprobată conform HCL-urilor anuale prin care se stabilesc impozitele şi taxele locale), sunt aplicabile dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ.

Astfel, instanţa de apel nu a ţinut cont de apărările recurentului prin care a arătat că pârâtul nu a depus cerere pentru a putea fi calculată taxa şi nici nu există vreun contract încheiat cu acesta, nu a solicitat şi nu a fost emisă autorizaţie de construire pentru construcţiile amplasate pe teren, ci a ocupat domeniul public în mod ilegal.

Or, răspunderea civilă delictuală constă în obligaţia celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită extracontractuală care îi este imputabilă, de a repara astfel paguba pricinuită, răspunderea civilă delictuală constituind răspunderea de drept comun, iar răspunderea contractuală o răspundere specială sau limitată, ceea ce înseamnă că ori de câte ori răspunderea civilă nu decurge din neexecutarea unui contract operează răspunderea delictuală.

A menţionat că prejudiciul în materia răspunderii civile delictuale priveşte consecinţele negative ale faptei ilicite care se manifestă pe plan material sau/şi afectiv prin atingerile aduse bunurilor sau drepturilor de creanţă aflate în patrimoniul persoanei sau chiar persoanei înseşi şi care sunt susceptibile de o reparaţie patrimonială. Prin reparaţia patrimonială a prejudiciului ca urmare a aplicării regulilor răspunderii civile delictuale are loc implicit şi o reparaţie a acestui tip de prejudiciu, întrucât se recunoaşte caracterul ilicit al faptei şi, prin reparaţia patrimonială stabilită, are loc o restabilire a situaţiei anterioare, care conduce şi la restabilirea dreptului atins.

Or, în cauză, se poate reţine răspunderea civilă din moment ce pârâtul, ocupând domeniul public în mod ilegal, a adus un prejudiciu patrimonial Municipiului Miercurea-Ciuc prin neplata taxei de ocupare a domeniului public, acesta semnând şi acceptând cele cuprinse în Notificarea nr. x/28.06.2023, adică faptul că deţine în proprietate o construcţie, care este amplasată fără forme legale în str. x, fiind necesară eliberarea domeniului public şi readucerea terenului la starea iniţială şi achitarea datoriilor aferente taxei pentru ocuparea domeniului public, neformulând obiecţiuni.

Mai mult, recunoscând cu ocazia întâlnirilor din 28 iunie 2022 şi 30 iunie 2022 că are cunoştinţă despre faptul că trebuie să mute construcţiile, pârâtul a şi eliberat domeniul public la data de 26 august 2023, însă nu a achitat taxa de ocupare.

Recurentul-reclamant a făcut trimitere la fotografiile înainte de data notificării care atestă existenţa construcţiei de 30 mp, la panoul publicitar era afişat numărul de telefon folosit de pârâtul A., la care a fost contactat recurentul, la 09 octombrie 2023, după apelarea acestuia din urmă la 06 octombrie 2023, fiind întocmită în acest sens nota telefonică nr. 50242/09.10.2023, depusă la dosarul cauzei, dar şi la procesul-verbal de trasare a terenului efectuat la faţa locului de topograf, înregistrat sub nr. x/04.10.2022, semnat de pârât fără obiecţii.

A mai susţinut că instanţa nu a ţinut cont nici de apărările sale referitoare la faptul că dreptul de proprietate asupra suprafeţei de teren în cauză (str. x F.N.) îl are Municipiul Miercurea-Ciuc, conform Cărţii funciare nr. x Miercurea-Ciuc, anexată la dosarul cauzei, arătând şi faptul că societatea B. S.A. nu are niciun drept real asupra terenului şi a imobilului-spaţiu de la această adresă, iar Contractul de comodat din 01.03.2016 a fost încheiat între C. S.R.L. şi B. S.A. pentru darea în folosinţă exclusivă, cu titlu gratuit, a spaţiului în Miercurea-Ciuc, str. x şi nu în str. x F.N., fiind vorba de ocuparea unui alt imobil-teren.

Astfel, instanţa, respingând acţiunea introductivă ca inadmisibilă, a restricţionat drepturile Municipiului Miercurea-Ciuc de a alege demersul procedural în vederea recuperării prejudiciului cauzat de pârât prin ocuparea ilegală a domeniului public.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea depusă la 23 mai 2025, prin poştă, în termen legal, intimatul-pârât A. a invocat, în principal, pe cale de excepţie, nulitatea recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, ca nefondată, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, cu privire la excepţia nulităţii recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., intimatul-pârât a arătat că pentru a se încadra susţinerile recurentului în ipoteza avută în vedere de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acesta trebuia să invoce şi să dezvolte una din ipotezele enumerate la pct. 1- 8 în alin. (1) al acestui articol.

Deşi în partea finală a recursului a indicat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu a arătat normele de drept material care au fost încălcate în raport de soluţia inadmisibilităţii acţiunii civile, ţinând cont de faptul că excepţia respectivă a fost soluţionată doar în baza unor dispoziţii de drept procedural şi nu de drept material.

De altfel, motivarea recursului cuprinde o reiterare a motivelor de apel, cu privire la aspecte ce ţin de fondul cauzei, fără a se combate considerentele instanţei privind respingerea apelului, prin arătarea modului în care ar fi admisibilă acţiunea de drept comun formulată de reclamant.

A precizat că nu pot fi puse în discuţie, prin motivele de recurs, similar celor din apel, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a excepţiei prescripţiei, întrucât instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acestor excepţii.

Deşi prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 3.777.750,00 RON cu titlu de taxă de ocupare temporară a domeniului public pentru 2019-2023, susţinând că a deţinut în proprietate construcţii care au fost amplasate, fără forme legale, pe str. x F.N., ocupând domeniul public în mod nelegal, fiind vorba de o creanţă bugetară, pentru recuperarea acesteia trebuia urmat Codul de procedură fiscală.

Chiar dacă reclamantul a invocat Hotărârile Consiliului Local nr. 335/2018, nr. 343/2019, nr. 331/2020, nr. 343/2021 şi nr. 423/2022, nu a arătat categoria de taxă de ocupare a domeniului public ce s-ar aplica sumei calculate şi imputate intimatului, dat fiind că în anexele hotărârilor invocate sunt enumerate diferite categorii de taxe, fiecare având un cuantum diferit de plată, pentru care apelantul trebuia să emită un titlu de creanţă fiscală, respectiv actul prin care se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală indicată în hotărârea instanţei de fond.

A precizat că, potrivit art. 454 lit. h) Codul fiscal, taxa de ocupare temporară a domeniului public face parte din categoria "alte taxe locale", iar conform art. 2 alin. (1) Codul de procedură fiscală, acest ultim act normativ reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel, aşa cum s-a menţionat şi în hotărârea instanţei de fond.

Fiind vorba de o excepţie absolută, instanţa de apel a examinat-o cu prioritate, fără a mai analiza celelalte două excepţii. În motivele de recurs s-au dezvoltat elementele răspunderii civile delictuale cu trimiteri la răspunderea civilă contractuală, însă instanţa de fond a respins acţiunea nu pentru că ar fi vorba de o răspundere civilă contractuală, ci pentru că temeiul recuperării acestor creanţe nu este cel al dispoziţiilor de drept comun, ci dispoziţiile din Codul de procedură fiscală.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Prin răspunsul la întâmpinare depus la 28 mai 2025, prin poştă electronică, în termen legal, recurentul-reclamant a arătat că a adus critici concrete la adresa deciziei atacate cu privire la modalitatea de soluţionare a apelului de către instanţă, indicând normele de drept material încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reiterând în acest sens argumentele de fapt şi de drept expuse în cadrul cererii de recurs.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 27 decembrie 2023, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 02 iunie 2025, s-a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care instanţa a reţinut cauza în pronunţare, în principal, pe excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, iar în subsidiar pe fondul căii extraordinare de atac.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

II.4.1. Examinând, cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, argumentată de intimatul-pârât prin prisma neîncadrării criticilor formulate de recurentul reclamant în cazurile de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., dar şi a reiterării aceloraşi apărări invocate în apel, asupra cărora instanţa devolutivă s-a pronunţat deja, în sensul respingerii lor, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Este real că recurentul nu a făcut o sistematizare riguroasă a criticilor pe care le-a dezvoltat subsecvent indicării motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prezentându-le într-o manieră imprecisă şi, uneori, improprie şi fără a expune întotdeauna un raţionament juridic apt a demonstra nelegalitatea deciziei atacate.

Însă, o atare modalitate de concepere a cererii motivate de recurs nu este de natură a conduce, prin ea însăşi, la aplicarea sancţiunii nulităţii acestei căi de atac pentru că, dintr-o interpretare per a contrario a prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", reiese obligaţia instanţei de a verifica dacă şi în ce măsură motivele expuse de parte, în susţinerea recursului, sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare pe care legea de procedură le conţine.

Or, din analiza conţinutului motivelor de recurs expuse de recurentul reclamant, Înalta Curte constată că, deşi în cuprinsul lor se regăsesc şi susţineri ce au fost formulate în faza procesuală anterioară, asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat, precum şi susţineri de ordin factual, ce tind către o reapreciere a probatoriului şi, pe acest temei, către o recalificare juridică a actelor şi faptelor litigioase, chestiuni care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici în a căror dezvoltare recurentul s-a raportat la însăşi motivarea deciziei atacate, combătând argumentele reţinute de instanţa de apel în considerentele ce susţin soluţia adoptată, şi care pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că pot face obiectul controlului judiciar în recurs.

În concret, recurentul reproşează instanţei de apel modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii precum şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, or, asemenea critici sunt, în mod incontestabil, unele care privesc aspecte de nelegalitate a judecăţii din apel şi care, din perspectiva cazurilor de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pot fi formal încadrate în motivele reglementate la pct. 5 şi 8 ale art. 488 alin. (1), indicate, de altfel, parţial, şi în memoriul de recurs.

În aceste circumstanţe, având în vedere că, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., ci de un act de sesizare apt a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.

II.4.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele factuale ale cauzei reiese că recurentul-reclamant Municipiul Miercurea-Ciuc, prin Primar a învestit instanţa cu o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, având ca finalitate recuperarea prejudiciului patrimonial ce i-a fost cauzat ca urmare a amplasării de către intimatul-pârât A., pe domeniul public, a unei construcţiei de 30 mp, fără forme legale, în perioada 2019-2023, prejudiciu ce constă în taxa de ocupare temporară a domeniului public

Prima instanţă a respins acţiunea, ca inadmisibilă, soluţie validată prin decizia recurată în care instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că în situaţia creanţelor fiscale, cum este cazul taxei de ocupare a domeniului public clamate în speţă, partea trebuia să urmeze procedura reglementată de Codul de procedură fiscală şi nu calea dreptului comun, în absenţa unui titlu care să o ateste.

Prin motivele de recurs, criticând o atare dezlegare, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel, aplicând greşit normele de drept material, nu a luat în considerare faptul că suma solicitată prin demersul judiciar iniţiat reprezintă prejudiciul creat bugetului local al municipiului Miercurea-Ciuc prin ocuparea ilegală a domeniului public şi că nu există un titlu de creanţă fiscală, relaţiile dintre părţi neîncadrându-se în dispoziţiile Codul fiscal/Codului de procedură fiscală.

Înalta Curte constată că instanţa anterioară, examinând hotărârea atacată în limitele devoluţiunii fixate prin motivele de apel, a respins calea ordinară de atac formulată de reclamantul Municipiul Miercurea-Ciuc, prin Primar, ca nefondat, apreciind în mod corect că, atât timp cât partea nu a urmat procedura specială reglementată de Codul de procedură fiscală, nu are deschisă calea dreptului comun pentru recuperarea sumei respective întrucât, taxa locală în discuţie, stabilită în conformitate cu H.C.L nr. 335/2018, nr. 343/2019, nr. 331/2020, nr. 343/2021 şi nr. 423/2022 privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale, precum şi a taxelor speciale în municipiul Miercurea-Ciuc, reprezintă o taxă locală stabilită în conformitate cu prevederile art. 486 alin. (1) din Codul fiscal şi are natura juridică a unei creanţe fiscale, încadrându-se la lit. h) a art. 454 Codul fiscal.

Astfel, instanţa de apel nu a contestat dreptul recurentului-reclamant de a pretinde de la pârât sumele cu acest titlu, ci doar calea de care acesta s-a prevalat în acest scop şi care, în opinia sa, nu poate fi decât cea reglementată de normele speciale de procedură fiscală, de la care nu se poate deroga prin formularea unei acţiunii direct în instanţă pe calea dreptului comun.

Potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond şi necontestate de părţi, prin Notificarea nr. x/28.06.2023, emisă de recurentul-reclamant, i s-a pus în vedere intimatului-pârât să elibereze domeniul public, să aducă terenul la starea iniţială şi să achite contravaloarea taxei pentru ocuparea domeniului public, în cuantum total de 3.777.750.00 RON, sumă calculată pe anii 2019-2023, în baza hotărârilor Consiliului Local al Municipiului Miercurea-Ciuc, nr. 335/2018. nr. 343/2019, nr. 331/2020, nr. 343/2021 şi nr. 423/2022.

Prin aceeaşi notificare, s-a menţionat că actul astfel emis constituie punere în întârziere în conformitate cu prevederile art. 1522 C. civ.. În urma primirii notificării, intimatul-pârât a eliberat domeniul public, a readus terenul la starea iniţială, ridicând construcţia amplasată, însă nu a achitat taxa de ocupare a domeniului public.

În categoria impozitelor şi taxelor, în concordanţă cu art. 454 Codul fiscal, sunt incluse: a) impozitul pe clădiri şi taxa pe clădiri, b) impozitul pe teren şi taxa pe teren, c) impozitul pe mijloacele de transport, d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor, e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate, f) impozitul pe spectacole, taxele speciale, g) alte taxe locale.

Potrivit art. 486 alin. (1) Codul fiscal, "(1) Consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucuresti sau consiliile judeţene, după caz, pot institui taxe pentru utilizarea temporară a locurilor publice şi pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice de arhitectură şi arheologice şi altele asemenea", iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol "(3) Taxele prevăzute la alin. (1) şi (2) se calculează şi se plătesc în conformitate cu procedurile aprobate de autorităţile deliberative interesate".

Modalitatea de calcul şi de plată a taxei locale pretinse intimatului-pârât a fost reglementată prin hotărârile Consiliului Local al Municipiului Miercurea-Ciuc, invocate de recurentul-reclamant, hotărâri în care, la art. 27 Cap. XII, este prevăzută procedura ce trebuie urmată pentru a se ajunge la această finalitate constând, în concret, în solicitarea adresată în scris (o cerere tip) în care să se specifice locaţia, suprafaţa, destinaţia şi perioada pentru care se cerere aprobarea ocupării locului public; primirea acordului/avizului sau refizului, după verificarea şi avizarea cererii solicitantul; calcularea taxei cu luarea în considerare a elementelor menţionate în cerere şi a valorilor prevăzute în anexa hotărârii şi achitarea anticipată a acesteia.

Deşi recunoaşte că în privinţa colectării anumitor taxe locale, cum este cea pentru ocuparea domenului public, sunt incidente dispoziţiile Codul fiscal şi Codului de procedură fiscală, recurentul-reclamant a invocat inexistenţa unui titlu de creanţă determinată de omisiunea pârâtului de a respecta procedura aprobată prin hotărârile consiliului local, prin care se stabilesc impozitele şi taxele locale, aspect ce justifică, în opinia sa, alegerea căii de drept comun prin promovarea unei acţiuni în pretenţii întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de dispoziţiile art. 1349 C. civ., însă o atare susţinere nu poate fi primită în raport cu datele speţei.

Inexistenţa titlului de creanţă şi, în consecinţă, a unui raport de drept fiscal, nu poate fi invocată drept argument legal de natură a permite declanşarea unui demers judiciar întemeiat pe dispoziţiile de drept comun pentru recunoaşterea şi recuperarea unei creanţe fiscale, din moment ce activitatea de emitere a titlurilor de creanţă şi de recuperare a creanţelor fiscale este reglementată prin dispoziţii speciale, din materia fiscală, care derogă de la dreptul comun şi se aplică cu prioritate.

Fiind vorba de o taxă în înţelesul art. 454 Codul fiscal, aceasta este supusă regimului de colectare/percepere stabilit de Codul de procedură fiscală, astfel încât recuperarea acesteia urmează a se realiza prin procedura specială prevăzută de cod, iar nu prin obţinerea unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunţată într-o acţiune de drept comun, cum eronat susţine recurentul-reclamant.

Astfel, potrivit art. 152 Codul de procedură fiscală, colectarea creanţelor fiscale reprezintă totalitatea activităţilor care au ca scop stingerea creanţelor fiscale şi se face în temeiul unui titlu de creanţă fiscală sau al unui titlu executoriu, după caz.

Art. 1 pct. 37 Codul de procedură fiscală statuează că titlul de creanţă fiscală este actul prin care, potrivit legii se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală, iar împotriva acestuia, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie, care este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal, conform art. 268 alin. (1) din acelaşi cod.

Totodată, se are în vedere că stingerea creanţelor fiscale se produce prin plată, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripţie, dare în plată şi prin alte modalităţi prevăzute expres de lege, potrivit art. 22 Codul de procedură fiscală.

Cum, în cauză, nu s-a emis un act prin care să fie individualizată creanţa pretins datorată cu titlu de taxă de ocupare a domeniului public, notificarea emisă de către reclamant nu poate fi asimilată unui titlu de creanţă în condiţiile prevăzute de art. 1 pct. 37 Codul de procedură fiscală.

Aşadar, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii atunci când a confirmat raţionamentul care a stat la baza soluţiei de respingere a acţiunii promovate împotriva pârâtului, ca inadmisibilă, fiind cert că atât timp cât reclamantul nu a uzitat de procedura reglementată de Codul de procedură fiscală pentru stabilirea, şi recuperarea de la pârât a taxei datorate pentru ocuparea domeniului public, nu poate promova o acţiune civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală cu scopul de a obţine acoperirea prejudiciului pretins a-i fi fost cauzat prin neplata taxei respective.

Susţinerile recurentului-reclamant relative la incidenţa dispoziţiilor art. 1349 C. civ. şi la condiţiile în care operează răspunderea civilă delictuală a pârâtului, prin nuanţarea unor aspecte de ordin teoretic legate de prejudiciu, dar şi faptic, regăsite în paginile 3-4 ale cererii de recurs, antamează fondul raportului juridic de drept substanţial, însă aceste chestiuni nu pot fi analizate întrucât depăşesc limitele cadrului legal în care au fost analizate pretenţiile deduse judecăţii, limite stabilite prin însăşi cererea de chemare în judecată în care reclamantul a indicat în mod expres că suma solicitată de la pârât are titlul de taxă datorată pentru ocuparea domeniului public iar temeiul de drept al solicitării de obligare la plată îl constituie dispoziţiile Codului de procedură fiscală.

Pe de altă parte, aceste susţineri au fost invocate de parte cu încălcarea principiului non omisso medio, direct în faţa instanţei de recurs, fără să fi făcut obiectul dezbaterilor şi a unei dezlegări proprii a instanţei de apel, astfel că nu pot fi primite, în raport cu prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul, sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel.

Cum efectul devolutiv al apelului se limitează la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care vizează judecata instanţei de apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări sau susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu calea extraordinară de atac.

Or, prin motivele de apel, reclamantul a criticat sentinţa primei instanţe de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocată din oficiu, prin prisma prevederilor art. 27 alin. (1) şi (4) Capitolul XII - Alte taxe locale din H.C.L.-urile privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale, precum şi a taxelor speciale în municipiul Miercurea Ciuc, dar şi a prevederilor alin. (1) şi (3) ale art. 486 - Alte taxe locale din Codul fiscal, care instituie procedura de urmat pentru calcularea şi plata taxei locale, susţinând că singura modalitate prin care poate să recupereze sumele pretins datorate de pârât este calea dreptului comun, fără a aduce în discuţie, însă, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1349 C. civ. şi îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În consecinţă, aceste susţineri nu pot fi analizate.

De altfel, solicitând instanţei de recurs să constate că în cauză sunt îndeplinite condiţiile necesare antrenării răspunderii delictuale a pârâtului, recurentul reclamant face largi trimiteri la situaţia de fapt şi la modul în care aceasta ar fi trebuit să fie reţinută şi evaluată de către instanţele de fond în raport cu probatoriul administrat, or, în mod evident, astfel de susţineri nu se circumscriu unor veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate, apte de a fi analizate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., instanţei de recurs nefiindu-i să reţină o altă situaţie de fapt decât cea avută în vedere în apel şi nici să reaprecieze asupra unor chestiuni de fapt.

Pentru considerentele expuse, reţinând că, în cauză, nu se verifică incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Miercurea-Ciuc, prin Primar împotriva deciziei civile nr. 224/A din 06 martie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimatul-pârât A., de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.:

"Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său".

Fundamentul acestei obligaţii, care constituie un caz particular de răspundere civilă, îl constituie culpa procesuală, adică împrejurarea că partea, prin atitudinea sa în proces, a determinat aceste cheltuieli, fie solicitând recunoaşterea unui drept pe care nu îl are, fie neexecutându-şi o obligaţie care îi incumbă.

În raport cu criteriile conturate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cheltuielile de judecată pot fi acordate în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora, inclusiv al onorariilor avocaţilor (cauza Sabou şi Pârcălab împotriva României, hotărârea din 28 septembrie 2009).

Aplicând în speţă aceste consideraţii de ordin teoretic, Înalta Curte constată că suma solicitată de intimatul-pârât, în cuantum de 9.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, dovedite cu factura din 23 mai 2025 şi chitanţa seria x nr. x din 23 mai 2025 aflate la dosar, depăşeşte limitele rezonabilităţii şi ale proporţionalităţii în raport cu valoarea, complexitatea cauzei şi activitatea efectiv desfăşurată de către apărătorul intimatului-pârât, concretizată în redactarea întâmpinării, în cuprinsul căreia apărările s-au rezumat doar la excepţia nulităţii căii extraordinare de atac şi la reiterarea, pe fondul cauzei, a argumentelor expuse în întâmpinarea formulată în faţa instanţei de apel, dar şi cu împrejurarea că recursul a fost soluţionat la primul termen de judecată fixat, din 11 noiembrie 2025, astfel că se impune diminuarea sa.

În consecinţă, Înalta Curte va obliga pe recurentul-reclamant Municipiul Miercurea-Ciuc, prin Primar la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.000 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimatul-pârât A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Miercurea-Ciuc, prin Primar împotriva deciziei civile nr. 224/A din 06 martie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant Municipiul Miercurea-Ciuc, prin Primar la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.000 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimatul-pârât A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2025.