State appeal unfounded; EUR 10,000 moral damages award upheld for unlawful custody, with further litigation costs of 3,500 RON imposed on the State.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, la 27 martie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. (abreviat în continuare noul C. proc. pen..), raportate la prevederile art. 540 şi ale art. 541 noul C. proc. pen.., ale art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi ale art. 52 alin. (3) din Constituţia României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 5 para. 1 lit. c) şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (abreviată în continuare Convenţia) a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale în cuantum total de 30.000 RON; la plata despăgubirilor morale în cuantum total de 150.000 euro sau echivalent în RON, la data plăţii efective; la publicarea hotărârii care se va da pe site-ul de intern www.x.ro şi într-un ziar de circulaţie naţională; la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Argeş, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 352 din 14 octombrie 2024, Tribunalul Argeş, secţia civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, echivalent în RON la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri morale; a respins în rest cererea, ca nefondată; a obligat pârâtul să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 5.150 RON.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 854 din 27 februarie 2025, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, împotriva sentinţei civile nr. 352 din 14 octombrie 2024, pronunţate de Tribunalul Argeş, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat; a obligat apelantul să plătească intimatului suma de 2.975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 854 din 27 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 25 aprilie 2025, sub nr. x/2023, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 28 aprilie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurentul-pârât a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. în temeiul art. 30 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulate de reclamant, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub aspectul incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel nu a analizat cel de-al doilea motiv din cererea de apel şi nici nu a răspuns, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., criticilor invocate referitoare la probarea caracterului nelegal al privării de libertate, care să fi fost constatată, prealabil sesizării instanţei civile, prin vreunul dintre actele limitativ enumerate de art. 539 alin. (2) C. proc. pen.

Aşadar, soluţia de respingere a apelului formulat de recurent este greşită, nefiind sprijinită pe argumente de fapt şi de drept în ceea ce priveşte respingerea tuturor motivelor de apel invocate, iar prin omisiunea instanţei de apel de a analiza şi a cerceta, în mod efectiv, acest motiv de apel s-a cauzat recurentului o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei recurate, pentru a se asigura accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca o garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

Fundamentul acestui motiv de recurs rezidă din faptul că o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar soluţia pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. fiind lipsită de suport probator şi legal.

Referitor la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma aplicării greşite a dispoziţiilor art. 539 şi art. 540 C. proc. pen., în sensul că, în lipsa demonstrării de către reclamant a existenţei unei încălcări a legii de către unul sau mai multe din organele statului, printr-un act ce ar reprezenta eroarea, nu a existat temei pentru antrenarea răspunderii patrimoniale, în absenţa unei fapte nelegale.

Aceasta întrucât dreptul la despăgubiri nu a fost recunoscut ca urmare a soluţiei de clasare din 08 decembrie 2022, dispusă prin Ordonanţa nr. 423/P/2021 emisă de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Bucureşti, din moment ce legalitatea măsurii privative de libertate a fost verificată de către instanţele de judecată, până la momentul înlocuirii sale cu o măsură mai uşoară, iar considerentele pentru care s-a dispus înlocuirea arestului preventiv nu au avut în vedere caracterul nelegal al măsurii; luarea măsurii arestării preventive era justificată de necesitatea finalizării cercetării penale, în raport cu complexitatea cauzei, existau probe sau indicii temeinice în sensul că inculpatul a săvârşit fapta penală pentru care a fost cercetat, iar lăsarea sa în libertate prezenta pericol pentru ordinea publică;

Mai mult, luarea măsurii preventive din 22 aprilie 2021 a avut la bază constatările preliminare ale medicului legist din cadrul S.M.L Argeş, ale cărui concluzii au fost în sensul că acţiunile celor trei inculpaţi, independent unele de altele, inclusiv cele imputate militarului A., ar fi produs leziuni traumatice cu caracter tanatogenerator, concluzii infirmate ulterior de către concluziile expertizelor medicale, aspect ce a determinat organul de cercetare să adopte soluţia de clasare faţă de militari, implicit şi faţă de reclamant.

Astfel, măsurile dispuse de organul de cercetare faţă de reclamant, nu au avut la bază erori ale acestuia, acesta întemeindu-şi propunerea pe baza concluziilor preliminare întrerprinde de Institutul de Medicină Legală, ulterior infirmate tot de acesta în cursul cercetării, aspect ce nu poate fi catalogat ca fiind eroare judiciară.

Or, instanţa de apel avea obligaţia de a examina eroarea judiciară invocată prin cererea dedusă judecăţii, în raport cu textul legal incident, având în vedere cadrul analizării întrunirii condiţiilor pentru stabilirea faptei prejudiciabile pretins a fi reparată de pârâtul Statul Român, nu să-şi fundamenteze soluţia adoptată pe motivul clasării dosarului penal în care a fost arestat reclamantul.

Aşa fiind, instanţa de apel nu se poate prevala de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. cu referire la art. 5 paragraful 5 din Convenţie, întrucât niciun organ abilitat în sensul legii nu a constatat nelegalitatea măsurii preventive, ca o condiţie indispensabilă pentru naşterea dreptului său la reparaţie, reclamantul axându-şi demersul judiciar pe soluţia de clasare nicidecum pe vreun motiv de nelegalitate a detenţiei sale.

A doua critică de nelegalitate în cadrul aceluiaşi motiv de recurs, se referă la faptul că instanţa de apel s-a raportat în mod greşit numai la decizia Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021, deşi avea obligaţia să analize acţiunea şi, implicit, cererea de apel şi prin prisma dispoziţiilor art. 9 alin. (5) C. proc. pen., ţinând cont că, prin această decizie, Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţionale doar dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., nu şi prevederile art. 9 alin. (5) din acelaşi cod, ce au un conţinut identic.

Mai mult decât atât, în jurisprudenţa sa, până la decizia pronunţată în prezenta cauză, Curtea Constituţională a constatat că procedura reparării pagubei materiale şi a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în C. proc. pen., care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr. 1/9 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, paragraful 22).

În conformitate cu prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în baza principiului rolului activ al judecătorului, instanţa de judecată trebuia să analizeze cauza sub toate aspectele, luând în considerare faptul că dispoziţiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. sunt constituţionale, iar raportarea doar la decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 s-a făcut în mod greşit, întrucât considerentele acestei decizii nu sunt suficiente pentru a recunoaşte dreptul intimatului-reclamant la repararea prejudiciului material şi/sau moral cauzat prin privarea de libertate.

Ultima critică ce reclamă nelegalitatea deciziei atacate se referă la aplicarea eronată de către instanţă a prevederilor art. 540 C. proc. pen. în sensul că în motivare nu a avut în vedere şi principiul echităţii şi necesitatea unei abordări rezonabile în stabilirea a ce poate compensa prejudiciul moral suferit, fără a se transforma într-o sursă de îmbogăţire, dar şi fără a genera sentimentul că trauma privării de libertate pentru o faptă de care reclamantul nu se face vinovat este desconsiderată.

Deşi legislaţia nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte plata cheltuielilor de judecată, partea a precizat că nu se poate reţine culpa sa procesuală, iar potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (1) - (3) C. proc. civ., cuantumul cheltuielilor este mare, ţinând cont că instanţa de fond a admis acţiunea în parte şi nu a fost dovedită reaua-credinţă a recurentului-pârât. Partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă doar dacă se află în culpă procesuală sau prin atitudinea sa, în cursul derulării procesului, să se fi determinat aceste cheltuieli.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La 25 mai 2025, prin poştă electronică, în termen legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia tardivităţii recursului, cu consecinţa anulării acestuia ca tardiv formulat, precum şi excepţia inadmisibilităţii căii de atac pentru neîncadrarea motivelor invocate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursului, intimatul-reclamant a arătat că simpla enunţare a textului de lege nu echivealează cu încălcarea de către instanţă a dispoziţiilor legale în hotărârea pronunţată pentru a conduce la casarea acesteia şi admiterea recursului.

Redând situaţia de fapt dedusă judecăţii, a considerat că, în mod temeinic şi legal, a fost menţinută hotărârea pronunţată de Tribunalul Argeş, prin care intimatul a fost obligat la plata despăgubirilor morale în cuantum total de 10.000 euro, echivalent în RON, la data plăţii efective, o reparaţie modică faţă de suferinţa la care a fost expus şi lipsa sa de vinovăţie, precum şi a chetuielilor de judecată.

A susţinut că măsurile dispuse împotriva lui au adus atingere valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, onoare, demnitate, prestigiu profesional şi alte valori similare, gravitatea efectelor produse fiind accentuată de vârsta pe care o avea în acea perioadă, respectiv 23 de ani, fiind un tânăr la început de carieră, cu perspective bine conturate în plan profesional şi social.

Modul în care s-a desfăşurat ancheta penală şi condiţiile de arest, fără ca el, intimatul, să fi fost implicat în decesul victimei au avut un impact psihic semnificativ asupra sa.

A susţinut că a fost prezentat în presa locală şi naţională, în cadrul emisiunilor TV ale posturilor naţionale, cât şi în mediul online ca infractor/criminal, care era acuzat în cazul morţii inginerului B..

Urmările gravei erori judiciare şi caracterului nelegal al arestării preventive au avut o înrâurire semnificativă asupra fizicului şi, mai ales, asupra psihicului intimatului, continuând să producă efecte şi în prezent, la care se adaugă oprobriul public la care a fost supus datorită fostului statut de "puşcăriaş", de acest tratament având parte şi familia acestuia, în principal părinţii.

Cu privire la prejudiciul moral produs, intimatul a făcut trimitere la elemente circumstanţiale, precum caracterul oficial al comunicatelor de presă, calitatea recurentului (organ al statului), înfrângerea prezumţiei de nevinovăţie, de natură a afecta imaginea oricărei persoane, context în care a considerat că suma de 50.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii efective ar constitui o reparaţie echitabilă pentru suferinţele, probleme de sănătate ce i s-au declanşat, jignirile, linşajul mediatic si oprobiul publicului la care a fost supus.

A precizat că singura modalitate de reparaţie pe care instanţa o poate dispune este de a acorda despăgubirile materiale şi morale solicitate, întrucât caracterul nelegal al măsurilor privative de libertate a fost de natură să restrângă libertatea psihică, să aducă o atingere reala existenţei fizice, integrităţii corporale, a sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, dar prestigiului profesional al intimatului.

În raport de dispoziţiile art. 541 alin. (2) C. proc. pen. şi de data emiterii ordonanţei de clasare, intimatul a precizat că prezenta acţiune este formulată înăuntrul termenul legal de 6 luni şi este admisibilă, fiind circumscrisă ipotezei prevăzute de art. 539 C. proc. pen., potrivit deciziei nr. 136 din 03 martie 2021 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021.

A mai arătat că soluţia de clasare pronunţată de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Bucureşti a rămas definitivă, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi lit. d) C. proc. pen., şi este suficientă pentru a stabili, în procesul civil, caracterul nelegal al măsurii privative de libertate dispuse în timpul procesului penal, în raport cu considerentele deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale.

A menţionat că răspunderea Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată în art. 52 alin. (3) din Constituţia României, republicată, dezvoltat în art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor, republicată, unde sunt cuprinse dispoziţiile aplicabile răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare in general, precum si unele reguli care se aplica exclusiv erorilor judiciare cauzate in alte procese decât cele penale.

A învederat că dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. nu stabilesc categoriile de pagube care pot fi reparate pentru măsuri privative de libertate nelegale, aşa încât se aplică principiul general al reparaţiei integrale a prejudiciilor, stabilit prin art. 1349 alin. (2) şi 1357 alin. (1) C. civ., care include atât prejudiciile materiale, cât şi cele morale.

Astfel, prezenta acţiune se înscrie în acţiunile ce reclamă răspunderea civilă delictuală, iar cadrul special al acţiunii este dat de dispoziţiile art. 539 Cod procedură penalăţ, art. 5 pct. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 3 din Protocolul adiţional nr. 7 la aceasta.

Cu trimitere la paragraful 47 din decizia nr. 136/2012 a Curţii Constituţionale, intimatul a arătat că Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, este obligat sa acopere integral prejudiciul suferit de persoana care a fost reţinută sau arestată, iar ulterior, după desfăşurarea procedurilor penale specifice, s-a dispus clasarea faţă de aceasta, situaţie regăsită în speţă, când faţă de intimat au fost dispuse măsuri privative de libertate timp de 596 de zile.

În ceea ce priveşte felul şi întinderea pagubei, a evidenţiat durata privării de libertate, consecinţele produse asupra persoanei sale sau familiei intimatului, precum şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia civilă nr. 457/27.01.2012).

Raportându-se la art. 540 alin. (1) C. proc. pen., luând în considerare particularităţi personale şi familiale ale intimatului, de natură să potenţeze gravitatea consecinţelor produse, a menţionat că instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune persoana vătămată într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

În concret, cu privire la daunele morale solicitate în cuantum de 150.000 euro, în verificarea jurisprudenţei naţionale, inclusiv a instanţei supreme, se constată acordarea de despăgubiri în limita unui plafon minim de 1.500 RON/zi de privare nelegală de libertate, la care se adaugă compesaţia pentru efectele asupra familiei subsemnatului a privării nelegale de libertate.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

La 04 iunie 2025, prin poştă, în termen legal, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a depus răspuns la întâmpinare prin care solicitat respingerea criticilor aduse recursului, ca neîntemeiate.

Cu privire la caracterul nefondat al excepţiei tardivităţii recursului, în raport de art. 485 alin. (1) coroborat cu art. 184 şi art. 182 alin. (1) C. proc. civ., a arătat că decizia atacată a fost comunicată recurentului la 04 aprilie 2025, moment de la care a început să curgă termenul de 30 de zile pentru promovarea căii de atac, recursul fiind înregistrat la instanţa competentă la 15 aprilie 2025, în termen.

Acelaşi caracter, nefondat, l-a susţinut şi în privinţa excepţiei inadmisibilităţii recursului, întrucât motivele de recurs, aşa cum au fost dezvoltate, permit încadrarea acestora în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., care vizează situaţiile în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, precum şi interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 şi art. 540 coroborat cu art. 9 alin. (5) C. proc. pen.

Or, inadmisibilitatea sau nulitatea recursului intervine numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ceea ce nu este cazul de faţă, deoarece recursul este motivat corespunzător, în sensul procedural stabilit de legiuitor, din moment ce indică temeiurile de drept şi dezvoltă critici privind modalitatea de soluţionare a cauzei de către instanţa de apel în raport cu motivul de recurs invocat.

Faţă de cele expuse, a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, întrucât cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, urmând ca, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., să se fixeze termen de judecată pe fondul căii de atac.

Pe fondul recursului, sub aspectul nelegalităţii deciziei atacate, recurentul-pârât a susţinut că nu există fapta ilicită ca premisă a răspunderii patrimoniale, iar dreptul la despăgubiri nu a fost recunoscut ca urmare a soluţiei de clasare în 08 decembrie 2022, prin Ordonanţa nr. 423/P/2021 emisă de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Bucureşti. Din actele dosarului penal, rezultă că legalitatea măsurii privative de libertate a fost verificată de către instanţele de judecată până ta momentul înlocuirii sale cu o măsură mai uşoară.

A precizat că argumentele care au stat la baza înlocuirii arestului preventiv nu au avut în vedere caracterul nelegal al măsurii, ci luarea măsurii arestării preventive era justificată de necesitatea finalizării cercetării penale, raportat la complexitatea cauzei, existând probe sau indicii temeinice în sensul că inculpatul a săvârşit fapta penală pentru care a fost cercetat, iar lăsarea sa în libertate reprezenta un pericol pentru ordinea publică.

Mai mult, luarea măsurii preventive din 22 aprilie 2021 a avut la bază, la acel moment procesual, constatările preliminare ale medicului legist din cadrul S.M.L Argeş, ale cărui concluzii indicau că acţiunile celor trei inculpaţi, independent unele de altele, inclusiv cele imputate militarului A. ar fi produs leziuni traumatice cu caracter tanatogenerator, concluzii infirmate ulterior de expertizelor medicale, aspect ce a determinat organul de cercetare să adopte soluţia de clasare faţă de militari, implicit şi faţă de reclamant.

Astfel, măsurile dispuse de organul de cercetare faţă de reclamant nu au avut la bază erori ale acestuia, întrucât propunerea sa s-a întemeiat pe concluziilor preliminare întreprinde de Institutul de Medicină Legală, un alt organ al statului, concluzii care au fost ulterior imfirmate tot de către institut in cursul cercetării, aspect care nu poate fi catalogat eroare judiciară.

A precizat că instanţa de apel avea obligaţia de a examina eroarea judiciară invocată prin cererea dedusă judecăţii, în raport cu textul legal incident, respectiv să analizeze întrunirea condiţiilor necesare pentru stabilirea faptei prejudiciabile pretins a fi reparată de pârâtul Statul Român şi nu să-şi fundamenteze soluţia adoptată exclusiv pe motivul clasării dosarului penal în care reclamantul a fost arestat, făcând trimitere la prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

A menţionat că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze cauza în raport cu art. 9 alin. (5) C. proc. pen., care garantează dreptul la despăgubiri pentru orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal o măsură privativă de libertate. O interpretare restrictivă, bazată doar pe considerentele deciziei Curţii Constituţionale, poate conduce la o soluţie incompletă, fără o examinare detaliată a circumstanţelor specifice ale cauzei.

În acest context, a precizat că instanţa nu a avut în vedere şi principiul echităţii şi necesitatea unei abordări rezonabile în stabilirea a ce poate compensa prejudiciul moral suferit, fără a se transforma într-o sursă de îmbogăţire, dar şi fără a genera sentimentul că trauma privării de libertate pentru o faptă de care reclamantul nu se face vinovat este desconsiderată.

În absenţa unei soluţii legislative instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire ta aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, ţină cont de împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, păstrând totodată, un echilibru între scopul urmărit şi acordarea unei compensaţi pentru suferinţa provocată şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

În concluzie, a solicitat respingerea criticile formulate de reclamant, ca fiind nedovedite, şi admiterea cererii de recurs, aşa cum a fost formulată.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 26 martie 2023, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 27 mai 2025, s-a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care instanţa a reţinut cauza în pronunţare, în principal, pe excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, şi în subsidiar, pe fondul căii extraordinare de atac.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

II.4.1. Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului declarat de pârât, Înalta Curte reţine că, de principiu, sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, ceea ce înseamnă că aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate prin cererea de recurs reprezintă o critică de nelegalitate adusă deciziei atacate, susceptibilă de încadrare în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ., urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, criticile care nu se raportează la decizia atacată şi nici criticile care au fost invocate cu nerespectarea regimului juridic instituit de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că:

"Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Or, din examinarea cererii de recurs formulate de pârât, din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) şi de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc şi susţineri care vizează situaţia de fapt, care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici concrete de nelegalitate, susceptibile de încadrare în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ., indicate ca atare ca temei de drept al recursului, ce pot face obiectul analizei instanţei de control judiciar, recurentul invocând, între altele, omisiunea instanţei de apel de a analiza motivul de apel relativ la neprobarea caracterului nelegal al privării de libertate, cât şi încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 539 şi art. 540 C. proc. pen.

Deşi este adevărat că, cel puţin în parte, susţineri similare au fost făcute şi în faza procesuală anterioară, nu poate fi reţinută nulitatea recursului câtă vreme recurentul s-a raportat la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de acesta tinzând spre a combate argumentele pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susţinerilor pârâtului din fazele procesuale anterioare, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, reţinând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici ce se subsumează motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de pârât, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.

II.4.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a omis să analizeze critica referitoare la necesitatea probării caracterului nelegal al privării de libertate, prealabil sesizării instanţei civile, prin unul dintre actele limitativ enumerate de art. 539 alin. (2) C. proc. pen.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că raţionamentul expus în considerentele deciziei atacate reflectă analiza acestei critici, instanţa de apel reţinând în mod explicit că ordonanţa de clasare constituie temeiul dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile, drept justificat de caracterul nedrept al măsurii privative de libertate, iar nu de caracterul nelegal al acesteia.

Astfel, în evaluarea chestiunii neîntrunirii condiţiilor existenţei unei erori judiciare şi al nedovedirii sau neanalizării caracterului nelegal al privării de libertate a reclamantului, curtea de apel a luat în considerare dezlegările obligatorii date prin decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale şi prin decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, privitoare la dreptul persoanei la repararea pagubei şi în cazul unei măsuri privative de libertate "injuste/nedrepte", nu doar în cazul uneia nelegale, prin extinderea sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen.

Ca atare, validând soluţia primei instanţe, din această perspectivă, curtea de apel a apreciat că dreptul la despăgubiri al reclamantului nu este condiţionat de stabilirea, în prealabil, a caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, ci rezidă din caracterul injust al acesteia, confirmat prin pronunţarea soluţiei de clasare dispusă prin ordonanţa amintită. Soluţia de clasare este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de parte în urma privării injuste de libertate, dovedind iniţial, caracterul injust al reţinerii, iar ulterior al arestării preventive, fără a mai fi necesară o constatare a caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

Aşadar, hotărârea recurată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivul de apel relevat, determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, în demersul său pentru aflarea adevărului, în conformitate cu prevederile art. 22 C. proc. civ., ca primă instanţă de control judiciar, a analizat legalitatea şi temeinicia hotărârii tribunalului prin prisma condiţiilor specifice acţiunii în repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal, finalizat prin soluţia de clasare a cauzei faţă de reclamant pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost cercetat, temeiul ce a fundamentat această soluţie fiind cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. d) teza I, respectiv art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., în acord cu decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, dar şi a deciziei nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În consecinţă, Înalta Curte constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a reflecta un raţionament logico-juridic, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia de respingere a apelului promovat de pârât, instanţa de apel demonstrând aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt dedusă judecăţii, astfel că decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar eficient în această etapă procesuală.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu a analizat şi nici nu a motivat de ce a înlăturat apărările formulate din perspectiva evocată, recurentul-pârât îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de dezlegările date de instanţa de apel criticilor deduse judecăţii apelului privitoare la inexistenţa unui act juridicţional care să ateste caracterul nelegal al privării de libertate a reclamantului, or aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul avut în vedere de legiuitor în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că dreptul la despăgubiri al reclamantului este justificat de caracterul nedrept la măsurii privative de libertate confirmat de ordonanţa de clasare, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată prin hotărârea recurată, critica referitoare la omisiunea instanţei devolutive de a analiza un motiv de apel urmând a fi înlăturată ca neîntemeiată.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat eronat prevederile art. 539 C. proc. pen., în sensul că a extins această normă juridică dincolo de ipotezele la care se aplică, dându-i, astfel, o interpretare greşită, câtă vreme în cauza dedusă judecăţii nu s-a demonstrat existenţa unei încălcări a legii de către unul sau mai multe organe ale statului, cu indicarea actului juridicţional ce ar reprezenta eroarea evocată şi ar putea constitui temei pentru angajarea răspunderii patrimoniale, respectiv, nu s-a demonstrat săvârşirea unei fapte ilicite ca premisă a răspunderii reclamate.

Recurentul consideră că instanţa de apel avea obligaţia de a examina eroarea judiciară invocată prin cererea dedusă judecăţii, în raport cu textul legal incident, având în vedere cadrul analizării întrunirii condiţiilor pentru stabilirea faptei prejudiciabile pretins a fi reparată de către pârâtul Statul Român şi nu să-şi fundamenteze soluţia adoptată pe motivul clasării dosarului penal în care a fost arestat reclamantul.

Prin urmare, recurentul susţine că instanţa de apel nu se poate prevala de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. cu referire la art. 5 paragraful 5 din Convenţie, întrucât niciun organ abilitat în sensul legii nu a constatat nelegalitatea măsurii preventive, ca o condiţie indispensabilă pentru naşterea dreptului reclamantului la reparaţie, reclamantul axându-şi demersul judiciar pe soluţia de clasare şi nu pe vreun motiv de nelegalitate a detenţiei sale.

Criticile astfel formulate sunt nefondate.

Dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. sunt aplicabile în speţă în modalitatea în care au fost interpretate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021, în cuprinsul căreia s-a reţinut că soluţia legislativă conţinută de acest text de lege este neconstituţională în măsura în care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.

Aspectul de neconstituţionalitate, cu privire la care a fost sesizată Curtea Constituţională a vizat tocmai existenţa unei măsuri privative de libertate care îndeplineşte cerinţele de legalitate cuprinse în C. proc. pen. şi art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie, fiind, aşadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluţii de respingere pe fond a acuzaţiei formulate în materie penală.

Prin decizia pronunţată, Curtea Constituţională a sancţionat absenţa unei reglementări legale în sensul recunoaşterii dreptului la reparaţie şi în ipoteza privării injuste. În considerarea prevederilor art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituţie, faţă de caracterul obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale, instanţele judecătoreşti învestite cu soluţionarea unor astfel de cereri sunt ţinute să facă aplicarea sensului constituţional, dat prin această decizie, prevederilor art. 539 din C. proc. pen.

Or, dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, atât în privinţa dispozitivului, cât şi a considerentelor, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a dat o corectă interpretare prevederilor art. 539 C. proc. pen., constatând că reclamantul are drept la despăgubiri şi în situaţia în care împotriva sa a fost luată o măsură privativă de libertate nedreaptă, fără a fi nelegală, caracterul nedrept al acesteia rezultând din împrejurarea că dosarul penal în care a fost cercetat a fost soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de clasare.

În acest context, nu prezintă relevanţă împrejurarea că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 5 din Convenţie care reglementează dreptul la libertate şi condiţiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerinţă permisă autorităţii statale în exercitarea acestui drept, câtă vreme, potrivit deciziei Curţii Constituţionale, legea naţională, astfel cum a fost interpretată de instanţa de contencios constituţional, acordă un standard de protecţie mai ridicat decât cel al convenţiei în materia garanţiilor pentru privarea de libertate.

În viziunea Curţii Constituţionale, recunoaşterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă, nu reprezintă o exigenţă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful. 5 impune un standard minim de protecţie, ci, ţinând cont de faptul că dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 53 alin. (3) teza întâi din Constituţie oferă un standard mai înalt de protecţie a libertăţii individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptăţit să ofere, prin legislaţia internă, o atare protecţie prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din art. 5 paragraful. 5 din Convenţie (paragrafele 31 şi 47 din decizia nr. 136/2021).

Având în vedere faptul că, prin decizia Curţii Constituţionale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă şi în cazul persoanelor faţă de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispoziţiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzaţia s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect instanţa de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, susţinerile în sens contrar formulate de recurentul pârât urmând a fi înlăturate.

Recurentul - pârât susţine în mod neîntemeiat că, pentru atragerea răspunderii statului, este necesar a se stabili nelegalitatea măsurii de lipsire de libertate printr-o hotărâre din care să rezulte clar caracterul nelegal al privării de libertate.

Valorificând considerentele obligatorii din decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, Înalta Curte reţine, contrar acestor susţineri, că, dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale, statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, reclamă un drept la despăgubire.

Prin urmare, în cazul în care se dovedeşte, printr-o hotărâre judecătorească definitivă de achitare sau printr-o soluţie de clasare, că acuzaţia în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările aduse libertăţii individuale a acesteia trebuie să fie compensate întrucât, în caz contrar, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autorităţile statale ar dori acest lucru.

Or, câtă vreme, în speţă, faţă de intimatul-reclamant, prin ordonanţa nr. 423/P/2021 din 08 decembrie 2021, emisă de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Bucureşti, s-a dispus măsura clasării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. d) teza I (existenţa unei cauze justificative), respectiv art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), acest deznodământ al procesului penal trebuie considerat ca fiind un criteriu esenţial pentru compensarea nedreptăţii suferite de persoana în cauză, soluţia de clasare având drept rezultat menţinerea prezumţiei nevinovăţiei.

Înalta Curte reţine, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale menţionată anterior, că a condiţiona dreptul la despăgubiri strict de caracterul legal al măsurii privative de libertate, aşa cum susţine recurentul - pârât, înseamnă a limita sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate.

Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat cu achitare/clasare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva hotărâre judecătorească de achitare/ordonanţa de clasare, nefiind necesară o altă constatare a caracterului nelegal al măsurii preventive, aşa cum susţine recurentul - pârât, soluţia de clasare dovedind caracterul injust al arestării preventive.

Această concluzie este în deplin acord şi cu Decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, fiind investită să dea o rezolvare de principiu problemei dacă soluţia de achitare este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate, a statuat că "În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen..".

Prin urmare, în cauza pendinte, nu este necesar să existe o hotărâre judecătorească sau o ordonanţă prin care să fie constatată nelegalitatea măsurii preventive aplicate reclamantului, ordonanţa de clasare fiind suficientă pentru atragerea răspunderii statului pentru prejudicial moral suferit.

Având în vedere precizările anterioare, cu privire la cadrul juridic aplicabil, se constată că, prin critica formulată, recurentul-pârât ignoră dezlegările obligatorii date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, ale cărei efecte au fost interpretate, de asemenea, cu valoare obligatorie, conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, anterior citate, cu privire la dreptul la despăgubiri al unei persoane care a suferit o arestare injustă, astfel că aceasta va fi înlăturată ca neîntemeiată.

În atare circumstanţe, nu poate fi primită nici critica circumscrisă aceluiaşi motiv de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul-pârât a menţionat că, întrucât dispoziţiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. sunt constituţionale, în mod greşit instanţa de apel s-a raportat doar la decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, decizie ale cărei considerente nu sunt suficiente pentru a da reclamantului dreptul la reparaţie.

În cee ace priveşte răspunderea statului pentru ipoteza luării unor măsuri preventive privative de libertate într-un proces penal finalizat cu soluţia de clasare/achitare, într-o jurisprudenţă constantă a instanţei de contencios constituţional (cu titlu de exemplu, a se vedea Decizia nr. 179/2016 şi Decizia nr. 133/2017), s-a reţinut, din perspectiva stabilirii regimului juridic specific acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală reglementată prin normele C. civ., că procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială, care derogă de la dreptul comun, în temeiul principiului specialia generalibus derogant.

Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat cu achitare/clasare, cum este şi cazul acţiunii ce formează obiectul prezentului proces, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva hotărâre judecătorească de achitare/ordonanţă de clasare şi va fi circumscrisă dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen., care au caracter de normă special.

Din această perspectivă, susţinerile recurentului pârât potrivit cărora demersul reclamantului ar fi trebuit să fie analizat şi prin prisma art. 9 alin. (5) C. proc. pen. apar ca fiind vădit neîntemeiate, în mod corect instanţele de fond constatând că repararea prejudiciului suportat prin măsura arestării preventive la care a fost supus reclamantul, o măsură intruzivă care i-a afectat drepturi şi libertăţi fundamentale, trebuie analizată prin prisma legii speciale care stabileşte criteriile şi condiţiile care atrag răspunderea statului, a cărui obligaţie este aceea de a valoriza dreptatea, invocată, de altfel, ca temei de drept al acţiunii deduse judecăţii.

Recurentul pârât a formulat critici şi cu privire la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, invocând aplicarea eronată a prevederilor art. 540 C. proc. pen. în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut, într-o manieră generică şi lipsită de argumente, faptul că suma stabilită de tribunal cu acest titlu respectă principiul echităţii şi al proporţionalităţii, fără a dezvolta considerente din care să rezulte care a fost impactul erorii judiciare asupra reclamantului şi în ce măsură se justifică sau nu pretenţiile acestuia.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 540 alin. (1) C. proc. pen. enumeră criteriile în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, şi anume durata privării nelegale de libertate suportate, precum şi consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, şi care se analizează în concret, în fiecare speţă dedusă judecăţii.

Atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autorităţile penale şi a consecinţelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viaţa sa particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probatoriile administrate.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi, respectiv, pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Examinând decizia recurată din perspectiva criticilor ce vizează modul de evaluare a prejudiciului, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat în mod legal criteriile obiective valorificate de jurisprudenţă şi identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale, anume, consecinţele negative suferite de reclamant în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, intensitatea în care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Din considerentele hotărârii atacate rezultă, totodată, criteriile particulare ale speţei pe care instanţa de apel le-a avut în vedere în determinarea cuantumului daunelor morale, respectiv, faptul că arestarea preventivă l-a afectat pe reclamant, atât în plan profesional, dar mai ales personal, prin generarea sentimentului de umilire şi ruşine cauzat atât lui, cât şi familiei sale, cee ace a avut un impact major asupra stării psihice a acestuia.

Raportat la aceste împrejurări, instanţa de apel, apreciind că arestarea preventivă a avut consecinţe negative asupra reclamantului, pe plan personal, profesional şi social, a considerat că suma de 10.000 euro acordată de prima instanţă cu titlu de despăgubiri reprezintă o satisfacţie echitabilă şi proporţională pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

În cuprinsul cererii de recurs, în ceea ce priveşte critica referitoare la cuantumul daunelor acordate pentru perioada arestării preventive recurentul-pârât nu a dezvoltat argumentele pentru care consideră, în concret, că raţionamentul curţii de apel este eronat şi nelegal, susţinerea potrivit căreia suma acordată de instanţă este excesivă şi nu respectă principiul echităţii, nefiind suficientă pentru a putea determina stabilirea unui cuantum micşorat al despăgubirilor, care se determină în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei speţe, existând o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.

Rezultă cu caracter de principiu din jurisprudenţă că aprecierea cuantumului daunelor morale constituie o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea motivată a instanţelor de fond, iar nu o veritabilă chestiune de nelegalitate, cenzurabilă din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Or, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenţia nelegalitatea deciziei recurate, condiţie care nu este îndeplinită în speţă, simplele nemulţumiri, respectiv aprecieri de ordin subiectiv cu privire la repararea justă a prejudiciului moral, nefiind veritabile critici de nelegalitate.

Ca atare, în absenţa unor critici care să releve eventuala ignorare de către instanţa de apel a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situaţia de fapt reţinută, aprecierea dată în privinţa sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării instanţei de recurs, întrucât nu se subsumează unei critici de nelegalitate, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Nici invocarea jurisprudenţei europene în materie nu poate justifica reevaluarea cuantumului daunelor morale întrucât aceasta ar presupune reanalizarea situaţiei de fapt şi a probatoriului, chestiune ce excedează limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Aşa fiind, solicitarea de a se constata că suma de 10.000 euro ar fi nejustificat de mare, în raport de circumstanţele de fapt ale cauzei pendinte nu poate face obiect de analiză pentru instanţa de control judiciar întrucât în recurs poate fi verificat doar modul de aplicare a legii nu şi modul în care au fost stabilite şi apreciate chestiunile de fapt.

Recurentul-pârât a mai invocat caracterul excesiv al cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat, în raport de dispoziţiile art. 451 alin. (1) - (3) C. proc. civ., susţinând lipsa culpei procesuale şi nedovedirea relei sale credinţe în contextul admiterii acţiunii în parte de către prima instanţă.

Cu referire la aceste susţineri, Înalta Curte reţine că buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Riscul pierderii unui proces trebuie să fie suportat de către partea aflată pe această poziţie care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Aceasta pentru că, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, partea din vina căreia s-a purtat procesul fiind obligată să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câştigat procesul. În raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului, indiferent de buna sau reaua credinţă a celui care a pierdut.

Prin urmare, câtă vreme pârâtul este partea care a pierdut procesul, acesta se află în culpă procesuală, în sensul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată stabilită în sarcina acestuia fiind legală .

Nici critica prin care se susţine încălcarea obligaţiei de stabilire a cheltuielilor de judecată proporţional cu pretenţiile admise nu poate fi primită.

Este adevărat că potrivit art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., în situaţia în care au fost formulate mai multe capete de cerere şi numai o parte dintre acestea au fost admise, instanţa va stabili măsura în care fiecare dintre părţi va suporta cheltuielile de judecată, în sensul că vor fi acordate parţial cheltuielile efectuate, în limita pretenţiilor admise.

Însă, dimensionarea cheltuielilor de judecată în funcţie de pretenţiile admise se realizează doar în privinţa taxei judiciare de timbru, în sensul că, deşi plătită la valoarea pretenţiilor formulate iniţial, aceasta va fi suportată de partea adversă doar în limitele în care a căzut în pretenţii.

În privinţa onorariilor de avocat şi de expert, admiterea în parte a pretenţiilor nu are drept consecinţă obligatorie reducerea lor, întrucât, indiferent de soluţia de admitere în tot sau în parte a acţiunii, aceste cheltuieli pot fi reduse exclusiv pe temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care enumeră criteriile ce trebuie avute în vedere, respectiv valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfăşurată de avocat/expert, iar nu în raport cu soluţia de admitere în tot sau în parte a demersului judiciar.

Prin urmare, în speţă, câtă vreme cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligat pârâtul au constat doar în onorariul de avocat, nu se poate susţine că instanţele de fond ar fi încălcat dispoziţiile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât soluţia de admitere în parte a pretenţiilor ce au format obiectul procesului nu produce niciun fel de consecinţe asupra cuantumului acestor onorarii.

Cât priveşte stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul, aceasta presupune analiza unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, raportarea la valoarea obiectului pricinii şi evaluarea ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, precum şi raportarea la celelalte circumstanţe ale cauzei, instanţa dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, iar nu pe o interpretare a normei juridice, împrejurare faţă de care eventuala proporţionalitate a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie şi nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu poate fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aşa cum s-a stabilit, de altfel, cu caracter obligatoriu şi prin decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii,

Pentru considerentele expuse, reţinând că, în cauză, nu se verifică incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, împotriva deciziei civile nr. 854 din 27 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Totodată, în baza dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, către intimatul-reclamant A., constând în onorariu avocat în cuantum de 3.500 RON, potrivit extrasului bancar din 19 martie 2025 emis de C. aflat la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, împotriva deciziei civile nr. 854 din 27 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.500 RON, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2025.